Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


1 iulie 2015

Surprindere strategică, eșec informativ. Înaltul Comandament German devansează atacul sovietic - 22 iunie 1941 (2)

Autor: Dr. Constantin CORNEANU

Mareşalul G. K. Jukov îşi aminteşte în memoriile sale faptul că şeful GRU, generalul-locotenent Filipp I. Golikov, a prezentat conducerii statului sovietic şi Marelui Stat-Major, la 20 martie 1941, un raport în care erau expuse variantele direcţiilor posibile ale loviturilor trupelor germane în cazul atacării URSS. GRU indica data de 20 mai 1941 ca fiind ziua începutului ofensivei germane împotriva Uniunii Sovietice.

„Ceea ce a fost trecut cu vederea în informaţiile noastre - mărturisea Pavel A. Sudoplatov - a fost forţa calitativă a tacticii Blitzkrieg-ului. Credeam că, dacă va izbucni războiul, nemţii vor încerca mai întâi să pună mâna pe regiunile noastre din Ucraina, care erau bogate îm produse alimentare şi materii prime. Ştiam din jocurile lor militare, strategice că un război prelungit ar fi cerut resurse economice suplimentare. Aceasta a fost marea greşeală: GRU şi NKVD nu au prevenit Statul Major că scopul armatei germane, atât în Polonia, cât şi în Franţa nu fusese să pună mâna pe teritoriu, ci să distrugă puterea militară a armatei inamice”. Mareşalul G. K. Jukov avea să scrie referitor la atacul „prin surprindere” al Wehrmacht-ului: „Pericolul principal pentru noi a constat nu în faptul că nemţii au trecut frontiera prin surprindere, ci în faptul că noi am fost surprinşi de forţa de atac a Armatei germane; că noi am fost surprinşi de superioritatea de şase până la opt ori a forţelor lor pe direcţiile hotărâtoare; că am fost surprinşi de amploarea concentrării trupelor lor şi de puterea atacului lor”. Pe 17 iunie 1945, un grup de anchetatori militari sovietici au desfăşurat un interogatoriu al feldmareşalului W. Keitel care avea să declare: „Afirm că măsurile pregătitoare desfăşurate de noi în primăvara anului 1941 au avut caracterul unor pregătiri defensive în cazul unei ofensive a Armatei Roşii. Astfel, tot războiul în Răsărit, în mare măsură, poate fi numit preventiv. Noi ne-am gândit…să preîntâmpinăm ofensiva Rusiei Sovietice şi, cu o lovitură neaşteptată, să nimicim forţele sale armate. În primăvara anului 1941 mi-am format o părere clară: concentrarea de trupe ruseşti şi ofensiva lor ulterioară asupra Germaniei ne-ar pune într-o situaţie extrem de critică din punct de vedere strategic şi economic...În primele săptămâni, Germania ar fi fost pusă deja în condiţii extrem de nefavorabile”.

La începutul lunii aprilie 1941, Biroul de Analiză-Sinteză al Serviciului Special de Informaţii, Secţia Frontul de Est, a înaintat conducerii statului român un amplu documentar intitulat URSS-1941. Sinteză asupra pregătirii de război. Informaţiile cuprinse în acest document evidenţiau faptul că Marele Stat-Major sovietic a dispus, după campania din Finlanda, organizarea unităţilor după modelul german, continuând a introduce în armată numai elementele fidele regimului şi comunismului, după o foarte amănunţită selecţie. Manevrele militare sovietice din vara şi toamna anului 1940, şi cele din primăvara lui 1941 au avut în atenţie instruirea în cât mai bune condiţii a unităţilor şi subunităţilor. „La 18 aprilie 1941 - mărturiseşte Pavel Sudoplatov -, am semnat o directivă către toate rezidenturile din Europa, cu ordinul de a se activa toate reţelele şi liniile de comunicaţie pentru starea de război. GRU a trimis avertismente similare reţelelor sale din Europa. (...) Îmi dădeam seama de pericolul unei provocări sau al unui conflict militar, dar nu prevedeam magnitudinea invaziei totale care a urmat. Aveam sentimentul că eram, totuşi, capabili să controlăm evenimentele”.

Ca urmare a Pactului Ribbentrop - Molotov, URSS a anexat, în toamna lui 1939, noi teritorii, astfel încât zona de siguranţă organizată mai înainte s-a extins cu 200-300 km. Noile teritorii erau parcă făcute să uşureze apărarea zonei: păduri, dealuri, mlaştini, râuri cu debit din abundenţă şi maluri înalte, iar în Ucraina apuseană - râuri tumultuoase de munte, cu maluri abrupte. Reţeaua de drumuri  era slab dezvoltată. Din 6.696 km de cale ferată, doar 2.008 erau cu linie dublă, dar şi acestea aveau o capacitate de trafic mică, putând fi făcute lesne impracticabile. În anii ’30, de-a lungul frontierei vestice a Uniunii Sovietice, au fost realizate 30 de raioane fortificate care au primit denumirea neoficială de Linia Stalin. Aceasta era imposibil de învăluit, deoarece flancurile ei coincideau cu ţărmul Mării Negre şi al Mării Baltice, nefiind construită chiar pe graniţă, ci în adâncimea teritoriului sovietic. La 11 ianuarie 1939, NKVD-ul RSS Ucrainene a informat CC al PC Ucrainean despre condiţiile precare ale Zonei Fortificate Kiev unde din cele 257 structuri, numai cinci erau pregătite pentru acţiuni de luptă, astfel încât amplasamentele de mitralieră nu dispuneau de echipament special, precum comunicaţii, protecţie antichimică, apă, încălzire, lumină etc. Pentru 175 din cele 257 de structuri, relieful natural limita orizontul de tragere iar dispozitivele de etanşeizare ermetică pentru ambrazurile mitralierelor datau din perioada 1920 – 1920. Zona Fortificată Tiraspol şi Zona Fortificată Moghilev-Iampolski prezentau şi ele numeroase deficienţe. În noiembrie 1939, după obţinerea unor noi teritorii în Vest, vechile zone fortificate au fost desfiinţate, echipamentul a fost trimis spre depozitare, iar personalul redistribuit. Pe 26 iunie 1940, s-a emis un nou Ordin privind construirea unei noi linii de rezistenţă: Linia Molotov. Guvernul sovietic v-a adopta o hotărâre, pe 25 mai 1941, în baza căreia s-a trecut la reconstruirea şi dotarea cu armament a „vechilor” zone fortificate. Operaţiunea trebuia încheiată până la data de 1 octombrie 1941. În revista Voenno Istoriceskij Jurnal (nr. 4 din 1989) a fost publicat un tabel cu situaţia existentă la 1 iunie 1941 şi care releva faptul că numărul total de cazemate construite era de 332 în toate cele patru zone fortificate ale Frontului de Vest, iar până la 22 iunie 1941 aveau să fie gata 505 cazemate. Fostul locotenent I. N. Şveikin din Batalionul 18 Artilerie-Mitraliori din Zona-Fortificată Brest mărturiseşte: „Calitatea şi dotarea cu armament a cazematelor era mult mai bună în comparaţie cu cea a vechilor cazemate. Acolo, la un batalion erau întotdeuna patru tunuri, iar restul armamentului erau mitraliere. Aici multe dintre cazemate (45% din numărul total – M. S.) aveau câte unul sau două tunuri, cuplate cu mitraliere. Tunurile acţionau semiautomat. Tuburile cartuşelor trase cădeau în nişte puţuri speciale în afara cazematelor, ceea ce era foarte comod. Armele erau prevăzute cu aparate optice foarte bune...”.


În opinia lui Victor Suvorov, intrarea în dispozitiv de luptă, în secret, a cinci corpuri de armată pentru desant aerian, în aprilie 1941, toate înfiinţate în raioanele vestice ale URSS, corespunde scopului suprem pentru care sunt folosite aceste trupe: un atac surprinzător combinat cu un atac al aviaţiei asupra aerodromurilor inamicului. Corpurile de armată pentru desant aerian aveau artilerie suficient de puternică şi chiar batalioane de tancuri amfibii uşoare. Ele au fost înfiinţate la o asemenea distanţă de graniţă încât puteau fi lansate în teritoriul inamicului fără o rebazare suplimentară, fiind concentrate în păduri. Uniunea Sovietică dispunea, în 1938, de şase brigăzi aeropurtate iar una dintre acestea a fost angajată în luptele cu japonezii, din 1939, din Manciuria. „De altfel, deşi la intrarea în cel de-Al Doilea Război Mondial Uniunea Sovietică avea cinci corpuri de desant aerian pregătite pentru luptă şi alte trei în curs de operaţionalizare, utilizarea lor efectivă în teatrele de operaţii nu a fost proporţională cu dimensiunea dezvoltării lor, la fel şi rezultatele obţinute în confruntările în care s-au angajat. Deşi Stalin intenţiona să aibă pregătite zece corpuri de desant aerian pentru «marea ofensivă eliberatoare», sovieticii nu au folosit la potenţialul preconizat trupele aeropurtate, în primul rând din cauza lipsei unei forţe aviatice capabile să transporte şi să susţină operaţiile aeropurtate la mare distanţă, dar şi pentru că au considerat ca fiind mult mai eficientă utilizarea grupurilor de luptători bine instruiţi, lansaţi prin paraşutare în spatele dispozitivului inamic, pentru acţiuni de cercetare şi diversiune de tip comando”, opinează istoricul militar Mircea Tănase. Biroul Contrainformaţii din Secţia a II-a a Marelui Cartier General român constata, la 24 iulie 1941, după o analiză a activităţii paraşutiştilor sovietici în primele zile ale războiului, că „Armata Roşie a fost printre primele armate care au urmărit să dea o întrebuinţare militară posibilităţii de a coborî din avion cu paraşuta. Lansarea cu paraşuta fusese decretată în URSS ca sportul cel mai de seamă şi mai stăruitor încurajat de către stat şi iniţiativele particulare”. Revista România Aeriană (Anul X, nr. 3/1936), referindu-se la paraşutismul sovietic, aprecia că, în URSS, existau 20.000 de paraşutişti amatori, care au executat 800.000 de salturi din turnuri special construite şi 16.000 de salturi din avion în cursul anului 1935. În cadrul Asociaţiilor „Ossoaviakin” erau înscrişi, în 1936, 1.406.000 de tineri care practicau paraşutismul sportiv servind, astfel, drept bază de recrutare pentru viitoarele trupe aeropurtate sovietice. Serviciul Special de Informaţii a comunicat Conducătorului Statului român, la începutul anului 1941, că în URSS „se acordă o mare atenţie unităţilor de paraşutişti şi transporturilor aeriene”, în procesul de reorganizare al armatei sovietice, şi că „s-a mărit numărul unităţilor de paraşutişti, ajungându-se la concluzia că această armă nouă va avea de jucat un rol decisiv în operaţiunile viitoare”.


Pe 22 iunie 1941, Luftwaffe a acţionat împotriva URSS cu 22 grupe de avioane de vânătoare (66 de escadrile) care însemnau 1.036 de avioane, în timp ce Forţele Militare Aeriene (FMA) ale URSS aveau 64 de regimente de avioane de vânătoare (320 de escadrile), în structura regiunilor militare din Vest, adică 4.200 de avioane de vânătoare. Aviaţia Flotelor mai număra încă 763 de avioane de vânătoare. Uriaşe rezerve de avioane şi aviatori se aflau în spatele frontului, astfel încât, spre exemplu, pe 25 iunie 1941, FMA ale Frontului de Vest au primit în subordine două divizii de aviaţie (circa 300 – 400 de avioane) transferate din interiorul Uniunii Sovietice, iar pe 9 iulie 1941 au mai fost dislocate încă 452 de avioane pentru completarea pierderilor. La 22 iunie 1941 se aflau în serviciul activ 11.500 de avioane de vânătoare.

Totodată, existenţa unei Flotile de Război a Dunării, după 29 iunie 1940, avea să se constituie într-un pericol mortal pentru Germania. În caz de război, ar fi fost de ajuns ca aceasta să înainteze 130 km în susul fluviului şi podul strategic de la Cernavodă s-ar fi aflat în raza tunurilor sovietice, ceea ce ar fi putut să întrerupă transportul petrolului din regiunea Ploieşti în portul Constanţa. Un avans de 200 km în amonte al Flotilei de Război a Dunării şi cel de Al III-lea Reich ar fi fost pus într-o situaţie de excepţie. Între antrenamentele Corpului 14 infanterie pentru debarcarea de pe vasele Flotilei Dunării, ale Corpului 3 desant aerian de pe avioane şi planoare, ale Corpului 9 infanterie specială, adus în secret din Zacaucazia în Crimeea, desfăşurate în cooperare cu vasele de război ale Flotei Mării Negre, se poate face o legătură, având în vedere că sunt legate între ele prin loc, timp şi scop. Baza strategiei sovietice a constituit-o teoria „operaţiunii în adâncime” (teoria loviturii prin surprindere, în adâncime şi în locul cel mai vulnerabil), precum şi teoria „armatei de şoc”, instrumentul prin care pot fi date asemenea lovituri. Armatele de şoc se formează numai în scopul soluţionării problemelor ofensive, având în componenţă şi artilerie, şi infanterie, ca să distrugă apărarea inamicului, 1-2 corpuri de armată mecanizate, fiecare cu 500 de tancuri - în scopul unei lovituri în adâncimea inamicului. La 21 iunie 1941, toate armatele sovietice de la frontiera cu Germania şi România, de asemenea Armata 23 sovietică de la graniţa finlandeză se înscriau în standardul armatelor de şoc, deşi nu purtau, formal, această denumire. „Concentrările de trupe ruseşti ne indicau - scria Mareşalul Mannerheim în memoriile sale - că riscam un atac bruscat. Pentru a para, trebuia să veghem mai întâi ca apărarea să fie întărită în sectoarele cele mai expuse (…) împotriva noastră aveam mai mult decât cele 16 divizii pe care le puteam convoca printr-o mobilizare generală. Dacă se ţinea cont şi de unităţile blindate de care dispuneau ruşii şi de faptul că vecinătatea Leningradului permitea o concentrare rapidă şi imperceptibilă de trupe în sectorul litoralului Golfului Finic, disproporţia forţelor apărea într-o lumină şi mai crudă”.


Sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, în Carpaţii Orientali va începe desfăşurarea Armatei 18 sovietice, între Armatele 12 (vânători de munte) şi 9 (de supraşoc). Atacul german din 22 iunie 1941 a împiedicat desfăşurarea acestei Armate 18 sovietice. Trupele destinate Frontului de Sud aveau să fie transferate în Bielorusia, chiar şi Armata 19 sovietică, cu diviziile sale de vânători de munte. Acolo era şi Armata 21 vânători de munte, inutilă, neadaptată pentru lupta în mlaştină şi care va pieri, după 22 iunie 1941. „Încă din 1939 - aprecia german Werner Maser în lucrarea Der Wortbruch. Hitler, Stalin und der Zweite Weltkrig (Călcarea cuvântului. Hitler, Stalin şi Al Doilea Război Mondial) -, URSS poseda de 200 ori mai mulţi paraşutişti decât toate celelalte ţări luate laolaltă. Trupele de grăniceri ale NKVD erau intens pregătite pentru trecerea fluviilor sau unor cursuri de apă mai mici. Nici una din cele 65 de divizii blindate nu era antrenată pentru aruncarea în aer a podurilor în caz de retragere, dar fiecare din ele cuprindea batalioane de pontonieri pregătite spre a înlocui eventualele poduri distruse pe teritoriul inamic, sprijinind astfel înaintarea, iar efectivele lor erau mai mari decât trupele similare din toate celelalte armate reunite”.

În ziua de 5 mai 1941, Stalin a ţinut un discurs strict secret în faţa absolvenţilor a 16 Academii Militare ale URSS și nouă facultăți militare din instituțiile de învățământ superior civile, conducerii politice superioare a ţării şi corpului de comandă al Armatei Roşii. Referindu-se la acest discurs, rămas secret pentru mulţi contemporani, la vremea lui, Grigore Gafencu scria: „Aceste vorbe «secrete» încredinţate ofiţerilor, şi care cadrau atât de puţin cu măsurile tot atât de «secrete» luate de guvern, demonstrau nu numai dualismul acţiunii care conducea afacerile, dar şi grija avută de conducătorii sovietici de a nu lăsa ca moralul trupelor să fie influenţat de concesiile pe care se credeau obligaţi să le facă în domeniul politic”. Stalin a luat din nou cuvântul la banchetul dat, după ceremonia absolvirii, la Kremlin, unde a ţinut să sublinieze că „a început era expansiunii prin forţă”, iar „poporul trebuie educat să accepte ideea că războiul de agresiune este inevitabil”. Șeful serviciului de informaţii „Armate Străine Est” (Fremde Heere Ost/FHO) din cadrul OKH și-a informat superiorii de faptul că Stalin era „foarte beat” și că „a proferat amenințări de război la adresa Germaniei”.

Planul de campanie întocmit de Marele Stat-Major sovietic, aşa-numitul „Plan Jukov” (15 pagini), prevedea o lovitură „preventivă” împotriva forţelor militare germane din Polonia şi Prusia Orientală. Generalul G. K. Jukov propunea o lovitură prin surprindere pentru a preîntâmpina şi a nimici Wehrmacht-ul, nelăsându-se astfel germanilor iniţiativa de a acţiona. Inamicul trebuia să fie devansat în desfăşurare şi atacat când încă se afla în curs de concentrare şi nu îşi constituise frontul, nu organizase cooperarea între genurile de armă. Armata Roşie, conform planului Jukov, trebuia să străbată toată Polonia, de la est la sud-vest, să ajungă la graniţele Germaniei, apoi să cucerească Prusia Orientală. Generalul G. K. Jukov condusese, în perioada 23 – 31 decembrie 1940, în cursul unui mare „joc de război” operativ-strategic, pe hartă, forţele invadatoare („albaştrii”), în timp ce forţele sovietice („roşii”) erau conduşi de generalul-colonel D. G. Pavlov, viitorul comandant al Regiunii Militare Vest, în acele momente șef al Direcției Principale de Tancuri și Autoblindate a Armatei Roșii. Exerciţiul s-a desfăşurat în prezenţa lui Stalin şi a membrilor Biroului Politic al CC al PC (b) al URSS. În urma exerciţiului operativ-strategic din 23 – 31 decembrie 1940, de la Moscova, generalii din grupa lui D. G. Pavlov au fost recompensaţi: 1) generalul-colonel I. R. Apanasenko, comandantul Regiunii Militare Asia Centrală, a fost avansat la gradul de general de armată şi a preluat comanda Frontului Extremul Orient, în structura căruia intrau trei armate; 2) generalul-locotenent F. I. Kuzneţov, comandantul Regiunii Militare Caucazul de Nord, devine general-colonel şi preia comanda Regiunii Militare Speciale Pribaltica; 3) generalul-locotenent I. S. Konev, comandantul Regiunii Militare Transbaikal, devine comandant al Regiunii Militare Caucazul de Nord şi primeşte ordinul de a forma, în secret, Armata 19 sovietică şi de a o pregăti pentru a fi transferată în raionul Cerkassî; 4) generalul-locotenent de aviaţie P. V. Rîceagov devine, după exerciţiu, locţiitorul Comisarului Poporului pentru Apărare al URSS. În urma apariţiei unui articol în Voenno Istoriceskii Jurnal (nr. 2/1992) cu referire la exerciţiul din decembrie 1940, P. Bobîlev va scrie în Izvestia din 22 iunie 1993: „Nici în primul exerciţiu tactic, nici în al doilea, «Esticii» nu au avut ca misiune principală apărarea frontierelor de vest ale ţării. Important în exerciţiile respective era atacul”.


Victor Suvorov consideră că tema aplicaţiei militare din decembrie 1940 – ianuarie 1941, având în vedere titlul (Străpungerea unei Zone Fortificate), relevă pregătirile care se făceau pentru atacul împotriva Germaniei, mai exact împotriva Prusiei Răsăritene care era protejată de o linie de fortificaţii. La consfătuirea cadrelor superioare de comandă ale Armatei Roșii, din decembrie 1940, generalul-colonel D. G. Pavlov raporta: „Corpurile de tancuri, susținute masiv de aviație, străpung zona de apărare a inamicului, îi distrug sistemul de armament antitanc, concomitent îi bombardează artileria și înaintează în adâncimea operativă. După corpurile de tancuri vin cu tancurile lor proprii infanteria motorizată și corpurile de pușcași...În condițiile acestor acțiuni, considerăm că minimum două corpuri de tancuri în direcția atacului principal ar trebui să dea o lovitură distrugătoare într-un interval de vreo două ore și să cucerească toată adâncimea tactică, circa 30 – 35 km. Acest lucru necesită utilizarea concomitentă a tancurilor și aviației și este perfect posibil, în condițiile noilor tipuri de tancuri...(...) Eu suțin că existența unui mare număr de tancuri grele va ajuta semnificativ artileria și va micșora consumul de proiectile...”.

În perioada 2 - 6 ianuarie 1941 și, mai apoi, între 8 și 11 ianuarie 1941 se vor desfășura alte două exerciții strategico-tactice pe hartă în care va fi simulată perioada de început a războiului: varianta atacului „Vestului” și apărarea „Estului”. Generalul-maior V. Zolotariov va consemna în Krasnaia Zvezda, din 27 decembrie 1990, că analiza primului exercițiu s-a făcut la nivelul conducerii politice superioare a URSS, respectiv Stalin care a urmărit atent desfășurarea primul exercițiu tactic și „s-a convins - scrie fostul ofițer GRU Victor Suvorov - că în Prusia Răsăriteană se poate împotmoli”. Planurile sovietice de până la venirea lui G. K. Jukov la conducerea Marelui Stat-Major sovietic, aveau în vedere ca invadarea teritoriului german să se facă cu ajutorul trupelor aflate în Bielorusia (Frontul de Vest), secondate de trupele Regiunii Militare Moscova, iar în Pribaltica şi în Ucraina erau pregătite Fronturile de Nord-Vest şi Sud-Vest pentru atacuri suplimentare.

Generalul G. K. Jukov a propus ca lovitura să pornească din intrândurile de la Belostok şi Lvov, rezultate în urma împărţirii Poloniei, care permiteau desfăşurarea unei operaţiuni clasice de încercuire prin atacurile a două grupări mobile de învăluire, ceea ce ar fi deschis dintr-o dată un evantai de posibilităţi. În zona respectivă vor fi dislocate, de la nord la sud, Corpurile Mecanizate 3, 6, 15, 4 şi 8 sovietice. „Cele două proeminenţe (Belostok şi Lvov – n. n.) se învecinează în mod inevitabil cu patru «adâncituri». De la nord la sud, aceste «adâncituri» de la baza proeminenţelor se aflau în apropierea oraşelor Grodno, Brest, Vladimir-Volynski, Cernăuţi. Dacă Armata Roşie s-ar fi pregătit să treacă în apărare, atunci pe «vârfurile proeminenţelor» ar fi lăsat doar un minimum de forţe de acoperire, iar unităţile defensive principale ar fi fost aliniate lângă baze, în «adâncituri». O asemenea formaţie garantează evitarea încercuirii trupelor proprii pe teritoriul proeminenţelor, reducerea lungimii frontului de apărare (lungimea bazei triunghiului este întotodeuna mai mică decât suma celorlalte două laturi), precum şi crearea unei mari densităţi operative în direcţiile cele mai probabile de atac al inamicului”, concluzionează istoricul rus Mark Solonin.

Graniţa germană avea şi ea două intrânduri în partea sovietică, în raioanele Suvalok şi Lublin, iar Wehrmacht-ul se pregătea pentru o manevră asemănătoare. Generalul G. K. Jukov mai plănuia o lovitură în direcţia României, propunând să se desfăşoare încă un front în spatele Frontului de Vest, la graniţa României, concomitent cu atacuri ajutătoare dinspre Pribaltica asupra Königsbergului şi lovitura a două armate de vânători de munte prin Carpaţi. Cu ocazia unei conferinţe ţinute la Kiev, în primăvara anului 1941, discursul lui G. K. Jukov i-a uimit pe toţi cei prezenţi prin ideea necesităţii de a se realiza în ofensivă o superioritate de 2 la 1, în forţe şi mijloace, nu numai în sectorul loviturii principale, ci în întreaga fâşie de ofensivă a trupelor frontului. „O apărare - afirma generalul M. A. Purkaev într-o expunere, asupra problemelor apărării, ţinută cu acest prilej - care nu-şi propune să obţină victoria este lipsită de obiect şi inutilă. Şi în apărare trebuie să asigurăm superioritatea asupra inamicului, dar ea se realizează cu totul altfel decât în ofensivă. Aici va fi nevoie, probabil, de şi mai multă iscusinţă în executarea manevrei de forţe şi mijloace”. La propunerea generalului G. K. Jukov, Stalin a aprobat ca sub aparenţa unor concentrări de instrucţie mobile să fie transferate în Ucraina şi Bielorusia, în aprilie – mai 1941, câte două armate cu efective reduse în scopul întăririi forţelor care acopereau frontiera de stat a Uniunii Sovietice. Din ordinul lui Stalin au fost intensificate prin toate mijloacele lucrările pentru construcţia aerodromurilor de bază şi de campanie ale aviaţiei sovietice.

Pe 12 mai 1941, ambasadorul Germaniei la Moscova, contele von der Schulenburg, telegrafia la Berlin că Stalin şi-a fixat în domeniul politicii externe un scop de mare importanţă, pe care speră să-l atingă prin forţe proprii. Sinteza informativă a SSI-ului din intervalul 11 - 20 mai 1941 confirmă activitatea crescândă a trupelor sovietice la frontieră, centrul de greutate al acestei activităţi deplasându-se şi spre sudul Basarabiei, unde se observau deplasări de forţe, sosiri continue de materiale şi exerciţii repetate de alarmă. Marele Stat-Major sovietic a emis, la 13 mai 1941, o directivă privind trimiterea de trupe din regiunile militare din interior spre vest. „În total - scria generalul G. K. Jukov în amintirile sale -, în luna mai au fost transferate din regiunile interioare mai aproape de graniţele de vest 28 de divizii de infanterie şi 4 comandamente de armată”. În conformitate cu directiva Marelui Stat-Major de la Moscova, comandamentele de campanie ale fronturilor şi armatelor trebuiau să se stabilească în punctele de comandă din raioanele de concentrare de la frontieră între 21 şi 25 iunie 1941.


Pe 15 mai 1941, Stalin a primit spre aprobare un document militar intitulat „Proiectul raportului Comisarului poporului pentru apărare”, semnat de către mareşalul S. K. Timoşenko şi generalul G. K. Jukov, care stabilea că primul obiectiv strategic al acţiunii Armatei Roşii îl constituia zdrobirea forţelor principale ale Wehrmacht-ului desfăşurate la sud de Brest – Debin. Trupele sovietice trebuiau să ajungă, după 30 de zile de lupte, la nord de aliniamentul Ostroleka – râul Narev – Loveci – Lodz – Kenzburg - Oppeben – Olonanc. Frontul de Sud – Vest trebuia să apere frontiera de stat cu Ungaria şi România în raioanele Cernăuţi şi Chişinău, cu scopul distrugerii flancului de nord al armatei române, şi ieşirea pe aliniamentul râul Moldova – Iaşi. „Planul operativ al unui război împotriva Germaniei a existat, şi el a fost perfecţionat nu numai în cadrul Marelui Stat-Major, ci a fost detaliat şi de către comandanţii trupelor şi statele-majore ale regiunilor militare de la frontierele de vest ale Uniunii Sovietice”, mărturisea mareşalul A. M. Vasilievski. Referindu-se la existenţa acestui „Mare Plan”, istoricul Mark Solonin menţionează: „(...) toate planurile operative cunoscute reprezintă în realitate unul şi acelaşi document, cu unele modificări nesemnificative de la o variantă la alta. Toate variantele Marelui Plan coincid în privinţa atât a conţinutului, cât şi a formulării textului. În al treilea rând, toate variantele, fără excepţie, reprezintă planul unei operaţiuni ofensive dincolo de frontierele de stat ale URSS, iar ca inamic principal este indicată în mod invariabil, Germania. Acţiunile militare pe teritoriul propriu nu au fost studiate nici măcar ca scenarii posibile ale desfăşurării evenimentelor războiului”.

Pe 13 iunie 1941, Agenţia TASS va transmite un comunicat în care se declară că nu există şi nici nu se prevede vreun fel de concentrare de mari forţe militare la frontiera vestică a Uniunii Sovietice. Generalul de armată M. A. Gareev, locţiitorul şefului statului-major al Forţelor Aeriene ale Uniunii Sovietice, scria, în Krasnaia Zvezda din 27 iulie 1991, următoarele: „Direcţia concentrării forţelor principale a fost aleasă de comandamentul sovietic nu în interesul apărării strategice (o asemenea operaţiune pur şi simplu nu a fost prevăzută şi nici planificată), ci pe baza altor interese…Atacul principal pe direcţia Sud-Vest trecea prin zona cea mai favorabilă, rupând Germania de principalii săi aliaţi, de petrol, deplasa trupele noastre în flancul şi în spatele grupării principale a inamicului…”. În interogatoriul l-a care a fost supus de germani, pe 8 august 1942, generalul-locotenent Andrei Andreevici Vlasov, fostul comandant al Corpului 4 Mecanizat sovietic la 22 iunie 1941, la întrebarea despre intenția lui Stalin de a ataca Germania, A. A. Vlasov a declarat că astfel de intenții au existat, fără îndoială. „Concentrarea trupelor din raionul Lvov - declara A. A. Vlasov - indică faptul că atacarea României se pregătea în direcția surselor petroliere...Armata Roșie nu era pregătită pentru o ofensivă germană. În pofida tuturor zvonurilor despre măsurile respective promovate de Germania, în Uniunea Sovietică nimeni nu credea în această posibilitate. Pregătirea rușilor avea în vedere doar propria ofensivă”.

Sub acoperirea comunicatului Agenţiei TASS, din 13 iunie 1941, 114 divizii sovietice, din Primul Eşalon Strategic aflate în adâncimea teritoriului regiunilor de la frontiera vestică au început să avanseze spre graniţă, deşi URSS informase opinia publică internaţională că nu există şi nici nu se prevede vreun fel de concentrare de mari forţe militare la frontiera vestică a URSS. 56 de divizii din eşalonul strategic se aflau lipite, deja, de frontiera de stat, nemaiavând unde să se deplaseze. Totodată, 77 de divizii din cel de-al doilea eşalon strategic au început deplasarea spre vest, sub forma unor concentrări de exerciţii. „La 13 iunie - scria mareşalul Carl Gustaf Emil Mannerheim -, guvernul sovietic a dezminţit toate zvonurile de război, dar, în ciuda acestor dezminţiri, rapoarte demne de crezut semnalau vaste pregătiri militare la frontiera noastră; în Golful Finic şi la Hanko domnea o vie activitate. Acest lucru ne-a obligat să mobilizăm toată armata de campanie, printr-un ordin din 17 iunie (1941 – n.n.). În lunile aprilie și mai 1941, Marele Stat-Major sovietic deplasase, în liniște, din Extremul Orient spre frontiera de Vest un număr de 28 de divizii, nouă comandamente de corp de armată și patru comandamente de armată. Unitățile trebuiau să intre în poziții de luptă în Districtele Militare Speciale Kiev și Vestic în perioada 1 - 10 iunie 1941. Alte trei armate sovietice din Extremul Orient urmau să se deplaseze spre Vest, însă până la 22 iunie 1941 numai o singură armată ajunsese în apropierea Moscovei. „Întârzierea extraordinară în deplasarea acestor forțe de acoperire și în dotarea lor cu armamentul, echipamentele și mijloacele de transport de care aveau nevoie avea să se dovedească un factor crucial în zilele ce vor urma”, concluziona fostul ofițer de informații american David E. Murphy.

 (Va urma)