Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

23 iunie 2015

Surprindere strategică, eșec informativ. Înaltul Comandament German devansează atacul sovietic - 22 iunie 1941 (1)

Autor: Dr. Constantin CORNEANU

În multitudinea de declarații, opinii, comentarii și luări de poziție ale decidenților politico-militari ai spațiului euro-atlantic privind criza din Ucraina, cele declarate de către generalul american Philip Breedlove, comandantul Forțelor Aliate ale NATO în Europa (SACEUR), pe 4 mai 2015 în fața Comitetului pentru Servicii Armate din Senatul SUA, provoacă îngrijorare. „Operaţiunile militare ruseşti, în ultimul an, în Ucraina şi în regiune, în general au dat la iveală că avem serioase probleme în colectarea şi analizarea informaţiilor”, a declarat generalul Philip Breedlove și, totodată, „anumite manevre militare ruseşti ne-au luat prin surprindere”, a recunoscut generalul. Privind evoluția evenimentelor din spațiul ex-sovietic dintr-o astfel de perspectivă, merită să ne reamintim o serie de fapte petrecute în urmă cu 74 de ani în acest spațiu, respectiv faptul că a existat/există o capacitate sporită a sovieticilor/rușilor de-a produce surprize strategice greu de intuit. O reîntoarcere la experiența trecutului ne poate oferi o înțelegere a prezentului și, probabil, a viitorului.

 

În perioada 10 – 12 aprilie 1942, ofițeri germani de informații care au susținut o serie de conferințe în fața ofițerilor din Marele Stat-Major român și Serviciul Special de Informații (SSI), au recunoscut că serviciile de informaţii germane au subestimat valoarea armatei sovietice ca urmare a analizei războiului sovieto-finlandez, război în care armata sovietică s-a prezentat nesatisfăcător din punct de vedere al conducerii operaţiunilor, instrucţiei, disciplinei, moralului, dotării şi serviciilor de aprovizionare. Colonelul Eberhard Kintzel, şeful biroului Frontul de Est din cadrul Secţiei a II-a din OKH (Statul-Major al Trupelor de Uscat), a subliniat faptul că „toţi ataşaţii militari străini de la Moscova au subestimat posibilităţile unor bune rezultate apreciabile ce s-ar putea obţine într-un timp aşa de scurt faţă de măsurile luate de către mareşalul Timoşenko, fapt dezminţit însă prin constatările făcute după declararea războiului contra URSS”. Directorul SSI, Eugen Cristescu, l-a informat, la 16 aprilie 1942, pe Conducătorul Statului român că ofiţerii de informaţii germani apreciază că „o altă cauză datorită căreia nu s-a putut cunoaşte valoarea reală a armatei şi potenţialului de război sovietic, constă în faptul că prin măsurile de ordin contrainformativ luate de către organele sovietice, agenţii Serviciului de Informaţii german nu au putut pătrunde în interiorul URSS pentru a culege informaţii într-o zonă mai adâncă de 100 – 150 km de la frontieră” astfel încât s-au putut obţine date precise de ordin informativ, nu s-a putut afla ce se petrece în interiorul Uniunii Sovietice.

Ofiţerii de informaţii din Marele Stat-Major român şi Serviciul Special de Informaţii au fost informaţi, de către reprezentanţii Abwehr-ului şi ai OKH, că „Sovietele au întrebuinţat mijloace de inducere în eroare a informatorilor oficiali cu ocazia diferitelor parăzi şi festivităţi militare, făcând să defileze aceleaşi unităţi de mai multe ori şi păstrând un desăvârşit secret asupra noilor mijloace de luptă, camuflajul şi conspirativitatea fiind un specific al Sovietelor”. Abwehr-ul estima că Armata Roşie dispunea, la 22 iunie 1941, de circa 10.000 de care de luptă, însă s-a observat că deşi au fost distruse 26.000 de care de luptă sovietice, până la începutul lui aprilie 1942, Armata Roşie mai dispunea de încă 80 de brigăzi de care de luptă. OKW-ul a fost surprins de apariţia pe câmpul de luptă al tancului sovietic de 52 de tone, al tunului-rachetă şi de „«tenacitatea în luptă a soldatului roşu», care a rezistat fără aprovizionare în încercuire, fiind capabil de atac şi de luptă pentru a scăpa”.

OKW-ul şi OKH-ul au fost surprinse de apariţia pe câmpul de luptă de lângă Moscova, în decembrie 1941, a unor unităţi noi ale Armatei Roşii (80 de divizii de infanterie, 80 de brigăzi de infanterie, 10 brigăzi de care de luptă şi 25 de divizii de cavalerie). Abwehr-ul va identifica, până în aprilie 1942, 425 de divizii de infanterie, 100 de brigăzi de infanterie, 75 de divizii de cavalerie, 60 de divizii motorizate şi 80 de brigăzi mecanizate aflate în organica Armatei Roşii, din care 325 de mari unităţi de infanterie (250 de divizii şi 75 de brigăzi), 55 de divizii de cavalerie şi 35 de brigăzi mecanizate se aflau pe frontul româno-german. Ofiţerii de informaţii germani estimau că aviaţia sovietică a dispus constant de 2.000 de aparate, deşi pierduse lunar 400-500 de avioane, în timp ce în spatele frontului se aflau, slab instruite şi încadrate, un număr de 50-60 de divizii, dintre care 40 în regiunea Rostov-Stalino şi 20 în sectorul Moscova. Colonelul Eberhard Kintzel a insistat asupra faptului că nu trebuie să se facă „greşeala de a subestima forţa combativă a armatei sovietice şi potenţialul de război al URSS”.

În condiţiile desfăşurării operaţiunilor de pe frontul de Vest, după 10 mai 1940, URSS a reuşit să-şi atribuie teritoriile promise în cadrul protocolului adiţional secret la Pactul Molotov - Ribbentrop, respectiv anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa (28 iunie 1940), Lituaniei, Letoniei şi Estoniei, astfel încât la încheierea acestui proces, Stalin redobândise toate teritoriile pe care le pierduse Rusia la sfârşitul Primului Război Mondial. Arbitrajul de la Viena (30 august 1940), pătrunderea trupelor germane în România (12 octombrie 1940) şi atacul trupelor italiene asupra Greciei (28 octombrie 1940) au reprezentat semnale evidente ale faptului că Axa Berlin – Roma devenise extrem de periculoasă pentru planurile geopolitice şi geostrategice ale Uniunii Sovietice. În clipa în care a devenit conştient de perspectivele generate de pericolul sovietic, Hitler a modificat dispozitivul strategic de apărare al Germaniei, pregătind contralovitura la ceea ce istoricii sovietici au denumit ca fiind „lovitura preventivă” a Armatei Roșii. Pe 7 septembrie 1940, şeful Secţiei a III-a din Abwehr (Contraspionaj) a primit un document de la Cartierul General al lui Hitler, cu menţiunea „Strict-Secret”, care menţiona: „Teritoriile noastre din est vor fi ocupate în următoarele patru săptămâni de puternice efective militare. La sfârşitul lunii octombrie, dispoziţiile marcate pe harta alăturată vor fi deja executate. Aceste dispoziţii nu trebuie să dea Rusiei impresia că am dori să lansăm un atac asupra Estului. Pe de altă parte, Rusia îşi va da seama că prezenţa unor dispozitive germane puternice şi bine antrenate în Polonia şi Boemia-Moravia indică faptul că suntem pregătiţi în orice moment să ne apărăm interesele din Balcani de un eventual atac rusesc cu forţe militare puternice”. Serviciile de informaţii sovietice vor înregistra faptul că numărul diviziilor Wehrmacht-ului care afluiau spre frontiera cu URSS, între sfârşitul lunii august 1940 şi mijlocul lunii decembrie 1940, a crescut de la 5 la 34. La sfârşitul lui februarie 1941, numărul diviziilor germane a crescut la aproximativ 70, pentru a ajunge la 87, în mai 1941, şi a coborât la 80 până la 1 iunie, urmând să crească la 123, în 21 iunie 1941. În intervalul 27 martie - 18 aprilie 1941, au avut loc nu mai puțin de 80 de zboruri de spionaj germane deasupra teritoriului Uniunii Sovietice. Pe 22 aprilie 1941, sovieticii au protestat în mod oficial faţă de aceste acţiuni provocatoare. Protestele lor nu au avut niciun efect şi, până la sfârşitul lunii mai 1941, au mai avut loc alte circa 180 de astfel de zboruri, ceea ce a permis ca Luftwaffe să încheie cercetarea fiecărui aeroport sau bază militară din vestul Uniunii Sovietice.

Și, totuși...sovieticii derulau în cel mai mare secret o cursă contra-cronometru pentru înarmare și poziționare strategică.


Tendinţa spre „relaxare” în societatea sovietică s-a confirmat la Congresul al XVIII–lea al PC (b) al URSS (10-21 martie 1939), când Stalin a anunţat că nu mai era nevoie de noi „epurări” în PC (b) al URSS. Pe 14 ianuarie 1938, într-o Plenară a CC al PC (b) al URSS, Stalin invitase la „corectarea greşelilor şi a exceselor” comise în timpul „Marii Terori”. Pe 13 martie 1938 se va forma Consiliul Militar Principal care avea o dublă misiune: să reconstruiască Forţele Armate sovietice şi în acelaşi timp să garanteze controlul PCUS asupra acestei noi armate. „Marea Teroare” stalinistă lovise din plin Armata Roşie astfel încât căzuseră victimă epurărilor: 3 dintre cei 5 mareşali, 3 dintre cei 15 comandaţi de armată, 8 dintre cei 9 amirali ai flotei şi amirali de gradul I, 50 dintre cei 57 comandaţi de corp de armată, 154 dintre cei 186 comandanţi de divizii, 16 dintre cei 16 comisari de armată, 25 dintre cei 28 de comisari de corp de armată, 58 dintre cei 64 de comisari de divizie. Toţi cei 11 vicecomisari ai Ministerului Apărării au dispărut, la fel şi 98 dintre cei 108 membri ai Sovietului Militar Suprem. Totodată, în perioada 1937 - septembrie 1938, au fost puse în retragere 36.761 de cadre ale Armatei Roşii dintre care 20.643 în 1937 şi 16.118 în 1938. Un număr de 10.868 de persoane, dintre cele puse în retragere, au fost arestate (5.811 în 1937 şi 5.057 în 1938).


Pe 1 mai 1940, s-au întors în cadrele active ale Armatei Roşii, după cum consemna comisarul militar de rangul I, E. A. Şciadenko, în Darea de seamă a Direcţiei corpului de comandă al RKKA din Comisariatul Apărării al URSS, 12.461 de cadre care suferiseră pe nedrept. Între 1934 şi 1940, 322 de conducători NKVD de republici, de UNKVD regionali, de districte şi de diviziuni ale aparatului central au fost arestaţi, iar 241 dintre ei au fost împuşcaţi. Statistica reprimărilor în OGPU-NKVD relevă că în perioada 1933 – 1939 au fost reprimaţi 22.618 de lucrători ai sistemului de securitate şi informaţii sovietic, respectiv: 738 persoane în 1933, 2.860 în 1934, 6.249 în 1935, 1.945 în 1936, 3.837 în 1937, 5.625 în 1938 şi 1.364 în 1939. Au mai fost arestaţi 9.462 de colaboratori ai NKVD între 1935 – 1938, precum şi 4.490 funcţionari ai Miliţiei sovietice şi 813 persoane din sistemul grăniceresc. Ca rezultat al Marii Terori, numărul angajaţilor NKVD se va dubla ajungând la 46.216 persoane. La 1 ianuarie 1941 se aflau în serviciul operativ un număr de 3.656 persoane în aparatul central NKVD al URSS, 29.737 persoane în organele locale NKVD, 7.091 persoane în contraspionajul militar (Departamentul Special al NKVD), 3.084 persoane în organele de transport ale NKVD şi 1.118 persoane în sistemul şcolilor interregionale ale NKVD. 53,7% dintre ofiţerii NKVD intraseră în sistem între anii 1938 şi 1939. Majoritatea celor promovaţi în funcţii de conducere în NKVD-ul din republici, regiuni şi districte au ajuns în funcţie prin decizia CC al PC (b) al URSS, după ce exercitaseră funcţii de conducere în aparatul de partid sau în Soviete, urmaseră studii superioare sau lucraseră în industrie. Pe 1 decembrie 1938, Biroul Politic al CC al PC (b) al URSS va adopta o rezoluţie prin care se interzicea arestarea unui cetăţean sovietic membru de partid fără acordul superiorului său ierarhic.

Trebuie menţionat faptul că în perioada 1936 – 1939 se va desfășura un proces de întărire a Guvernului sovietic în detrimentul PCUS ca o consecinţă a dezvoltării Complexului Militaro-Industrial sovietic. În 1936, Louis Charles Breguet, directorul celei mai mari firme franceze constructoare de avioane, consemna în raportul său despre vizita sa în URSS: „Utilizând munca unui număr de muncitori de zece ori mai mare decât Franţa, industria aeronautică sovietică produce de 20 de ori mai multe avioane”. Ataşatul militar al Luftwaffe la Moscova, G. Ashenbrenner, aflat în aprilie 1941 într-o vizită în principalele uzine aviatice sovietice, împreună cu un grup de zece ingineri germani, raporta mareşalului Göring: „Fiecare uzină este un gigant industrial în care lucrează până la 30 de mii de oameni în fiecare din cele trei schimburi; munca este perfect organizată, totul este gândit până la cele mai mici detalii, utilajele sunt moderne şi în stare foarte bună...”.

În decembrie 1936 s-a creat un Comisariat al Poporului pentru Industria Militară, urmat de constituirea, mai apoi, a unui Comisariat al Poporului pentru Construcţii Mecanice (august 1937) şi a unui Comisariat pentru Marină (decembrie 1937). Pe 27 aprilie 1937 se va crea un Comitet al Apărării (KO) pe lângă Sovnarkom cu misiunea de a coordona problemele apărării, fiind un înlocuitor al fostului Consiliu de Muncă şi de Apărare creat de Lenin în noiembrie 1918, urmat de crearea unui Consiliu Economic (Economsoviet), condus de V. M. Molotov, şi care reunea vicepreşedinţii Sovnarkom-ului responsabili de principalele ramuri ale economiei sovietice. Temător în faţa puterii mereu crescânde a tehnocraţiei, Stalin a împărţit ministerele în mai multe comisariate ale poporului, în ianuarie 1939, precum: Comisariatul Poporului pentru Industrie Militară a fost împărţit în patru: un Comisariat al Poporului pentru Aviaţie, unul pentru Construcţii Navale, unul pentru Muniţii şi unul pentru Armament. Comisariatul Poporului pentru Construcţii Mecanice a fost împărţit, în februarie 1939, în trei: Construcţii mecanice grele, generale şi mijlocii.

Pe 19 august 1939, Agenţia franceză de ştiri HAVAS dădea publicităţii un text primit de la Moscova, prin Geneva, dintr-o sursă „absolut de încredere”, în care se afirma că Stalin ţinuse, la 19 august 1939, o expunere în faţa Biroului Politic, pentru a motiva tratativele cu Hitler şi apropiata încheiere a Pactului Molotov-Ribbentrop. „Respectând neutralitatea şi aşteptându-şi ora, URSS va oferi ajutor actualei Germanii, asigurând-o cu materie primă şi mărfuri alimentare. (…) Este în interesul URSS - patria muncitorilor - ca războiul să se declanşeze între Reich şi blocul capitalist anglo - francez. Trebuie să facem tot ce e posibil ca acest război să dureze cât mai mult, aceasta cu scopul extenuării celor două tabere. Anume din această cauză noi trebuie să fim de acord cu semnarea pactului propus de Germania şi să activăm în aşa fel, ca acest război, odată declanşat, să continue un timp îndelungat. Va trebui să intensificăm lucrul propagandistic în toate ţările beligerante cu scopul de a fi gata atunci, când războiul se va încheia”, va declara Stalin în faţa membrilor Biroului Politic al CC al PC (b) al URSS.

Uniunea Sovietică a dezminţit, la 30 noiembrie 1939, existenţa unui asemenea text şi vreme de multe decenii faptul că a existat o şedinţă a Biroului Politic în acea zi. Istoricul militar rus, generalul-colonel Dmitri A. Volkogonov, confirmă, pe bază de documente, într-un articol din ziarul „Izvestia” (16 ianuarie 1993), faptul că o asemenea şedinţă a avut loc, luându-se, cu acea ocazie, hotărâri foarte grave şi importante privind viitoarea evoluţie a relaţiilor internaţionale. Textul transmis de Agenţia HAVAS reda foarte exact raţionamentul politic al lui Stalin referitor la pace sau război, la faptul că trebuie acceptată propunerea germană în condiţiile în care era esenţial ca viitorul război să dureze cât mai mult posibil pentru ca acele două părţi să se epuizeze. Hotărârile luate la 19 august 1939 se vor concretiza în Pactul Molotov-Ribbentrop (23 august 1939), intrarea trupelor sovietice în Polonia (17 septembrie 1939), războiul sovieto-finlandez şi anexiunile din vara anului 1940 (Lituania, Letonia, Estonia, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herţa), precum şi în pregătirea „atacului preventiv sovietic”. Fostul ofiţer de informaţii militare Victor Suvorov acreditează ideea că Înaltul Comandament Sovietic pregătea, cu deplinul acord al conducerii politice, un plan de atac al Europei Occidentale cunoscut sub denumirea de Operaţiunea „Furtuna”. Referitor la lipsa de documente oficiale care să susţină opiniile lui Victor Suvorov, este extrem de interesantă mărturia generalului-colonel Vannikov, conform căruia: „La şedinţele şi întrunirile de la Stalin se instaurase practica de a examina problemele şi deseori de a lua hotărâri după ele fără note de protocol…De aici rezultă clar că lămurirea multor evenimente este insuficientă şi incompletă numai după documente, iar într-o serie de cazuri şi imprecisă”.

În completarea deciziilor luate la 19 august 1939 de către Biroul Politic, Stalin a ordonat trecerea la contraofensivă a trupelor sovietice din Mongolia, aflate sub comanda lui G. K. Jukov, împotriva trupelor japoneze, la Halhin-Gol, pentru a elimina potenţialul pericol strategic japonez. Nimicirea Armatei 6 japoneze la Halhin-Gol, în perioada 20 – 31 august 1939, a devenit o lecţie de neuitat pentru generalii japonezi care aveau să fie influenţaţi de acest lucru în luarea deciziei de atacare a URSS în 1941. În perioada mobilizării secrete s-au creat structurile viitoarelor divizii, corpuri de armată şi armate, fără a avea, deocamdată, soldaţi. Totodată, Stalin îl va înlocui pe V. M. Molotov în fruntea Economsovietului, în septembrie 1939, cu A. Mikoian, precum şi cu Lev Mehlis, Semion Budionîi şi Şceadenko în pofida faptului că aceştia erau incompetenţi în probleme de organizare a apărării ţării. La 29 noiembrie 1939, Biroul Politic sovietic a adoptat o rezoluţie prin care chema la „întărirea rolului conducător al partidului în industrie şi transport”. Molotov va reveni în fruntea Economsovietului pe 28 martie 1940.

Preşedintele Sovietului pentru Industria Apărării al URSS şi al Comisiei de Planificare Statală, Nikolai Voznesenski, a expus, în februarie 1941, un program de pregătire a economiei Uniunii Sovietice pentru război. Acest program conţine în rezumat următoarele patru puncte: „a) războiul cu ţările capitaliste din Vest este inevitabil, deci trebuie luate toate măsurile în vederea pregătirii lui; b) să se facă toate eforturile pentru întărirea armatei; c) să se transplanteze prin regiunile de Vest ale ţării către Estul acesteia, populaţia nesigură ca sentimente precum şi întreprinderile industriale; d) să se ia măsuri de organizare şi dezvoltare a industriei şi agriculturii în regiunile din Estul URSS”. Până la 22 iunie 1941 au fost evacuaţi din regiunile de Vest ale URSS spre Est, circa 6.000.000 de colhoznici şi lucrători din care se vor recruta anual câte 200.000 de soldaţi pentru cele 20 de divizii sovietice din regiunea Vladivostok. Vor fi înfiinţate în Siberia Centrală un număr de 20 de oraşe cu 150.000 de lucrători fiecare, iar în Extremul Orient sovietic vor fi create „industrii de dublură” ale celor din Vest, acestea fiind reprezentate numai de clădiri similare fabricilor din Vest, fără instalaţii, şi care urmau să primească, în caz de evacuare, instalaţiile din Vest. La Est de Munţii Urali au fost create 60 de mori pentru nevoile populaţiei şi o industrie a zahărului.

Comandanţii sovietici prezenţi la 17 aprilie 1940 la o conferinţă a Marelui Stat-Major sovietic au subliniat faptul că victoria finală în războiul contra Finlandei fusese prea scumpă şi au insistat ca organizarea pentru luptă să fie schimbată, instructajul şi stimularea trupelor să fie îmbunătăţite radical, să fie descentralizată luarea deciziilor, să se rescrie diversele regulamente şi manuale de teren, ţinându-se seama de lecţiile acestui război şi de ceea ce se întâmplase, deja, pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial. Prezent la această conferinţă, Stalin a recomandat generalilor sovietici să studieze metodele războiului modern, subliniind că tradiţiile şi amintirile din războiul civil (1918 - 1920) îi împiedicau pe ofiţeri să-şi adapteze gândirea la condiţiile prezentului. În urma discuţiilor extrem de tensionate dintre Stalin şi şeful GRU, generalul-locotenent de aviaţie Ivan Iosifovici Proskurov, pe de-o parte, precum şi dintre şeful GRU şi generalii sovietici care au comandat unităţile Armatei Roşii în campania din Finlanda (1939 – 1940), GRU a fost trecut din subordinea Comisarului Poporului pentru Apărare în cea a Marelui Stat-Major sovietic.


La 1 ianuarie 1941, Armata Roşie avea în compunere 4.207.000 de oameni, iar pe 21 iunie 1941 efectivele militare sovietice erau de 5.500.000 de oameni, pe lângă care se mai aflau trupe de pază, de escortă, de frontieră, operative, unităţi şi mari unităţi de diversiune, flotă şi aviaţie proprie ale NKVD. Referindu-se la imensul efort de război sovietic, imperceptibil pentru mulţi dintre observatorii occidentali din epocă, Victor Su­vo­rov este de părere că „în momentul trecerii de la mobilizarea secretă la cea deschisă, diviziile active ale Armatei Roşii nu intenţionau să se constituie într-o barieră la graniţă şi să aştepte” astfel încât partea finală a acţiunii mobilizării nu viza staţionarea la graniţă, ci un atac nimicitor dat prin surprindere. „Mobilizarea - aprecia mareşalul sovietic B. M. Şapoşnikov - nu este numai un indiciu al războiului, înseamnă chiar război”. Generaţii întregi de ofiţeri ai Armatei Roşii se vor pregăti în Academia Militară a URSS cu credinţa că „partea care are iniţiativa, care are la dispoziţia sa factorul surpri­ză sfâşie adesea voinţa inamicului şi prin acest fapt îşi creează condiţii mai bune pentru sine”. În perioada care a urmat semnării Pactului Molotov-Ribbentrop, avea să sporească numărul diviziilor de infanterie sovietice la peste 300, al diviziilor de tancuri la peste 100 şi să se constituie încă 10 brigăzi de artilerie ale Rezervei Comandamentului General sovietic, care aveau în compunere, fiecare, câte două regimente de artilerie cu câte 66 de guri de foc la fiecare regiment, inclusiv tunuri de 107 mm, precum și tunul-obuzier de 152 mm ML-20 și cel de 203 mm B-4, lansatoarele de proiectile reactive și dispozitive de foc în salve BM-8 și BM-13. Din 1939 până în iunie 1941, Armata Roşie a primit 82.000 de tunuri şi aruncătoare de mine de cel mai nou tip, dintre care obuzierul M-30 de 122 mm, proiectat în 1938, verificat la Halhin-Gol şi intrat în dotarea Armatei Roşii în septembrie 1939. La 1 ianuarie 1941, Armata Roşie avea în dotare peste 20.000 de tancuri din care multe erau tancuri uşoare T-26 şi BT. Dotarea completă a celor 29 de corpuri mecanizate sovietice impunea un necesar de 3.654 de tancuri KV şi 12.180 de tancuri T-34. La 1 iunie 1941, Armata Roşie avea în dotare 19.540 de tancuri (fără a se lua în calcul tanchetele blindate uşoare T-37, T-38 şi T-40) şi 3.258 de automobile blindate prevăzute cu tunuri. În cursul anului 1941 se vor realiza 1.358 de tancuri KV şi 3.014 de T-34. În 1942, industria de tancuri sovietică va produce 24.718 tancuri din care: 2.553 tancuri KV şi 12.527 tancuri T-34.

În septembrie 1940, din ordinul lui Stalin, generalul-locotenent Filipp I. Golikov, noul șef al GRU, va ordona celor şase şefi de divizii operative să efectueze o nouă epurare în rândurile rezidenţelor GRU, deoarece prea multe persoane au stat mult timp în străinătate şi au avut contacte cu străinii, ceea ce prezenta riscuri pentru securitatea statului sovietic. În mai 1940, generalul-locotennet Ivan I. Proskurov protestase în fața unei Comisii formată din reprezentanți ai Comisariatului pentru Apărare și ai Comitetului Central al PC (b) al URSS față de represiunea NKVD-ului abătută asupra GRU. „Ultimii doi ani au reprezentat o perioadă de represiune a elementelor alogene și ostile în direcțiile și organismele de informații. În acești doi ani, organele NKVD au arestat mai mult de două sute de persoane, înlocuind întreaga conducere, inclusiv șefi de departamente. Numai în perioada cât am fost la comandă, din aparatul central și unitățile subordonate au fost date afară 365 de persoane din motive politice sau din alte motive. Au fost angajate 326 de persoane, majoritatea neavând pregătirea în informații”, va declara generalul-locotenent Ivan I. Proskurov. Totodată, din 3 februarie 1941, secţiunea de spionaj şi securitate a NKVD a fost separată de acesta pentru a renaşte sub denumirea de NKGB în cadrul căruia informaţiile externe (INO) obţin rangul de Directorat şi vor juca un rol extrem de important în victoria Uniunii Sovietice şi în realizarea planurilor sale geopolitice şi geostrategice. În perioada aprilie – iunie 1941, NKVD-ul va opera noi arestări în rândul corpului de ofiţeri şi generali ai Armatei Roşii. Teama instaurată de către Stalin va influenţa, după părerea anumitor istorici şi publicişti, modul în care serviciile de informaţii (GRU&NKGB) vor înţelege să prezinte evoluţia evenimentelor din arena relaţiilor internaţionale. „Puţini ofiţeri profesionişti îndrăzneau să-l contrazică. Amintirea terorii din anii 1930 era prea proaspătă, iar conducerea militară de vârf era mult prea conştientă de noul val de arestări care aveau loc în lunile aprilie, mai şi iunie 1941. (...) Apărătorii acţiunilor sale din timpul epurărilor pretind că era necesar ca armata să fie curăţată de o potenţială Coloană a V-a. Mai degrabă, aceste epurări au fost generate de hotărârea lui Stalin de a-i elimina pe toţi cei care i s-au opus sau care i s-ar fi putut opune. (...) Ce nu au înţeles nici el şi nici mulţi dintre acoliţii săi a fost faptul că aceste epurări afectau spiritul celor care supravieţuiseră. Atmosfera de teroare paralizase chiar voinţa celor mai buni dintre cei rămaşi, afectându-le performanţele pe câmpurile de bătălie din vara anului 1941”, concluziona David E. Murphy, fost șef al Bazei Operaționale Berlin a CIA în anii '50.

 (Va urma)