Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

9 februarie 2017

Logica Războiului

Autor: Dr. Nicolae DOLGHIN

Logica războiului, adică acea demonstraţie a gândirii politice într-o escaladă a stărilor conflictuale, se fundamentează pe realitatea primitivă a încrederii în infailibilitatea deciziilor proprii în succesiunea evenimentelor. Încrederea a alimentat şi încă o face politicile de alianţă, a gestionat şi continuă s-o facă resursele şi potenţialele şi într-un flux continuu generează strategiile militare şi completează dreptul internaţional. Toate se configurează într-o construcţie care să întărească percepţia unei anumite stabilităţi – decretate cu multă pompă drept ordine internaţională – şi a soluţiei unice.

Aşa ceva trăim astăzi, simultan cu un intens proces informaţional, susţinut pe toate planurile, de inducere în percepţia publică a sentimentului de inevitabilitate a războiului. Acest fenomen este îngrijorător. Mai rămâne doar să apară şi argumentele că războiul poate fi câştigat. Aşa s-au justificat în istorie pregătirile pentru război, iar astăzi, în succesiunea evenimentelor, nu a apărut încă niciun semn care să sugereze că escaladările vor fi întrerupte. Cu toţi senzorii focalizaţi pe acţiunile curente ale adversarului, ce trebuie ţinut la respect, se ignoră ori trec neobservate schimbările intervenite în condiţiile care au generat ordinea atât de apărată, schimbări care o erodează şi, încet-încet, creează condiţii pentru alte războaie, alte ordini ş.a.m.d. Succesiunea a fost observată, studiată, bine cunoscută, ceea ce n-a împiedicat repetarea marilor tragedii. Aşa s-a întâmplat, cel puţin în Europa ultimelor secole, cu toate că ordinea, de fiecare dată nouă – Sfânta Alianţă, Berlin,Versailles, Potsdam – îşi propunea să păstreze pacea veşnică după războaie sângeroase. De aici şi teoriile că suntem programaţi genetic pentru război. Totuşi, destructurarea ordinii bipolare, fără a se negocia altceva, este într-un fel unică.

Sovietologii susţineau că regimurile comuniste europene se fundamentau pe partidele comuniste şi forţe armate. Dar demolarea Zidului Berlinului a început când ambii piloni încă mai puteau acţiona dacă s-ar fi dorit, invocându-se ordinea stabilită la Potsdam. Mai mult, retragerea trupelor sovietice din dispozitivul militar european convenit între învingători a continuat o bună perioadă după dispariţia statului sovietic, pentru că a existat acea voinţă ce-şi dorea schimbarea.

Forţele armate au rezistat căderii regimurilor comuniste, ba chiar au devenit garant al securităţii în noile realităţi imediate, apoi au fost supuse unor profunde reforme pentru a fi trecute sub control civil democratic. Nu întâmplător şi astăzi, la o generaţie după destructurarea bipolarităţii, armatele continuă să fie pe primele locuri în topul încrederii populaţiei într-o bună parte a Europei. Pe alocuri partidele comuniste au rezistat şi constituie parte a multipartitismului, prin alte părţi au fost desfiinţate, aplicându-li-se tratamentul pe care ele îl aplicaseră altora în condiţii de dictatură. Particularităţile destructurării ordinii de la Potsdam au influenţat substanţial evoluţia mediului de securitate globală şi au provocat erodarea rapidă a ordinii monopolare.

Soluţia extinderii instituţiilor europene şi euroatlantice, ceea ce în esenţă reprezintă o altă filosofie a libertăţilor reglementate de norme şi bariere, a fost adoptată în bună măsură pentru a elimina temerile noilor actori politici est-europeni. Au apărut, astfel, instituţii gigantice, impresionante prin dimensiuni, dar tot mai greoaie, pentru că decizia politică devine mai complexă, condiţionată de interese variate şi de uriaşe diferenţe de potenţial. Liniştirea noilor parteneri şi aliaţi a provocat frustrări şi reacţii în vestul Europei. S-a ajuns, astfel, la incredibila realitate ca, în organizaţii europene şi euroatlantice simbol al stabilităţii cu numai câţiva ani în urmă, să iasă în evidenţă vizibil, dincolo de declaraţiile oficiale liniştitoare, abordări şi priorităţi diferite, viziuni, colective, este adevărat, dar care exprimă şi alte perspective asupra căilor de acţiune, gestionării resurselor şi prosperităţii etc., fără ca vreun eveniment deosebit să le provoace. Cum era de aşteptat, noile realităţi pe care instituţiile multinaţionale nu se prea grăbesc să le gestioneze, ci doar le blamează, au revelat vulnerabilităţi, au început să influenţeze politicile şi deciziile interne şi să determine apariţia în statele membre a unor influenţe politice ce păreau dispărute, a populismului, naţionalismului, manifestărilor extremiste etc., cu alte cuvinte, ordinea se erodează din interior, iar trimiterile la ameninţările externe sunt exploatate politic doar de cei interesaţi direct.

Omul doreşte să revină în centrul preocupărilor decidenţilor, iar mecanismul politic este depăşit de cerinţe. În loc să ţină seama de problemele reale ale societăţii, exerciţiul politic este dominat de politicianisme, manipulări şi interese înguste. S-a ajuns la situaţia, greu de imaginat cu puţină vreme în urmă, ca secretarul general al NATO să facă apel la SUA pentru a-şi menţine interesul faţă de NATO, cancelarul Germaniei, devenită subit adepta lui Kissinger, să declare că dacă SUA îşi vor schimba politica, UE se va orienta către China, iar şeful executivului european să ceară transformarea UE într-o superputere pentru a rezista ameninţărilor care vin nu doar dinspre Rusia şi China, ci şi din SUA.

Campania electorală a preşedintelui SUA s-a fundamentat pe câteva teme majore: America first, locuri de muncă pentru muncitorii americani (sună ciudat pentru un miliardar), renunţarea la multe dintre angajamentele anterioare, întărirea forţelor armate, reconsiderarea NATO, care este o organizaţie obsolete (termenul a fost tradus în fel şi chip, în funcţie de accentele dorite, aşa că l-am redat pe cel utilizat de autor), folosită de state bogate în avantajul lor, revenirea la măreţia de altădată, inclusiv prin protecţionism, restricţii şi interdicţii. Cu alte cuvinte, ordinea existentă nu mai este în avantajul SUA, obligate să consume foarte multe resurse pentru o ordine mondială tot mai greu de susţinut. Convingeri fireşti pentru un om politic responsabil, format în atmosfera pragmatică a marilor afaceri, care observă cum ţara lui este angajată în acţiuni ce o pot îndrepta spre catastrofă. Suficient însă ca, la nivel global, propaganda să-l demonizeze, să afirme gălăgios că Donald Trump este omul ruşilor şi să-i mineze viitorul teren de acţiune. Ironie a sorţii peste decenii. Când Mihail S. Gorbaciov a lansat perestroika şi glasnosti pentru a schimba o ordine pe care nu o mai putea susţine, a fost acuzat de către ceilalţi lideri comunişti că face jocul imperialismului şi că este omul americanilor. El nu voia altceva decât ca partidele comuniste să-şi testeze popularitatea prin alegeri reale, fără a mai spera în tancurile sovietice. Fiecare a supravieţuit cum a putut într-un război pe care informaţional îl pierduse demult.

În discursul inaugural, preşedintele SUA a reiterat temele din campanie, a vorbit mai mult despre proiecte decât despre gloria de altădată şi a subliniat că ţara sa îşi va revigora vechile alianţe, dar îşi va face şi aliaţi noi. De asemenea, a reluat tema readucerii forţelor armate la gloria de altădată, sugerând fără echivoc că instrumentele militare vor continua să joace un rol important în politica externă. Nu întâmplător în echipa sa sunt numeroşi foşti militari de rang înalt. Dar şi numirea în funcţii-cheie a unor lideri din lumea afacerilor şi financiară relevă o posibilă configurare a priorităţilor sale pentru viitoarea ordine. Noul secretar de stat vine din lumea atât de influentă a petrolului şi a avut afaceri în Rusia. Cu ani în urmă George Bush jr. a devenit al 43-lea preşedinte al SUA cu sprijinul substanţial al petroliştilor americani. El nu a negat vreodată acel sprijin, iar sub mandatul său s-a produs invazia din Irak pentru a i se controla petrolul, urmată de evenimentele care şi astăzi destabilizează mediul global de securitate. Rex Tillerson nu are decât două opţiuni în a-şi folosi experienţa personală cu lumea rusă a afacerilor: să aplice Rusiei noi lovituri ori să dezvolte cooperarea cu ea. Oricare dintre ele va avea expertiza unui specialist devenit pe neaşteptate important om politic.

Explozia fenomenului Trump nu a lăsat pe nimeni indiferent, cu atât mai mult cu cât candidatul, apoi alesul Trump a avut câte ceva de spus cam despre tot ceea ce constituie mediul de securitate a lumii, actori, procese, manifestări reale, adică ONU, NATO, UE, SUA, China, Rusia, Iran, Israel, veşnica Coree de Nord, Siria, parteneriatele economice, comerţul, migraţia, terorismul, mediul, încălzirea climei, armele nucleare etc. Deocamdată şi-a exprimat doar păreri şi critici, dar pentru fiecare în parte vor fi necesare strategii şi politici distincte, care deocamdată nu sunt cunoscute. Desigur, mandatul său este abia la început, totuşi este o listă bogată şi pare a fi prea mult chiar şi pentru preşedintele SUA. Mai ales că nu-i sunt clare încă reacţiile celorlalţi actori, interni şi externi, la modificări bruşte. Dar SUA au o veche tradiţie politică în exagerarea realităţilor, pentru a obţine ce-şi doresc. În schimb, energiile beligene continuă să se acumuleze în lume, iar noul preşedinte nu a dat de înţeles că l-ar îngrijora fenomenul, cu excepţia terorismului.

Emoţiile, reacţiile şi aşteptările stârnite de spusele preşedintelui ar putea exprima preocuparea elitei politice globale pentru viitoarele evoluţii, dar la fel de bine demonstrează şi că ea este conştientă că lucrurile nu stau prea bine în acel templu sacru numit ordinea lumii şi că e în criză de idei. Lipsa ideilor noi şi nimic altceva este adevărata ameninţare la pacea lumii. Politicienii preferă să-şi păstreze poziţiile continuând să creadă în infailibilitatea deciziilor anterioare. Acele decizii i-au aşezat sub o umbrelă comodă. Extrem de puţină lume politică este dispusă să participe la schimbări, preferând să rămână ancorată în vechile paradigme şi să-şi apere comoditatea. Electoratul contribuabil cere tot mai insistent elitei politice, la fiecare patru ani, să reînveţe exerciţiul suveranităţii, iar aceasta se ascunde după deciziile unei birocraţii multinaţionale având propriile interese.

Apelurile la solidaritatea euroatlantică sunt lansate de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, dar nu numai din direcţii, ci şi din motive diferite. Ele relevă o trecere rapidă în revistă a cheltuielilor militare ale Alianţei Nord-Atlantice pe anul trecut, de unde se observă cât este de confortabil să stai sub umbrela altcuiva, să-ţi foloseşti resursele pentru creşterea prosperităţii şi să-l înjuri, dacă avertizează că ar dori s-o reaşeze. A fost al treilea an de intensă propagandă şi prelucrare a minţilor pe tema ameninţării ruse şi ar fi trebuit ca organizaţia să fie monolit. În 2016 bugetul Alianţei Nord-Atlantice a fost de aproximativ 918 miliarde dolari, cu o contribuţie distribuită astfel:

      664 miliarde dolari – aproximativ 72% - SUA (3,61 % din PIB);

      puţin peste 254 miliarde dolari – ceilalţi membri;

Au alocat 2% din PIB, aşa cum s-au angajat toate statele membre, doar Marea Britanie, Polonia, Grecia şi Estonia. România a alocat 1,48% din PIB. State cu economii importante au contribuit astfel:

Spania, cu 0,91% din PIB;

Canada, cu 0,99%;

Italia, cu 1, 11%;

Olanda, cu 1,17%;

Germania, cu 1,19%.

Oarecum aşa se explică faptul că eliminarea lui Gaddafi, liderul unei puteri militare ce ar fi trebuit să însemne aproape nimic pentru Franţa şi Marea Britanie, care s-au ocupat de problemă, a reuşit abia după intervenţia forţelor SUA. Probabil, echilibrarea asumării echitabile a responsabilităţilor membrilor Alianţei, conform angajamentelor asumate, este motivul declaraţiilor preşedintelui SUA şi totodată apelul său. Tema cheltuielilor va cântări greu în viitoarele decizii. Dar, dincolo de propaganda încurajatoare şi lozincile mobilizatoare, se iţeşte realitatea nudă a războiului: pe de o parte, perspectiva distrugerii reciproce de infrastructură şi vieţi ,cu consecinţe politice şi sociale dramatice, pe de alta, nevoia unui sac fără fund cu bani şi resurse de tot felul la dispoziţie, fără a avea siguranţa că-ţi va aduce victoria. Aceasta pare a fi dilema secolului, iar inexistenţa acelui sac fără fund ar putea să îndemne la ponderare mai mult decât toate măsurile militare care nu provoacă decât escaladări. Summit-ul NATO din luna mai 2017, la care vor participa liderii organizaţiei, va aduce, cu siguranţă, unele clarificări.

Preşedintele Donald Trump, cu intuiţia omului de afaceri, este conştient de situaţia în care se află astăzi SUA, după ce au renunţat la izolaţionism – până atunci teritoriul lor era inexpugnabil – cu peste şapte decenii în urmă şi sunt prezente militar în toată lumea:

cu o enormă datorie în condiţiile în care, pe glob, începe să se înfiripe o rezistenţă împotriva dolarului (acesta este adevăratul război), iar euro îl concurează tot mai puternic; fostul preşedinte Obama a mărit nivelul de îndatorare publică cu cca. 10.000 miliarde dolari în cele două mandate cu toate programele sale de reducere a prezenţei militare în lume, deşi în campaniile electorale şi-a propus reducerea drastică a datoriei;

cu probleme interne sociale şi de asigurare a locurilor de muncă, ca efect al globalizării, şi o economie puternic concurată nu doar de China, ci şi de tehnologizatele economii ale UE, orientate spre export;

cu un uriaş mecanism militar ce trebuie susţinut de cheltuieli cât ale restului lumii, dar care nu a descurajat să-l sfideze –  mai mult ori mai puţin asimetric – nici Rusia, nici China, nici puteri mai modeste, cu cheltuieli de zeci de ori mai mici; acestea nu contestă deschis supremaţia globală a SUA, dar le obligă la alte şi alte consumuri;

cu angajamente de securitate care măresc riscul atragerii în conflicte de care nu sunt neapărat interesate;

cu accentuarea vulnerabilităţii teritoriului faţă de distrugerile de război, pe care continentul nord-american nu l-a cunoscut demult, dar pe care SUA au căutat să o evite încă din secolul al XIX-lea, investind în puterea maritimă gândită de geopoliticianul Alfred Mahan, care astfel credea că va ţine războiul departe; această geopolitică a asigurat în timp Statelor Unite dominaţia oceanului global, dar nu şi invulnerabilitatea faţă de distrugerea nucleară reciprocă ori, mai nou, faţă de lovituri cu arme convenţionale.

Preşedintele SUA a răscolit lumea cu declaraţii şi intenţii privind ordinea lucrurilor, dar politicile sale nu vor putea începe de la pagină albă. Oricât şi-ar dori, el nu are cum să ignore situaţia lumii, cu problemele, echilibrele şi dezechilibrele ei, cu existenţa unor relaţii internaţionale ce seamănă mai curând a relaţii de putere şi unde apar alţi şi alţi actori cu rolul lor, resurse şi interese proprii, pe care nu se sfiesc să le afirme, cu multe puncte fierbinţi ameninţătoare. Pentru stabilitatea mediului internaţional va fi decisiv modul în care va gestiona relaţiile cu cei trei actori internaţionali majori, UE, China, Rusia, vizaţi principial diferit în declaraţii.

Uniunea Europeană:

a fost criticată fără menajamente pentru politica sa faţă de migraţie, considerată inadecvată, periculoasă şi pentru securitatea SUA, iar Angela Merkel a fost direct ţintită;

euro este subapreciat intenţionat în raport cu dolarul, tocmai pentru a spori competivitatea UE pe piaţa americană; economiile celor două entităţi sunt comparabile, toate statele UE sunt şi membre ale NATO, beneficiază de protecţia SUA, dar contribuţiile la cheltuieli sunt inechitabile;

Germania este bănuită de practici nu prea ortodoxe pentru folosul propriu faţă de partenerii săi europeni mai săraci şi că a transformat UE într-o afacere a sa;

Brexit-ul a fost salutat drept un triumf al ideii de suveranitate, liderul executivului britanic a fost primul străin care a vizitat Casa Albă, iar prima vizită în Europa a preşedintelui SUA va fi la Londra, la verii de peste ocean; este evident că Marea Britanie va avea un aliat puternic în viitoarele negocieri de retragere avantajoasă din UE;

preşedintele SUA salută platformele electorale ale liderilor europeni care, într-un fel sau altul, susţin retragerea din UE. Dacă toate acestea vor fi urmate de acţiuni reale ori sunt sonde pentru viitoarele agende diplomatice, rămâne de văzut. Există, totuşi, multe interese comune. Reacţiile UE, lovită în decizii şi principii, au fost diferite: îndemnuri la calm şi cooperare, critici şi ameninţări voalate, apeluri la raţiune, la unitate, chiar şi chemări la transformarea într-o superputere nucleară. Pe acest fond au venit declaraţiile preşedintelui Putin că Rusia este interesată într-o Uniune Europeană puternică şi cele binevoitoare ale preşedintelui Chinei.

China:

a fost ameninţată că i se va interzice prezenţa în Marea Chinei de Sud;

i s-au transmis semnale nedorite cu privire la respectarea în continuare a principiului unei singure Chine. Dintre acţiunile tradiţionale ale Chinei, de obicei cântărite şi cu obiective pe termen lung, nu pot fi trecute cu vederea cele care vizează direct SUA: anunţul că ar putea trece la practicile de superputere în lume şi instalarea undeva la graniţa cu Rusia de la Pacific a celor mai noi rachete balistice intercontinentale, pe care Moscova nu le consideră ameninţare pentru ea, dar care pot lovi teritoriul SUA pe o traiectorie mai scurtă. Alte acţiuni mai vechi şi mai noi ale Chinei la Oceanul Pacific demonstrează că statul chinez se pregăteşte pentru o îndelungată competiţie geopolitică cu SUA, din care nu exclude confruntarea. Când Donald Trump s-a retras din tratatul comercial transpacific, din care China nu făcea parte, considerat instrument comercial pentru contracararea ei în zonă, aceasta a propus imediat un aranjament prin care să înlocuiască SUA. Dar ceea ce va modera probabil atitudinea statului american faţă de cel chinez este nivelul ridicat al investiţiilor chinezeşti în economia americană care, îi convine ori nu preşedintelui Trump, contribuie la crearea de locuri de muncă în SUA, ceea ce el îşi doreşte.

Rusia: factorul rus a dominat propagandistic campania electorală din SUA împotriva candidatului Trump, de la preşedintele rus până la hackerii ruşi. A fost criticat neîncetat pentru atitudinea ponderată faţă de preşedintele Putin, dar candidatul ori cei din jurul său au criticat momente ale politicii externe ruse, atât cât cereau rigorile campaniei, fără exagerări care să-i împiedice viitoarele acţiuni. În schimb, s-a declarat disponibil să colaboreze cu Rusia în cel puţin două domenii importante: lupta împotriva terorismului în lume şi dezarmarea nucleară. Nu şi-a făcut clar publice opţiunile asupra Siriei, Ucrainei şi altor teme de interes major pentru Rusia, dar a lăsat de înţeles că le are. După ce rezultatele alegerilor au fost clare, la Moscova au apărut, mai mult ori mai puţin oficial, şi reacţii la cele două teme.

Lupta împotriva terorismului este strâns legată de Siria, unde aviaţia rusă este parte implicată, iar zonele de securitate avute în vedere de noul preşedinte seamănă cu zonele de interdicţie aeriană susţinute de preşedintele anterior şi nu au alt rol decât neutralizarea aviaţiei ruse. Deci, sunt necesare clarificări.

Problema dezarmării nucleare, afacerea exclusivă a celor două superputeri de câteva decenii, este mai complicată. Ultimul acord START urmează să expire în 2020, astfel încât dacă preşedintele Donald Trump îşi doreşte încă un mandat, va fi problema lui. Parlamentele celor două state au aprobat ultimul acord, dar au condiţionat viitoarele negocieri: la Washington, cu legea Magniţki, o variantă modernă de interpretare a vechii probleme privind drepturilor omului, la Moscova, de scutul antirachetă. Ambele condiţionări au rezonanţe profund diferite în opinia publică din fiecare ţară, aşa că situaţia pare fără soluţie. În presa rusă s-a mai scris că reducerea simetrică practicată până acum nu mai este posibilă, pentru că, respectând-o, Rusia este în dezavantaj, iar continuând-o ar însemna dezarmarea ei, de asemenea că este momentul ca în negocierile START să fie atraşi şi ceilalţi actori posesori de arme nucleare strategice. După convorbirea telefonică Trump-Putin de acum câteva zile şi de care se pare că ambii au fost mulţumiţi, s-a aşternut tăcere. Singurele comentarii au fost cele legate de sancţiuni: nu au fost discutate, nu Rusia le-a iniţiat şi nu ea va face primul pas. Problemele dintre cei doi sunt mai profunde, de aceea mai dificil de asanat. Oricum, la o analiză, chiar şi superficială, a obiectivelor pe care preşedintele Trump şi le propune pentru mediul internaţional, este evident că SUA se vor ciocni de Rusia şi vor fi nevoite fie să coopereze cu ea, fie să adâncească confruntarea.

Se va realiza oare o nouă ordine, se vor produce noi reaşezări ori, după o perioadă de vânzoleală, se va reveni la practica baricadării în spatele vechilor decizii? Este prea devreme pentru a avea certitudini. Dar în oricare dintre evoluţiile posibile se va opera cu prea multe încărcături explozive.

Dacă între formele de contestare a rezultatelor alegerilor din SUA şi România există o legătură ori este o simplă coincidenţă nu se poate demonstra. La nici două luni după anunţarea rezultatelor alegerilor, lucrurile s-au inflamat din nou în ţara noastră. De data aceasta pe veşnica temă a corupţiei de care nimeni dintre combatanţi nu este străin şi la care fiecare a contribuit, pentru că a trecut pe la putere. Dacă s-ar aplica parabola biblică cu nevinovaţii care să arunce cu pietre, probabil că doar manifestanţii şi executivul, ţintă virtuală, ar trece testul. Primii pentru că nu au legătură cu puterea, ceilalţi pentru că nici nu s-au instalat bine. Vom avea şi cuvenitul referendum pe tema anticorupţiei, test electoral care începe să intre în cotidianul zilelor noastre şi căruia nimeni nu i se împotriveşte. Societatea românească a devenit brusc admiratoare a cavalerilor fără frică şi prihană ce luptă cu nedreptatea, se face că nu observă că arma lor este mai curând un şiş bont decât Excalibur şi uită că ea i-a adus la putere prin vot pe rând, parafând corupţia.

Organaizaţia Transparency International a întocmit un top al percepţiei corupţiei pe 2016 (www.transparency.org/news/feature/corruption_perceptions_index_2016). Clasamentul cuprinde 176 ţări (cred că autorii greşesc, un stat poate fi corupt, nu o ţară), începând cu cele foarte corupte şi terminând cu cele mai curate. Iarăşi întâmplător, clasamentul ar putea fi şi un top al simpatiei SUA( ţara de origine a organizaţiei) pentru alte ţări. România face parte din grupul situat în segmentul locurilor 40-49, împreună cu state europene, precum Italia, Ungaria, Croaţia etc. și, totuși, nu am auzit ca în aceste ţări să iasă în stradă, spontan, sute de mii de oameni pentru a protesta împotriva corupţiei. Segmentul imediat următor cuprinde state ca Slovacia şi Cehia, pe care tradiţional le-ai asocia greu cu corupţia. Apoi avem surpriza ca în segmente nu prea îndepărtate să găsim state precum SUA şi Franţa, care tocmai şi-au asumat autoritatea morală a profesorilor de anticorupţie. Calomniaţi, calomniaţi că tot rămâne ceva, spunea cineva.