Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


22 martie 2011

La ce poate duce confruntarea din Libia: democratizare sau irakizare?

Autor: Manuel Donescu 

Evoluţiile recente din Libia şi implementarea Rezoluţiei 1973 a Consiliului de Securitate al ONU constituie cu certitudine o etapă care va include câteva faze militare şi nu finalul unui proces care se anunţă dificil, atât pentru poporul libian cât şi pentru comunitatea internaţională. Într-un dialog drepturile omului versus interese este dificilă susţinerea cu argumente pertinente a unei formule de compromis, mai ales când un dictator a trecut la o luptă fratricidă desprinsă din istoriografia evului mediu.

În conflictul inter-libian, Rezoluţia 1973 a CS/ONU este, într-o abordare simplistă, tardivă din perspectiva drepturilor fundamentale ale omului - conflictul a durat suficient de mult pentru a produce victime importante în rândul civililor - şi prematură din punct de vedere al intereselor unor eventuali actori internaţionali aplecaţi mai degrabă către măsuri tactice – evaluarea şanselor părţii învingătoare - şi nu strategice.

Unde se plasează demersurile recente ale statelor care au susţinut rezoluţia şi au trecut la implementarea acesteia? Înlăturarea de la putere a lui Gaddafi este un obiectiv real deşi nu se regăseşte în cuprinsul Rezoluţiei 1973 a CS/ONU, astfel încât coaliţia internaţională ad-hoc care şi-a asumat rolul justiţiar are nevoie de un plan care să anticipeze şi să pregătească următoarele mutări. Căderea lui Gaddafi ar putea încheia doar prima etapă a componentei militare. Ce se va întâmpla dacă Gaddafi nu va ceda sau după înlăturarea acestuia conflictul militar va continua la nivelul provinciilor/ triburilor şi va fi necesară desfăşurarea de forţe terestre? Cine îşi va asuma responsabilitatea restabilirii şi menţinerii păcii? În acest sens, un rol important ar trebui să îl aibă Liga Arabă şi Uniunea Africană în baza unui mandat ONU. Probabil cel mai facil scenariu avut în vedere a fost înlăturarea relativ rapidă a lui Gaddafi, precum Ceauşescu – forţele loiale acestuia trecând rapid de partea revoluţiei - însă s-ar putea ca asemănările să fie înşelătoare în cazul Libiei care a experimentat şi metode teroriste. O implicare militară a NATO nu este o opţiune în condiţiile deficitului de imagine din zona arabă şi a opoziţiei Turciei şi Germaniei, însă coaliţia ad-hoc are nevoie de susţinerea Alianţei Nord-Atlantice nu doar pentru instituirea unui embargou asupra armamentului – decis recent de NATO – sau desfăşurarea în perspectivă de operaţii umanitare. Pe de altă parte, SUA, Canada, Franţa şi Marea Britanie au ratat oportunitatea de a implica direct, de la primele lovituri în Libia, statele membre ale Ligii Arabe în asigurarea zonei de interdicţie aeriană. Imaginea negativă a NATO în statele arabe se va îmbunătăţi pe măsură ce statele arabe vor prelua din obligaţiile de securitate regională.

Momentul lui Sarkozy

Franţa are momentul ei de strălucire prin atitudinea ofensivă şi asumarea iniţiativei, prin trecerea proiectului de rezoluţie prin CS/ONU şi apoi constituirea coaliţiei ad-hoc. Parisul a eclipsat un Washington care a preferat strategic un rol de susţinător, SUA oferind Franţei nu doar simbolic posibilitatea primei lovituri în căutarea unei Europe care să îşi asume atât beneficiile cât şi din responsabilităţile politice, militare şi financiare. Sarkozy are nevoie de formule câştigătoare, iar rolul de lider în dosarul libian îi asigură maximă vizibilitate, în condiţiile criticilor interne privind rezultatele economice şi a unor gesturi criticabile în regiunea Africii de Nord – vezi dosarul tunisian care a condus la demisia unui ministru al afacerilor externe într-un moment important pentru diplomaţia statelor din Mediterana. După episodul tunisian şi ezitările privind situaţia din Egipt, demersurile vocale ale Franţei în dosarul libian par mai degrabă reactive, de contrabalansare a unei imagini deteriorate, chiar dacă Sarkozy a vrut să imprime o strategie ofensivă, printr-un gest surprinzător, singular, neuzual, aş spune riscant, prin recunoaţterea Consiliului Naţional de Tranziţie.Discuţia asupra legitimităţii unui fost ministru al regimului Gaddafi, transformat într-un lider al opoziţiei, este privită probabil prin prisma Parisului ca fiind irelevantă, atât timp cât dictatorul va fi înlăturat. Aceste demersuri au întrunit asentimentul forţelor politice franceze şi au captat atenţia opiniei publice din Franţa, asigurându-i lui Sarkozy o temă de campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale din primăvara anului 2012. Eventuala absenţă a unei strategii franceze privind Libia post-conflict, care să includă şi atragerea resurselor necesare, ar avea însă un efect de bumerang asupra lui Sarkozy.

Implicaţii în lumea musulmană

SUA au respins declarativ, la cel mai înalt nivel, orice implicare în revoltele populare din Africa de Nord şi au salutat dorinţa de democratizare a populaţiei din regiune. Evoluţia spre reformă în lumea arabă corespunde proiecţiei strategice (”Freedom Agenda”) a fostului preşedinte George W. Bush şi noii diplomaţii americane privind Orientul Mijlociu (vezi discursul preşedintelui Barack Obama din 4 iunie 2009 de la Cairo vizând lumea musulmană). Totodată, procesul de reformă din lumea arabă ar putea urmări indirect determinarea Israelului să-şi flexibilizeze poziţia în dialogul israelo-palestinian.

Reacţia în lanţ privind democratizarea ar putea viza Iranul după Libia. Regimul de la Teheran este deja avizat şi pare suficient de pregătit pentru a neutraliza prin forţă orice mişcare populară. Operaţiunile din Libia ar putea constitui, cu unele nuanţe, un precedent pentru o intervenţie în Iran determinată de pericolul nuclear, în condiţiile în care Teheranul se dovedeşte rigid în negocierile privind dosarul nuclear şi activ în dezvoltarea capabilităţilor nucleare. Pe de altă parte, Iranul ar putea utiliza „vântul schimbării” în direcţia susţinerii extinderii conflictelor în unele state arabe. Bahrain are un rol cheie între Iran şi Arabia Saudită, Teheranul fiind interesat de schimbarea regimului, ca primă etapă în destabilizarea regimului saudit.O intervenţie directă a Iranului în Bahrain - idee avansată recent de secretarul american al apărării, Robert Gates - este privită cu reţinere de Teheran datorită riscurilor ulterioare, inclusiv de a fi atacat de SUA.

Germania a fost rezervată asupra votului privind Rezoluţia 1973 a CS/ONU probabil din perspectiva implicaţiilor înlăturării lui Gaddafi care ar încheia o etapă exclusiv militară – cea mai uşoară - şi deschide o alta complexă (civilă şi posibil antiteroristă). Berlinul nu mai este dispus să achite din nota de plată, mai ales în actuala conjunctură marcată încă de criza economico-financiară globală şi excesele unor parteneri europeni care au cheltuit mai mult pe credit, precum şi puţin previzibilele implicaţii la nivelul pieţelor internaţionale ale crizei nucleare japoneze.Cancelarul german este presat de agenda internă să privească către electorat şi să se concentreze asupra problemelor care au erodat îngrijorător capitalul politic al creştin democraţilor.

Ezitările româneşti

România a fost ezitantă şi a preferat să amâne o poziţie oficială în absenţa unei solicitări directe sau a unei decizii la nivelul NATO sau UE, sugerând că va încerca de data aceasta un joc sofisticat, mai pragmatic, posibil alături de Turcia, respectiv Germania. Ankara dispune spre deosebire de Bucureşti de un avantaj strategic amplificat în ultima perioadă şi instrumente diplomatice adecvate în dialogul cu lumea arabă, iar Germania de pârghii economice superioare României. Partea română a lăsat senzaţia că a pierdut din entuziasmul cu care susţinea altădată deciziile SUA. Acum a ratat o oportunitate diplomatică de a susţine declarativ, în mod public, o poziţie legală – în baza Rezoluţiei 1973 a CS/ONU şi morală – lipsa de discernământ a unui tiran care îşi ucide conaţionali - în speranţa unor beneficii ulterioare în lumea arabă. Desigur că aşteptările statelor participante privind participarea la implementarea rezoluţiei ONU nu vizau capabilităţi militare de care România nu dispune sau pe care nu le putea utiliza în afara spaţiului aerian naţional fără a afecta propria securitate.

Statele membre NATO care au motivat că nu dispun de capacităţi militare suficiente având în vedere implicarea în Afganistan au argumente solide, însă ar fi o eroare să nu sesizeze pericolul determinat de proximitatea geografică - apropierea Libiei de frontierele UE, spre deosebire de Afganistan - prezenţa unor riscuri şi vulnerabilităţi regionale, manifeste sau latente, indiferent de participarea sau neimplicarea militară.

Reconstrucţie şi democratizare

Coaliţia ad-hoc îşi asumă prin intervenţia militară pentru protejarea civililor şi sprijinirea indirectă a opoziţiei aflate în pericol să piardă ultimul bastion, alături de comunitatea internaţională, cel puţin o obligaţie morală faţă de poporul libian. Libia nu ar putea fi abandonată în niciuna din variante: cu sau fără Gaddafi. În varianta pozitivă, vor fi necesare măsuri de sprijinire privind reconstrucţia şi dezvoltarea care vor apropia probabil modelul libian de cel irakian. Sunt statele europene pregătite să plătească acest preţ? În cadrul calculelor efectuate se are în vedere că Libia este o ţară bogată în petrol şi gaze naturale ceea ce ar asigura resursele necesare reconstrucţiei şi dezvoltării. Să nu uităm însă că şi Irakul beneficiază de resurse energetice desosebite, iar preţul plătit de SUA şi aliaţi a fost considerabil nu doar din punct de vedere militar.

Procesul de reformă şi naşterea democraţiei, desigur cu caracteristici islamice, va solicita un pachet substanţial care să includă etapizat o serie de componente, de la asistenţa umanitară absolut necesară, la sprijin consistent economic şi financiar, fără a exclude ajutorul antiterorist sau chiar militar prin participarea trupelor terestre în funcţie de evoluţia evenimentelor.

Pericolul unui Gaddafi rănit

Situaţia din Libia se va menţine fluidă în pofida implementării zonei de interdicţie aeriană şi a unui conflict asimetric cu regimul Gaddafi. Există riscul unui război civil de durată, definit de identitatea tribală, iar lipsa unei autorităţi centrale ar alimenta instabilitatea cu implicaţii negative pentru statele vecine şi asigura condiţii favorabile bazelor islamiste.

Există riscul ca Gaddafi să răspundă la conflictul asimetric cu ameninţări asimetrice, neconvenţionale şi transfrontaliere. Nu este exclusă menţinerea puterii de către Gaddafi doar în anumite zone sau transformarea unui grup de apropiaţi într-o grupare teroristă. Vidul de putere prezintă, în această etapă, un grad de pericol mai mare decât radicalizarea islamică. Evoluţiile din Libia ar putea fi însoţite de amplificarea unor fenomene precum instabilitatea şi insecuritatea regională, tendinţele separatiste, permeabilitatea frontierelor, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea transfrontalieră organizată şi fenomenele conexe (trafic, migraţie ilegală, corupţie), cu consecinţe negative asupra statelor din UE.

Dinamica situaţiei din Africa de Nord va solicita o strategie cuprinzătoare a UE pentru că multiplicarea ameninţărilor asimetrice ar avea efecte grave nu doar asupra statelor din vecinătatea sudică a Uniunii, iar dimensiunea de securitate nu poate fi abordată în absenţa unei robuste componente civile.

Articol publicat în Foreign Policy România - Adevărul online la 22 martie 2011