Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

30 ianuarie 2012

Disoluţia graduală a Uniunii Sovietice şi implicaţiile acesteia la nivelul României

Autor: Drd. Miruna Mădălina TRANDAFIR

Episodul degringoladei Uniunii Sovietice, ca bastion final al comunismului, exercită şi astăzi un amplu magnetism analitic, interpretativ şi ştiinţific la nivelul cercurilor academice, reflectând intenţia decantării, într-o manieră cât mai echidistantă şi precisă, a multiplelor cauze care au dus la sucombarea Imperiului sovietic. Complexitatea inerentă problematicii, cu implicaţii absconse şi incognoscibile, suscită, apetenţa istoricilor, politologilor şi analiştilor în „elucidarea motivaţiilor care au condus la prăbuşirea unui colos ce părea indestructibil”[1]. Iniţiate cu scopul de a resuscita un sistem intrat în letargie, perestroika şi  glasnosti[2], cele două reforme elaborate în „laboratoarele sovietice” şi considerate a fi, la acea vreme, panacee inovatoare, au eşuat lamentabil, devenind, în timp, simple instrumente teoretice, lipsite de substanţă. Ingenioasa lor conceptualizare, care urmărea, pe de o parte „un amplu proces de restructurare economică şi o mai mare deschidere si transparenţă, ca modalităţi de avansare a reformei declanşate la vârf”[3], s-a dovedit anacronică.

Programul decisiv al unei schimbări planificate, amplul proces reformator demarat în spectrul societăţii sovietice, nu a angrenat o reală transformare. Politicile de reformă au slăbit presiunea internă şi au diminuat funcţiile factorilor de coeziune ai Imperiului. Ca atare, infuzarea de idei liberale şi democratice, a dat rezultate opuse celor aşteptate, declanşând un proces de eroziune internă, accentuat de mişcările naţionale din republicile unionale. Degradarea constantă a situaţiei din interiorul Uniunii Sovietice, dinamica de osificare politică şi socială, diminuarea rentabilităţii economice şi dependenţa de aprovizionarea occidentală, la care se adaugă atât falimentul unei politici expansioniste, cît şi revirimentul mişcărilor autonomiste, întâlnite în rândul republicilor unionale”[4], au constituit semnalele concrete, anticipând inevitabilul sfârşit. „În pragul colapsului, atât economia, cât şi situaţia politică a Uniunii Sovietice se aflau într-o perpetuă regresie, statul-partid dispăruse, atât structurile de putere, cât şi cele administrative se dezintegrau rapid, iar puterea Rusiei părea o simplă amintire”[5], scria Hélène Carrère d’Encausse.

Involuţia sistemică se derula potrivit unei grile evenimenţiale extrem de intense cu diverse şi variate origini. Devenea evident că, între ceea ce s-a dorit şi ceea ce a rezultat, în final, a existat o mare incongruenţă. Contradicţiile şi limitele perestroikăi dovedeau incapacitatea de reformare a sistemului. „Voinţa de a permite o reală libertate de exprimare în mass-media, a antrenat nu numai o sporire a aspiraţiilor pentru libertate şi democraţie, ci şi formularea de critici care n-au vizat numai birocraţia, ci şi sistemul comunist însuşi, exprimând preferinţa unei părţi a societăţii pentru o democratizare de tip occidental. Or, recursul la preceptele de glasnost şi perestroika nu a vizat modelul de tip occidental, ci, dimpotrivă, acesta urmărea o perfecţionare a modelului social-economic comunist şi nicidecum răsturnarea regimului politic[6], scria istoricul Constantin Hlihor. În pofida tentativelor meritorii de salvare a ţării, prăbuşirea de facto a Uniunii Sovietice a survenit la 8 decembrie 1991, când preşedintele Federaţiei Ruse, Boris Elţîn, împreună cu preşedintele Ucrainei şi al Belarusului au decis crearea unei Comunităţi a Statelor Independente, la care să adere şi alte republici, şi în cadrul căreia, acestea să îşi coordoneze politica monetară şi economică[7]. În definitiv, ceea ce se dorea a fi o soluţie salvatoare – prezervarea moştenirii imperialiste –, a declanşat un rapid proces de fragmentare şi de descompunere, evidenţiind imposibilitatea  reformării unui sistem care, în esenţă, era nereformabil.

Destrămarea URSS: implicaţii la nivelul României

Survenită pe fondul unei crize sistemice peremptorice, de factură multi şi polivalentă, dezintegrarea ineluctabilă a Uniunii Sovietice, nu poate fi disociată de suma efectelor şi implicaţiilor pe care un eveniment de o asemenea anvergură geopolitică l-a exercitat şi asupra României, fost satelit al Uniunii Sovietice. Implozia unui sistem pietrificat şi nereformabil a generat, în mod implacabil, o reacţie în lanţ şi la nivelul României. În asemenea circumstanţe, România intra sub incidenţa directă a profundelor consecinţe şi repercursiuni pe care procesul dispariţiei de facto al conglomeratului eterogen care era Uniunea Sovietică şi transformarea sa într-o Comunitate a Statelor Independente urma să îl determine la nivelul continentului european. „Pentru România, transformarea Uniunii Sovietice în formatul unei uniuni de state independente prefigura o noutate cu cel mai mare potenţial de schimbare. Acest potenţial trebuia gestionat cu multă prudenţă, cu atât mai mult cu cât nu se ştia până unde avea să se întindă independenţa statelor în cauză şi în ce consta mecanismul acţiunii comune. Indiferent de evoluţia ulterioară a lucrurilor, demantelarea Uniunii Sovietice avea să aibă consecinţe iminente pentru România, ca stat situat în chiar proximitatea regiunii în cauză”[8], consemna fostul ministru de externe al României, Adrian Severin. O singură teză nu poate fi însă combătută: România, prin vocea conducătorilor săi legitimi, nu a dispus de capacitatea prospectivă de a anticipa sfârșitul imensului imperiu. Această realitate evidentă era certificată şi de imperioasa dorinţă a decidenţilor politici români, de a stabili, într-o formulă juridică nouă, relaţiile cu vecinul de la Răsărit, o dovadă palpabilă a credinței părţii române în indestructibilitatea şi perenitatea formaţiunii statale a URSS.

Necesitatea conceptualizării cadrului normativ optim între România şi Uniunea Sovietică, izvora, în special, din considerente tributare interferenței geografice, cele două entităţi statale evoluând într-un raport de imediată vecinătate. „În 1990, odată cu prăbuşirea oficială a eşefodajului comunist din România, s-a pus stringent problema formalizării unui nou tip de raporturi cu Uniunea Sovietică, raporturi ce ţineau exclusiv de dimensiunea vecinătăţii geografice”[9], scria analistul Iulian Chifu. Din perspectiva României, statul sovietic, „exponent al unei uriaşe pieţe de resurse”[10], încă reprezenta un jucător pivotal în arealul regional, jucător care trebuia tratat cu multă circumspecţie, pragmatism şi inteligenţă. În consecinţă, România nu îşi putea permite luxul de a exclude din calculul său de politică externă, Uniunea Sovietică, un reprezentativ pol de putere la nivel european.  

Analizând traiectoria evenimentelor din perioada anilor 1990-1991, se poate concluziona faptul că România a manifestat un interes sporit în privinţa elaborării celor mai adecvate modalităţi şi procedee de restabilire a unui modus vivendi, în plan bilateral, adoptând o strategie particulară în raport cu Uniunea Sovietică. În ecuaţia de politică externă românească, promovată de noua conducere de la București, a prevalat dezideratul imuabil al unei relaţii bilaterale deschise, pragmatice şi constructive cu omologii de la Kremlin. Declaraţiile oficiale din acea perioadă, ale fostului preşedinte Ion Iliescu, potrivit cărora „se punea problema unor relaţii fireşti, normale”[11], atestă această dorinţă unanim exprimată. Astfel, România a pledat pentru restabilirea legăturilor bilaterale, afirmându-se, activ, în peisajul eforturilor de reconfigurare a întregii politici faţă de Kremlin. Mărturia cea mai elocventă în acest sens, a reprezentat-o perseverenţa cu care s-au demarat acţiuni intense pe marginea negocierii şi semnării unui nou tratat bilateral. Iniţiativele unui asemenea demers juridic datează încă de la începutul anilor ’90 „când a fost oficializată vizita la nivel înalt a ministrului de Externe al Uniunii Sovietice, Eduard Şevardnadze, la data de 6 ianuarie 1990”[12], vizită care, de altfel, a marcat un precedent la nivelul raporturilor bilaterale, prin dimensiunea şi amplitudinea obiectivelor trasate. Pe agenda discuţiilor oficiale „au fost examinate, în mod stringent, problemele raporturilor bilaterale, exprimându-se hotărârea reciprocă de dezvoltare a acestora pe o bază sănătoasă, eficientă, în interesul ambelor părţi implicate, pornind de la respectarea principiilor de independenţă, suveranitate, egalitate în drepturi şi încredere mutuală”[13]. Succint, o multitudine de coordonate notabile, menite să confere un suflu nou raporturilor bilaterale şi, prin analogie, un prim demers de resetare al acestora. Primordială rămâne însă, declaraţia oficială a fostului ministru de Externe al României, de la acea vreme, Sergiu Celac, care  afirma, într-un interviu, că „odată cu oficializarea vizitei lui Şevardnadze, s-a convenit revizuirea cadrului juridic al relaţiilor bilaterale”[14], declaraţie care completează tabloul informativ, cu privire la anvergura şi implicaţiile vizitei din 6 ianuarie 1990. Cu scopul unor progrese imediate în plan bilateral, dialogul la nivel înalt a fost reiterat, exemplul cel mai concludent în acest sens, constituindu-l „vizita de lucru întreprinsă de ministrul de Externe al României, Sergiu Celac, în Uniunea Sovietică, la data de 8 martie 1990, cu intenţia explicită de a acorda substanţă şi profunzime raporturilor pe baze noi şi solide, de reală convergenţă la nivelul ambelor state”[15]. Discuţiile s-au remarcat prin „caracterul de lucru atribuit obiectivelor concrete şi a rezultatelor palpabile înregistrate pe termen scurt, marcând, în consecinţă, un moment al reconsiderărilor în raporturile bilaterale”[16]. În lumina documentelor existente, confirmate de noi izvoare, intrate în circuitul științific, adevărata sinergie, materializată în plan bilateral, a fost detectată, odată cu „vizita întreprinsă de consilierul Preşedinţiei române, Ioan Mircea Paşcu la Moscova, la data de 9 februarie 1991, în intenţia de a transmite un mesaj personal lui Mihail Gorbaciov”[17]. Semnificaţia vizitei, emblematică, de altfel, a ipostaziat în maniera cea mai elocventă, dezideratul consensual „de instituire a unei formule inedite de interacţiune, pe cât posibil organică, la nivelul ambelor state”[18], în vederea intensificării procesului bilateral. Cu această ocazie, părţile implicate îşi coroborau eforturile, punând bazele unei legături solide în plan bilateral. În plus, cele două state îşi armonizau iniţiativele în vederea reconceptualizării, într-o manieră reciproc avantajoasă, a noului format juridic, demers reclamat şi de contextul internaţional. În temeiul unei strategii bine articulate, părţile implicate propuneau remodelarea cadrului juridic sub forma unui tratat nou, document care urma să definească temeiul legal al cooperării mutuale, stimulând extinderea acţiunilor de conlucrare bilaterală şi antamând noi posibilităţi de dialog şi apropiere între cele două state. Sintetic, un demers de anvergură adecvat exigenţelor reciproce, demers ce consfinţea o evoluţie notabilă şi un trend ascendent în plan bilateral. Subsumat întregii strategii elaborate în raport cu vecinul de la Răsărit, tratatul reprezenta, cel puţin la stadiul de intenţie, garantul legal al recalibrării raporturilor bilaterale, pe baza unor principii noi şi moderne, în conformitate cu normele dreptului internaţional. În consecinţă „diplomaţia românească se angaja, prin vocea preşedintelui, să semneze, la data de 5 aprilie 1991, în cadrul unui turneu oficiat în Uniunea Sovietică, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi amiciţie”[19], document „eminamente pozitiv, ce reflecta atât metamorfozele derulate în plan politic, economic şi social din ambele state, cât şi procesele incumbate în dimensiunea europeană şi în relaţiile internaţionale”[20]. În comparaţie cu vechiul Tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, semnat între Republica Socialistă România şi Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, document vădit impregant de componenta ideologică,  noul tratat româno-sovietic, destinat să îl substituie pe cel din 1970, „prezenta o structură flexibilă şi inedită, în baza a 23 de articole prefigurând principalele direcţii de acţiune precum şi obiectivele primordiale care fundamentau raporturile dintre cele două state”[21].

Palierele de interes mutual vizau, prioritar, conlucrarea economică, socială, culturală şi ştiinţifică, printr-o intensificare a schimburilor la nivel înalt. În esență, tratatul viza „remodelarea cadrului normativ al relaţiilor bilaterale, cu dorinţa de a ieşi din corsetul alianţei militare şi de a insera valorile europene şi transformările politice demarate în plan regional, în cadrul documentului”[22]. În plus, acordul româno-sovietic era perceput şi ca „o etapă europeană a dialogului bilateral, consfinţind un cadru de bună vecinătate, expresie a situaţiei geopolitice şi a imperativelor de factură economică”[23]. Fostul ministru de externe, Adrian Severin, mărturisea că „dacă este adevărat faptul că tratatul era necesar, apare tot atât de adevărat că acesta nu putea fi acceptat în orice formulă”[24]. Conform directivelor emise la nivel guvernamental, noul tratat trebuia să stipuleze o serie de obiective şi principii favorabile interesului naţional al României. Astfel, potrivit acestora, Acordul juridic trebuia: “1) Să asigure României posibilitatea de a-şi alege liber aliaţii, precum şi de a intra în orice alianţe, independent de raporturile existente între URSS şi respectivii aliaţi sau de interesele URSS faţă de acele alianţe; 2) Să prevadă un sistem de garanţii mutuale privind securitatea naţională a României şi a Uniunii Sovietice, astfel încât agresiunea sau ameninţarea cu forţa să fie excluse din raporturile reciproce, ambele ţări nemaiavând a se teme de atacuri lansate de pe teritoriul uneia împotriva celeilalte; 3) Să lase cel puţin deschisă calea – dacă nu chiar să consolideze un mecanism – pentru soluţionarea contenciosului litigios dintre România şi Uniunea Sovietică, şi anume retrocedarea teritoriilor româneşti anexate prin forţă, în baza ultimatumurilor sovietice din iunie 1940, legitimate de prevederile Pactului Molotov-Ribentropp, şi restituirea tezaurului depozitat la Sankt-Petersburg în 1917, confiscat abuziv de guvernul bolşevic condus de V.I. Lenin; 4)  Să fie în toate celelalte privinţe identic cu tratatele similare pe care exact în aceeaşi perioadă le negociau cu Uniunea Sovietică alte ţări ale fostului bloc comunist, anume Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia, astfel încât să nu se lase impresia că orientarea României către modelul democraţiilor occidentale şi către integrarea în spaţiul euroatlantic ar fi mai îndoielnică[25].

Minimalizând prevederile enunţate de către membrii executivului român şi considerând că asemenea indicaţii ar fi total contraproductive în plan bilateral „documentul a fost încheiat fără o viziune coerentă a obiectivelor strategice prevăzute, precum şi a naturii tipului de relaţii pe care România şi Uniunea Sovietică trebuiau să le deţină la momentul respectiv”[26]. Emil Constantinescu declara la 28 noiembrie 2011 : „Dincolo de retorica preambulului, acordul nu modifica cu nimic tradiţionalele tratate dintre România şi Uniunea Sovietică. Acesta nu conţinea nici o referire la contenciosul istoric dintre cele două state, ci, dimpotrivă, relua afirmaţiile stereotipe şi uzuale regăsite şi în tratatul încheiat în epoca lui Dej, şi în cel – practic identic cu primul – încheiat de Ceauşescu”[27]. Mai grav, tratatul conţinea prevederi restrictive în privința posibilităților viitoare ale României de a-şi alege aliații[28]. Totodată, clauza inserată în articolul 4 al tratatului statua interdicţia ambelor părţi de a participa la orice tip de alianţe militare percepute drept ostile de către oricare dintre părţile semnatare”[29]. În fapt, era obstrucţionat dreptul legitim al României de a opta pentru structurile de securitate dezirate, ceea ce contravenea interesului naţional. În plus, în baza unei clauze distincte, care preconiza posibilitatea unui contact direct cu republicile unionale „se bloca cadrul legal care ar fi putut sta la baza modificării prin mijloace paşnice, în conformitate cu adevărul istoric şi principiile formulate la Helsinki, a graniţelor dintre cele două ţări”[30]. În asemenea circumstanţe, „tratatul punea o lespede de plumb peste eforturile incipiente ale adepţilor unionişti”[31], preferându-se o politică a interferenţei economice şi culturale, îndrituită de existenţa a două state româneşti. Documentul consimţea, de facto, renunţarea României la orice pretenţii teritoriale legitime şi existenţa celui de-al doilea stat românesc în Europa: Republica Moldova. În ansamblu, tratatul a fost receptat atât de opinia publică românească, cât şi de o mare parte a elitei politice drept „o imensă eroare de ordin tactic şi strategic”[32], în detrimentul României. Semnarea sa a condus la o avalanşă de intervenţii în care atât istorici, politicieni cât şi oameni de cultură au depus eforturi imense pentru a demonstra inoportunitatea lui. Documentul constituia primul act juridic pe care Uniunea Sovietică îl semna cu unul dintre foştii săi aliaţi din lagărul socialist, eveniment „considerat a fi în dezavantajul României”[33]. Miza şi implicaţiile veridice ale documentului au condus, cu celeritate, la renegocierea sa „mai exact la renegocierea acelei clauze imprecise, care limita dreptul legitim al României de a se asocia la formatele de securitate dorite,  gest care nu a produs un efect spectaculos la nivelul societaţii româneşti”[34]. Analistul Iulian Chifu scria: „Situaţia particulară de renegociere în viteză a unui nou tratat, similar cu documentele juridice ale celorlalte ţări est-europene şi fără absolut nici o referire de substanţă şi profunzime în privinţa chestiunilor litigioase dintre cele două ţări, la cererea imperativă şi intransigentă a vocii prezidenţiale, a determinat în cele din urmă, semnarea tratatului la 4 decembrie 1991, cu exact câteva zile înainte ca Uniunea Sovietică să îşi înceteze existenţa”[35]. Obstinaţia guvernanţilor români, de a stabili, sub orice formă şi în orice circumstanţe, baza conctractual-juridică bilaterală, râmâne încă un gest politic ineexplicabil. Cert este însă, că „destrămarea Uniunii Sovietice a lăsat fără obiect tratatul bilateral cu România, documentul nemaifiind ratificat vreodată”[36]. Prin urmare, colapsul Uniunii Sovietice a generat ca şi consecinţă imediată, incapacitatea formalizării cadrului juridic între cele două ţări, lăsând astfel în suspensie registrul contenciosului bilateral.

În plus, dezagregarea Uniunii Sovietice a atras după sine procesul iminent al reconfigurării frontierelor, pentru prima dată „România încetând să se mai învecineze cu Rusia, între ea şi aceasta din urmă, interpunându-se Ucraina, care a preluat şi o parte din teritoriile româneşti, anexate de Uniunea Sovietică (nordul Bucovinei, sudul Basarabiei, insulele de pe braţul Chilia şi Insula Şerpilor)”[37]. În concluzie, această peremptorică transformare geopolitică, presupunea pentru statul român, o mutaţie vizibilă a frontierelor, România nemaiavând graniţă comună cu Uniunea Sovietică, ci cu două noi republici apărute: Ucraina şi Republica Moldova. Dispariţia de facto a URSS, a schimbat radical datele problemei în privinţa raporturilor de vecinătate la graniţa de est a României, generând o conjunctură geopolitică particulară pentru aceasta. În fapt s-a produs, o transplantare a „problemelor spinoase ale relaţiilor de vecinătate în raport cu statele succesoare, Ucraina şi Moldova, iar raporturile diplomatice dintre Moscova şi Bucureşti, au intrat din nou în logica paradoxurilor”[38]. Referitor la relaţiile bilaterale cu noul stat, Ucraina, acestea au fost grevate, într-o manieră dominantă, de repercursiunile directe ale demantelării URSS. „România a primit cu simpatie, pe fondul destrămării imperiului, proclamarea independenţei Ucrainei, însă a pledat cu vehemenţă pentru retrocedarea teritoriilor anexate în mod samavolnic de către URSS, ca şi obligaţie onestă, morală şi politic internaţională ce îi revenea în mod firesc, acesteia”[39], scria Dreptatea organul de presă al PNŢ-cd. Profund ataşat principiilor primordiale ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de a-şi hotărî soarta, Parlamentul României a salutat hotărârea autorităţilor ucrainiene de la Kiev, de a organiza un referedum în privinţa independenţei Republicii Ucraina. Organul de presă al PNL, Liberalul, scria: „Având în vedere faptul că acest referendum urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Ţinutul Hotin, precum şi judeţele din Sudul Basarabiei –, Parlamentul României declara în mod solemn că, în contextul în care aceste teritorii au fost rupte din trupul ţării, iar Pactul Molotov-Ribbentrop fusese declarat nul şi neavenit, ab initio, atât de Uniunea Sovietică, la data de 24 decembrie 1989, cât şi de Parlamentul României, la 24 iunie 1991, referendumul în cauză, organizat în respectivele teritorii româneşti, devenea şi el, prin analogie, nul şi neavenit, ca, de altfel, şi toate consecinţele acestuia[40].

Bucureştiul s-a pronunţat pentru începerea unui dialog cu Parlamentul de la Kiev, în vederea examinării împreună a contenciosului teritorial, ca fundament în soluţionarea problematicilor bilaterale şi pentru stabilirea unor relaţii de bună vecinătate între România şi Ucraina, eliminând definitiv moştenirea împovăratoare a defunctei URSS. La 29 decembrie 1991, oficialii români atrăgeau atenţia că teritoriile amintite fuseseră încorporate cu forţa de către Uniunea Sovietică şi că viitorul lor trebuia negociat de România şi Ucraina. Prin urmare, putem spune că Bucureştiul avea de gestionat, deja, un grav diferend teritorial pe frontiera sa estică, diferend pentru care Occidentul a reacţionat, din păcate, evaziv şi în asentimentul menţinerii frontierelor din 1945-1947, în timp ce „Moscova l-a speculat cu multă abilitate şi inteligenţă”[41]. În cele din urmă, incapacitatea de a se ajunge la o soluţie de compromis în privinţa problemelor istorice – responsabile pentru frânarea şi impasul dezvoltării unor relaţii normale, de bună vecinătate –, s-a ajuns la situaţia în care pe parcursul anilor 1992-1996, România a fost nevoită să renunţe la orice pretenţii teritoriale, în urma unui consens tacit la nivelul clasei politice româneşti.

În ceea ce priveşte Republica Moldova, s-a crezut cu fervoare că, pe fondul dispariţiei Imperiului Roşu, visul vechi de generații, de reîntregire a teritoriului naţional, constituia un proces inevitabil. Referindu-se la prăbuşirea de facto a Uniunii Sovietice şi la faptul că nu s-a soldat, automat, cu revenirea acasă a Basarabiei înstrăinate şi sfârtecate, istoricul Gheorghe Cojocaru opina că nu s-a putut din cel puţin câteva considerente, respectiv: „1) Existenţa, la est de Prut, a unei majorităţi reluctante la ideea refacerii uniţăţii româneşti; 2) Un pronunţat determinism economic al autorităților de la Chișinău în raport cu debuşeele şi pieţele de desfacere răsăritene; 3) Mai vechea apetenţa a guvernanţilor moldoveni pentru imensul spaţiu slav, oportunismul şi arivismul celor aflaţi la guvernare, tentaţi de proiectul edificării unui stat independent şi implicit de încropirea unor prototipuri cu titlu propriu de pe urma ridicării acestei statalităţi; 4) Opinia, cvasiprezentă, a Moscovei – şi mai puţin sesizabilă a Kievului – la obiectivul reîntregirii; 5) Slabele performanţe economice şi sociale ale României, confruntată şi ea cu un dureros început de tranziţie, nevoită să consacre o atenţie sporită problematicilor sale de ordin intern; 6) Apariţia Comunităţii Statelor Independente ca nouă realitate geopolitică, ce oferea garanţii în privinţa supravieţuirii şi afirmării Republicii Moldova ; 7) O anumită încurajare, în acea fază, din partea Occidentului, de a menţine pentru o perioadă de tranziţie, cursul spre Est. Toate aceste considerente agregate, au exercitat o mai mare atracţie asupra autorităţilor de la Chişinău, decât chemarea istoriei de revenire în familia românească”[42]. În consecinţă, una din implicaţiile directe ale destrămării URSS, a fost incapacitatea îndeplinirii celui mai stringent obiectiv, acela al reîntregirii neamului românesc în graniţele sale fireşti. În final, destrămarea Uniunii Sovietice şi preluarea principalelor prerogative şi responsabilităţi sovietice de către Rusia, în calitate de succesor legitim al URSS, au impus un nou cadru de materializare al relaţiilor româno-ruse. Din păcate, în absenţa unei strategii adecvate momentului istoric, s-a ratat, şansa unei autentice reconcilieri în dimensiunea bilaterală. „Lipsa de claritate a noţiunilor politico-diplomatice folosite atât la Bucureşti, cât şi la Moscova, combinată cu iluzii, ambiţii, calcule greşite, provenind din ambele direcţii, au amprentat traiectoria ulterioară în plan bilateral”[43]. Concret, relaţiile bilaterale au intrat într-un con de umbră, „ambele state fiind preocupate mai degrabă de problematicile de ordin intern”[44].  În spectrul politic, raporturile dintre cele două state au fost afectate, pe termen lung de pozițiile divergente adoptate față de ,evoluția situației din Republica Moldova, în urma proclamării independenței acesteia și îndeosebi după evenimentele tragice petrecute în acest spaţiu geografic, în vara anului 1992, la care s-au adăugat opțiunile de politică externă opuse ale celor două țări, „îndeosebi reticența manifestată de Rusia față de dorința integrării României în structurile de securitate euro-atlantice’’[45]. Incongruența de opinii în diverse aspecte problematice și incapacitatea armonizării în plan bilateral, au generat o atmosferă de glacialitate, atmosferă care s-a adâncit vizibil, o dată cu tentativa de perfectare a unui nou tratat de bază între România și Federația Rusă în primăvara anului 1996. ,,Negociat fără a se acorda vreo atenție aspirațiilor marii majorități a cetățenilor României către aranjamentele de securitate durabile și conforme cu noul statul democratic al țării, prin integrarea în Alianța Nord-Atlantică, și nici de sensibilitățile românilor, consecințe a unei amare experiențe istorice, tratatul a fost considerat susceptibil de semnare, când Guvernul l-a invitat în România în acest scop, pe Ministrul de Externe al Federației Ruse, Evgheni Primakov’’[46], declară fostul preşedinte Emil Constantinescu. În esență, noul tratat nu aducea nici o îmbunătațire de fond, reproducând aproape ad litteram textul din 1991, fără a face vreo referire de substanță la raptul teritorial din 1940 sau la confiscarea tezaurului României de către autoritățile Rusiei sovietice. ,,În schimb – opina Emil Constantinescu -, textul documentului conținea acel articol care obliga ca fiecare dintre părțile contractante să ceară aprobarea celeilalte pentru orice alianță politică sau militară pe care ar proiecta-o, ceea ce însemna, de fapt, că România nu ar fi  putut adera nici măcar la Uniunea Europeană și cu atât mai puțin la Alianța Nord- Atlantică, fără acceptul Federației Ruse’’[47].

Lovindu-se de inadvertența de opinii referitoare la schimbările întreprinse pe marginea textului, ,,tratatul a fost denunțat, ceea ce a condus inevitabil la sistarea oricăror negocieri, și implicit la nesemnarea și neratificarea documentului chiar în ultimul moment (Ministrul de Externe rus s-a confruntat cu rezultatul penibil de a primi un raspuns negativ, fiind astfel nevoit să plece fără a semna ceva)’’[48]. De altfel, ministrul de externe al României din acea perioadă, Teodor Meleșcanu, afirma, că ,,episodul aducerii la București, a Ministrului de Externe rus, Evgheni Primakov în intenția de perfectare a Tratatului de Bază româno-rus, pentru ca pe aeroport să i se spună: nu!, s-a datorat, în mare măsură, nerespectării regulilor referitoare la semnarea unor acorduri internaționale, care, trebuiau să fie, înainte de toate, convenite, la nivelul unor negociatori profesioniști’’[49]. În orice caz, imposibilitatea parafării noului tratat, ca urmare a unor obiecții comunicate în ultimul moment de partea română, a influențat într-o manieră contraproductivă evoluția ulterioară a raporturilor româno-ruse. Cu alte cuvinte, eșecul episodului Primakov, a generat un regres ineluctabil în plan bilateral, profilându-se, o etapă de profund abandon, etapă accentuată de voința deliberată a ambelor părți de a menține relațiile într-un asemenea climat gripat. Dezintegrarea Uniunii Sovietice a afectat profund şi multilateral România. Convulsiile de final ale Imperiului sovietic nu au omis statul român, generând o serie de implicaţii fundamentale la nivelul acestuia. Noua geografie politică, a provocat mutaţii spectaculoase şi fără precedent în geometria variabilă a vecinătăţii: pentru prima dată, România nu mai avea graniţă comună cu Uniunea Sovietică. Complementar, reconfigurarea frontierelor, a atras după sine, şi procesul transferării unor probleme stringente în raporturilor de vecinătate dinspre URSS spre statele succesoare, problematici care au monopolizat agenda de lucru a României. Într-o asemenea optică particulară, statul român avea de gestionat, într-o manieră abilă, un grav diferend cu Ucraina, beneficiarul de facto al efectelor produse de Pactul Ribbentrop-Molotov. În relaţiile sinusoide cu RepublicaMoldova, s-a optat pentru oficializarea unei politici bazate pe interferenţa economică şi culturală, abandonându-se în mod unanim, proiectul unionist, de reîntregire a neamului românesc în graniţele sale fireşti. Raportat la Rusia, moştenitoarea de drept a Uniunii Sovietice, strategia bilaterală a fost una sincopată, ambele părţi focalizându-şi atenţia asupra aspectelor de ordin intern care trebuiau soluţionate. Indiscutabil, rămâne, totuşi, faptul că procesul destructurării Uniunii Sovietice a constituit, în percepţia României, acel declic care a generat un uriaş efort politico-diplomatic în vederea ralierii statului român la constelaţia euro-atlantică. Unda seismică propagată de magnitudinea colapsului Imperiului Roşu, a contribuit, indubitabil, la conştientizarea necesităţii reconnectării parametrilor de politică externă ai României în concordanţă cu exigenţele şi directivele marilor cancelarii occidentale.



[1] Vasile Buga, Apusul unui Imperiu. URSS în epoca Gorbaciov 1985-1991, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007, p. 9.

[2] Lozinci utilizate de noul secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov, pentru a desemna, în cazul celei dintâi, un program de restructurare economică, iar în cazul celei de-a doua, mai multă transparenţă şi deschidere Pentru mai multe detalii, vezi Mihail Gorbaciov, Perestroika: New Thinking for Our Country and the World, New York, Harper&Collins, 1988; Idem, Scrieri alese, Editura Politică, Bucureşti, 1987.

[3] Stephen White, After Gorbachev,London,CambridgeUniversity Press, 1993, p. 74.

[4] Magda Cârneci, 20 de ani în Istoria Lumii, în 22, 28 iulie 2009, http://www.revista22.ro/20-de-ani-n-istoria-lumii-6397.html.

[5] Hélène Carrère d’Encausse, URSS a murit, trăiască Rusia, Editura Artemis, Bucureşti, 2010, p. 10.

[6] Pentru mai multe informaţii se poate consulta Constantin Hlihor, Istoria Secolului XX, Bucureşti, 1999, p. 129 (A se vedea http://www.scribd.com/doc/3046171/C-Hlihor-Istoria-sec-XX).

[7] A se vedea Denis Fabian, Prăbuşirea Comunismului în Europa de Est. Note de curs, Cahul, 2010, p. 37 (Apud http://www.usch.md/Documents/Note%20de%20curs/Catedra%20de%20Istorie%20si%20Stiinte%20Sociale/ESECUL%20COMUNISMULUI_doc.pdf).

[8] Adrian Severin, Lacrimile dimineţii. Slăbiciunile guvernului Roman, Editura Scripta, Bucureşti, 1995, p. 144.

[9] Iulian Chifu, Război diplomatic în Basarabia, Bucureşti, Paideia, 1997, p. 225.

[10] Adrian Năstase, România după Malta. 875 de zile la Externe, vol. 5 (1 mai-20 iunie 1991), Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2007, p. 34.

[11] Interviu realizat, la 11 mai 2011, cu Ion Iliescu, fost preşedinte al României, în perioada 1990-1996 şi 2000-2004.

[12] Ion Calafeteanu (coord.), Istoria politicii externe româneşti în date, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2003, p. 605.

[13] Adevărul, 7 ianuarie 1990.

[14] Interviu realizat, la 5 martie 2001, cu ambasadorul Sergiu Celac, fost ministru de externe al României între 28 decembrie 1989-28 iunie 1990.

[15] Lumea Azi, 11-15 martie 1990.

[16] Adevărul,  13 martie 1990.

[17]Armand Goşu, Sabina Fati,  Iliescu a acţionat pentru apărarea intereselor URSS-ului, în Evenimentul Zilei (A se vedea http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1262128-iliescu-actionat-pentru-apararea-intereselor-urss-ului.htm?cfym).

[18] Şerban Papacostea, Sfârşitul unei tiranii şi începutul unei mistificări istorice. Revelaţiile unui document ignorat, în  22, nr. 52(1), 21 decembrie 2010-3 ianuarie 2011, p. 12.

[19] Ion Iliescu, Fragmente de viaţă şi de istorie trăită, Editura Litera, Bucureşti, 2011, p. 181.

[20] Idem, Momente de Istorie II. Documente, Alocuţiuni, Comentarii, iunie 1990-septembrie 1991, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 251-252.

[21] Adrian Năstase, România după Malta. 875 de zile la Externe, vol. 4, (1 martie-30 aprilie 1991), Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2007, p. 149.

[22] Ibidem, p. 230.

[23] Idem, România şi Noua Arhitectură Mondială, Bucureşti, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 1996, p. 115.

[24] Adrian Severin, op. cit., p.153.

[25] Ibidem, p. 154.

[26] Adrian Severin, Gabriel  Andreescu, Locurile unde se construieşte Europa, Iaşi, Polirom, 2000, p. 195.

[27] Interviu realizat la 28 noiembrie 2011, cu Emil Constantinescu, fost preşedinte al României, în perioada 1996-2000.

[28] A se vedea Vartan Arachelian, Faţă în faţă cu Petre Roman. 9 convorbiri cu Vartan Arachelian, Bucureşti, Cartea Românească, 1996, p. 46.

[29] Janusz Bugajski, Pacea rece. Noul imperialism al Rusiei, Bucureşti, Editura Casa Radio, 2005, p. 284.

[30] Adrian Pop, Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, p. 359.

[31] Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2009, p. 263.

[32] Jurnal Internaţional, 29 iunie 1991.

[33] Domniţa Stefănescu, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor: decembrie 1989-decembrie 1994, Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 1995, p. 138.

[34] România Liberă,  15 octombrie 1991.

[35] Iulian Chifu, op. cit., p. 225.

[36] Ion M. Ioniţă, Unde dai lovitura de stat şi unde crapă, în Historia, an XI, nr. 116, august 2011, p. 5.

[37]Florin Constantiniu, Relaţiile româno-ruse: un trecut care modelează prezentul, în Revista de politică internaţională, an I, nr. III, 2006, p. 114.

[38] Constantin Hlihor, România şi vecinătatea sa după încheierea Războiului Rece, în Analele Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir, Seria Istorie, Serie Nouă, an I, nr. 1, 2010, p. 195 (http://istorie.ucdc.ro/7.%20Revista%20PDF%20files/Analele%20UCDC%20Istorie%201%202010%20Pdf%20autori/20%20Hlihor.pdf)

[39] Dreptatea,  6 decembrie 1991.

[40] Liberalul, 5-11decembrie 1991.

[41] Mihai V. Zodian, Vladimir Zodian, Florina Cristina Matei, Bogdan Negrutzi, Adrian Pandea, România în Europa şi în lume. 1990-2007, Bucureşti, Editura Militară, 2007, p. 289-290.

[42] Gheorghe Cojocaru, Colapsul URSS şi dilema relaţiilor româno-române, Bucureşti, Ed. Omega, 2001, p. 234-235.

[43] Mihai V. Zodian, Vladimir Zodian, Florina Cristina Matei, Bogdan Negrutzi, Adrian Pandea, op. cit., p. 296.

[44] Ruxandra Ivan, L’ombre de L’empire. Les Rapports de la Roumanie a la Russie, 1991-2006, în Romanian Political Science Review, vol. VIII, nr. 3, 2008, p. 522.

[45] Vasile Buga, Relaţiile româno-ruse: Stadiu şi perspective, în Occasional Papers, Casa Nato, nr. 2, 2003, p. 10.

[46] Document furnizat în urma interviului realizat la 28 noiembrie 2011 cu fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu.

[47] Vezi, pe larg, Declaraţia Preşedintelui CDR, Emil Constantinescu, după anunţarea vizitei în România a ministrului de Externe Evgheni Primakov, în vederea parafării Tratatului de bază dintre România şi Federaţia Rusă, Conferinţă de presă, 24 aprilie 1996, Bucureşti.

[48] Marcel Dinu, 42 de ani în diplomaţie. Ambasador sub patru preşedinţi, Bucureşti, C. H. Beck, 2009, p. 204.

[49] Interviu realizat la data de 20 aprilie 2011, cu Teodor Meleşcanu, fost ministru de externe al României în perioada  19 noiembrie 1992-11 decembrie 1996.