Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


30 iunie 2011

Capul de pod transnistrean sub lupă

Autor: Dr. Constantin CORNEANU

Furtuna diplomatică şi mediatică stârnită de intenţia Statelor Unite de a instala părţi componente ale sistemului american antirachetă în Europa Centrală şi de Est, precum şi opoziţia extrem de dură a Federaţiei Ruse la acest proiect, a readus în schimburile de telegrame dintre cancelariile diplomatice şi în preocupările mass-media internaţionale, problematica prezenţei trupelor ruse în spaţiul ex-sovietic (cu precădere în Republica Moldova) şi renaşterea ambiţiilor de mare putere ale Federaţiei Ruse. Toată această problematică politico-militară se află într-o strânsă conexiune cu problema transnistreană aflată pe agenda de lucru a diplomaţiei UE, a Kremlinului şi a Casei Albe într-un context internaţional marcat de resetarea relaţiilor cu Federaţia Rusă promovată de către Administraţia Obama. Recentele vizite ale unor înalţi funcţionari ai SUA în Republica Moldova, precum vicepreşedintele Joe Biden, şi relaţiile excelente dintre Washington şi Chişinău relevă faptul că problematica Republicii Moldova şi a chestiunii transnistrene se bucură de o atenţie sporită din partea Administraţiei SUA.

Primul gest demonstrativ al Federaţiei Ruse de mare putere regională în arena relaţiilor internaţionale, şi nu numai, prin care a dorit să-şi facă simţită din nou prezenţa, a avut loc în noaptea de 12 spre 13 decembrie 2007, ora 00.00, când Kremlinul a anunţat că, din acel moment, nu mai respectă prevederile Tratatului privind Forţele Armate Convenţionale în Europa (TCFE), semnat la Paris în 1990 de către 30 de state. Într-un nou context geopolitic marcat de extinderea infrastructurii NATO (mai ales a SUA) în fostul spaţiu de dominaţie şi influenţă sovietic şi de prezenţa, din ce în ce mai constantă, a trupelor americane în bazele de antrenament şi sprijin logistic din România, Kremlinul a trecut la revizuirea propriului dispozitiv militar strategic, iar războiul din Georgia (august 2008) a confirmat că Federaţia Rusă este dispusă să sacrifice aproape totul, în ceea ce priveşte regulile de comportament politico-diplomatic, atunci când este vorba de interesele sale strategice, cu precădere în ceea ce este considerată ca fiind străinătatea apropiată”, dar mai ales în spaţiul caspico-caucazian. Tratatul CFE limitează deţinerile de armament convenţional din cinci categorii: avioane de luptă, elicoptere de atac, vehicule blindate, tancuri şi artilerie de peste 100 mm. Aria de aplicare a TCFE este împărţită între statele-părţi aparţinând Grupul Estic şi cele aparţinând Grupului Vestic. La summit-ul OSCE de la Istanbul din 1999, şefii de state şi guverne ai statelor-părţi au semnat Tratatul CFE Adaptat (TCFEA). În esenţă, TCFEA renunţă la abordarea “de la bloc la bloc” şi introduce plafoane naţionale de deţineri de armament convenţional. Cu acelaşi prilej, s-a convenit ca intrarea în vigoare a TCFEA să fie declanşată după îndeplinirea angajamentelor privind retragerea militară din Republica Moldova şi Georgia. Spaţiul etno-politic transnistrean, “Republica Moldovenească Nistreană”(“RMN”) şi forţele sale armate reprezintă, în acest context, o piesă extrem de importantă în planificarea politico-militară a ambelor tabere implicate în efortul de a controla un spaţiu geografic cu o importanţă geopolitică şi strategică aparte. Geopoliticianul rus Aleksandr Dughin considera că noile frontiere sunt inevitabile astfel încât unele regiuni trebuie împărţite din nou. “În toate cazurile, principala sarcină rămâne aceeaşi - crearea în Occident a unor formaţiuni prietene neutre, cu o independenţă etnoculturală, economică şi socială la cel mai înalt grad, dar dependente strategic de Moscova. Sarcina maximă este «finlandizarea» întregii Europe, însă trebuie să începem, cu reorganizarea spaţiilor apropiate nemijlocit de Rusia”[1], scria Aleksandr Dughin.

Fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească (Republica Moldova de astăzi) a avut o importanţă aparte în planurile geopolitice şi strategice ale Uniunii Sovietice în perioada “Războiului Rece”. Pe teritoriul RSSM aveau să fie dislocate unităţi militare din compunerea forţelor terestre ale Districtului Militar Odessa, precum şi o parte importantă a forţelor terestre şi aeriene subordonate direct Marelui Stat-Major al Armatei Roşii de la Moscova. Celebra de-acum Armată 14 sovietică a fost creată în noiembrie 1956 ca urmare a comasării corpurilor de armată sovietice 10 şi 24 care făceau parte din Districtul Militar Odessa. Misiunea ei principală era de a asigura supremaţia militară a Uniunii Sovietice asupra Europei de Sud-Est (România, Iugoslavia, Grecia şi Italia) în cazul unui conflict militar cu NATO şi de a efectua o ofensivă strategică pe teatrul de operaţiuni militare din Balcani intitulat Frontul de Sud-Vest în planurile de operaţii sovietice. Canalul de Suez şi coasta de nord a Africii constituiau, totodată, un al doilea obiectiv strategic al acestei Armate ce-şi subordona Divizia 59 de Gărzi Motorizate şi care se constituia într-un vârf de lance al ofensivei Armatei Roşii în cadrul unui război împotriva NATO şi a Europei.

În actuala clădire a Ministerului Apărării din Chişinău s-au aflat Comandamentele de Arme şi Punctul de Comandă al Marelui Stat-Major sovietic pentru direcţia operativă Sud-Vest. Clădirea era înzestrată cu cele mai moderne şi sofisticate sisteme tehnice şi radio de spionaj şi contraspionaj. În Republica Moldova, pe partea dreaptă a Nistrului, au staţionat, până în 1998, două divizii motorizate de tancuri şi o divizie de desant aerian, deservite de două aerodromuri militare pentru elicoptere şi avioane de luptă de tip MIG-29. Pe teritoriul RSS Moldovenească se mai aflau subunităţi de rachete, baze de rachete cu rază medie de acţiune (rachete sol-aer şi aer-sol), iar în zona Bălţi şi Ungheni erau amplasate unităţi militare de artilerie grea, unităţi genistice şi de pionieri. În toate oraşele mari (Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Tighina, Râbniţa, Dubăsari, Cahul, Floreşti etc.), precum şi în localităţile mai mici, de-a lungul râurilor Prut şi Nistru, se aflau unităţi şi subunităţi militare de infanterie motorizată dotate cu cele mai moderne maşini de luptă, de tip BTR şi BNP-80. Aceste forţe terestre erau sprijinite de către unităţi din compunerea Armatei 5 Aviaţie sovietice, subordonate nemijlocit Districtului Militar Odessa, precum şi unităţi cu caracter de infrastructură ale Flotei Mării Negre care se aflau dislocate pe teritoriul RSSM/Republica Moldova: Escadrila 36 elicoptere, Escadrila 5 de avioane de recunoaştere, Regimentul 86 avioane de vânătoare din cadrul Flotei Mării Negre, dislocat la Mărculeşti, Regimentul 300 paraşutişti din cadrul Diviziei 98 aeropurtată sovietică dislocată la Bolgrad. Forţele militare sovietice erau dublate de detaşamentele “ALFA”, “DELFIN” şi “DNESTR” ale KGB şi GRU.

La începutul anului 1990, forţele militare sovietice din spaţiul transnistrean numărau peste 3.000 de ofiţeri şi specialişti militari şi peste 12.000 de militari în termen şi cadre pe bază de contract. Depozitele militare ale Armatei 14 sovietice concentrau un uriaş arsenal de armament şi muniţie: 1) 87 de vagoane cu obuze pentru instalaţiile de rachete “Grad” şi “Uragan”; 2) 56 de vagoane cu obuze pentru instalaţiile de artilerie de tip “Gaubiţa” de 152 mm; 3) 31 de vagoane cu obue pentru tunuri de 203 mm; 4) 14.000 de obuze teleghidate “Pturs” şi “Maliutka”; 5) aruncătoare de mine cu 3.000 de lovituri; 6) peste 200 de tancuri tip T-64 şi T-72; 7) peste 250 autoblindate tip BMP şi BTR; 8) 220 de sisteme de rachete; 9) 14 maşini mobile cu instalaţii de rachete tip “Grad”; 10) 30.000 de pistoale automate şi mitraliere; 11) 1.280 tone de echipament militar“Grad” şi “Uragan”; 12) 35 de vagoane de echipamente ale serviciului de intendenţă; 13) 390 de bucătării de campanie; 14) 7 fabrici mobile de pâine; 15) 3 complete de spitale militare cu echipamentele aferente, cu săli de tratament, săli de operaţie şi reanimare; 16) peste 2.000 de maşini de diferite tipuri. Depozitul militar de la Colbasna (raionul Râbniţa) are o suprafaţă de circa 132 de hectare, 428 de construcţii şi încăperi cu subsoluri în care se găseau peste 2.000 de vagoane de armament şi muniţie. Capacitatea depozitelor este de 2.700 de vagoane.

În perioada desfăşurării fenomenului de restructurare şi deschidere a societăţii sovietice, respectiv a proceselor de “glasnosti” şi “perestroika” iniţiate de Mihail S. Gorbaciov, are loc o intensificare a procesului de redeşteptare naţională a românilor basarabeni din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Evoluţia evenimentelor din RSSM a provocat nemulţumire şi îngrijorare la Moscova ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Victor Cebrikov, fostul preşedinte al KGB din perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcţia de secretar al CC al PCUS şi responsabil în faţa Biroului Politic al CC al PCUS cu activitatea KGB, Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării al URSS. După evaluarea situaţiei din RSSM, Victor Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce priveşte viitorul RSSM, să se revină la “Planul X”, elaborat de către Leonid Ilici Brejnev încă din 1950-1952, care prevedea menţinerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forţelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potenţialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condiţiile unei dezintegrări a URSS. În timpul lucrărilor Congresului Deputaţilor Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegaţia RSS Moldovenească a avut o întâlnire, în prezenţa preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov, cu Anatoli Lukianov, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană şi românească. Capitala va fi la Chişinău şi nu va avea frontieră comună cu România. Presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM, elaborat în 1990, ceea ce a fost o primă recunoaştere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămiţarea şi dizolvarea RSSM. În contextul discuţiilor privind semnarea noului Tratat unional şi a refuzului autorităţilor Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM) de-a adera la acesta, conducerea URSS a ordonat trupelor Armatei 14 sovietice să ocupe toate punctele strategice din stânga Nistrului fără a avea acordul conducerii de la Chişinău. La 2 septembrie 1990, forţele separatiste de la Tiraspol, susţinute de Armata 14 sovietică şi de formaţiunile paramilitare nistrene, au proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (RSSMN), cu capitala la Tiraspol. Toate organele RSSM din stânga Nistrului au fost declarate ilegale şi au fost lichidate.

Sovietul Suprem al RSSM a decis, la 26 octombrie 1990, să suspende temporar participarea la elaborarea proiectului Tratatului viitoarei CSI în condiţiile în care URSS “nu-şi îndeplineşte obligaţiile directe privind apărarea suveranităţii RSSM”, în conformitate cu articolul 81 al Constituţiei URSS. Sub presiunea formaţiunilor paramilitare transnistrene s-a desfăşurat, la 17 martie 1991, un referendum privind păstrarea statu-quo-ului Uniunii Sovietice. Pentru menţinerea URSS a votat 97% din populaţia Transnistriei (dintre cei incluşi pe liste au participat 86%). La 12 aprilie 1991, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov a aprobat cererea separatiştilor din Transnistria de a permite “lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altora noi”. Documentul Sovietului Suprem al URSS a constituit baza juridică a revendicărilor autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene (“RMN”) şi sursa declanşării războiului din Transnistria (2 martie - 21 iulie 1992).

În cadrul seminarului intitulat “Perspectivele reglementării conflictului transnistrean”, organizat la Moscova de către Asociaţia Rusă de Teorie şi Modelare a Relaţiilor Internaţionale, la 17 decembrie 1993, participanţii au relevat faptul că interesele Federaţiei Ruse în Transnistria sunt determinate de următoarele necesităţi: 1) a păstra poziţiile strategice ale Rusiei în Sud-Estul Europei; 2) a apăra în Republica Moldova interesele populaţiei ruse şi ale reprezentanţilor altor naţionalităţi care consideră Rusia drept patria lor istorică; 3) a păstra legături cooperaţioniste cu întreprinderile din transnistria, unele dintre ele fiind unice în cadrul complexului militar-industrial; 4) a reglementa conflictul în interesul stabilităţii interne proprii şi al consolidării relaţiilor Rusiei cu ţările din vecinătatea imediată în care există o minoritate rusă; 5) a stabili relaţii mai previzibile şi mai stabile cu România şi a nu admite creşterea influenţei ei naţionaliste asupra Moldovei. La lucrările seminarului au participat doar reprezentanţii MAE al Federaţiei Ruse, Dumei de Stat, Statului-Major General rus, Academiei Diplomatice şi Academiei de Ştiinţe a Rusiei, precum şi N. Medvedev, pe atunci Reprezentant al Preşedintelui Federaţiei Ruse pentru reglementarea conflictului transnistrean.

În conformitate cu decizia din 18 martie 1992 privind crearea “bazei pentru constituirea Forţelor Armate ale Republicii Moldova”, Guvernul de la Chişinău a încheiat cu Comandamentul Principal al Forţelor Armate Unite ale Comunităţii Statelor Independente (CSI) un acord, la 20 martie 1992, în urma căruia trupele ex-sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova au fost divizate în trupe ale Republicii Moldova şi trupe ale CSI. Unităţile militare ale CSI urmau să fie retrase de pe teritoriul Republicii Moldova până la 1 ianuarie 1993. La 1 aprilie 1992, preşedintele Federaţiei Ruse a emis Decretul nr. 320 (“Cu privire la trecerea sub jurisdicţia Fedraţiei Ruse a unităţilor militare ale Forţelor Armate ale fostei URSS aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova”) în urma căruia trupele ex-sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova şi care aveau statut de Forţe Armate ale CSI au devenit Forţe Armate ale Federaţiei Ruse. Încetarea ostilităţilor moldo-transnistrene s-a realizat prin semnarea “Convenţiei Elţîn - Snegur”, din 21 iulie 1992, care specifica în cadrul articolului 4 că “problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova”. Acest articol 4 avea să servească drept bază legală pentru staţionarea trupelor ruse pe teritoriul Transnistriei.

Nefiind parte componentă a unor acorduri internaţionale cu privire la forţele armate, în condiţiile în care statalitatea transnistreană nu a fost recunoscută de către comunitatea internaţională, nu există informaţii oficiale care să releve adevărata structură a armatei transnistrene, capacităţile ei ofensive şi defensive, cantitatea şi calitatea armamentului convenţional aflat în dotare, precum şi posibilitatea existenţei unor arme nucleare. Totuşi, informaţiile vehiculate în mass-media internaţională, amintirile unor combatanţi ai evenimentelor de după destrămarea Uniunii Sovietice, precum şi o serie de studii realizate de către unele ONG-uri, au permis anumite concluzii privind potenţialul forţelor militare ale “RMN”. Acesta este identic cu cel din 1992, operându-se doar schimbări de denumiri ale unităţilor militare, treceri ale cadrelor militare ruse din fosta Armată 14 sovietică în serviciul militar al “RMN”, precum şi transferul tehnicii de luptă din dotarea fostelor unităţi ale Armatei 14 sovietice în înzestrarea armatei “RMN”.

Ministerul Apărării al “RMN” îşi subordonează următoarele forţe:

● 4 brigăzi de infanterie dislocate în Tiraspol (700 de oameni), Tighina (600 de oameni), Râbniţa (450 de oameni) şi Dubăsari (450 de oameni);

● Forţele de Menţinere a Păcii de la Vladimirovka (730 de oameni);

● Batalionul Independent de tancuri “Vladimirovka” (120 de oameni);

● Batalionul de Forţe Speciale din Tiraspol (150 de oameni);

● Batalionul Independent de Semnalizare din Tiraspol (220 de oameni);

● Batalionul Independent de Suport din Tiraspol (250 de oameni);

● Regimentul de Artilerie din Parcani (220 de oameni);

● Batalionul de Ingineri din Parcani (220 de oameni);

● Unitatea Independentă de Aviaţie din Tiraspol (150 de oameni);

● Baza Aviatică de Echipare şi Reparaţii din Tiraspol (250 de oameni);

● Regimentul 1 Artilerie Antiaeriană din Tiraspol (200 de oameni).

Statul Major General de la Tiraspol are un efectiv de 250 de oameni. Pe timp de pace, Ministerul Apărării de la Tiraspol dispune de un efectiv de 4.960 de militari. Forţele Armate ale “RMN” dispun de 18 tancuri T-64, 69 de TAB-uri, 18 tunuri “Gaubits-122”, 12 tunuri de 85 mm, 3 lansatoare de tip “Alazan”, 69 de lansatoare de mine, cel puţin 13 sisteme de lansare a rachetelor antiaeriene şi aproximativ 130 de rachete antitanc (probabil sisteme Fagot/AT4). Aviaţia transnistreană include: şase elicoptere MI-8T, două elicoptere MI-2, un avion AN-26, două avioane AN-2, două avioane de tip IAK-18. Elicopterele MI-8T sunt dotate cu lansatoare de rachete.

Ministerul de Interne al “RMN” îşi subordonează: 1) Batalionul de Forţe Speciale “Dnestr” (500 de oameni); 2) Batalionul de Forţe Interne “Cobra” (200 de oameni), dislocat la Parcani; 3) 7 subdiviziuni de miliţie (1.900 de oameni); 4) Detaşamentul de Patrulare “Pervomaiski” (150 de oameni); 5) Detaşamentul de Patrulare din Parcani (150 de oameni). Efectivul Ministerului de Interne de la Tiraspol se ridică la 2.900 de oameni înarmaţi, conform declaraţiilor responsabililor MAI, cu o singură armă. Stocul de armament mic şi armament uşor existent în depozitele miliţiei transnistrene este necunoscut.

Ministerul Securittăţii de Stat al “RMN” îşi subordonează: Batalionul “Delta” care se poate completa, în caz de necesitate, cu până la 2.000 - 2.500 de oameni, detaşamente de grăniceri la Tiraspol, Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tighina şi Slobozia şi 44 posturi de frontieră. Nu sunt accesibile informaţii privind volumul de arme cu care sunt echipatele forţele Ministerului Securităţii de la Tiraspol. Acestor forţe li se poate asocia, în caz de pericol, Regimentul 10 de Cazaci de pe Don, subordonat Armatei de Cazaci a Mării Negre. Regimentul 10 Cazaci este dislocat în şapte localităţi (Tiraspol, Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tighina, şi Slobozia) şi se crede că dispune de 1.000 - 1.500 de oameni, inclusiv 36 de oameni dislocaţi permanent în Tiraspol. Armamentul aflat în dotarea cazacilor rămâne necunoscut pentru analiştii politico-militari ai zonei, precum şi pentru opinia publică. Biroul Demografic al SUA pentru Republica Moldova estimează că 26,1% din cei 550.000 de cetăţeni ai Transnistriei o reprezintă bărbaţi între 18 şi 45 de ani, adică 143.550 de persoane. Excluzând pe cei cu probleme de sănătate, sau alte motive, şi luând în considerare cifrele valabile pentru Europa de Sud-Est, adică în jur de 80% din bărbaţi de vârstă de înrolare sunt eligibili pentru recrutare, analiştii din SUA estimează că numărul maxim de rezervişti din Transnistria disponibili pentru situaţii de război ar fi de 114.840 de persoane.

Scutul format de Forţele Armate ale Transnistriei este completat de Grupul Operativ de Forţe Ruse din Transnistria (GOTR), constituit prin Directiva nr. 314/2/0296 a Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, care îndeplineşte şi rolul de forţă de “pacificare” în conformitate cu “Convenţia cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova” din 21 iulie 1992. În conformitate cu obligaţiile asumate de către Federaţia Rusă în urma semnării Tratatului adaptat cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (TCFE), precum şi a celorlalte tratate, acorduri şi convenţii internaţionale de control al armamentului, OSCE a fost informată că în Transnistria se afla, la începutul anului 2005, un efectiv total de 552 de militari ruşi constituiţi în GOTR care se subordonează Regiunii Militare Moscova. GOTR se constituie din Batalionul 82 Infanterie Moto Independent, cu 22 vehicule blindate specializate (de cercetare, comunicaţii, transport) şi Batalionul 113 Infanterie moto Independent, cu 13 vehicule blindate specializate (de cercetare, comunicaţii, transport), precum şi Detaşamentul 72 Elicoptere Independent, subordonat Armatei 16 Aeriană din Comandamenul Misiuni Speciale de la Moscova, cu 148 de militari în subordine. Detaşamentul 72 Elicoptere Independent este înzestrat cu 2 elicoptere Mi-24 K şi 4 elicoptere Mi-8, pentru sprijin de luptă. În ianuarie 2010, copreşedintele delegaţiei transnistrene în Comisia Unificată de Control (CUC), Oleg Beleacov, a confirmat mass-media faptul că regimul de la Tiraspol a adresat Federaţiei Ruse rugămintea “de a extinde contingentul pacificatorilor potrivit înţelegerilor anterioare la care s-au ajuns în cadrul CUC, adică până la 2.400 de persoane”, precum şi “reîntoarcerea escadronului de elicoptere, care ar permite consolidarea stabilităţii situaţiei şi neadmiterea unor complicaţii în zona de securitate”. Potrivit “Kommersant”, Federaţia Rusă dispune de 335 de militari în cadrul misiunii de menţinere a păcii şi de un grup operativ de trupe de aproximativ 1.500 de militari care păzesc imensele depozite militare de la Colbasna. În Zona de Securitate de la frontiera moldo-transnistreană se mai află şi 453 de militari din Republica Moldova şi 490 de militari ai regimului de la Tiraspol. Ucraina dispune de 10 observatori militari în Zona de Securitate. Evoluţiile politico-militare din zona transnistreană au relevat un interes major al Federaţiei Ruse pentru aeroportul militar de la Tiraspol care reprezintă, împreună cu instalaţiile sale aferente, un cap de pod strategic al Federaţiei Ruse în imediata apropiere a frontierei sud-est europene a NATO.

Între Republica Moldova şi Federaţia Rusă s-au desfăşurat mai multe runde de negocieri privind retragerea trupelor ruse din spaţiul moldav în perioada august 1992 şi mai 1996. În mai 1993 diplomaţia rusă a lansat ideea “sincronizării” retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova odată cu soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Comunicatul comun difuzat după întâlnirea dintre Boris Elţîn, preşedintele Federaţiei Ruse, şi Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, din 15 mai 1993, menţiona faptul că ambii preşedinţi au confirmat poziţia comună, care este împărtăşită de conducerea Transnistriei, referitor la faptul că “termenele de retragere a trupelor ruse vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului şi elaborarea statutului special al regiunii transnistrene a Republicii Moldova”. Acest principiu a fost consemnat în mod formal în cadrul articolului 2 din “Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova” care a fost semnat, la Moscova, la 21 octombrie 1994. Acordul moldo-rus din 21 octombrie 1994 nu a fost ratificat de către Duma de Stat a Federaţiei Ruse în timp ce Parlamentul de la Chişinău l-a ratificat la 9 noiembrie 1994. Federaţia Rusă s-a opus propunerii înaintate de către Republica Moldova (“Viziune cu privire la urmărirea îndeaproape a implementării Acordului din 21 octombrie 1994”) în cadrul Consiliului Permanent al OSCE de la Viena, în septembrie 1995, privind monitorizarea internaţională a implementării Acordului din 21 octombrie 1994. În urma evoluţiei evenimentelor internaţionale, precum şi-al “războiului declaraţiilor” dintre Republica Moldova, OSCE şi Federaţia Rusă, Acordul din 21 octombrie 1994 a devenit caduc.

Cu ocazia negocierilor privind adaptarea Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa (TCFEA) s-a obţinut ca în textul Declaraţiei de la Istanbul (1999) să fie introdus un paragraf special ce prevedea angajamentul Federaţiei Ruse de a-şi retrage trupele de pe teritoriul Republicii Moldova, până la sfârşitul anului 2002. Interesată de intrarea în vigoare a TCFEA, Federaţia Rusă a trebuit să îndeplinească o serie de angajamente privind Republica Moldova luate în cadrul Actului final al Conferinţei statelor-participante la Tratatul CFE, şi anume de a-şi evacua armamentul greu limitat de acest Tratat până la sfârşitul anului 2001. În perioada 2000 – 2001, Federaţia Rusă a evacuat 125 de unităţi de tehnică militară, 60 de vagoane de muniţii şi a dezasamblat 239 de unităţi de tehnică militară. În anul 2002 au mai fost evacuate din Republica Moldova doar 3 garnituri de tren cu echipament militar (118 vagoane/platforme) şi 2 garnituri de tren cu muniţii (43 vagoane). Consiliul Ministerial al OSCE de la Porto (7 decembrie 2002) a adoptat o nouă decizie cu privire la Republica Moldova prin care s-a estins până la 31 decembrie 2003 termenul acordat Federaţiei Ruse de a-şi retrage trupele din Transnistria “cu condiţia că vor exista condiţiile necesare”.

În intervalul de timp 2000-2003 au fost evacuate din zona transnistreană a Republicii Moldova un total de 55 de garnituri de tren, dintre care 36 cu muniţii şi 19 cu echipament militar, respectiv un total de 721 vagoane cu muniţii şi 555 vagoane cu echipament militar. Pe calea aerului au fost evacuate, în zilele de 26-27 decembrie 2003, cu avioane militare de transport IL-76, toate rachetele antiaeriene stocate în perioada sovietică în depozitele din Transnistria, pentru ca acestea “să nu ajungă în mâinile teroriştilor”. La 30 iunie 2004, Misiunea OSCE în Republica Moldova informa comunitatea internaţională că în anul 2004 numai un singur tren cu muniţii a fost evacuat din Transnistria şi că în depozitele GOTR se mai aflau stocate 20.887 tone de muniţii. Conform informaţiilor de care dispune Misiunea OSCE din Republica Moldova, din totalul de 42.000 tone de muniţii stocate în Transnistria, în anul 2001 au fost evacuate în Rusia 1.153 tone (3% din total), în 2002 – 2.405 tone (6%) şi în anul 2003 – 16.573 tone (39%). Un studiu realizat de către un ONG din Marea Britanie (SAFERWOLD) şi Institutul de Politici Publice (IPP) din Chişinău, în perioada septembrie 2005 – ianuarie 2006, şi oferit publicului la jumătatea anului 2006, relevă pentru Transnistria în ceea ce priveşte Armele Mici şi Armamentul Uşor (AMAU) următoarea situaţie: 122.700 de arme la dispoziţia Forţelor Armate ale Transnistriei şi 4.694 în posesia unor persoane civile. Totodată, studiul afirmă existenţa a minimum 2.300 de arme în posesia GOTR din Transnistria.

Într-un interviu acordat presei ruse în 2007, generalul-locotenent ® Alfred Gaponenko, fost comandant al Grupului de Sud al Tratatului de la Varşovia, a evidenţiat importanţa strategică a României în ansamblul bazinului Mării Negre şi influenţa pe care o vor exercita bazele aero-terestre americane din România asupra securităţii regionale, a zonei moldo-transnistrene şi implicit asupra securităţii naţionale a Federaţiei Ruse. Fostul înalt demnitar militar sovietic consideră că decolând de la Baza aeriană “Mihail Kogâlniceanu”, avioanele militare americane pot zbura fără alimentare până la orice punct al aşa numitului “arc al instabilităţii”, care traversează, în opinia Pentagonului, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Totodată, bazele militare americane din România vor deveni puncte de sprijin pentru armata americană în efortul acesteia de-a impune supremaţia Statelor Unite asupra Europei Răsăritene, Orientului Mijlociu şi Caucazului, facilitând, astfel, încercuirea Federaţiei Ruse şi avansarea grupurilor armate mobile ale NATO (SUA) până la graniţele spaţiului CSI. Forţele Armate ale Transnistriei (circa 120.000 de oameni mobilizaţi în caz de război), împreună cu armamentul şi tehnica din dotare, la care se poate adăugă complexul militaro-industrial transnistrean capabil de a produce necesarul de armament şi muniţii, reprezintă un element extrem de important pentru planificatorii securităţii naţionale a Federaţiei Ruse, în noul context de reaşezare a dispozitivului său strategic din spaţiul caucaziano-pontic şi de împiedicare a concretizării unui “cordon sanitar” al Occidentului talasocratic. “Sarcina Eurasiei este ca acest cordon să nu existe. (...) Singura cale de înlăturare a «cordonului sanitar» este reîmpărţirea totală a noilor formaţiuni statale pe baza factorilor geopolitici. Aceasta nu înseamnă neapărat anexarea teritoriilor la alte state. Poate fi vorba despre crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă”[2], consideră Aleksandr Dughin despre care Der Spiegel” a scris că este “ideologul şef al celor care susţin o Rusie expansionistă şi mentorul Partidului «Rusia Unită» al lui Putin”. Regimul politico-militar de la Tiraspol şi potenţialul său militaro-industrial reprezintă, totodată, un motiv de îngrijorare pentru ţările membre NATO aflate în proximitatea imediată a acestor elemente de avangardă ale dispozitivului militar rusesc.

Într-un astfel de context geopolitic marcat de instalarea bazelor americane în România, ca părţi componente ale scutului american antirachetă, şi nu numai, dublată de continua presiune a SUA, UE şi NATO pentru retragerea trupelor ruse din Republica Moldova, precum şi de nesfârşitele tratative în formatul “5+2”, al căror “ceas” a fost blocat în mod diplomatic, din nou, la 21 iunie 2011, putem aprecia că prezenţa GOTR în Transnistria şi a Flotei Mării Negre în portul militar Sevastopol permite un control strategic al Federaţiei Ruse asupra Peninsulei Crimeea şi implicit asupra evoluţiilor geopolitice ale Republicii Moldova, Ucrainei, Turciei şi a celor din zona Orientului Mijlociu. Pierderea de către Rusia, în decursul istoriei, a controlului strategic al Peninsulei Crimeea a determinat pierderea controlului strategic asupra bazinului Mării Negre precum şi evoluţii geopolitice ale Turciei aflate în conflict cu interesele de securitate şi cele geopolitice ale Rusiei ţariste şi, mai apoi, sovietice. Având în vedere cele enumerate mai sus, precum şi interesele geopolitice şi strategice ale Federaţiei Ruse în zona Mării Negre şi a Europei de Sud-Est, cred că nu există, practic, nici o posibilitate concretă pentru ca liderii politici de la Chişinău să poată influenţa reglementarea conflictului transnistrean şi reunificarea Republicii Moldova fără un aport substanţial al comunităţii internaţionale, în sensul unui presiuni politico-diplomatice constante asupra principalilor actori: Moscova şi Tiraspol.

             


 



[1] Aleksandr G. Dughin, Bazele geopoliticii, vol. 1, Editura Eurasiatica, Bucureşti, 2011, p. 246.

[2] Ibidem, p. 246 – 247.