Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

Interviuri, opinii, comentarii - Departamentul Cultural 2014

Roman Tolici, un artist inconfundabil

26 iunie 2014 | Autor: Dr. Ioana CIODARU-CEAUŞESCU

Roman Tolici, un artist născut în spaţiul dintre Prut şi Nistru, format la confluenţa dintre două modele civilizaţionale, apreciat de întreaga critică de artă, internă şi internaţională, încearcă să fie cât se poate de original şi sincer cu ceea ce face. Un artist care vrea să-şi păstreze unicitatea şi particularitatea.

Roman Tolici s-a născut în timpul unui regim sovietic exacerbat, şi-a îndeplinit educaţia artistică în regim de internat la o şcoală dintr-o ţară ex-sovietică şi s-a stabilit ulterior într-un alt teritoriu fost comunist: în cele din urmă, demersul şi evoluţia sa reflectă diferite aspecte ale Europei de Est, chestionând dilemele lumii.  

(Adina Zorzini)

Deopotrivă desenator și autor literar, ilustrator și pictor, Tolici angajează o gramatică și un vocabular asimilabile s-ar crede precticilor documentare, însă nu de factură ideologică, așa cum sunt ele vehiculate cu o chestionabilă nonșalanță de generație tânără, cu toate că incisivitatea lui critică i-ar facilita cu o singură dată comentarii pertinente. Pentru Roman Tolici, definitorie este încă și azi o voință de reprezentare a teritoriului de dincolo de dezvrăjirea noastră cotidiană.

(Oana Tănase - revista Arta)

Roman Tolici, un tânăr artist care se apropie de vârsta de trei decenii, posedă deja o ţinută artistică inconfundabilă, chiar dacă uneori prea sulfuroasă (dacă e să ne amintim de numeroasele sale benzi desenate şi de unele picturi). Este un individ creator complex, mânat de o curiozitate ce expandează atât în zona graficii, cât şi în cea a picturii, a fotografiei, a animaţiei, dar şi pe tărâmul, adesea bizar, al literaturii.

(Vladimir Bulat)

Viziunea lui Roman Tolici, unul dintre cei mai apreciaţi artişti contemporani din România, i-a lăsat fără cuvinte până şi pe cei mai aprigi critici de artă din Berlin. 40 de picturi alb- negru, realizate în culori de apă, prezintă aşadar simpli Karl, Joseph, Adolf, Albert, sau Sigmund, demascaţi prin îndepărtarea virtuală a elementului definitoriu al aspectului lor fizic: barba, respectiv mustaţa. Printr-un amalgam remarcabil de idei filosofice, teorii psihologice şi un stil artistic de excepţie, Roman Tolici expune un fel de „înainte” şi „după”, pe care le numeşte „portretul cumulativ” şi „portretul demascat”. Colecţia a primit titlul de „Barber's Shop” şi se va afla la Berlin în cadrul expoziţiei „Forever Young”, până la sfârşitul lunii martie.

(Deutsche Welle, 9 februarie 2009)



Cine sunteţi dvs., domnule Roman Tolici? Vă puteţi autodefini?

Cu caracterizările este cel mai complicat! Toţi avem o părere foarte bună despre noi, în care însă sunt presărate nişte super complexe! În principiu, da, ţinem la corpul nostru. Dacă ne tăiem, ne speriem îngrozitor, avem grijă cumva de noi. Cum m-aş caracteriza? Sunt un simplu om, însă sunt conştient că am fost dăruit cu un talent aparte pe care l-am dezvoltat, l-am fructificat în măsura puterilor şi străduinţelor mele. Consider că toţi avem nişte talente sau un talent într-un domeniu sau altul, ceea ce conteză este să-l detectăm, astfel încât, odată detectat, să-l şi lucrăm. Răspunzând întrebării dvs., pot spune că sunt pictor, în principal, şi mă definesc ca atare.

Sunteţi îndrăgostit şi de scris?

Da. De altfel, am observat o tendinţă la cei din Republica Moldova, un soi de multiculturalism, artişti care vor să se dezvolte în mai multe domenii. De aceea nu prefer titulatura de pictor sau de artist vizual, ci de artist. Chiar dacă oamenii folosesc cuvântul artă doar pentru pictură, să nu uităm că şi teatrul este o artă, şi filmul este o artă, şi poezia, şi proza, şi arhitectura! Da, e adevărat, mai şi scriu, acum mai puţin. În trecut am experimentat scrisul mai mult. Fac şi sculptură, dar și pictură şi grafică.

Dintre aceste arte, pe care o iubiţi cel mai mult?

Pictura! Ca o alegere a unui drum pe care am mizat mai mult decât pe celelalte. Celelalte sunt lucruri ajutătoare în întreaga creaţie, care îmi modifică şi viziunea în creaţie. A scrie, a citi, sunt diverse acţiuni artistice care se ajută una pe cealaltă. În poezia şi proza scurtă pe care le-am scris, se vede influenţa picturii, a imaginii, deoarece acestea se influenţează una pe alta, dar se şi completează. Dar drumul e unul..în principal...PICTURA!

Când aţi descoperit că acesta vă este drumul?

Lucrurile se întâmplă în copilărie. Toţi copiii la început se exprimă prin desen, înainte de a şti să vorbească, să scrie, să citească. Astfel poţi învăţa foarte multe de la un copil, el nu are încă complexe şi se exprimă prin desen. Toate adevărurile despre viaţa lui le poţi vedea în desenele acestuia. Toţi, când suntem mici, desenăm, însă oamenii care ajung pictori rămân la desen! Pentru că ceilalţi, pe parcursul vieţii, se îndepărtează mult de zona plastică. Adulţii dacă nu ştiu să deseneze, fie îşi aleg doar nişte lucruri anume pe care învaţă să le deseneze, fie refuză domeniul spunând că desenează ca un copil. Oamenii care ajung în zona plastică şi iau lucrurile în serios, rămân cumva şi în zona copilăriei, dar o şi dezvoltă la un nivel profesionist şi fac din asta o meserie. E acea plăcere incipientă de comunicare.

A fost un moment anume când v-aţi spus: eu vreau să devin pictor?

A fost un moment, aşa cum îl identific acum. Eram mic, la grădiniţă, iar la ora de desen ni s-a dat ca temă desenarea unei case. Ni s-a prezentat cum trebuia să arate o casă, cu uşi şi ferestre, însă eu, pe lângă toate aceste elemente obligatorii, i-am făcut casei ţurţuri ceea ce era neobişnuit.Văzusem probabil în aceea perioadă ţurţuri la case, şi i-am adăugat desenului. Fapt pentru care am fost foarte lăudat, pentru că era o inovaţie totală  în mediul grădiniţei. După această laudă, revenind acasă, le-am spus părinţilor despre faptul că am fost lăudat şi le-am arătat cum am desenat eu casa. În virtutea dragostei familiei, am mai fost lăudat încă o dată! Şi atunci s-a declanşat acel microb al aprecierii!


Încurajările, în copilărie mai ales, contează?!

Da, încurajările contează! Am mai spus-o...cred că dacă dădeam un gol spectaculos pe terenul de fotbal şi aş fi fost încurajat, probabil deveneam fotbalist! Prin urmare, cu acest desen, mi s-a deschis o nouă lume. Şi am început să o dezvolt. Practic a început să îmi placă să desenez mult de tot. Apoi lucrurile au venit de la sine...Am fost dat la şcoli de specialitate...


Unde v-aţi format ca intelectual şi artist?

În Republica Moldova, iniţial, pentru că la Chişinău exista şi mai există încă o şcoală specială de artă, în regim internat, Școala „Igor Vieru”,  unde se intra destul de greu.

La ce vârstă?

La 10 ani, din clasa a V-a. Într-un regim de 10 clase specific URSS-ului, acolo se făceau 11 clase. În această școală au fost puse bazele, şi cele ale educaţiei plastice efective, dar fiind o şcoală de tip medieval, eram biciuiţi pentru a învăţa academic. Pe lângă zona plastică, eram formaţi şi în alte zone culturale. Eram duşi la spectacole de teatru, de balet, de operă, de muzică. Eram astfel familiarizaţi cu mai multe domenii, deoarece zona plastică nu poate fi separată de restul artelor. În anul 1990, într-un schimb între Ministerele din România şi Republica Moldova, m-am transferat la Liceul „Nicolae Tonitza” din Bucureşti.

Câţi ani aveaţi?

Aveam 15 ani.

Cum v-aţi adaptat?

M-am adaptat destul de uşor, mai ales datorită şcolii pe care o urmasem în Chişinău, cu regim internat, eu fiind născut într-un sat la vreo 60 de km de Chişinău. Prin urmare, din clasa a V-a până în clasa a IX-a stătusem deja în cămin. Când am venit la Bucureşti, eram un om matur! Nu mă speria nimic! Ulterior am urmat cursurile Universităţii de Artă din Bucureşti, secţia Grafică, şi…am rămas aici.


Ce v-a influenţat mai mult în pictură, în formarea dvs. artistică: Vestul sau Estul?

Cred că a fost un echilibru. Sau aşa vreau eu să cred. Eu consider un atuu faptul că am trecut printr-o şcoală sovietică în care era foarte mult pus accentul pe măiestrie şi pe execuţie, şcoala de aici, din Bucureşti, fiind tributară mai degrabă şcolii vestice, punea mai mult accentul pe zona conceptuală. Artistul din fața dvs. este un rezultat al combinației dintre cele două școli.

Ce vă inspiră? Care sunt subiectele dvs. de interes?

Nu mă inspiră ceva anume. Inspiraţia o găsesc peste tot! Viaţa, lumea, orice obiect poate constitui o sursă de inspiraţie! Nu am o fixaţie pe ceva anume.

Este pictura un mod de a vă comunica trăirile, emoţiile?

Da, da, prin pictură îmi exprim trăirile şi emoţiile. Mă emoţionez în faţa frumuseţii şi a consistenţei. Orice frumuseţe are şi o consistenţă. Cel puţin noi o percepem aşa prin această combinaţie, pentru că o înţelegem. Eu ajung la frumuseţe prin înţelegere.

Când privim un tablou ar trebui şi noi, la rândul nostru, să simţim ceea ce a simţit pictorul?

Nu, nu neapărat din ceea ce am simţit eu, pictorul. Un privitor de lucrare trebuie să îşi simtă emoţia proprie. Dacă e o emoţie proprie într-o imagine, aceea este cea reală, și nu trebuie să ştie neapărat ce emoţie a avut artistul care a creat acea lucrare.

Nu este bine, totuşi, să știm la ce s-a gândit pictorul când a desenat o anumită imagine?

Da, s-ar putea ca lucrurile să coincidă. La ce te-ai gândit tu, cu ce m-am gândit eu. Mai ales că eu am şi o abordare mai realist-fotografică în care imaginile nu sunt chiar atât de greu de înţeles, deci nu e o zonă abstractă care să te îndepărteze, nu e o zonă alambicată în care te poate speria lipsa legăturii directe. În cazul meu, legăturile sunt destul de clare.

În fiecare pictură rămâne ascuns ceva care este tot în tine?

În primul rând eu optez pentru impresia pe care ţi-o dă o lucrare, ce îţi spune ea la prima impresie. Dacă te zgândăre cumva, dacă te emoţionează într-un fel, ea şi-a făcut efectul. Pentru că în zona picturii lucrurile sunt oricum foarte abstracte, ele nu au o utilitate directă, aşa cum se întâmplă în cazul muzicii, al filmelor, al literaturii sau al poeziei. La pictură este o senzaţie abstractă pe care noi trebuie să o luăm ca atare, să ne bucurăm de acea primă senzaţie foarte tăcută şi subtilă care ne încarcă cu ceva. Nu ştim precis cu ce...De exemplu, eu când eram copil, îmi amintesc un contact al meu cu o operă de artă. Am mers cu mama într-o vizită la o prietenă. Cât au stat femeile de vorbă, eu uitându-mă pe pereţi, am ţintit cu ochii calendarul doamnei respective ce reproducea Madona Sixtină a lui Rafael. Am privit acea lucrare tot timpul cât au stat ele de vorbă, mi s-a părut fascinantă. Nu am fost crescut într-o zonă religioasă, nu ştiam ce reprezintă, însă pur şi simplu aveam ce urmării acolo!


Reveniţi asupra unui tablou sau rămâneţi credincios primului instinct?

Nu rămân fidel primul instinct, deşi primul instinct este foarte important, mai ales în alegerea unui motiv. Orice lucru, acţiune, scenă odată pictată poate deveni artă. Aleg, da, instinctiv un subiect, dar cât lucrez, multe chestiuni se acumulează. Fiecare element din acea lucrare devine un subiect de meditaţie pentru mine. De exemplu...ce înseamnă frunzele? Cum funcţionează ele în acest spaţiu? Cum anume sunt dispuse? Ce simbolistică au frunzele respective? Misterul, umbra, verdele lor...Aşa funcţionează practic orice element pe care îl folosesc într-o lucrare, mă încarcă şi astfel apar alte şi alte valenţe ale fiecărui subiect. Şi atunci hotărăsc să adaug sau să elimim ceva, pentru ca mesajul să fie subtil. Da, să ai tot timpul senzaţia că poate ceva nu ai înţeles, dar în acelaşi timp să îţi dea şi o senzaţie plăcută, dar şi neplăcută.

Cromatica picturii vă individualizează? Nuanţa de verde de exemplu din seria de picturi Sweet Nightmares?


Da, a fost o serie puţin atipică. Eu de obicei lucrez mult după documentări fotografice, iar seria respectivă care se numeşte Sweet Nightmares (Coşmaruri Dulci), sunt amintiri ale mele...cu nişte nuanţe mistice. Sunt nişte peisaje reale, nişte geografii reale din istoricul meu, dar în care nu am revenit pentru a vedea exact cum arată, ci le-am stilizat ca într-un vis. Într-o vară foarte intensă...în care verdele este culoarea predominantă. O amintire din copilărie care se întâmplă vara. Culoarea nu mă individualizează pentru că am treceri dintr-un registru în altul. În seria respectivă am folosit verdele, un verde specific. Dar în seria Milk. Honey. Blood., am folosit roşul şi negrul care transmit altceva. Fiecare culoare are simbolistica sa şi ne transmite tuturor cam acelaşi tip de senzaţie.

De ce aţi plecat din Republica Moldova?

Crescând într-un regim de internat, eu eram maturizat prematur. Am prins şi toate mişcările naţionaliste de la sfârşitul anilor '80 care s-au întâmplat şi în Moldova, dar şi în alte republici sovietice de la acea vreme. Mişcări naţionaliste care îndemnau la unirea cu România, regăsirea identităţii româneşti și trecerea la alfabetul latin. Tot acest context m-a făcut dornic să cunosc practic o patrie regăsită. Pentru că altfel, în copilăria mea pur sovietică, în care nu se aducea vorba de România deloc, sau doar în contextul în care exista amintirea ocupaţiei româneşti în Moldova, aşa era numită, ocupaţie burghezo-moşierească românească, această regăsire a unei patrii reale, a unei identităţi, ne-a făcut, nu doar pe mine, ci pe mulţi din acea perioadă, să ne îndreptăm atenţia către acest centru. Chişinăul nu mai era capitala noastră. Am avut colegi care, studenţi fiind la Moscova, la Kiev, s-au transferat, aici, la Bucureşti! A existat un sentiment!

Cât de mult a contat pentru cariera dvs. artistică plecarea din Republica Moldova?

A contat mult. Aici lucrurile sunt blamate, oraşul e blamat, ţara e blamată, dar în comparaţie cu Republica Moldova, lucrurile merg mai bine. Nu e greu să îţi dai seama...

Crezi că dacă aţi fi rămas acolo nu v-aţi fi dezvoltat la fel de bine?

Ba da, dar într-un alt fel. E mai greu acolo. Am avut recent o expoziţie la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei din Chişinău, expoziţie intitulată Ceremonii. Am revenit după mulţi ani acolo. Lucrurile stau la nivelul anilor '90 din Bucureşti. Nu există galerii de artă, nu există colecţionari, iar puţinii oameni care fac artă, o fac la un nivel atât de idealist! Nu ştiu cum supravieţuiesc, cred că doar datorită unui supra idealism!

Artişti există?

Artişti există, dar și ei subzistă! Încă le este foarte greu...şi trebuie să se lanseze şi în alte domenii. Şi eu am lucrat în alte domenii pentru a mă putea întreţine, arta fiind un domeniu alunecos în care o dată pot apărea oameni interesaţi să plătească nişte acţiuni artistice, şi altă dată poate să nu apară nimeni. Ca să te menţii și să faci artă, este nevoie de multe sacrificii. Nu este o poveste replica cu arta cere sacrificii! În Republica Moldova oamenii care fac artă sunt puţini, dar sunt de un idealism care mă fascinează şi pe mine. Oamenii s-au obişnuit să mănânce numai brânză cu pâine şi să facă nişte lucruri atât de minunate, rezistând cu speranţa că lucrurile se vor mai modifica...Se face artă în spațiul Republicii Moldova, însă într-un mediu foarte greoi. Nu se compară cu Bucureştiul unde sunt zeci de galerii. Iar dacă nu sunt galerii te descurci să faci ceva. Există resurse, există deschidere spre Vest.

Urmăriţi evenimentele politice din spaţiul Republicii Moldova?

Destul de vag. Sunt oarecum detaşat. Am sentimentul că lucrurile se întâmplă într-un alt ritm. Eu nu pot să influenţez aceste lucruri decât prin ceea ce fac eu în domeniul meu. Iată, am facut o expoziţie la Chişinău. Bineînţeles că nu a influenţat politica din Republica Moldova. Sau poate...la un nivel subtil...aceste lucruri se imprimă. Poate îi influenţează pe tinerii de acolo care şi-au pus anumite întrebări după ce au văzut expoziţia mea. Se poate dacă vrei, există nişte pârghii, nişte lucruri care se pot realiza. Am dat nişte interviuri acolo şi am amintit despre lipsa unor spaţii de expunere. Acolo oamenii încă mai aşteaptă ca UAP-ul local să-i invite undeva, să fie primiţi în nişte saloane...

Poate se gândesc că au pierdut un artist care ar fi putut să rămână în Chişinău!?

Artiştii, în general, nu aparţin de un spaţiu anume. Un artist aparţine pământului. Când eşti artist eşti ca un ţigan liber! Recunosc meritul acestei societăţi care mi-a dat anumite repere, dar mai sunt multe de făcut. Şi ţine şi de artişti să fie deschişi, şi să dorească să-şi expună arta, să nu aştepte ca altcineva să o facă! Eu am prins această perioadă la sfârşitul anilor '90, când am terminat facultatea. Aici, în Bucureşti, era o situaţie asemănătoare, nu exista nicio galerie de artă. Erau doar galeriile UAP-ului mai mult sau mai puţin prăfuite, dar la care ajungeai cu greu, în funcţie de nişte liste de aşteptare. În zona privată, nu e vorba de liste de aşteptare! Poţi să ai 19 ani, dacă tu convingi un galerist că eşti foarte bun, îţi expune lucrările! Şi prin urmare, la începutul anilor '90, deoarece eram mai mulţi în această situaţie, am format nişte grupuri de prieteni cu aceleaşi probleme şi fiecare a contribuit cum a putut astfel încât să expunem.

Ce sentiment v-a încercat la reîntâlnirea cu Chişinăul?

M-au încercat multe sentimente! Întreaga expoziţie a fost într-o zonă sentimentală. A fost fain deoarece mi-am revăzut profesorii, am arătat că am plecat, însă că am revenit şi că în acest timp nu am stat degeaba. Nu pot să spun că sunt un artist basarabean, sau un artist român, sunt un artist şi atât. Nu am nici tematici locale, moldoveneşti sau româneşti. Încerc să abordez nişte tematici universale astfel încât şi un chinez, şi un american, şi un portughez, şi un român să rezoneze cu acele imagini. Aşadar, sentimente plăcute, luminoase. E greu să descriu anume un sentiment. Şi de mândrie şi satisfacţie, şi bucurie! Artiştii în general au tendinţa să meargă spre Vest, datorită unei mişcări generale a culturii, dar şi datorită banilor. Artiştii urmează şi ei nişte cursuri ale migraţiei culturale generale, care, iată, au nişte motive pecuniare, dar, să recunoaştem, reale. În Vest există oameni care pot cumpăra, pe când în Est....M-am reîntors  în virtutea unei nostalgii, a unei legături cu locul unde m-am născut, unde am crescut o bună perioadă. M-am simţit onorat că am fost invitat şi, în pofida faptului că a durat puţin expoziţia, a contat foarte mult faptul că am făcut-o. Probabil se va mai întâmpla fie înainte de moarte, fie dacă lucrurile se vor mai schimba acolo şi vor mai apărea galerii!

Aveţi proiecte de viitor?

Nu, nu am proiecte precise de viitor. Toate acţiunile mele expoziţionale nu s-au întâmplat ca nişte proiecte gândite cu mult timp înainte. Eu mă conduc după principiul că dacă lucrez, lucrurile se vor aduna, lucrările vor începe să urle că vor să iasă la suprafaţă şi vor ieşi la suprafaţă! Şi atunci toate elementele din jur se vor uni pentru a face posibilă realizarea unei expoziţii! Timpul meu de lucru este de lungă durată şi nu pot proiecta când voi termina o nouă serie sau ce tip de expoziţie va fi. Ştiu că există şi varianta unor proiecte precise, însă este foarte presant, ca artist, să ajungi să crezi că lucrezi ca la o comandă. Presiunea are şi ea avantajele ei pentru că îţi impune o anumită rigurozitate, ordine, disciplină şi o muncă mai susţinută.

Ce curent artistic vă defineşte?

Aceasta este treaba criticilor de artă. Ca artist nu prea îţi pui problema unde anume te plasezi. Încerc să fiu cât de poate de original şi sincer cu ceea ce fac eu. Vreau să îmi păstrez unicitatea şi particularitatea.


Cum arată o zi din viaţa dvs.?

Încerc să lucrez zilnic. Am un program şi de venit, dar şi de plecat de la atelier. Nu lucrez doar când îmi vine inspiraţia! Fără puţină organizare nu se pot mişca lucrurile! Mă trezesc dimineaţa, fac gimnastică, beau o cafea, fumez o ţigară, verific corespondenţa şi merg la atelier. La atelier nu am internet, aşa că iau pensula în mână şi mă apuc de lucru. Lucrez până spre seară când plec acasă şi fac lucruri fireşti, văd un film, citesc, plătesc facturi...dar atunci când mi-am făcut cumva datoria faţă de mine.

Un gând pentru cititorii noştri?

Să se bucure! Să se folosească de capacitatea omenească de a fi încântați de frumos, de contemplare!

Mulţumesc!