Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


10 octombrie 2015

O operație militară rusă cu scopuri mult mai profunde decât pare

Autor: Dr. Nicolae DOLGHIN


Ceea ce se aştepta s-a produs. Operaţia militară a Rusiei în Siria a început pe 30 septembrie 2015, adică la două zile după discursul preşedintelui Putin în Adunarea Generală a ONU. Acum, pe cei 185.181 km2 cât era teritoriul administrat de guvernul de la Damasc cu patru ani în urmă (aproximativ trei sferturi din teritoriul României), şi nu se ştie dacă-i va mai avea vreodată, se desfăşoară în paralel operaţiile militare ale giganţilor lumii. De atunci, spaţiul informaţional este dominat de această temă, deşi refugiaţii continuă să divizeze Uniunea Europeană, arar se mai aminteşte de Ucraina, vecina noastră, nu se observă că după ce crema militară a lumii a luptat ani de zile în Afganistan împotriva celor câteva sute de talibani, aceştia sunt bine mersi şi chiar au făcut o demonstraţie de forţă într-o zonă unde nu s-au aflat până mai ieri etc. Pentru prima dată după căderea regimurilor coloniale, actori din afara zonei creează prin prezenţa lor activă în Orientul Apropiat o altă realitate militară, cu un imens potenţial belign, de data aceasta.

Reacţia externă, imediată şi concertată, demonstrează că acţiunile aviaţiei ruse n-au constituit o surpriză pentru nimeni, deşi probabil se spera că Rusia nu şi le va putea permite. De altfel, pregătirile au fost destul de zgomotoase şi vizibile, cam neobişnuit pentru asemenea situaţii, ceea ce înseamnă că planificatorii militari ruşi n-au dorit să le ascundă în totalitate. Agresivitatea reacţiei la acţiunea rusă demonstrează că operaţia aeriană a încurcat multe calcule. În primul rând, a devoalat jocul dublu al Occidentului, care, printr-un exerciţiu geopolitc riscant, încearcă să obţină avantaje stimulând simultan doi adversari ireconciliabili: Iranul şiit şi lumea arabă sunită (în cazul conflictului irano-irakian de-acum câteva decenii s-a procedat altfel, întâi a fost încurajat Iranul, apoi Irakul, care acum a ajuns să fie stat suveran doar pentru că aşa s-a convenit). Probabil că după tradiţionalele ameninţări la adresa Rusiei vor urma şi unele clarificări între actorii regionali şi Occident, dar mai ales între acesta şi Statul Islamic, de a cărui apariţie lumea occidentală nu este străină. Sunt considerabil slăbite şi jocurile strategice ale Turciei, inspirate de tradiţiile imperiale otomane. Ankara va trebui să decidă totuşi care este principalul său adversar în zonă: Statul Islamic, de pe urma căruia are avantaje surprinzătoare, i-a folosit perfect interesele în episodul refugiaţilor spre UE, dar care este inamicul declarat al coaliţiei conduse de SUA şi din care Turcia face parte, kurzii, susţinuţi de SUA, probabil cei mai eficienţi luptători de până acum împotriva Statului Islamic, dar pe care aviaţia turcă îi bombardează din când în când, Bashar al-Assad, inamic inflexibil pentru Ankara, ori poate Rusia. În sfârşit, într-o situaţie destul de delicată se află acum Arabia Saudită şi emiratele din Golf. După ce au investit miliarde de dolari în opoziţia anti-Assad, s-au trezit în faţa perspectivei de a cheltui şi mai mult într-un moment în care veniturile obţinute din vânzarea petrolului scad, dar mai ales, după ce s-au angajat în conflictul cu şiiţii din Yemen, care nu se mai termină. Se găsesc acum în faţa perspectivei unui război cu Iranul susţinător al liderului de la Damasc. Un Iran stabil într-o regiune cuprinsă de haos, un Iran triumfător în confruntarea sa de decenii cu Occidentul.


Rusia a intrat într-un furnicar răscolit, de mai mult timp, şi prin participarea ei. Preşedintele SUA declară că a comis o gravă eroare strategică. Ceva asemănător cu ce au spus toţi preşedinţii Rusiei despre lărgirea NATO. Alţi lideri ai lumii afirmă că nu există o soluţie militară şi îndeamnă la dialog politic, ceea ce Rusia susţine de la începutul conflictului sirian. Nou este că se îndeamnă la participarea Moscovei la acest dialog, soluţie absolut logică; oricum ea nu mai poate fi exclusă. Este prea devreme să se tragă concluzii, dar, în acelaşi timp, nu pot trece neobservate coagulările ce se produc printre mişcările anti-Assad în Siria, ameninţările cu represalii împotriva Rusiei şi cetăţenilor ei, cu lărgirea teatrului de război spre Caucaz, cu atentate, din nou cu izolare şi  teribile alianţe potrivnice etc.

Pe de altă parte, este tot mai evident că se pregăteşte şi o componentă terestră a operaţiei din Siria, care va beneficia de sprijinul aviaţiei ruse şi la care vor participa probabil armata siriană şi forţele favorabile Damascului, gardieni ai revoluţiei din Iran, aliaţii din zonă ai acestuia şi, de ce nu, voluntari ruşi, dacă va fi nevoie. De asemenea, este evocată posibilitatea extinderii operaţiei şi pe teritoriul Irakului, după parcurgerea tuturor procedurilor necesare, ceea ce va însemna şi participarea armatei irakiene la îndeplinirea unei misiuni comune.


Va reuşi Rusia să gestioneze extinderea confruntării sale cu Occidentul şi prin adăugarea dimensiunii Orientului Mijlociu? Va fi mai bine pentru securitatea lumii dacă reuşeşte? Cu siguranţă va fi mai bine, va fi o lume mai stabilă, se va restrânge aria haosului, va slăbi presiunea refugiaţilor asupra Uniunii Europene. Dar asta doar dacă Moscova se va înţelege cu principalii adversari ai poziţiei sale faţă de Siria, mai ales cu Statele Unite. Ceea ce se ştie exact este că Rusia are aliaţi importanţi, Iranul, Irakul, Siria, state din regiune vecine între ele. Ministrul de externe al Egiptului a declarat că operaţia aviaţiei ruse va contribui la eradicarea terorismului în zonă. Indiferent de situaţia în care se va afla, Egiptul va rămâne cea mai importantă putere arabă. Interesantă este poziţia Israelului, care tace deocamdată, după ce, probabil, a obţinut unele asigurări.

 

De asemenea, coaliţia condusă de SUA defăşoară şi ea o operaţie împotriva Statului Islamic. Dincolo de tabloul catastrofic, obiecţiile majore ale acesteia se referă mai curând la ţintele alese de aviaţia rusă decât la operaţia în sine, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că porţile dialogului politic vor fi deschise mai devreme ori mai târziu. Diferitele declaraţii politice, inclusiv din partea preşedintelui Siriei, sugerează că aceste porţi au început să se deschidă. Mai este ceva. Până astăzi, cu excepţia dosarului sirian, relaţiile Rusiei cu marea majoritate a statelor din zonă au fost apropiate, mai ales în domeniul militar, mult mai bune decât cu multe state europene şi nimeni nu a ameninţat cu ruperea lor. Se vorbea chiar de o posibilă vizită a regelui Arabiei Saudite la Moscova. Să aşteptăm evenimentele viitoare. Logica ar fi impus ca între cele două operaţii, desfăşurate într-un spaţiu relativ limitat pentru aviaţie, să existe o anumită coordonare. Principalii actori n-o confirmă, dar nici n-o infirmă cu toată convingerea, tocmai din cauza gravităţii situaţiei. Există însă spaţiu nelimitat pentru incidente, provocări, lovituri din eroare ori cu intenţie nerecunoscută vreodată, extinderi ale misiunilor şi spaţiului operaţional, escaladări etc.

De asemenea, nu pot fi ignorate declaraţiile unor oficiali ai Pentagonului despre o posibilă analiză a acţiunilor militare împotriva forţelor expediţionare ruse şi nici prezenţa în compunerea celor din urmă a unor efective din infanteria marină, a unor nave de luptă în largul Latakiei, sisteme de apărare antiaeriană şi război electronic destinate mai curând acţiunilor împotriva coaliţiei decât împotriva teroriştilor, care nu au aviaţie.

Războiul informaţional şi propaganda sunt la locul lor, produc efecte şi nu ne rămâne decât să sperăm că planificatorii militari ai operaţiilor sunt imuni la acestea. Tema principală va fi oferită probabil de natura şi apartenenţa ţintelor şi de victimele provocate de bombardamente printre civili. Ceea ce NATO considera în Iugoslavia pagube colaterale de această dată va purta numele de victime nevinovate, crime, genocid etc. Prin acuzaţii, contra-acuzaţii şi dezminţiri, omisiuni şi exagerări, denaturări şi adevăruri parţiale se va crea o percepţie defavorabilă Rusiei, pur şi simplu pentru că presa occidentală de toate felurile deţine superioritatea în mediul informaţional, iar cea rusă se adresează exclusiv cunoscătorilor acestei limbi. Pentru contracarare, Rusia va fi obligată să obţină cât mai curând succese convingătoare. Ar fi extrem de instructivă o analiză lexicală a limbajului vectorilor războiului informaţional când trebuie să redea realitatea apelurilor actuale ale NATO către Rusia. Se pare că cele mai frecvente verbe folosite – cel puţin în presă – sunt „a avertiza”, „a ameninţa”, „a cere”, „a impune”, „a atenţiona” cu toată gama lor de sinonime în funcţie de sintagmele utilizate.

Pentru propagandă cazul avioanelor ruse care au survolat spaţiul aerian al Turciei – şi, probabil, nu vor fi singurele – a picat cum nu se poate mai bine. În mod normal asemenea incidente se întâmplă şi se rezolvă între părţile implicate, aşa cum s-a şi petrecut. De data aceasta însă, cazul a fost discutat într-o reuniune NATO şi însuşi secretarul general al organizaţiei a simţit nevoia să se pronunţe. Dar nu ni s-au spus încă distanţele parcurse de avionele ruse survolând teritoriul Turciei. Atât cât să execute manevrele de întorcere spre bazele lor ori o luaseră întins spre Ankara? În schimb, rămâne doar retorică întrebarea lansată de propaganda rusă, de ce reacţia Statului Islamic nu a fost la fel de zgomotoasă după primele lovituri ale aviaţiei SUA împotriva obiectivelor lui?


Pe 26 septembrie 2015, deci cu patru zile înaintea începerii operaţiei, Irak, Iran, Siria şi Rusia au înfiinţat la Bagdad un centru informaţional internaţional cu rol de a coordona acţiunile participanţilor împotriva teroriştilor. De acolo s-au stabilit viitoarele ţinte, s-au coordonat acţiunile aviaţiei ruse şi tot de acolo oficialii militari de la Bagdad ai SUA au fost informaţi despre declanşarea operaţiei. Putem presupune că acest centru este nucleul unui viitor stat-major. Pe 1 octombrie adjunctul pentru informaţii al şefului Statului-Major al Forţelor Aeriene ale SUA a declarat că nu se prevede un schimb de informaţii cu Rusia în cadrul operaţiilor antiteroriste, dar că pe viitor nu îl exclude. Conform presei ruse, acelaşi oficial a negat lovirea poziţiilor insurgenţilor sirieni anti-Assad de către aviaţia rusă. Informaţia nu a fost dezminţită. Între timp au apărut ştiri despre discuţii între Pentagon şi ministerul rus al apărării pentru găsirea unor modalităţi de evitare a incidentelor, despre deschiderea unui canal de legătură între ministerele de externe rus şi american, despre constituirea unui grup de lucru militar turco-rus pentru soluţionarea situaţiilor nedorite etc. Ţinta operaţiilor aeriene este una singură, teroriştii, dar cam aici se opresc locurile comune. Coaliţia condusă de SUA îi consideră terorişti pe luptătorii Statului islamic şi pe toţi cei legaţi de Al-Qaeda, la fel ca Rusia. Dar purtătorul de cuvânt al preşedintelui Vladimir Putin a declarat că terorişti sunt nu numai luptătorii Statului Islamic, iar ministrul de externe, Serghei Lavrov, că nu toţi cei care luptă împotriva lui Bashar al-Assad sunt terorişti. Limpede, nu? Dezvoltate, aceste declaraţii sugerează că Rusia se va implica şi în războiul civil sirian, unde deja sunt amestecate zeci de state, dar înainte a lansat un apel politic pentru clarificări spre opozanţii preşedintelui sirian.

Există un inamic declarat comun, Statul Islamic şi Al-Qaeda, dar când este vorba despre scopurile urmărite de principalii actori lucrurile se complică brusc. Este suficientă doar consultarea numeroaselor analize pe temă. Probabil toate afirmaţiile de acolo au sâmburi de adevăr. Dar este greu de crezut că Rusia s-a angajat într-o acţiune internaţională atât de riscantă în sprijinul Damascului doar pentru a continua confruntarea cu Occidentul, a-i deturna atenţia şi a irita lumea musulmană. Ea însăşi are mai mulţi musulmani, cetăţeni ai Federaţiei, decât multe dintre statele zonei. Scopul principal urmărit de Rusia prin intervenţia militară directă în Siria îl constituie readucerea dialogului global asupra problemelor de securitate a lumii în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Aceasta ar însemna neignorarea pe viitor a intereselor sale, discutarea în colectiv a problemelor păcii şi războiului, în condiţiile în care conceptele de suveranitate şi independenţă a statelor se erodează, iar ONU este formată din state suverane şi independente.


Multipolaritatea a fost cvasipermanentă în istoria civilizaţiei umane. Ea a reflectat diversitatea lumii – sursa evoluţiei – inclusiv în domeniul puterii. Prin multitudinea de combinaţii pe care a oferit-o statelor în promovarea intereselor lor, multipolaritatea a asigurat acel echilibru relativ de care lumea a avut nevoie. Alte situaţii au fost excepţii. Bipolaritatea, ca formă de echilibru în diversitate, a fost o construcţie prea fragilă şi consumatoare de prea multe resurse pentru a rezista. De altfel, în felul ei, a simplificat diversitatea lumii. Monopolaritatea o neagă însă, susţinând o singură paradigmă politică, socială, economică etc. De aceea a fost generatoare de instabilitate. O demonstrează episoade din istoria Imperiului Roman, dar şi realităţile lumii de după căderea Zidului Berlinului. ONU reflectă diversitatea lumii, este drept, una modelată de principalii învingători ai celui de-Al Doilea Război Mondial, se bazează pe o diversitate de principii valabile şi astăzi, doar dacă sunt respectate toate, nu selectiv, numai cele care oferă avantaje unilaterale. Nu întâmplător filosofia acestor principii este reflectată în statutele tuturor organizaţiilor internaţionale apărute ulterior. De aceea, în efortul său, Rusia ar putea să găsească sprijinul clor care caută protecţia tocmai în aceste principii, la care de obicei liderii politici fac apel când sunt în pericol. Conform Cartei sale, ONU este singura organizaţie ce poate decide în problemele de securitate a lumii, astăzi mult mai complexe decât relaţia pace-război, care a generat-o. De aceea nu poate fi înlocuită, iar asumarea competenţelor sale de către organizaţii regionale nu face decât să o erodeze. O rezoluţie adoptată de Consiliul de Securitate pe tema Statului Islamic ar însemna recunoaşterea multipolarităţii, ceea ce-şi doreşte Rusia. Sună impresionant când preşedintele SUA vorbeşte despre coaliţia formată din 65 de state care acţionează împotriva Statului Islamic. Numai că acţiunile acesteia nu au mandat din partea ONU şi nici aprobarea conducerii de la Damasc pentru teritoriul sirian, ceea ce la face vulnerabile din punct de vedere al dreptului internaţional. Împotriva voinţei unui stat doar Consiliul de Securitate al ONU putea aproba acţiuni de violenţă armată. Contestarea unilaterală a legitimităţii unei conduceri alese, cum este cea de la Damasc, pentru a motiva violenţa armată nu poate substitui ONU, iar înlocuirea forţată a unui preşedinte ales nu ar face decât să genereze violenţe şi mai intense, ar constitui un precedent periculos pentru stabilitatea lumii şi practicile democraţiei la nivel mondial. De altfel, alegerea iniţială a lui Bashar al-Assad a fost recunoscută fără probleme (mai mult, după alegeri s-a consumat multă cerneală pentru a descrie educaţia sa occidentală şi perioada trăită ca medic la Londra, ceea ce nu l-a împiedicat să rămână sirian), drept rezultat al unui exerciţiu democratic.


Conducerea siriană se face că nu observă bombardarea teritoriului său pentru că nu are alternativă şi nu doreşte deschiderea unui nou front, ce ar putea fi extrem de periculos. Marea coaliţie a celor 65, limitată doar la bombardamente aeriene şi sprijin pentru opozanţii lui Assad, şi-a început acţiunile de câteva luni, dar nu a putut opri extinderea de câteva ori a teritoriilor controlate de Statul Islamic şi nici nu este dispusă să-şi dezvolte operaţia prin organizarea unei componente terestre, care ar putea rezolva definitiv situaţia (chiar şi teoriticianul războiului aerian, italianul Douhet, recunoştea la vremea lui că fără acţiuni terestre scopurile unui război nu pot fi atinse). Aceasta i-ar scoate şi mai mult în evidenţă vulnerabilitatea. Oficialii Damascului acuză de la început coaliţia că bombardează mai ales poziţiile şi infrastructura armatei siriene. Mini-coaliţia celor 4 acţionează la cererea instituţiilor statului sirian, deci nu poate fi acuzată de agresiune, pregăteşte şi o componentă terestră şi-şi declară disponibilitatea de a extinde operaţia şi pe teritoriul irakian, dacă se vor îndeplini toate condiţiile. Marea coaliţie o acuză că adevărata ţintă este opoziţia siriană.


Două operaţii desfăşurate în acelaşi spaţiu de două coaliţii – ce nu nutresc sentimente prea creştine una faţă de alta – sunt o realitate explozivă, care va impune până la urmă intervenţia ONU, adică scopul real urmărit de Rusia şi aliaţii săi. Dacă ultimiii vor obţine succese vizibile, intervenţia nu se va lăsa prea mult întârziată, ar putea deveni inutilă. Este evident că SUA nu au cerut mandatul Consiliului de Securitate pentru operaţia pe care o conduc în Siria, deoarece Rusia s-ar fi opus prin veto. Dar părinţii Cartei ONU au introdus acest mecanism tocmai pentru a-i pe obliga învingătorii din cel de-Al Doilea Război Mondial să negocieze, să evite excesele în rezolvarea problemelor de securitate conform responsabilităţilor lor şi să nu se ignore între ei. Elita politică rusă ştie că nu există substitut pentru ONU, că există un puternic curent pentru adaptarea statutului acesteia la realităţile zilelor noastre, ceea ce înseamnă noi oportunităţi pentru dialogul politic global referitor la suveranitatea şi independenţa statelor.


Există încă un scop urmărit de Rusia prin operaţia sa din Siria. La o primă vedere nu are nicio legătură cu primul, dar dacă va fi atins, va constitui un puternic argument în favoarea lui. Este vorba despre demonstrarea capabilităţilor sale militare şi, probabil, a unor viitoare oferte. Pentru forţele armate ale Rusiei devenise extrem de importantă verificarea în condiţii de război a noilor categorii de tehnică militară intrate în înzestrare, dar testate doar în poligoane: influenţa lor asupra conducerii operaţiilor, performanţele reale când sunt folosite de personalul propriu, punctele tari şi slabe, realismul doctrinelor de întrebuinţare, nivelul de pregătire a militarilor în deservirea noilor tehnici, influenţa mediului etc. Avioanele de bombardament Su-34 care execută loviturile de la înălţimi mari, aparatele de zbor fără pilot (dronele) de cercetare şi lovire, sistemul de rachete antiaeriene S-300, dispus se pare în Siria, rachetele de croazieră, unele arme de înaltă precizie precum rachetele aer-sol şi bombele de aviaţie dirijate prin laser, sistemele noi de război electronic şi cercetare radioelectronică, de exemplu, nu au fost întrebuinţate în condiţii reale. Un moment deosebit ce va da mult de lucru este cel al lansării rachetelor de croazieră (echivalentul rachetelor Tomahawk ale SUA), despre care Rusia anunţase că le are, dar nimeni nu le văzuse în acţiune. Din declaraţiile oficiale reiese că s-au efectuat 26 lansări de pe patru nave din Flotila Caspică, rachetele au parcurs aproximativ 1.500 km şi, survolând teritoriile Iranului şi Irakului, au distrus 11 ţinte în Siria. De reţinut este că Flotila din Caspica nu era considerată ca având un potenţial deosebit şi acum demonstrează că poate ţine sub control suprafeţe mari din zonă, de asemenea că rachetele de croazieră au beneficiat, probabil, de sprijinul sistemului de sateliţi Glonass (echivalentul GPS-ului SUA), ceea ce înseamnă că, folosit de aviaţie sau marină, acest tip de rachetă poate lovi ţinte de pe continentul european ori din zone nord-americane, fără ca avionul sau nava să părăsească propriul teritoriu ori spaţiile internaţionale. Probabil că pe măsură ce operaţia din Siria se va intensifica, vor apărea şi alte surprize.


În rest, nimic nou. La Paris a avut loc o reuniune a Grupului din Normandia pentru Ucraina. Lucrurile au rămas aşa cum s-a stabilit.