Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

28 noiembrie 2015

Rachetele - mereu în actualitate

Autor: Dr. Nicolae DOLGHIN

Este greu de spus dacă părinţii rachetelor au ştiut vreodată că realizarea lor va ajunge să domine antinomia pace-război. Dar cu siguranţă au fost conştienţi de imensul potenţial al rachetelor ca armă. De aceea le-au şi dezvoltat. În combinaţii cu alte realizări ale tehnicii racheta a devenit treptat arma versatilă, adaptată la toate mediile, care aduce tot mai aproape visul războinicilor de a se lupta cu adversarul de la distanţă, fără contact fizic. Combinaţia cu energia nucleară a transformat-o în arma extremă. Deocamdată, aceasta este combinaţia care menţine relativa pace a lumii şi permite eliberarea încărcăturilor beligene doar la periferiile spaţiilor geopolitice. Desigur, unui locuitor obişnuit al Siriei, de exemplu, i-ar fi extrem de dificil să explice diferenţa dintre un război mondial şi ceea ce se întâmplă în ţara lui de câţiva ani, dar asta este altă poveste...

Deceniul al şaptelea al secolului trecut, uimitor de prezent încă, cu toate strădaniile noastre de a ne convinge că a trecut de ani buni, a fost dominat de criza rachetelor din Cuba, ce revine periodic în actualitate când lucrurile se încing. A fost primul episod dintr-un serial cu rachete care avea să aparţină superputerilor în deceniile următoare. Era perioada strategiei represaliilor masive, adoptată de gândirea militară americană, şi a Doctrinei Sokolovski – de cea sovietică. Ambele prevedeau răspunsuri de amploare, decisive, inclusiv cu folosirea armei nucleare, în cazul unui atac din partea celuilalt şi au fost înlocuite după criză. Pe scurt, în octombrie 1962, SUA descoperă că sovieticii instalau în Cuba rachete purtătoare de încărcături nucleare cu care puteau lovi teritoriul american. Era vorba de rachetele SS-4 cu bătaie de aproximativ 2000 km, deci nu erau intercontinentale, dacă acest amănunt linişteşte pe cineva. A urmat criza analizată pe toate părţile de istorici şi politicieni, încheiată cu un acord. Sovieticii se obligau să-şi retragă rachetele din Cuba, iar SUA să-şi dezafecteze rachetele PGM-17 şi PGM-19 instalate în Turcia. Pentru că înţelegerea a fost ca asupra acestui ultim punct să se păstreze o anumită discreţie, din motive de politică internă a SUA, propaganda dominantă a vremii a prezentat soluţia ca pe o victorie strălucită a preşedintelui John F. Kennedy.


Criza a relevat lumii pericolul extrem al armei nucleare, de aceea a constituit un cumplit şoc pentru opinia publică mondială. Sunt mulţi cei care o consideră începutul sfârşitului Războiului Rece. Oricum, locuitorii continentului nord-american au realizat că nu mai locuiesc într-o zonă scutită de eventuale efecte distrugătoare directe ale unui război. Se poate spune că tot atunci a debutat şi teroarea nucleară al cărei echilibru a fost supravegheat în toţi paşii ulteriori. În susţinerea terorii, rachetele au avut rolul principal, pentru că, până astăzi, şi avioanele şi navele de luptă – de suprafaţă ori submarine – tot cu ele operează. Este un principiu cinic, dar a fost şi este urmărit în toate negocierile şi, la urma urmei, a asigurat până acum neangajarea superputerilor într-un conflict major între ele.


Lansarea primului satelit pe orbită cosmică a marcat debutul rachetelor intercontinentale care domină şi azi preocupările superputerilor. Către sfârşitul deceniului al şaptelea, URSS a declarat realizarea parităţii nucleare strategice cu SUA. A devenit, astfel, mult mai sofisticată strategia războiului nuclear şi a început să se afirme cel de-al doilea principiu respectat între superputeri, cel al distrugerii reciproce asigurate (mutual assured destruction - MAD). De altfel, nu ştiu dacă termenul de principiu pentru cele două realităţi este cel mai potrivit, dar între cei doi, în acest domeniu, aşa au funcţionat, ca principii. Ele exprimau situaţia existentă între superputeri, finalizată prin recunoaşterea reciprocă spre sfârşitul bipolarităţii a faptului că un război nuclear nu putea fi câştigat. Dar până a se ajunge acolo, MAD a motivat paşii spre deescaladarea nucleară iniţiată de superputeri şi cărora alte state li s-au alăturat: neproliferarea nucleară, interzicerea exploziilor nucleare şi a amplasării armelor în cosmos, limitarea, apoi reducerea arsenalului nuclear, reglementarea apărării antirachetă etc.

Domeniul rachetelor balistice intercontinentale a rămas unul exclusiv al superputerilor. Atât în domeniul competiţiei, cât şi al reglementărilor, unde, paradoxal, nu mai sunt adversare, ci partenere. Restul lumii asistă. Elitele politice succesive din SUA au ştiut mereu că Rusia este singurul actor politic care le poate nimici ţara, cele ruse gândesc la fel despre actorul nord-american. Rămâne încă factorul de descurajare reciprocă şi de temperare a acţiunilor superputerilor oricât ar fi de ascuţite tensiunile dintre ele. Această conştientizare nu înseamnă prea mult în confruntarea geopolitică. Competiţia a fost extrapolată treptat spre alte planuri nemonitorizate atât de strict. Ea se observă în acuzele periodice reciproce între doi actori că fiecare urmăreşte prin alte mijloace să evite capcana celor două principii pentru a obţine avantaje. Nu există nici un motiv să credem că asemenea acuzaţii nu vor mai exista sau că sunt lipsite de temei. Interesant este că în momentul atingerii parităţii nucleare, ceea ce oferea protecţie, în conducerea politică a URSS s-a discutat pentru prima dată despre posibilitatea renunţării la centura de siguranţă împotriva Occidentului formată din teritoriile fostelor state socialiste europene.

La aproximativ două decenii după episodul cubanez o altă criză avea să zdruncine lumea, dar mai ales Europa. A fost provocată tot de rachete, şi ele balistice şi tot purtătoare de încărcături nucleare. Este vorba de criza rachetelor de teatru, cu bătaie medie, sau a eurorachetelor, cum a rămas în memoria recentă. Pe la mijlocul anului 1983, după eşuarea unor negocieri prealabile, SUA anunţă că va instala în Germania, la cererea acesteia, rachete din clasa Pershing II, iar în Marea Britanie şi Italia rachete de croazieră, ca răspuns la existenţa în partea europeană a URSS a rachetelor SS-20. Deşi părea că lucrurile vor evolua în atmosfera obişnuită a spiralelor escaladării specifice bipolarităţii, totul s-a inflamat brusc. SUA declarau că rachetele lor se instalează pentru a se apăra împotriva celor sovietice care ameninţau NATO. Sovieticii îi acuzau că Pershing II distrug echilibrul terorii, pentru că puteau lovi în timp foarte scurt obiective de pe teritoriul sovietic, inclusiv rachetele intercontinentale cu infrastructura lor, pentru care se purtau alte tratative bilaterale, dar SS-20 nu atingeau teritoriul SUA. Ca urmare, au anunţat o listă întreagă de contramăsuri vizând, printre altele, şi teritoriul acestora. Până la urmă au început negocierile şi criza s-a terminat prin semnarea unui acord (Intermediate-range Nuclear Forces Treaty) –Tratatul INF – semnat în decembrie 1987 şi intrat în vigoare pe 1 iunie 1988. Tratatul INF prevede eliminarea, sub strictă supraveghere, a rachetelor balistice nucleare şi rachetelor de croazieră amplasate terestru cu bătaia între 500 şi 5.500 km, ceea ce s-a şi întâmplat în următorii ani. A fost primul tratat finalizat cu distrugerea completă a unei întregi clase de rachete şi ultima confruntare între superputeri în perioada Războiului Rece. Astăzi toată lumea poate construi asemenea rachete, cu excepţia SUA şi a Federației Ruse.


Criza eurorachetelor poate fi considerată episodul finalizat în bună măsură datorită presiunilor politice ale aliaţilor asupra superputerilor. Europa a realizat rapid că teritoriul său poate deveni teatrul unui război limitat între superputeri, neexcluzând varianta sa nucleară, şi că este ostateca rachetelor de teatru. A început o ofensivă reală împotriva acestora. Au fost largi dezbateri, cu puternic impact, despre consecinţele devastatoare ale iernii nucleare ce s-ar instaura după un conflict atomic. Pe lângă diplomaţie, desfăşurată cu discreţia specifică, au existat şi multe manifestări publice, cu participarea masivă a populaţiei şi în Vest şi în Est. Mulţi îşi amintesc, desigur, despre mitingurile antinucleare organizate de Nicolae Ceauşescu în Bucureşti. Spre toamnă, după ce se anunţa o nouă producţie agricolă record, lumea începea să viseze că a scăpat de foame, dar speranţele se cereau temperate prin înfricoşare.

Două ar fi consecinţele majore asupra mediului de securitate europeană, extrem de actuale şi astăzi. Prima este demonstrarea unei noi categorii de armă – rachetele de croazieră –devenite între timp o prezenţă obişnuită în teatre şi generatoare de viitoare crize. Până la ele, îngrijorările de securitate erau alimentate exclusiv de rachetele balistice. Acestea, după ce ajung cu ajutorul propulsorului propriu la înălţimea calculată, îşi continuă deplasarea pe o traiectorie balistică datorită energiei acumulate, acceleraţiei gravitaţionale, din inerţie etc., adică nu le mai merge motorul până ajung la ţintă. De aceea sunt puţin manevriere. Se deplasează pe traiectorii şi cu viteze uşor de identificat. În principiu, acestea sunt datele de intrare pentru apărarea antirachetă, în duelul ei cu rachetele balistice. Rachetele de croazieră, în schimb, sunt aparate propulsate în permanenţă, cu zbor calculat şi corijabil, deci pot executa anumite manevre, pot urmări formele de relief, au viteze subsonice, deocamdată, şi pot transporta încărcături convenţionale sau nucleare. Au o precizie deosebită la ţintă şi îndeplinesc o gamă largă de misiuni. Bătaia lor poate ajunge până la câteva mii de kilometri. În principiu, nu ar trebui să constituie o ţintă dificilă pentru mijloacele antirachetă. Dar înălţimea de zbor mică şi capacitatea lor de a urmări formele de relief sunt suficiente – dacă nu au la bord şi alte mijloace de autoprotecţie –  pentru a le face greu de descoperit, urmărit şi neutralizat.

A doua este o victorie a Ostpolitik-ului, care până la triumful final a mai avut câţiva paşi. Politica răsăriteană presupunea relaţii politice, economice, culturale etc. deosebite cu Moscova şi ţările socialiste europene pentru a întări securitatea Germaniei, fără a-i afecta responsabilităţile faţă de organizaţiile din care făcea parte. Rachetele Pershing II i-au determinat pe sovietici să renunţe la SS-20. Ţintele ambelor tipuri de armă se aflau îndeosebi pe teritoriul german, acolo erau concentrate principalele grupări de forţe ale bipolarităţii. Germania a fost adevăratul ostatec al eurorachetelor, iar eliminarea lor i-a diminuat multe dintre îngrijorări. Planurile strategice ale NATO şi Tratatului de la Varşovia prevedeau iniţierea confruntării militare între ele pe teritoriu german, chiar dacă erau state diferite, deci conflictul ar fi fost în primul rând unul intergerman. Acesta a fost coşmarul care a determinat iniţierea politicii răsăritene şi susţinerea ei într-un fel sau altul de către toate guvernele care s-au succedat. Astăzi linia confruntării în Europa se află la sute de kilometri de graniţa estică a Germaniei, iar lumea se află deja în confruntare globală.


Dacă afirmaţia pare exagerată vă invit să-i observaţi dimensiunea economică în plină desfăşurare, dar mai puţin vizibilă, din cauza deturnării atenţiei spre ameninţarea terorismului. La iniţiativa SUA, luna trecută s-au semnat documentele constitutive ale zonei transpacifice de colaborare economică, la care au aderat toate statele din zonă ce au litigii teritoriale cu China şi se tem de expansiunea acesteia. Inclusiv Vietnamul, inamicul de-acum câteva decenii al SUA. Sunt invitate şi alte state. Se negociază şi o zonă transatlantică  între SUA şi UE. Occidentul va crea o altă realitate economică a lumii, cu norme noi pe o bună parte a globului pământesc, cu alt potenţial concurenţial, constituită pentru a stopa ascensiunea Chinei. Dar, până la marea confruntare cu China, va trebui să-şi clarifice relaţiile cu Rusia, altfel e riscant. Este ceea ce se întâmplă sub ochii noştri.

China şi-a datorat stabilitatea politică ritmurilor înalte ale dezvoltării economice. Va mai reuşi să le păstreze? Va avea capacitatea de se adapta la noua arhitectură economică a lumii sau va porni să o destructureze, asumându-şi riscurile ieşirii din starea de aşteptare tradiţională? Cu noua politică demografică, peste 20 de ani, aproximativ 100 milioane de tineri cetăţeni chinezi vor păşi în viaţa adulţilor. Ce-i aşteaptă? Vor fi viitorii oameni de afaceri ori viitorii soldaţi ai Chinei? Rusia se află într-un război economic în plină desfăşurare cu Occidentul după ce tocmai intrase în Organizaţia Mondială a Comerţului, care ar fi trebuit să-i garanteze integrarea în comerţul mondial. Sancţiunile sunt dureroase în primul rând pentru că îi îndepărtează partenerii economici tradiţionali, care se tem să nu intre şi ei sub incidenţa lor. Ce va face? Îşi va spori atractivitatea pieţii proprii pentru alţi parteneri, care să-şi asume riscurile? Va accepta izolarea de economia lumii şi va trece la o economie autarhică, călcând pe urmele URSS? Îşi va aminti că este superputere nucleară, ceea ce-i permite să urmeze propria cale? Marii producători de resurse energetice desfăşoară politici care afectează interesele altora, dar şi pe cele proprii, anticipând viitoare explozii ale preţurilor. Cât vor rezista ţinând cont că prin multe alte condiţionări depind de alţii?


Totul s-ar putea trata drept stare de normalitate concurenţială a lumii, dacă n-ar fi fost însoţit de o dinamică militară intensă ce nu înseamnă altceva decât ocuparea aliniamentelor confruntării,  însoţită de tensiunile inevitabile. Doborârea unui avion rus care tocmai lovise rezervoare de petrol de către aviaţia turcă, în circumstanţe destul de neclare, la graniţa siriană, tocmai le-a evidenţiat. Unele surse media din Turcia afirmă că pentru aceasta se primise undă verde din partea preşedintelui Obama la recenta reuniune a G-20. Dar a evidenţiat şi ipocrizia politică ce domină lumea, pentru că a-ţi declara inviolabil spaţiul aerian în condiţiile în care cu numai câteva săptămâni în urmă propriile avioane bombardau obiective de pe teritoriul Irakului ori violau spaţiul aerian al Armeniei asta demonstrează. Dar dacă a fost o provocare pentru a implica NATO într-un conflict cu Rusia şi a împiedica cooperarea ruso-franceză ce se prefigurează în zonă? Un asemenea gest se practică în situaţii conflictuale extreme, ar fi avut un rost înaintea alegerilor, dar nu în asemenea momente delicate, iar nivelul ridicat al relaţiilor politice şi economice ruso-turce de până acum nu-l anticipa. Oricum, la apropiatul Summit cu UE, Turcia, bănuită de jocuri multiple cu Statul Islamic, poate spera la unele succese în eforturile ei de a îmbuna organizaţia. Dar este evident că geopolitica zonei a intrat în altă fază, mult mai periculoasă şi nu este prea clar dacă lumea îşi dorea aşa ceva.

Tema scutului antirachetă în estul Europei a iniţiat o nouă criză a rachetelor între SUA şi Rusia. Dacă aceasta va fi a treia confruntare a Războiului Rece, prima postbipolaritate, sau una dintre manifestările preliminariilor viitorului război mondial vom vedea. Ea se dezvoltă cu fiecare pas – cu măsuri şi contramăsuri – ca în buna tradiţie a bipolarităţii, chiar dacă ne facem că nu observăm. S-au investit şi se investesc sume colosale chiar şi în vremuri de crize financiare, ceea ce ne determină să credem că va fi una de durată, cu suişuri şi coborâşuri. De această dată ne interesează direct, deoarece elementul cel mai periculos al dispozitivului pe care-l reprezintă scutul, rachetele, vor fi instalate în România. Momentul este prezentat drept unul deosebit pentru întărirea securităţii naţionale, o victorie a politicii externe.

Reacţia negativă a Rusiei nu s-a lăsat aşteptată prea mult, la început declarativ, apoi prin măsuri concrete şi intenţii ce vor fi materializate treptat, în funcţie de evoluţiile viitoare. Nu poate fi trecut cu vederea însă faptul că, din momentul anunţului referitor la semnarea acordului cu SUA pentru instalarea rachetelor antirachetă (asta înseamnă ceea ce ni se prezintă drept scut), România a devenit în presa rusă stat ostil şi a dispărut orice contact politic bilateral important româno-rus. Nu după ce a intrat în NATO, nici după ce a aderat la UE. România a răspuns stabilind în documentul politic, Strategia Naţională de Apărare a ţării pentru perioada 2015-2019. O Românie puternică în Europa şi în lume – că Rusia este principala sursă de ameninţări şi riscuri pentru securitatea ei.


Realitatea relaţiilor ţării noastre cu aliatul de până mai ieri a trecut neobservată, pentru că, informaţional, a fost acoperită de veşnicele scandaluri asurzitoare din politica internă românească, mult mai dragi mediei, cum ar fi cele de corupţie. Dar corupţia clasei politice din România a înflorit sub ochii mijiţi complice ani de zile ai aliaţilor şi partenerilor noştri strategici, parţial pe banii lor şi cu auditul instituţiilor lor. Mai mult, acolo unde ar fi amestecaţi şi complici de pe la ei avem numai corupţi, nu şi corupători. În acest fel a devenit clasa politică românească atât de vulnerabilă, şantajabilă şi uşor de manipulat. Nu aduce oare a reţetă folosită prin Irak, Siria, Ucraina ori dictaturile militare sud-americane de acum câteva decenii, exprimată simplu în formula creezi problema apoi vii cu soluţia la momentul potrivit?

Strategia rusă consideră acest al treilea dispozitiv de apărare împotriva rachetelor balistice pe care-l reprezintă scutul de la Deveselu (mai există în Pacific şi Marea Britanie) drept componentă a unui program mult mai amplu iniţiat de SUA de vreo trei decenii – Prompt Global Strike. Finalitatea acestui program ar fi realizarea unui sistem global non-nuclear care să permită lovirea în timp scurt, cu rachete hipersonice, a unor obiective situate oriunde pe glob. Elemente ale acestui sistem se experimentează deja fără prea multă publicitate, iar ieşirea SUA în anul 2001 din Tratatul privind apărarea antirachetă încheiat cu URSS în 1972 le-a eliberat mâinile, dar a intensificat suspiciunile Moscovei.

Scutului antirachetă i-ar reveni misiunea de a interzice eventualele riposte şi a asigura zborul în siguranţă al rachetelor hipersonice ale sistemului către ţinte, deci n-ar avea nimic comun cu armele Iranului invocate drept argument pentru prezenţa rachetelor de la Deveselu. Rusia le consideră o ameninţare la adresa echilibrului terorii pentru că vulnerabilizează sistemul său nuclear strategic dimensionat conform Tratatului START negociat cu SUA. Are în vedere practica dintotdeauna de a ascuţi cele mai grozave săgeţi la adăpostul unui scut. Cam acesta este viesparul în care a intrat România asumându-şi riscurile. Finalizarea instalării rachetelor scutului este aproape. Rusia declară tot timpul că nu va repeta eroarea sovieticilor de a intra într-o competiţie care să o sleiască, dar că dispune de suficiente mijloace de a răspunde eficient. Iată de ce tema scutului antirachetă nu este doar un episod trecător în relaţiile dintre superputeri, ci un motiv pentru viitoare destabilizări grave, iar România ar putea deveni teatrul lor în această parte a Europei. Scutul antirachetă poate fi un argument în vechile discuţii filosofice despre armele defensive şi armele ofensive, temă care de multă vreme seamănă cu celebra întrebare a Evului Mediu rămasă fără răspuns până astăzi: tabla de şah este un careu alb cu pătrăţele negre sau unul negru cu pătrăţele albe? Acum, rachetele, inclusiv cele de tip SM-3, demonstrează că toate armele sunt în esenţă ofensive, deoarece sunt intruzive, chiar şi cele neletale, cu efecte violente la ţintă. Alte argumente ţin doar de retorică. Armele sunt parţial inofensive doar atunci când stau în tocul lor, dar nu pentru asta sunt construite şi asta o ştie toată lumea. Când sunt dispuse într-un dispozitiv în teren nu mai poţi vorbi despre arme defensive. Armele se analizează doar după criteriul efectelor lor într-o operaţie. De aceea, unele sunt mai distrugătoare, altele nu, unele sunt îndreptate asupra tehnicii, altele ţintesc omul, unele vizează neutralizarea, altele nimicirea, unele sunt mai potrivite pentru acţiuni de apărare, altele pentru ofensivă etc. Luptătorii Antichităţii purtau scut, dar nu neînsoţit de lance, altfel nu-l purtau. Conceptul de armă defensivă a fost inventat doar pentru a uşura munca diplomaţilor în stabilirea priorităţilor la negocieri, iar sintagma scut antirachetă – doar pentru propagandă.


Alegând teritoriul României (şi al Poloniei, dacă ne linişteşte) pentru a-şi instala elemente ale scutului, SUA n-au făcut altceva decât să repete ciclul pe care Franţa lui Napoleon al III-lea l-a iniţiat după războiul Crimeei în acestă parte a Mării Negre, unde a descoperit oportunităţile oferite de teritoriul Principatelor împotriva Rusiei. Dar, nu mult după acea, după înfrâgerea de la Sedan, Franţa avea să descopere avantajele cooperării cu Rusia, lecţie pe care Bismarck o învăţase înaintea ei. Atunci, în secolul al XIX-lea, când tunurile băteau doar 3-4 km, a observat Occidentul avantajele şi a început să le dezvolte. Dar a fost interesat doar de infrastructura de război a teritoriului, nu şi de armata care ar fi trebuit să-l apere, ceea ce a creat o dependenţă perpetuă.

Clasa politică românească a acceptat-o fără excepţie şi nu a făcut altceva decât să o îmbrace la început în frumoase porturi naţionale, apoi în uniformele Alianţei pe care acum le consideră sacre. Oricum marile jocuri se făceau prin alte părţi, o scutea de multe responsabilităţi, iar ea putea merge şi în căruţă şi în teleguţă. Politica României moderne nu a avut niciodată o dimensiune răsăriteană proprie care să-i permită promovarea cu credibilitate a intereselor sale estice şi să-i consolideze realizările. A urmat politica Aliaţilor Occidentali cu toate sinuozităţile şi contradicţiile ei pentru interesele naţionale. Probabil, cu excepţia perioadei Titulescu care, în complicatele vremuri interbelice, a considerat vecinul estic ca fiind unul cu care se putea negocia direct. Şi a negociat, dar au plătit pentru asta şi el, dar şi România. Politica a compensat absenţa dimensiunii răsăritene cultivând imaginea de inamic a Moscovei şi rusofobia ca instrument de susţinere. S-a  ajuns la realitatea schizofrenică a politicii ultimilor ani ai comunismului, considerată pe alocuri şi acum genială, când, oficial, Moscova ne era aliat, iar propaganda o prezenta deseori nevoalat inamicul gata să ne înghită. Salvator nu putea fi decât conducătorul, dar doar dacă îi executam ordinele, iar comunismul îl construiam aşteptându-i pe americani. Această politică a dispărut într-o singură noapte. N-a fost urmată decât de o dependenţă absolută, evidentă abia după începerea restauraţiei considerată Revoluţie în decembrie 1989.


Teritoriul României a devenit ostatec al scutului antirachetă luna trecută, când Rusia a lansat pentru prima dată rachete de croazieră împotriva unor ţinte ale Statului Islamic şi a demonstrat că le are. Se spune că uzinele care le produc lucrează în trei schimburi. Când preşedintele Vladimir Putin a declarat că Rusia dispune de rachete care pot străpunge orice scut a fost un mesaj pentru SUA, pentru planul rachetelor intercontinentale, pentru echilibrul terorii, nu o ameninţare pentru România. România nu oferă motive pentru a fi atacată cu rachete balistice intercontinentale, dar cu rachete de croazieră, da şi nu are cu ce să se apere. Când ni se oferă declaraţii liniştitoare despre Articolul V al Tratatului de la Washington te întrebi fără să vrei: De ce Franţa, al cărei preşedinte declară ferm că a fost atacată prin terorism în valorile ei şi se află în război, nu a apelat la Articolele IV şi V ale tratatului amintit, ci la documente ale Uniunii Europene? De ce secretarul general al NATO nu s-a autosesizat, cum a făcut atunci când avioane ale Rusiei au pătruns în spaţiul aerian turc la graniţa cu Siria? Şi-a asumat NATO atâtea responsabilităţi încât a devenit prea greoi, ceea ce nu se sfieşte să-i demonstreze Rusia?


Toate proiectele de modernizare a Flotei Mării Negre – şi avem în vedere doar navele, nu şi dimensiunile ei terestre –, finalizate ori preconizate pentru viitor, includ rachetele de croazieră. Tratatul INF nu le interzice. Despre ceea ce sunt ele în stare ne vorbeşte un episod semnificativ. Când a început campania de înlăturare a preşedintelui Ghaddafi, teritoriul Libiei a fost declarat zonă interzisă zborurilor aeriene. Normal, trebuia neutralizat sistemul de apărare antiaeriană libian care, bun-rău, exista şi era dispersat pe o suprafaţă de 1.759.540 kmp (de aproximativ şapte ori suprafaţa României). Această misiune a executat-o, practic, un singur submarin al SUA cu rachetele de croazieră de la bord.

Mesajul transmis din Siria a fost înăbuşit mediatic de tragedia de la clubul Colectiv, povară a noastră, a tuturor,  reacţia străzii, tehnocraţi, înlocuirea clasei politice fără să fie clar cu cine şi cum etc. Sunt desigur realităţi de o dramatică actualitate pentru noi. Dar ele nu trebuie să ascundă realitatea discreditării clasei politice româneşti exact când în jurul României se petrec evenimente dramatice. Cam aşa s-a întâmplat şi în perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial.