Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

30 noiembrie 2016

Despre război și tactica struțului

Autor: Dr. Nicolae DOLGHIN

Mossul asediat de băieţii buni, Alep de băieţii răi, Putin şi restul lumii, Brexit şi Bruxelles, alegerile din SUA şi România...Printre ele se iţeşte însă o realitate incomodă a lumii în care ne aflăm: din discursul public a dispărut conceptul strategic de linie roşie. Simbolul atotputerniciei şi infailibilităţii propriilor atitudini, trasat oriunde fără prea multe explicaţii şi prevestitor de mari necazuri, a fost eliminat, pentru că a devenit inutil.

Se pare că autorul faptei, şi de aceea trebuie să plătească, este preşedintele Siriei, liderul acelui stat mic supus tuturor ameninţărilor posibile în secolul XXI care, în loc să tremure în faţa coaliţiei globale constituite împotriva lui, îşi propune, culmea sfidării, să reinstituie suveranitatea statului său, în graniţele recunoscute internaţional şi folosind instrumentele dreptului internaţional. Precum Omeiazii altădată el provoacă „lumea bună”, adică pe cea convinsă că se află de partea corectă a istoriei. Simţind disproporţia jenantă, propaganda occidentală preferă să se războiască cu preşedinele rus, adversar pe măsură, „vinovat” că a sesizat primul oportunitatea strategică oferită de Damasc şi a folosit-o. Cu fiecare succes al armatei siriene mai apare şi un nou episod al confruntării cu Rusia. Trâmbiţele violenţei armate încearcă să evite, astfel, situaţia de acum câţiva ani când toată crema militară a lumii bombarda ceea ce mai rămăsese din Iugoslavia, iar ele prezentau drept victorie strălucită a democraţiei distrugerea ultimului pod peste Dunăre, pe care oricum nu-l apăra nimeni.

De altfel, sub ochii noştri, propaganda a mai primit o lovitură de unde se aştepta cel mai puţin, din SUA. Alegerea preşedintelui Donald Trump în SUA marchează o depreciere fără precedent a funcţiei manipulatorii a media, fenomen oarecum nou. După ce i-a creat viitorului preşedinte al SUA imaginea unui lider de la Tiraspol păpuşit de Kremlin, s-a dovedit că efortul a fost inutil. În acea imagine a crezut doar cine a dorit-o, iar consecinţele vor fi mult mai profunde şi de durată. Alegătorul din Lumea Nouă şi-a avut propriile-i convingeri, a votat motivat de ele şi a rămas imun la ceea ce i se turna cu pâlnia. Manipulările nu l-au influenţat. Cu alte cuvinte, în viitor, fie media vor reveni la rădăcinile lor sănătoase de informare, fie vom trăi în lumi paralele.

Linia roşie ca practică internaţională a fost rareori folosită pe timpul bipolarităţii, când totul era bine conturat geopolitic, dar devenise aproape loc comun în toţi anii care i-au urmat. Mai avem nevoie şi de alte dovezi să ne convingem că ne aflăm în Cel de-al Doilea Război Rece? Sau, reluând o idee vehiculată altădată, s-a terminat cu adevărat Cel de-al Doilea Război Mondial, a cărui prelungire a fost Războiul Rece clasic, sau a existat doar o pauză de vreo trei decenii? Ceea ce trăim este o confruntare mai ciudată, aflată la începuturi din punct de vedere al realizării infrastructurii militare, dar în toi din punct de vedere al discursului politic. Există şi alte indicii că ne aflăm în plin Război Rece şi nu contează dacă este primul sau al doilea, contează evidenţele: numeroase puncte fierbinţi active şi potenţiale, sancţiuni şi contrasancţiuni economice cu iz de război economic, substituirea discretă a raţionamentelor internaţionale de securitate cu cele pur militare (ceea ce permite ignorarea principiului securităţii egale şi trecerea la realizarea unor avantaje militare, prin practicile escaladării), gesturi şi declaraţii politice dincolo de rigorile obişnuite ale diplomaţiei, incipienţa constiturii unor dispozitive militare pentru viitoare aliniamente strategice globale etc. Dar cea mai convingătoare este revenirea în discursul public la ameninţările nucleare, după câteva decenii de absenţă, mai ales readucerea în atenţie a armelor nucleare tactice. Acestea nu au rol de menţinere a păcii prin descurajare reciprocă, precum cele strategice, nu sunt supuse mecanismelor de control, sunt mai dificil de monitorizat şi pot fi folosite pentru a obţine avantaje în câmpul tactic ori operativ, fără a atrage automat riposte cu armele nucleare din triada strategică.

Războiul Rece pe care-l trăim este ciudat. Pe de o parte, se înscrie în determinismul confruntărilor din secolul al XX-lea şi de aceea există tentaţia de a identifica similitudini între evenimente de azi şi momente ale preliminariilor războaielor care încă ne bântuie memoria. Pe de alta, are obiective şi desfăşurări curioase, cel puţin deocamdată, iar ideologic, burka înlocuieşte tunica lui Stalin ca simbol al unor valori incompatibile. Nimic nu este întâmplător şi totul a fost pregătit pas cu pas.

Cele două războaie mondiale au fost generate în bună măsură de contradicţia dintre realităţi politice, industriale, comerciale, tehnologice şi conturul geografiei politice al unei lumi care îngreuna accesul la dezvoltare, resurse, pieţe şi împiedica circulaţia mărfurilor. Cu alte cuvinte, folosind terminologia modernă, nu se putea realiza globalizarea. Războaiele au modificat radical geografia Europei şi a lumii, au oferit avantaje pentru accesul la resurse şi au împlinit idealuri naţionale, au înlocuit unele imperii cu altele, au eliminat concurenţi importanţi din exerciţiul politic internaţional. Dar tot ele au generat alte dezechilibre şi alte relaţii de putere, au creat nemulţumiri inubliabile nu numai în rândul învinşilor, dar şi printre învingători. Multe probleme nu au fost soluţionate, ci ascunse sub un preş unde şi astăzi se găseşte cineva să privească.

Prima conflagraţie mondială – Marele Război – a  zdruncinat dramatic conştiinţele europenilor, ceea ce a dus rapid la ideologizarea, fără compromisuri, a discursurilor şi comportamentelor politice cam până spre zilele noastre. A doua conflagraţie, cu ceea ce i-a urmat, a fost şi un război al ideologiilor ireconciliabile. După 1918, Italia învingătoare a fost nemulţumită de ceea ce i-a revenit faţă de efortul său de război şi a fost prima care a declarat-o. Germania nu a fost doar învinsă, ci umilită (este simbolic faptul că abia acum câţiva ani a terminat de plătit despăgubirile Primului Război către Franţa). Rusia, după ce timp de peste trei ani a susţinut Frontul de Est – parţial şi cu contribuţia Armatei României –, unde Puterile Centrale îşi concentraseră principalele forţe, a fost ignorată şi dusă spre haosul unui sângeros şi îndelungat Război Civil alimentat de interesele mioape ale foştilor aliaţi şi inamici deopotrivă. Ei nu au făcut altceva decât să potenţeze tăvălugul bolşevic. Ambele războaie mondiale au fost urmate de instituirea unor reglementări internaţionale care să garanteze pacea lumii.

După Primul Război Mondial, garant al păcii a fost Franţa. Dar, aşa cum afirmă Jacques Madaule în Istoria Franţei, o Franţă victorioasă, mai slăbită chiar decât învinsul, trebuia să joace rolul de jandarm al unei Europe postbelice mai complexe şi mai ideologizate cu fiecare an. A reuşit să-şi joace cumva rolul cam două decenii, până la Acordul de la München din 1938, când ordinea ei a fost spulberată. Devenise evident că nu mai poate garanta gestionarea situaţiei nici măcar cu ajutorul Marii Britanii. În urma acordului, Cehoslovacia – stat apărut în 1918 – a dispărut în câteva săptămâni. Teritorii ale ei au fost ocupate nu doar de Germania, cum preferăm să ne amintim, ci şi de Ungaria şi Polonia. Aceasta din urmă, înainte de a percepe pericolul şi înainte de a deveni ea însăşi victima viitoarelor desfăşurări, a avut propriile-i jocuri cu Hitler şi propria-i participare la minibanchetul învingătorilor. Dispariţia Cehoslovaciei a fost prima modificare majoră a rezultatelor marelui război, dar a fost şi momentul generalizării neîncrederii între statele europene şi al fragmentării politicilor colective, oferind satisfacţia pescuitului în ape tulburi. S-a intrat astfel în logica inevitabilă a războiului.

Pacea de după Cel de-Al Doilea Război Mondial a impus un nou sistem al ordinii mondiale, garantat instituţional de ONU cu al său Consiliu de Securitate şi prin Carta ONU, dar şi un alt sistem al relaţiilor internaţionale, monitorizat de cele cinci puteri învingătoare. Abia după ce pericolul a trecut, tunurile au tăcut, iar tratatele au bătut în cuie rezultatele războiului, democraţiile şi-au amintit că Stalin, până mai ieri Uncle Jo pentru prieteni, este nefrecventabil din motive de maniere dictatoriale. Foarte repede pacea lumii a ajuns dependentă de relaţiile SUA – URSS, devenite între timp superputeri nucleare. Confruntarea ideologică s-a accentuat şi a evoluat către una civilizaţională, globalizarea s-a izbit din nou de geografia politică. Europa a devenit ostateca unei arhitecturi militare tot mai sofisticate. Noua ordine nu a eliminat competiţia globală devenită Război Rece, iar pe alocuri război adevărat, dar pe bătrânul continent a menţinut pacea – una colţuroasă, dar pace.

În Războiul Rece au apărut blocurile militare cu doctrinele şi strategiile lor, dar şi conceptul de coexistenţă paşnică, iniţiative de reducere a ameninţării nucleare, OSCE, mecanisme pentru întărirea încrederii şi controlul armamentelor, chiar şi vizionara idee ca URSS să devină membră a NATO, organizaţie constituită pentru a contracara pericolul sovietic etc. Au fost mecanisme destinate atenuării confruntării. Perestroika lui Mihail S. Gorbaciov a declanşat demontarea rapidă a suportului militar european, apoi ideologic al bipolarităţii, cu tot ceea ce a urmat şi a temperat pentru o vreme competiţia geopolitică. Căderea Zidului Berlinului, ca simbol al sfârşitului Războiului Rece, nu a fost urmat şi de un nou sistem al ordinii europene sau măcar de o rearticulare a autorităţii ONU. A fost prima eroare care a marcat până astăzi securitatea Europei şi, treptat, a lumii. O demonstrează percepţia de insecuritate care se răspândeşte peste tot, sub ochii noştri. Nu au existat liderii politici vizionari, de anvergura celor care au destructurat Războiul Rece, care să se angajeze în aşa ceva. Cei din Occident încă analizau consecinţele modificărilor geopolitice, îndeosebi ale unificării Germaniei, cei din Est se confruntau cu provocările noilor realităţi din spaţiile lor, iar războiul din Iugoslavia părea că nu se mai termină. Totul se derula prea rapid. Spaţiul iugoslav devenea tot mai conflictual, alimentat din interior şi din exterior, genera instabilitate şi întărea percepţia insecurităţii prin proximităţi.

Adoptarea de către NATO a principiului uşilor deschise în 1994 a fost considerată unica soluţie, iar procesele de integrare euro-atlantică, apoi europeană, formal independente, dar în realitate intercondiţionate şi cu o succesiune clară, prezentate drept o competiţie în însuşirea unor valori. Nu s-a explicat de ce dintre toate instituţiile create pe timpul Războiului Rece a fost marginalizată OSCE, adică organizaţia care a contribuit decisiv la destructurarea bipolarităţii şi întărirea măsurilor de încredere pe continent şi gestiona procese până spre ţărmul Pacificului. Fundament al viitorului sistem de securitate al continentului au devenit NATO şi UE, care au adoptat rapid comportament de învingători, iar din atmosfera optimistă nu a mai rămas nimic. Tot atât de rapid s-a generalizat şi ideea că Rusia a pierdut Războiul Rece şi trebuie să plătească. Cel puţin aşa a afirmat reprezentanta SUA la Consiliul de Securitate într-unul dintre frecventele dueluri verbale cu omologul ei rus. Ostilizarea discursului politic antirusesc s-a produs cu mult înaintea referendumului din Crimeea, cam atunci când în lume a apărut şi conceptul de state paria, prin care se indicau viitoare ţinte.

Ignorarea obiecţiilor Moscovei, simultan cu apropierea infrastructurii NATO de graniţele sale, a obligat Occidentul să creeze pentru Rusia imaginea inamicului (altcumva era greu de explicat logica înaintării către graniţele ei), simultan cu mediatizarea unei generoase literaturi în care cunoscuţi autori legaţi de structuri de putere analizau partide de şah cu finalul inevitabil al dezmembrării statului rus. Îmi amintesc cum cu mai mulţi ani în urmă, la o conferinţă internaţională pe probleme de securitate, un deputat al Radei demonstra pe un ton liniştit că în câţiva ani din Rusia va rămâne ceva între Moscova şi Sankt-Petersburg, restul teritoriului urmând să fie China şi, desigur, Ucraina. Niciun om politic responsabil din orice stat care se respectă nu ar fi putut să ignore semnalele care se transmiteau şi să nu adopte măsuri de răspuns.

Rusia a fost împinsă spre radicalizare pentru a se motiva ofensiva globală a Occidentului. A avut şi ea trasată propria-i linie roşie ştearsă rapid. S-a ajuns astăzi la o logică ciudată fără finalitate pentru relaţiile internaţionale normale care încurajează absenţa oricărui dialog politic, părţile acţionând surde una la cealaltă. Asemenea logică nu are decât rolul de a menţine atmosfera încinsă. Cu toate acestea, preşedintele Putin începe să adune suporteri pe unde nimeni nu credea cu câţiva ani în urmă.

Istoria organizării cvasipermanente a Europei pe imperii, cu suişurile şi coborâşurile ei, demonstrează că imaginea Rusiei nu se află pentru prima dată în situaţia de potenţial inamic, dar mai spune şi că, ori de câte ori Europa s-a aflat în situaţii dificile, pentru a le depăşi, a avut nevoie de Moscova, care ştie bine, de secole, această lecţie.

Negarea rolului Moscovei în destructurarea Războiului Rece şi forţarea ei către statutul de actor internaţional învins în acea confruntare a fost cea de-a doua eroare politică. Apariţia liderului politic puternic, de tipul celui care guvernează de la Kremlin, este consecinţa acestei erori. Împotriva statului rus nu s-a putut lua niciuna din măsurile care de obicei se aplică statelor învinse. Chiar şi atunci când s-a aflat în criza din care părea că nu mai iese, el şi-a păstrat statutul de superputere nucleară, pe care l-a folosit din plin. Nu atât prin ameninţarea cu consecinţele unui război nuclear, cât prin menţinerea parteneriatului privilegiat cu SUA în acest domeniu atât de important pentru lume, parteneriat care revine în actualitate cam la fiecare cinci ani şi obligă la inevitabile compromisuri. Această componentă a puterii a permis Rusiei să redevină actor important al relaţiilor internaţionale, iar propaganda occidentală, în primul rând, este cea care repetă acest lucru şi când trebuie şi când nu. Procesul lărgirii euroatlantice a fost însoţit de autoasumarea de noi spaţii şi noi misiuni care să justifice lărgirea, inclusiv a dreptului la intervenţie, substituind Consiliul de Securitate al ONU. În aproximativ două decenii relaţiile internaţionale au devenit relaţii de putere, adică un joc al impunerii voinţelor în care componenta militară devine tot mai evidentă.

Noua confruntare rece îşi are propriile-i ciudăţenii. Iată câteva dintre ele:

Competiţia geopolitică în clasicul Război Rece s-a purtat între SUA şi URSS. Adevăratul învingător a fost însă GERMANIA. Judecând după reacţiile la alegerea lui Donald Trump, acum tot SUA sunt împinse spre confruntare. Dar în anii 50 economia americană reprezenta 34% din economia lumii, în timp ce în anii 90 ajunsese la 20%, ponderea reducându-se cu aproape jumătate, ne spune K.J. Holsti, în lucrarea sa International Politics. A framework for Analysis. Astăzi, SUA sunt puternic concurate economic nu atât de emergenta Chină, cât de tehnologizata Germanie. Moscova nu a fost şi nu va fi în viitorul previzibil un concurent economic real pentru SUA. Financiar, SUA reprezintă statul cu cea mai mare îndatorare publică. Mai mult, dolarul – simbol al supremaţiei americane – a primit cea mai puternică lovitură din partea euro, creaţie a Germaniei în bună măsură, în timp ce preşedintele Putin încă se mai gândeşte dacă este avantajos să-şi vândă petrolul pe ruble. Statutul de unică superputere, de jandarm mondial, s-a dovedit mai coroziv pentru imaginea SUA decât acestea s-ar fi aşteptat. Probabil, nu întâmplător, candidatul Trump a câştigat alegerile declarând că America trebuie să devină ceea ce a fost şi că are infrastructură de construit. Dacă lucrurile vor continua aşa, Germania va fi obligată să-şi mărească considerabil bugetul militar, indiferent cum va prezenta acest lucru, pentru a-şi asuma responsabilităţi proporţionale cu potenţialul său economic şi politic. Dar istoria recentă ne arată că orice asemenea gesturi ale statului german în Europa riscă să provoace dezechilibre şi reacţii pe măsură. Brexit-ul poate fi interpretat şi ca o metodă aleasă de Marea Britanie pentru a sta deoparte de procesele de construcţie a noului imperiu şi ne aminteşte că Margaret Thatcher a fost un adversar redutabil al reunificării celor două state germane. Germania şi-a demonstrat capacitatea de a destabiliza UE, o construcţie ce părea solidă, şi de a o îndrepta spre direcţia dorită de ea în recentul episod al crizei refugiaţilor. Nu războiul din Siria a provocat criza în UE, ci invitarea victimelor acelui război în Germania, supunând Europa unui adevărat asalt al disperării.

● Tema agresivităţii ruse a fost reinventată după lovitura de stat de la Kiev şi este susţinută zgomotos de cancelarul german tocmai pentru a impune creşterile cheltuielilor militare şi altora, adică unui Occident obişnuit să trăiască comod şi unei Europe mai dinspre est care nu prea are aceşti bani. Nu toate statele doresc, însă, mărirea bugetelor militare şi nici să-şi facă din Rusia inamic. Ceea ce se întâmplă astăzi prin Europa este rezultatul estimărilor strategice eronate de-acum două decenii şi ar putea fi abia începutul unor schimbări dramatice, pe care propaganda occidentală nu le mai poate acoperi. Dimpotrivă, ea a început să creeze efecte inverse, pe care Moscova le contabilizează liniştită. A pune totul pe seama propagandei ruseşti nu face altceva decât să o hiperbolizeze. Probabil că prioritatea ar trebui să fie analiza cauzelor vulnerabilizării proceselor şi liderilor politici din Occident în faţa propriilor popoare. Dar dacă adăugarea cu dezamăgire, dar tot mai frecvent, de nume noi pe lista cu prietenii lui Putin demonstrează că ideile lui sunt împărtăşite de mai mulţi politicieni decât ne închipuim, ce spune propaganda corectă politic?

Noul Război Rece nu a pus sub control energiile beligene, ci le-a eliberat. A început cu spaţiul fostei Iugoslavii, care fusese organizat aşa cum l-am ştiut, după Primul Război Mondial, tocmai pentru a stinge energiile beligene din Balcani. A cuprins apoi nordul Africii, Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi periferia spaţiului ex-sovietic. Acumulări periculoase se produc în Pacific, la graniţa indo-pakistaneză, la graniţa vestică a Rusiei. Actori nu sunt doar obişnuitele mari puteri, ci şi puteri regionale, state mici, precum şi tot felul de organizaţii teroriste şi mişcări insurgente. Occidentul a stimulat eliberarea acestor energii, dar nu are soluţii să le stingă şi aşteaptă probabil să se epuizeze pe cale naturală, adică prin conflicte locale. Dar acest lucru s-ar putea finaliza cu realităţi geopolitice nedorite.

Europa se află mai aproape de un război major decât credem şi decât cel mai sumbru scenariu de acum două decenii, chiar dacă a adoptat atitudinea struţului până trece primejdia. Singurul factor care l-a împiedicat până acum este pericolul transformării unui conflict convenţional într-o confruntare nucleară, din care superputerile ar pierde cel mai mult. Probabil că destinderea va surveni atunci când superputerile nucleare vor ajunge din nou la convingerea că nu există alternativă pentru o asemenea dezvoltare, iar războiul va izbucni dacă una dintre ele va decide că a găsit-o.

Profunzimea pregătirilor ne sugerează şi ne permite să observăm că nu suntem prea departe de momentul acţiunilor ireversibile. Informaţional, războiul se pregăteşte intens; dezinformările, manipulările, inducerea în eroare şi propaganda de război se practică tot mai evident. În teren a început ceea în mod obişnuit se cheamă redislocări de efective şi tehnică de război. Rusia le califică drept acţiuni de pre-mobilizare pentru viitoare operaţii majore şi declară că nu va permite dezechilibre răspunzând. Occidentul, la rându-i, consideră răspunsurile drept pregătiri de agresiune împotiva sa. Se indică şi locul unde probabil va izbucni războiul – în statele baltice. Ca urmare, va fi activat Articolul V, întreaga Alianţă Nord-Atlantică va fi angajată, inclusiv SUA, iar Moscova să se aştepte chiar şi la lovituri nucleare.

Strategic, o asemenea localizare este varianta cea mai motivantă pentru Occident, dar doar propagandistic. Cu toată superioritatea sa, nu poate ignora realitatea altor operaţii desfăşurate în zonă, cu încărcătură psihologică pentru mulţi oameni care încă ştiu că pe atunci luptau pe aceleaşi baricade. Apărarea teritoriilor baltice şi inevitabilele dezvoltări ulterioare ar însemna capcana dintotdeauna a imensităţii spaţiului ce ar urma să fie controlat, foarte multe resurse şi măsuri complexe de generare a forţei. Acestea se vor desfăşura sub loviturile inamicului în multe state cu diferite experienţe politice, interese şi motivaţii pentru război. Acestea vor influenţa inevitabil adoptarea unei poziţii politice unice. În Siria, armata rusă a demonstrat că şi-a însuşit lecţiile zilei pentru operaţii la distanţe mari, toate măsurile de generare a forţei le va desfăşura pe propriul teritoriu şi, eventual, în Belarus, iar decizia politică va depinde de instituţiile unui singur stat (eventual două).

Pentru Rusia, direcţia baltică nu oferă dezvoltări ulterioare decât în cadrul unui război generalizat pe întregul continent, pe mai multe direcţii, pe care nu şi-l poate permite, pentru că nu beneficiază de avantajele strategice de altădată ale URSS. De asemenea, nu este în interesul ei să-şi transforme întregul continent european într-un inamic coagulat, decis să lupte, când în acelaşi spaţiu sunt în desfăşurare procese politice care par a-i fi favorabile într-un viitor apropiat şi pe care nu are niciun interes să le altereze. Pentru Occident, ar putea însemna lichidarea enclavei Kaliningrad, dar ar fi un succes local în comparaţie cu celelalte riscuri.

Măsurile întreprinse de Rusia în teren sugerează că ea se pregăteşte pentru o confruntare militară cu Occidentul mai degrabă în Ucraina. Teritoriul acesteia face parte din axa geostrategică europeană indicată cândva de Napoleon şi oferă multe variante de dezvoltare. Există şi alte circumstanţe: cu tot sprijinul internaţional, statul ucrainean se află încă în perioada de identificare a teritoriului său, experienţă de durată, prin care au trecut toate statele Europei, societatea ucraineană este complexă, iar Occidentul însuşi şi-ar dori ca o Rusie ostilă să fie cât mai departe. De asemenea, este locul care ar permite implicarea selectivă şi parţială a Occidentului fără a se invoca Articolul V al Tratatului de la Washington (conform acestui articol, sprijin poate fi şi o bătaie pe umăr). Dar, ceea ce este mai important pentru ambele părţi, războiul de acolo, precum Vietnamul altădată, ar permite superputerilor să-şi măsoare puterile, să-şi transmită mesaje şi să-şi urmărească scopurile politice proprii, fără a se ajunge la război nuclear.

Rămâne doar de văzut în ce măsură viitoarea administraţie a SUA este dispusă să intre într-un război provocat de iniţiativa unei Uniuni Europene care s-a supraestimat, cu care nu are nicio legătură, în care nu are prea multe de câştigat, dar poate pierde mult. Totodată, pentru ca SUA să ajungă din nou ceea ce au fost, cum îşi doreşte preşedintele ales, SUA nu au nevoie de confruntare cu Rusia sau China pentru rezolvarea multora din problemele lumii, ci mai curând de colaborare.

Între timp globalizarea iar s-a poticnit, contestată de această dată dinspre zona care până mai ieri era considerată vector activ şi câştigător absolut, adică dinspre Occident. Se dovedeşte că lucrurile nu sunt noi, doar ceva mai complicate.