Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

11 aprilie 2011

Aderarea la spaţiul Schengen sau nevoia de resetare

Autor: Manuel Donescu 

Într-o epocă a columbenizării spaţiului public, revelaţiei că avem talent şi izvorului minunăţiilor WikiLeaks România, ratarea obiectivului naţional de aderare la spaţiul Schengen în martie 2011 pare mai degrabă un element periferic. Nu avem o evaluare oficială articulată cu privire la ratarea obiectivului – mai degrabă declaraţii disparate – fie măcar din perspectiva unui bilanţ forţat de etapă. Cu atât mai puţin o dezbatere publică consistentă privind stadiul şi perspectivele de aderare.

Aderarea României în UE a fost o decizie, nu este o noutate, cu o substanţială componentă politică, fiind insoţită de măsuri instituite pentru a preveni sau remedia o serie de deficienţe. Am intrat în familia europeană deşi existau încă probleme în ceea ce priveşte îndeplinirea unor aspecte tehnice. Unii sceptici faţă de nivelul de pregătire al României au remarcat că absenţa unor reuşite interne a fost suplinită de inteligenţa demersurilor diplomatice şi eficienţa alianţelor în perioada negocierilor de aderare la UE, atitudinea pro-activă fiind vizibilă şi în intervalul în care am beneficiat de statutul de observator.

Tabloul este contrastant la câţiva ani după aderarea la UE. Îndeplinim criteriile tehnice dar avem probleme în obţinerea confirmării politice pentru a adera la spaţiul Schengen. Lăsăm la o parte implicaţiile candidaturii Bulgariei care nu influenţează fondul. Am solicitat vocal să fim evaluaţi exclusiv după performanţele tehnice şi am subliniat că suntem discriminaţi. Pe scurt, am minimalizat dimensiunea politică. Negarea deciziei politice la nivelul UE a arătat pe lângă o uşoară tulburare a memoriei instituţionale şi o lipsă de concentrare în aprecierea mecanismelor decizionale.

Credibilitatea, predictibilitatea, încrederea ţin de esenţa UE. Altădată activi, inspiraţi, acum reactivi. Atunci flexibili, anticipativi, acum rigizi o perioadă suficient de lungă pentru a oferi diplomaţiei franceze posibilitatea să constituie masa critică necesară blocării aderării României la spaţiul Schengen în martie 2011. Alături de Franţa şi Germania s-au regăsit în anumite momente Olanda, Finlanda şi chiar Norvegia, stat din afara UE dar semnatar al Acordului Schengen. Promovarea eficientă a intereselor naţionale la nivelul statelor membre, îndeosebi în dialogul cu un partener strategic, ar fi solicitat o  construcţie articulată şi demersuri politico-diplomatice pro-active, corelate eforturilor financiare şi instituţionale vizând îndeplinirea criteriilor tehnice necesare aderării. Aş spune o obligaţie de rezultat şi nu de diligenţă.

Ministrul român al afacerilor externe vorbeşte acum de revenirea la un ton normal în relaţia cu Franţa, iar omologul francez afirmă că România are vocaţia aderării la spaţiul Schengen odată ce toate condiţiile pentru aderare vor fi îndeplinite. În aceeaşi logică, România nu ar fi fost pregătită să semneze Tratatul de Aderare la UE în 2005. Ce s-a întâmplat între timp în relaţia cu principalul nostru susţinător în procesul de aderare la UE? Să fie o schimbare de personaje sau interese divergente? Interesele comune în plan bilateral sau la nivelul UE sunt evidente. Franţa este unul din principalii noştrii parteneri economici europeni alături de Germania şi Italia, iar eventuale nemulţumiri punctuale (ex. problema incluziunii romilor, absenţa unui răspuns privind implicarea Parisului în construirea de reactoare nucleare în România etc.) nu sunt esenţiale, chiar dacă ar contribui la pregătirea unei atmosfere favorabile. Chiar şi
episodul privind Libia – există suficiente formule diplomatice pentru a fi împotrivă fără o exprimare prea vocală, evitând o ieşire inutilă în evidenţă – nu este relevant în dosarul Schengen, cel puţin în etapa deja consumată, întrucât a avut loc după exprimarea rezervelor Franţei.

După o strategie lipsită de eficienţă, insuficient calibrată la evoluţiile de etapă marcate de dezbaterea europeană informală stimulată de Franţa şi unele declaraţii neinspirate, partea română sugerează după vizita la Paris a ministrului Baconschi că s-ar mulţumi cu o formulă de compromis. Adică propunerea germană din februarie – susţinută şi de Preşedinţia ungară a UE – privind un proces în două etape: ridicarea controlului la frontierele aeriene şi ulterior a celor terestre. Este o soluţie realistă în actuala conjunctură? Se argumentează cu un precedent: situaţia grupului celor 9 state (Ungaria, Cehia, Polonia etc.) care au aderat la spaţiul Schengen în două etape, în decembrie 2007 (frontierele terestre şi maritime) şi martie 2008 (frontierele aeriene). Decalajul de câteva luni a avut însă o motivaţie tehnică. Această soluţie prezintă certe avantaje pentru că presupune o singură decizie politică ce include ambele etape, fără condiţii suplimentare. În cazul României scenariul pare diferit. Una din ipoteze ar presupune prelungirea procesului fără a fi siguri asupra datei aderării pentru a doua etapă (frontierele terestre – în cazul nostru – care sunt şi cele mai importante). Pe de altă parte, ar implica – ceea ce ne dă frisoane – o foaie de parcurs în perspectiva ridicării controlului la frontierele terestre.

Avem un istoric deloc agreabil în ceea ce priveşte Mecanismul de Cooperare si Verificare, astfel încât imaginea de elev corigent scos la tablă – a câta oară? – pare a fi o obsesie. Formula în două trepte, cu acceptarea unei foi de parcurs, fără o dată certă, probabil prezintă unele  tentaţii din perspectiva consumului politic intern pentru că ar conduce la un rezultat concret.

Desluşim conturul însă nu regăsim garanţiile în ceea ce priveşte finalul. Ministrul Baconschi a sugerat după întrevederea cu Alain Juppé că diplomaţia română a revenit în şa, şi-a scuturat de praf echipamentul, asigurându-ne că totul este sub control: avem un curent favorabil, larg majoritar printre statele membre, Comisia Europeană este favorabilă, de asemenea, iar Parlamentul European pregăteşte un aviz deopotrivă pozitiv. Mai aşteptămun răspuns la propunerea avansată la Paris, în perspectiva vizitei la Bucureşti a ministrului francez de interne, Claude Guéant şi apoi ridicăm problema în plen, în format COREPER. Să înţelegem că noua strategie a României depinde încă de vechea poziţie a Franţei?

Perspective? De la o certitudine, România are acum doar vocaţia de a intra în spaţiul Schengen, fiind posibilă introducerea unei foi de parcurs şi implicit a unor criterii suplimentare. Noua ţintă avansată în februarie de MAE român – până la sfârşitul Preşedinţiei ungare să avem o decizie politică cu o dată clară pentru a doua parte a anului – este privită cu scepticism. Unele voci apreciază că alegerile prezidenţiale din Franţa din primăvara anului 2012 ar putea amâna din raţiuni electorale, până după scrutin, o decizie politică privind un termen clar pentru aderarea României, iar „primăvara arabă” aduce dificultăţi suplimentare, îndeosebi din perspectiva interesului prioritar pentru vecinătatea sudică a UE şi probleme precum migraţia, fie legală sau ilegală. Totodată, nu este exclusă o discuţie consistentă abia după publicarea raportului Comisiei Europene asupra progreselor înregistrate de România în cadrul MCV, următoarea evaluare fiind preconizată în iulie. Raportul intermediar din februarie este încurajator, însă nu constituie un punct de referinţă pentru statele membre.

Între timp, în România, există încă persoane care se încăpăţânează să creadă că eliminarea controalelor la frontierele interne ale UE constituie unul din cele mai vizibile şi importante efecte ale integrării europene.

Articol publicat pe site-ul www.contributors.ro la 11 aprilie 2011