Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


24 septembrie 2015

Securitatea europeană între certitudini, dileme și interese diverse

Autor: Dr. Nicolae DOLGHIN

Cu doar un sfert de secol în urmă oamenii politici europeni declarau ritos că prin căderea Zidului Berlinului a câştigat toată Europa, că era o victorie a tuturor. A fost o euforie generală. Unii dintre ei mai au şi acum câte ceva de spus în politică, dar nicidecum ceea ce afirmau atunci. Oricum ei au fost artizanii unui sistem de securitate fundamentat nu pe o nouă filosofie, ci pe instituţiile supravieţuitoare ale Războiului Rece, care treptat au început să pretindă drepturile învingătorului, chiar dacă pe continent a reapărut violenţa armată, dichisită cu un nou look. Într-o perioadă istorică relativ scurtă, aproximativ egală cu pauza dintre cele două războaie mondiale, Europa îşi supune unui test sistemul de securitate pe care ea însăşi l-a creat.


Niciodată în istoria ei Rusia nu a fost atât de aproape de un conflict deschis cu Occidentul ca în ultimele luni. Nici chiar în timpul Războiului Rece. Existau pe atunci şi altă configuraţie geopolitică a lumii, şi altă geografie politică a emisferei nordice care au menţinut pacea. În ciuda propagandei generalizate şi opiniei publice dominante, un conflict militar între Vest şi Est era mai puţin probabil atunci decât astăzi, poate şi pentru că balanţa puterii era lesne descifrabilă. Astăzi, după aproape un sfert de secol, propagandistic, pare că emisfera nordică se află în război sau mai are un pas până acolo. Este o situaţie lipsită de logică între actori care până ieri erau parteneri şi, probabil, cândva vor fi la fel. Dar nu se va întâmpla curând şi nici nu va mai fi ceea ce a fost. Istoria nu cunoaşte momente grave de criză soluţionate prin revenirea pe linia de start, ca în atletism, după o plecare greşită. Secvenţele de război economic între partenerii de ieri sugerează că înfruntarea va fi îndelungată, iar securitatea globală tot mai ameninţată. Să ne reamintim că toate războaiele lumii, toate episoadele de folosire a violenţei armate în relaţiile internaţionale la care am fost martori, indiferent cum au fost ele denumite, au avut motivaţii economice în esenţă, tot aşa cum deseori violenţa armată a fost mijlocul prin care s-a încercat ieşirea din crize economice, iar pentru unii actori politici războiul a fost o mare afacere.

O realitate oarecum nouă, mai puţin întâlnită în practicile ultimelor două decenii o constituie exerciţiile şi aplicaţiile militare frecvente ce se desfăşoară de o parte şi de alta chiar și în aceste momente. Desigur, scenariile lor nu sunt publice. Dar nu sunt total ascunse şi, probabil nici nu se doreşte aşa ceva, natura efectivelor folosite, categoriile de armament şi tehnică militară, caracteristicile terenului şi acţiunilor, distanţele parcurse de forţele participante, modalităţile de proiecţie a forţei etc. Toate acestea permit să se întrezărească o modificare majoră. Armatele nu se mai joacă de-a menţinerea păcii pentru a se pregăti, ci repetă lecţiile de bază ale războaielor adevărate.

Pentru că ar fi încălcat dreptul internaţional în Ucraina, Rusia este supusă vizibil practicilor de consacrare a ei în percepţia publică drept imagine a inamicului. Se foloseşte în acest scop cea mai elementară schemă a propagandei de război, surdă la argumentele celuilalt: tot ce face el este rău, este suspect, nu prezintă încredere, tot ceea ce fac eu este bine, este legal, este singura soluţie în susţinerea intereselor naţionale. Monofonia mediei occidentale de astăzi în susţinerea confruntării este izbitoare prin raportare la cea din perioada bipolarităţii. Atunci era mult mai complexă, polifonică şi probabil de aceea şi-a atins şi obiectivul, cel al destinderii. Nici presa rusă în spaţiul său mediatic nu face excepţie, este la fel de monofonică, numai că nu prezintă întregul Occident ca imagine a inamicului, îşi are favoriţii săi şi face o distincţie clară între Europa şi SUA. Se înţelege că abundă descrierile de situaţii în care Occidentul a încălcat norme ale dreptului internaţional în ultimele decenii, inclusiv în zilele noastre; în Siria, de pildă, se motivează distrugerea infrastructurii acestui stat prin lupta împotriva Statului Islamic.


Ce se întâmplă astăzi în Ucraina este cea mai mare tragedie pe care o poate trăi o ţară, dar a analiza situaţia dihotomic, în paradigma bine-rău, nu înseamnă altceva decât a ignora complexitatea spaţiului ex-sovietic, a societăţii ucrainene şi problemelor ei de securitate, istoria statului şi realităţile cotidiene. De asemenea, înseamnă a menţine discursul politic doar pe terenul convenabil. Folosind însă acest model de analiză, responsabilităţile pentru situaţia actuală au putut fi deturnate exclusiv către ţinta vizată, Moscova. Viziune care ar fi trebuit să fie o teză avantajoasă pentru atitudinea politică occidentală, suspect de unitară. A urmat însă Crimeea, Doneţk, Lugansk şi această viziune s-a dovedit lipsită de perspectivă, pentru că occidentali nu vor avea motivaţia să ducă lucrurile până la capăt, iar Rusia îşi va apăra un interes pe care Statele Unite ale Americii, când este vorba despre ele, obişnuiesc să-l considere vital. De aceea se vorbeşte atât de puţin despre faptul că deteriorarea relaţiilor geopolitice şi geostrategice dintre Rusia şi Occident a început cu mult înaintea Maidanului, cam din momentul în care a apărut tema scutului antirachetă european, iar despre participarea liderilor politici occidentali la răsturnarea prin forţă a unui preşedinte – prorus, e adevărat, dar ales democratic – vorbeşte doar media rusă. Printre altele, preşedintele alungat declară că nici măcar nu s-a opus dorinţei de asociere cu UE, ci a cerut o amânare pentru studierea documentelor, ceea ce intra în prerogativele sale. Se mai ocoleşte cu perseverenţă responsabilitatea clasei politice a Ucrainei – s-ar putea spune elită politică, dar nu cred că este cazul –, care în decursul unei singure generaţii a reuşit performanţa de a-şi face ostil un vecin cu care avea relaţii atât de complexe şi cu care, îi place sau nu, va trebui până la urmă să discute direct, fără intermediari. Totodată, singurul vecin care în mod real putea să-i garanteze securitatea, realitate pe care o clasă politică responsabilă nu trebuia să o ignore. Să ne reamintim şi să explicăm performanţa.

Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte al URSS, a propus organizarea la 17 martie 1991 a unui referendum în republicile componente asupra viitorului stat sovietic. Nu toate l-au organizat, printre cele care l-au refuzat a fost şi Moldova, de pildă. Ucraina a făcut-o şi din 37.732.178 de alegători, câţi erau pe liste, la referendum au participat 31.554.244 (83,5%), iar 22.110.899 ucraineni (70,2% dintre participanţi) au votat în favoarea menţinerii statului ucrainean suveran, într-o federaţie reorganizată, alături de ruşi. Nu-i deranjau relaţiile apropiate. Cu această imagine a opiniei societăţii al cărei lider politic era, preşedintele ucrainean s-a îndreptat câteva luni mai târziu către Belovejsk, unde împreună cu cel rus şi cu preşedintele parlamentului din Belarus au semnat la 9 decembrie 1991 acordul care a însemnat dispariţia URSS, adică lichidarea formulei pentru care electoratul său optase. La începutul lunii mai 2014, deci după aproape o generaţie, o mulţime indignată de ucraineni din Odessa (ca o ironie a sorţii, nu ucrainenii au înfiinţat acest oraş) a dat foc într-o clădire publică altei mulţimi indignate. Au ars de vii, după cifrele oficiale (dar sunt şi astăzi unii care consideră că ele au fost mult diminuate, iar la ONU se consideră că cea mai mare parte a probelor a fost distrusă), cam 50 de femei şi bărbaţi, vinovaţi nu atât că manifestaseră împotriva conducerii de la Kiev, ci că erau ruşi. Nu a contat că erau cetăţeni ai Ucrainei. Dacă această performanţă reprezintă imaginea reală a societăţii ucrainene, ea nu va aduce nimic bun securităţii continentului şi relaţiilor dintre cele două state vecine ce au atâtea în comun, dar un intolerant discurs politic. Par de domeniul absurdului momentele când oameni politici ucraineni de etnie rusă îi acuză pe ruşi de toate păcatele, şi la fel cetăţenii ruşi de etnie ucraineană pe ucraineni. Cât este de adevărată şi profundă performanţa despre care aminteam mai sus sau cât este ea doar un puseu trecător de eliberare a unor energii negative nu oamenii politici din Ucraina, Rusia şi de aiurea ar trebui s-o spună, ci societatea atât de brutal afectată. În rest, este geopolitică, adică politică internaţională în mişcare, cu toate conexiunile ei publice şi tainice, cu certitudini şi riscuri, succese şi eşecuri, învingători şi învinşi. După cum, tot geopolitică este faptul că Moscovei trebuia să i se dea de lucru la graniţa ei, pentru a o deturna de la alte zone.

Rusia acuză Occidentul că a provocat situaţia din Ucraina, cea din urmă, la rându-i, afişează cât poate sprijinul occidental, deşi este evident că ea contează tot mai puţin în acest joc ce devine pe zi ce trece global, cu actori care-i depăşesc cu mult potenţialul. Acordul de la Belovejsk a mai stabilit ceva: transformarea liniilor administrative dintre fostele republici sovietice în frontiere între noile state independente. Ceva asemănător trasării graniţelor în fostele imperii coloniale. În bucuria generală provocată de destrămarea imperiului sovietic, Occidentul s-a făcut că nu observă apariţia în geografia politică a emisferei nordice a 12 noi subiecţi internaţionali care n-au existat niciodată în graniţele moştenite, mai mult ori mai puţin, de la Stalin. Cei 12 nu aveau exerciţiul graniţelor naţionale ale Europei statelor suverane, iar oricare dintre ei, Rusia nu face excepţie, este din punct de vedere etnic un mini-URSS, adică are o diversitate etnică în care etnii minoritare într-o ţară sunt majoritare la vecini şi de aceea vor fi tentate să privească într-acolo. Toate acestea exact în perioada în care Europa se distanţa de realitatea graniţelor impenetrabile care i-a adus atâtea necazuri şi se îndrepta mai curând spre cea a graniţelor permeabile, dacă nu se vor generaliza gardurile de la frontiere, specifice spaţiului ex-sovietic de atunci.


Ucraina este unul dintre moştenitorii privilegiaţi ai acestei distribuiri de teritorii, la fel cum este unul dintre câştigătorii Pactului Molotov- Ribbentrop, dar Occidentul a preferat să observe doar realitatea conflictelor îngheţate. Interesant că în momentul episodului Crimeea, pe teritoriul peninsulei se aflau câteva mii de militari ucraineni. N-a tras unul un foc de armă pentru apărarea patriei, iar insurgenţii din Doneţk şi Lugansk au fost declaraţi terorişti în aplauzele generale abia după ce militarii ucraineni din Crimeea au fost retraşi în zonele continentale ale ţării. Iată un posibil tip de problemă multiplicată de securitate europeană pe care Occidentul ar putea fi nevoit să-l gestioneze până undeva spre graniţele Chinei, în condiţiile unei Rusii posibil ostile. Eliminarea motivelor conflictuale de natură teritorială în inima Europei a fost generatoarea proceselor de integrare pe continent. Occidentul nu este departe de momentul în care va trebui să se hotărască dacă le va continua împreună cu Rusia sau împotriva ei.

Niciodată Occidentul nu a folosit motivul pericolului rus şi rusofobia – cum o face sub ochii noştri – ca suport pentru susţinerea unităţii de decizie în domeniile majore ale politicilor membrilor săi. Chiar dacă, de data aceasta, unele efective şi infrastructura NATO au ajuns la graniţa Rusiei – şi nu rachetele ruseşti în Cuba ori în centrul Europei –, iar agenda politică reală a Occidentului începe să fie dominată de probleme mult mai importante pentru prosperitatea şi securitatea sa, cum este cea a refugiaţilor. Deocamdată. Nu întâmplător cazul Ucrainei începe să treacă în plan secund sau chiar să irite mediul politic. Nu par a fi întâmplătoare unele nuanţe din declaraţiile recente ale preşedintelui Poroşenko unde se sugerează că cea mai mare problemă a societăţii ucrainene nu mai este acea Rusie ce aşteaptă să înghită Ucraina şi întreaga lume democratică, ci corupţia şi oligarhii – adică cei din rândurile cărora s-au ridicat ca oameni politici şi el şi fostul preşedinte –, finanţatori ai schimbării brutale a puterii. Or, Maidanul a cerut, cu atât de puţin succes până acum, eliminarea din politică tocmai a acestor oligarhi. Dacă asemenea nuanţe sunt conjuncturale sau exprimă ceva mai mult vom vedea probabil în viitorul apropiat.


Rusofobia şi pericolul rus nu au reuşit să păstreze unitatea Occidentului în faţa refugiaţilor, problemă mult mai uşor de gestionat în realitate decât un eventual conflict cu Rusia. Se dovedeşte că unitatea şi solidaritatea continentală sunt motivate mai curând de perspectivele prosperităţii şi calităţii vieţii decât de suporturi mult mai profunde, cum ar fi interesele, resursele, istoria, politicile statale etc. Cele din urmă reflectă realităţi specifice de la ţară la ţară şi generează atitudini mult mai nuanţate când este vorba de Rusia decât cele exprimate în discursurile instituţionale corecte politic. Sună cinic, dar se pare că salvarea unităţii Occidentului, sau cel puţin a iluziei de unitate, este tot la mâna Moscovei. Ar fi nevoie de un gest al acesteia care să dea frisoane pentru a reînnoi discursul politic european despre unitate. Pentru un Occident cu resursele sale şi cu sute de milioane de locuitori este ridicolă teama de câteva zeci de mii de refugiaţi care-i bat la poartă pentru a se salva de război. Libanul, o ţară minusculă în raport cu Occidentul, găzduieşte deja mai mulţi refugiaţi decât se estimează că vor ajunge în Europa, iar până nu demult sirienii, care dau atâta bătaie de cap liderilor noştri europeni, erau consideraţi europenii Orientului Apropiat, deci diferenţele de civilizaţie nu ar fi chiar atât de mari. Oricât s-ar dezvolta tema refugiaţilor, tot nu se va putea ascunde faptul că responsabilitatea principală în problema care afectează unitatea europeană aparţine tot Occidentului care a provocat haosul în spaţiul generator de refugiaţi, deci el are datoria morală de a găsi soluţia, aflată tot în acel spaţiu.

Deturnarea accentelor discursului public occidental către refugiaţii din Siria, ca şi cum numai ei există, permite readucerea expresă în realitatea cotidiană a confruntării Occident-Rusia, de data asta lărgită cu dimensiunea Orientului Mijlociu. Rusia nu a negat niciodată sprijinul pentru guvernul sirian legitim, pe care Occidentul nu-l mai place de vreo câţiva ani, relaţiile vechi şi speciale cu statul sirian membru al ONU, oficializate în tratate şi acorduri interstatale ce reglementează prezenţa rusă,inclusiv cea militară, şi nu ignoră nici faptul că intervenţiile din ultimele două decenii ale Occidentului în Orientul Mijlociu nu au rezolvat probemele. S-au încălcat norme ale dreptului internaţional, s-au distrus echilibre sensibile într-un mediu delicat, s-au obţinut victorii militare, dar nu s-au găsit şi soluţiile politice potrivite. De aceea afirmă peste tot, pe unde poate fi auzită, că singura soluţie pentru situaţia din Siria este politică, ceea ce susţine şi preşedintele SUA, dar cam aici se opresc punctele comune. Oricum este evident că Moscova îşi urmează propria strategie în zonă, că este sprijinită de Iran – căştigătorul real al tuturor răsturnărilor din Orientul Mijlociu – şi de instituţiile statului sirian. Probabil că nu-i prea departe momentul în care va găsi o soluţie negociind cu Occidentul, zdruncinat atât de serios de refugiaţi. Pentru că se mai întâmplă ceva curios. Cu toate presiunile la care este supusă înainte şi după patru ani de război, cu toată izolarea sa internaţională şi cu toate pierderile de teritorii, conducerea siriană ori regimul Assad, pentru a respecta corectitudinea politică, continuă să fie sprijinită de instituţiile statului, guvern, parlament, structuri economice, de opinia publică şi, ceva neobişnuit pentru zonă, de armată şi servicii speciale, care n-au trădat-o.


Rareori s-a aflat Occidentul într-un avantaj strategic formal atât de copleşitor faţă de Rusia. Ostilitatea propagandei antiruseşti, sancţiunile economice, excluderea din unele instituţii internaţionale şi ameninţările cu izolarea, ba chiar şi cu represalii de natură militară, lipsa oricărui dialog politic, cu excepţia Grupului de la Minsk, diminuarea rolului mecanismelor de cooperare NATO – Rusia, desfiinţarea unora dintre ele şi demonstraţiile de forţă fără un efect real sugerează că nu tragedia ucraineană este cauza crizei. Crimeea este desigur o modificare strategică majoră pentru sud-estul Europei, dar rămâne una locală, care nu justică înfruntarea cu manifestări globale. Rusia a comis ceva mult mai profund, a contestat acest avantaj strategic exact când Occidentul se aştepta mai puţin, a ignorat raporturile de forţe instituite treptat în emisfera nordică după căderea Zidului Berlinului şi, ceea ce este mai ofensator, le-a sfidat demonstrativ, iar Occidentul nu a avut cum să-i răspundă. Mai exact, Rusia a vrut să arate că regele e gol. Logica ne împinge să credem că de acum înainte totul se va schimba. Dacă în bine sau în rău, depinde de lideri politici viitori. Cei actuali, inclusiv preşedintele Vladimir Putin, nu au alte opţiuni, nu vor putea face paşi înapoi, fără ca aceştia să nu fie consideraţi dovadă de slăbiciune. Ei pot doar agrava situaţia, oricum extrem de tensionată.

De peste un sfert de secol cheltuielile militare ale Occidentului le depăşesc de zeci de ori pe cele ale Rusiei. Chiar şi după ce Moscova a început să-şi mărească bugetul militar. Ar fi fost de presupus ca toate acumulările evidente şi presupuse determinate de această realitate să neutralizeze definitiv Moscova ca actor politic şi militar major şi ca ea să nu fi reacţionat la evenimentele de anul trecut din Ucraina aşa cum a făcut-o. Cu eforturi minime, şi-a maximizat poziţia. NATO, alianţa militară unică în istoria lumii din punctul de vedere al puterii, beneficiară a tuturor avantajelor oferite de resursele investite, s-a aflat în faţa unui nou Kosovo ca sfidare, dar nu a mai putut face decât gesturi nesemnificative în raport cu amploarea confruntării. Într-un anumit fel, lumea se află în una dintre rarele situaţii în care ştiinţa războiului se confruntă cu arta războiului, certitudinile oferite de avantajele tehnologiei şi rigoarea principiilor strategiei sunt temperate de ceea ce Clausewitz a denumit ceaţa războiului, care de atâtea ori în istorie a răsturnat superiorităţi evidente.

A bombarda Rusia cum s-a întâmplat cu Iugoslavia ar fi însemnat reînvăţarea lecţiei războiului total generalizat, de tipul ultimului război mondial. Disproporţia abisală dintre posibila pierdere a unor poziţii, acumulate timp de secole cu mari sacrificii, şi probabilitatea câştigarii unei efemere confruntări militare este ceea ce descurajează ambii actori să păşească spre escaladare. Desigur, această situaţie nu poate dura la nesfârşit, pentru că în ea se investesc resurse care, totuşi, nu sunt nelimitate, iar certitudinile, dacă se va ajunge la ele, vor determina dezvoltări spre pace sau război. Este inevitabil şi momentul când se vor cere explicaţii pentru utilitatea şi destinaţia acelor cheltuieli militare, care n-au descurajat Rusia. Putem spera doar că viitoarele decizii vor fi argumentate nu de concluziile trase în camerele obscure ale statelor majore, ci de soluţiile oferite de dialogurile politice responsabile.


În sfârşit, o ultimă dilemă. Prin atitudinea sa faţă de Rusia, prin atragerea în cercul punitiv a unor state precum Japonia ori Australia, s-ar părea că Occidentul intensifică presiunile internaţionale asupra acestei ţări şi probabil că într-o bună măsură aşa şi este pe termen apropiat. Dar tot ceea ce se întâmplă a obligat Rusia să-şi amintească mai curând decât s-ar fi dorit că este un actor major la Oceanul Pacific şi ca urmare că trebuie să investească şi să atragă investitori în teritoriile sale extrem estice bogate în resurse şi să se concentreze pe energiile interne. De aceea a adoptat strategii şi politici corespunzătoare şi încet-încet se apdaptează la sancţiuni. Este de presupus că în câţiva ani va începe să culeagă dividendele şi să elimine efectele sancţiunilor. Nu este greu de dedus că-şi va dezvolta într-un fel sau altul infrastructura şi prezenţa militară la Pacific. Toate acestea într-o perioadă în care SUA şi-au anunţat propriile strategii de contracarare a Chinei în marele ocean la care îşi mobilizează şi aliaţii, sau poate tocmai de aceea. Ar fi o naivitate să presupunem că în Rusia nu au fost observate viitoarele oportunităţi. Fără să vrei te gândeşti dacă nu cumva asistăm, dincolo de agresivitatea războiului informaţional, la geneza unei Rusii, viitoare puteri globale, cu contribuţia masivă a Occidentului şi fără eforturi ruinătoare din partea ei. Avem exemple concrete. După episodul Tiananmen, China a fost şi ea supusă unor sancţiuni care n-au făcut decât să-i stimuleze energiile. Astăzi este a doua putere economică a lumii şi o putere militară care nu mai poat fi ignorată. Iranul, după ce a fost supusă timp de decenii sancţiunilor, după ce i-au fost blocate zeci de miliarde prin băncile occidentale, revine ca învingător în marele Orient Mijlociu. Poate fi o temă care ne provoacă imaginaţia.