Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

14 noiembrie 2012

Dezastrul planificării apărării în România în perioada 2004-2012. “Romanul” Legii nr. 473/2004 (II)

Autor: Dr. Alexandru PURCĂRUŞ

Motto: “E cu putinţă o justiţie fără legi? Căci nici nu pare a se şti de fiinţa lor în ţara măgarilor. Adică, să vorbim limpede. Pe hârtie se află şi acolo o întreagă puzderie de norme de tot soiul. Decât, orice măgar dă în ele cu copita şi se poartă ca un măgar ce este”[1]

Ştefan Zeletin

Aşadar, textul actului normativ şi intenţiile legiuitorului sunt la fel de uşor de desluşit precum Mersul trenurilor. Celor în drept nu le rămânea decât să-l respecte şi să-l aplice. Iniţial, autorităţile au părut că nu au dificultăţi deosebite în descifrarea buchiilor Legii. La 21 decembrie 2004, proaspătul Preşedinte al României, Traian Băsescu, a ţinut un discurs în Parlament, cu prilejul ceremoniei de depunere a jurământului. El a făcut promisiunea: “În calitate de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării voi introduce în Strategia de apărare a ţării (subl.n.) lupta împotriva corupţiei la nivel înalt. În acest moment, corupţia la nivel înalt a devenit o ameninţare la adresa siguranţei naţionale”[2]. Aceasta înseamnă că, la sfârşitul anului 2004, şeful statului era conştient deja că are datoria de a elabora, potrivit Legii nr. 473/2004, principalul document care articulează planificarea apărării. Notăm şi faptul că Traian Băsescu se referă la calitatea sa de şef al CSAT, de unde deducem că avea cunoştinţă şi de legea de funcţionare a acestei instituţii.

La începutul anului următor, pe site-ul oficial al Cotroceniului a fost postat Regulamentul de organizare şi funcţionare al Administraţiei Prezidenţiale. Potrivit acestuia, Departamentul Securităţii Naţionale este o “structură specializată în cadrul Administraţiei Prezidenţiale destinată asigurării îndeplinirii de către Preşedintele României a calităţii de Comandant al Forţelor Armate şi a prerogativelor conferite de Constituţie în domeniul apărării ţării şi securităţii naţionale”[3]. Prima atribuţiune menţionată în regulament relevă, negru pe alb, faptul că Departamentul Securităţii Naţionale “coordonează redactarea proiectului Strategiei de apărare a ţării şi, după adoptarea prin hotărâre a Parlamentului, prezintă modalităţile de punere în aplicare a prevederilor acesteia”[4]. Până aici, toate sunt simple, transparente şi frumoase. Numai că, la 10 ianuarie 2005, într-un interviu televizat, preşedintele Traian Băsescu a repetat litania pe care o îngânase în faţa Camerelor Reunite, scoţând, din păcate, o notă falsă: “Corupţia va fi introdusă ca o ameninţare la adresa siguranţei naţionale în Strategia de securitate naţională. La primul CSAT, care a fost convocat pentru februarie, acesta este unul din obiective”[5]. Peste numai 24 de ore, şeful statului a participat la prima şedinţă de analiză a Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar în discursul domniei sale a revenit la formula consacrată de Legea nr. 473: “Este bine ca toţi să ştiţi, că la prima şedinţă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, la care va participa şi domnul ministru Blaga, problema corupţiei la nivel înalt va fi introdusă în Strategia de apărare a ţării (subl.n.), ca o ameninţare la adresa siguranţei naţionale”[6].

În acest stadiu al studiului, trebuie subliniat că ceea ce contează, în ultimă instanţă, nu este numele principalului document al planificării apărării. Potrivit, de pildă, generalului-locotenent Ioan Sorin (şeful Statului Major al Forţelor Terestre în 2005), “Strategia naţională de securitate este un termen utilizat adesea în mod interschimbabil cu Strategia naţională sau Strategia de apărare”[7]. Ceea ce ne interesează este responsabilitatea preşedintelui de a redacta, împreună cu specialiştii Administraţiei Prezidenţiale şi nu numai, respectivul act şi de a-l înainta Parlamentului, în termenul de şase luni. Orice strategie, fie că-i spunem de apărare sau de securitate, trebuie emisă în virtutea unei legi care să prevadă existenţa şi conţinutul actului; apoi strategia respectivă nu intră în vigoare şi nu este opozabilă instituţiilor statului şi cetăţenilor decât după publicarea sa în Monitorul Oficial, în urma adoptării sale, prin hotărâre, de către Parlament.

La 28 februarie a avut loc, într-adevăr, şedinţa CSAT despre care anunţase preşedintele Traian Băsescu, în cadrul căreia s-a discutat, conform comunicatului oficial,  “stabilirea principiilor şi a ameninţărilor care se pot constitui în piloni ai noii Strategii de securitate naţională a României”[8]. Tot în cadrul acestei întruniri s-a convenit că “terorismul internaţional structurat” reprezintă o ameninţare la adresa statului, preşedintele Traian Băsescu exprimându-şi preferinţa pentru “acţiunea preventivă”, “alături de aliaţi, în afara frontierelor ţării”[9]. Preşedintele a fixat şi un termen limită de 30 de zile în care să se decidă dacă va fi aleasă această soluţie sau “politica reactivă”[10]. În perioada următoare, politicienii, presa şi opinia publică şi-au îndreptat atenţia asupra acestui aspect, care a fost intens dezbătut şi a generat controverse.

Timpul a trecut, şeful statului a dat interviuri peste interviuri, încercând să lămurească de ce viziunea sa este cea corectă. Rememorăm modul în care domnia sa îşi susţinea punctul de vedere, la 7 martie 2005: “Spre exemplu, limitându-ne la sensul «acţiune preventivă împreună cu aliaţii», constatăm realitatea de acum din Irak. România este într-o astfel de acţiune, care nu se încadrează în actuala Strategie de securitate naţională, nu o să găsim astfel de deschideri în Strategia aprobată în 2001, iar eu am considerat că trebuie să corectăm, să venim cu Strategia de securitate naţională în realitatea a ceea ce facem. Soldaţii români nu sunt cu flori în Irak, au armament, au muniţie, se apără. (…) Deci România, îmi permiteţi să folosesc un termen extrem de dur, dar cred că uneori ne trebuie astfel de termeni, alături de aliaţi, România este în Irak într-o situaţie de ocupaţie a unui alt stat. Avem trupe, suntem reacţionari, suntem în această realitate. Suntem trupe de ocupaţie, alături de aliaţii noştri în Irak”[11].

Având în vedere toate acestea, nu rămânea decât:

“Traian Băsescu:...Să tragem concluziile.

Realizator:...Şi să...

Traian Băsescu:...Să ne ducem la Parlament”[12].

Cu riscul de a plictisi, trebuie să subliniem încă o dată că preşedintele îşi identificase îndatorirea legală de a prezenta Camerelor, spre adoptare, o Strategie Naţională.

Cele 30 de zile invocate iniţial s-au scurs în justificări similare. Subiectul s-a stins încet, au mai trecut alte 30 de zile, ba chiar au trecut cele şase luni în care, conform Legii nr. 473/2004, preşedintele trebuia să se achite de obligaţiile sale. Fugit irreparabile tempus, vorba lui Virgiliu. De la o apariţie televizată la alta, s-a pierdut…mai bine de un an, ceea ce înseamnă că s-a produs o încălcare flagrantă a Legii. Având în vedere că, totuşi, scuzele trebuie prezentate tot în faţa unei camere TV, preşedintele Traian Băsescu se lamenta în faţa naţiunii, la 20 februarie 2006: “Da, pentru că am dat un termen membrilor CSAT în noiembrie (2005, n.n.), nu şi-au făcut treaba să vină cu observaţiile în timp util şi am mai dat un termen de treizeci de zile. Deci, asta este marea strategie prin care facem statul poliţienesc, da?”[13]. Ca să respectăm adevărul, CSAT a mai dezbătut proiectul Strategiei în şedinţa din 7 decembrie 2005. “La finalul reuniunii, şeful statului a declarat, în cadrul unei conferinţe de presă, că principala temă pe ordinea de zi a CSAT a fost Strategia de Apărare şi Securitate Naţională a României, într-o primă prezentare, membrii Consiliului aducând o serie de observaţii asupra materialului distribuit. «Va urma o perioadă în care colective formate din specialişti din toate instituţiile cu responsabilităţi în stabilirea Strategiei de Apărare vor lucra. Lucrul în echipe complexe începe de luni, în aşa fel încât în prima parte a lunii ianuarie Strategia de Apărare şi Securitate Naţională să fie adoptată de CSAT şi prezentată Parlamentului României», a declarat preşedintele Băsescu”[14]. De observat că inconsecvenţa prezidenţială în raport cu denumirile documentului şi cu hotarele temporale contrastează în mod plăcut cu incredibila consecvenţă cu care proclamă că îl va remite Camerelor spre adoptare. O altă şedinţă, desfăşurată la 13 februarie 2006, s-a soldat cu încă o tergiversare. S-a acordat alt termen de 30 de zile în interiorul căruia Strategia (poreclită acum “de Securitate Naţională a României”) “să fie prezentată în forma finală, în plenul CSAT-ului, pentru adoptare, ca ulterior să fie prezentată în faţa Parlamentului”[15]. Între timp, în primele zile ale anului 2006, a fost publicat, pe spaţiul virtual al Cotroceniului, Regulamentul de organizare şi funcţionare al Administraţiei Prezidenţiale. Faţă de anul anterior, nu există deosebiri frapante, cu o mică excepţie care vizează atribuţiile Departamentului Securităţii Naţionale, care: “Coordonează redactarea proiectului Strategiei de securitate naţională a României şi, după adoptarea prin hotărâre a Parlamentului, prezintă modalităţile de punere în aplicare a prevederilor acesteia”[16].

La 17 aprilie 2006, în sfârşit, CSAT a adoptat mult-aşteptata Strategie Naţională. Comunicatul de la sfârşitul şedinţei este grăitor, de aceea ne permitem să cităm pe larg: “În cadrul declaraţiei de presă, preşedintele ţării a precizat că cel mai important aspect dezbatut în cadrul CSAT a fost Strategia de securitate naţională, document elaborat şi adoptat de CSAT în conformitate cu Legea 415/2002. Şeful statului a anunţat că Strategia a fost adoptată fără nicio obiecţie, documentul suportând modificări de formulare, nu de fond. Şeful statului a arătat că la forma finală a Strategiei şi-au adus contribuţia toate ministerele a căror activitate este reflectată, într-o măsura mai mare sau mai mică, în Strategia de securitate naţională, precizând că documentul se află deja pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale. Preşedintele Băsescu şi-a exprimat satisfacţia faţă de faptul că astăzi a fost adoptata Strategia, creându-se condiţiile pentru elaborarea Strategiei naţionale de apărare a ţării «care este mai puţin un concept politic şi mai mult unul care vizează capacităţile militare şi de apărare ale României». «Conceptul de apărare este inclus în cel de securitate şi, din acest motiv, trebuiau stabilite principiile şi coordonatele Strategiei de securitate naţională pentru a putea să dezvoltăm de aici un segment inclus în Strategie, adică Strategia naţională de apărare a ţării», a mai arătat Preşedintele ţării. Din acest punct de vedere, în şedinţa CSAT de astăzi, s-a stabilit că Ministerul Apărării Naţionale va fi ministerul integrator pentru elaborarea, în următoarele 60 de zile, a Strategiei naţionale de apărare a ţării. Preşedintele a explicat că, în acest sens, se va forma o echipă inter-departamentală formată din reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor, ai Serviciului Român de Informaţii şi Serviciului de Informaţii Externe, ai Ministerului de Finanţe şi ai altor instituţii din subordinea Guvernului. Obiectivul stabilit este ca prima variantă a documentului, să fie elaborată în 45 de zile pentru ca în următoarele 15 zile membrii CSAT să poată face eventuale observaţii, astfel încât, în termen de 60 de zile, Strategia să fie prezentată Parlamentului spre aprobare”[17].

Să recapitulăm:

1. CSAT a adoptat o Strategie de Securitate în virtutea unei legi care nu-i cerea să facă aceasta şi, pe cale de consecinţă, nici nu stabilea un termen pentru adoptarea unui asemenea document;

2. Această strategie urma să genereze Strategia de Apărare, pentru care exista o lege care-i impunea preşedintelui să se conformeze termenului de şase luni de la data depunerii jurământului, termen deja copios depăşit;

3. Nu era stabilită nicio sancţiune pentru cei care se făceau vinovaţi de întârziere şi de fraudarea legii;

4. Nu se menţiona nimic despre transmiterea Strategiei de Securitate către forul legislativ, în scopul adoptării.

Cum s-a ajuns aici? De ce preşedintele Băsescu şi stafful său, care făcuseră dovada că înţeleg Legea, au ajuns s-o nesocotească? Ce (sau mai corect cine) l-a determinat pe primul om în stat să-şi modifice aşa de radical opinia? Ce l-au sfătuit consilierii? Greu de spus. Să precizăm numai că, la 14 ianuarie 2005, preşedintele Traian Băsescu l-a numit în funcţia de consilier de stat la Departamentul Securităţii Naţionale pe generalul de armată ® Constantin Degeratu. Probabil, în zilele anterioare, cei doi avuseseră cel puţin o discuţie privitoare la domeniul vast şi sensibil al apărării naţionale. Tot generalul ® Degeratu a fost cel desemnat să coordoneze colectivul care avea drept misiune conceperea Strategiei[18]. Din fericire, putem reconstiui cu acuitate şi în amănunt modul în care Constantin Degeratu interpreta, în acea perioadă, Legea nr. 473/2004.

În aprilie 2005, Casa NATO şi Asociaţia “George C. Marshall – România” au organizat o masă rotundă pe această temă. Generalul ® Constantin Degeratu şi-a etalat, în acest cadru select, cunoştinţele. În primul rând, el a invocat şocul global produs de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 şi a opinat că fiecare stat “normal” şi “democratic” trebuie să adopte măsuri de contracarare a unor acţiuni similare pe care să le prevadă într-o strategie. Ce fel de strategie? “Principalul instrument care integrează aceste cerinţe este Strategia de securitate – sintagmă centrată pe un  concept-cheie al studiilor politice strategice sau de relaţii internaţionale, al studiilor pe care astăzi le numim studii de securitate, respectiv pe conceptul ştiinţific modern de securitate. Geneza acestor preocupări – apărute ca elemente de noutate în peisajul dezbaterilor din perioada războiului rece –, poate fi identificată mai degrabă pe filonul teoriilor realiste ale şcolilor de gândire specifice domeniului relaţiilor internaţionale, însă prezenţa lor în perimetrul demersurilor ştiinţifice pe această temă, indiferent de orientarea metodologică le asigură un caracter non-partizan”[19]. Constantin Degeratu proba o desăvârşită cunoaştere teoretică, dar nu făcea nicio trimitere la Lege sau măcar la fişa postului. Evoca însă Constituţia: “O întrebare, totuşi, persistă chiar şi în aceste condiţii: de ce o nouă Strategie de securitate? Desigur că există mai multe raţiuni, în rândul cărora am putea enumera: pentru că, la conducerea ţării, a fost ales un nou preşedinte, cu un nou program politic şi o nouă viziune asupra modului în care trebuie abordate problemele de securitate; pentru că avem o Constituţie amendată”[20]. Dar, după cum am văzut, Constituţia conţinea doar referiri la o Strategie de Apărare! În continuare, generalul ® Degeratu a mai afirmat că România este “un stat aflat în stare de război cu reţelele terorismului internaţional (un război de un fel atipic, dar război)” şi s-a declarat partizanul acţiunilor pro-active[21]. Încă o dată, suntem nevoiţi să ne plecăm în faţa evidenţei: Degeratu citise Strategia Naţională de Apărare a Statelor Unite ale Americii, din martie 2005, care debutează, brutal, cu propoziţia “America este o naţiune în război”[22].

Dezbaterea pe care o invocăm aici s-a desfăşurat după şedinţa CSAT din 28 februarie 2005, în care s-a vorbit pentru prima dată despre o politică pro-activă împotriva terorismului. Este legitimă întrebarea: s-a făcut Constantin Degeratu ecoul acelei şedinţe sau el, în calitate de consilier al Preşedintelui şi de expert, este cel care a influenţat decizia? Un interviu acordat de Constantin Degeratu în august 2006 dă însă seama pe deplin despre cât de bun cunoscător al Legii era acesta şi, mai ales, despre chipul în care se raporta la ea: “La puţin timp după aceasta, s-a adoptat o Lege a planificării apărării, în care a apărut o reglementare relativ bizară din punctul de vedere al articulării puterii în România, şi anume, o prevedere potrivit căreia preşedintele era obligat ca, în termen de trei luni de la preluarea mandatului, să prezinte Parlamentului Strategia de Securitate Naţională. Legea în cauză a fost modificată în anul 2002, ocazie cu care s-a prevăzut un termen de şase luni pentru prezentarea strategiei şi s-a stabilit cum trebuie scris un astfel de document, respectiv ce să cuprindă, concomitent cu schimbarea denumirii în Strategie de apărare; chestiunea s-a regăsit mai târziu şi în modificările aduse Constituţiei”[23].

După cum am arătat, Ordonanţa nr. 52 privind planificarea apărării naţionale a României datează din 1998!, ea a fost adoptată, cu mici modificări, prin Legea nr. 63/2000! privind planificarea apărării naţionale; Constituţia a fost modificată în 2003! şi, pe cale de consecinţă, în 2004! a fost adoptată o nouă lege a planificării. Constantin Degeratu face un talmeş-balmeş din cronologie şi din legislaţie. A reţinut, cel puţin, faptul că, prin Legea nr. 473/2004, sintagma Strategie de Securitate a fost înlocuită cu cea de Strategie de Apărare. În continuare, generalul ® Degeratu a făcut şi alte afirmaţii măcar la fel de interesante: “Modificările legislative, inclusiv cele ce privesc Constituţia, produse în perioada 2000-2004 au generat mai multe complicaţii şi confuzii: aşa de exemplu, în Constituţie se vorbeşte despre faptul că Parlamentul aprobă Strategia de apărare a ţării. Această prevedere a fost plasată într-un context care are o vădită tentă militară, ce se referă îndeosebi la îndatoririle militare ale preşedintelui. În legea privind planificarea apărarii se vorbeşte, de asemenea, de o strategie de apărare pe care preşedintele ar trebui să o transmită parlamentului pentru aprobare în termen de 6 luni, strategie a cărei structură preconizată creează confuzii suplimentare”[24]. Aţi înţeles ceva? Constituţia stabileşte că Parlamentul adoptă Strategia de Apărare, Legea nr. 473/2004 prevede că şeful statului este ţinut să transmită Strategia de Apărare Parlamentului, spre adoptare, în termen de şase luni de la începutul mandatului. Şi asta stârneşte confuzie?

Generalul ® Constantin Degeratu se încurcă în explicaţii şi atunci când aminteşte despre art. 65 din Constituţie, care nu are drept obiect atribuţiile preşedintelui, ci pe cele ale celor două Camere (însuşi titlul articolului este relevant: “Articolul 65 – Şedinţele Camerelor”), care, între altele, se reunesc pentru primirea mesajului şefului statului, aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, declararea mobilizării totale sau parţiale, declararea stării de război sau suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare. Adoptarea bugetului de stat poate fi “un context care are o vădită tentă militară, ce se referă îndeosebi la îndatoririle militare ale preşedintelui”, cum crede Degeratu? Nu este vorba nicidecum de aşa ceva. Dimpotrivă, atunci când este vorba despre şeful statului, Constituţia indică ce nu poate să facă acesta fără acordul Parlamentului: respectiv să declare război, să iniţieze mobilizarea sau să adopte singur o Strategie de Apărare. Elocvent este şi pasajul de mai jos care exprimă acelaşi dispreţ resemnat faţă de normele juridice: “Deşi ar părea oarecum bizar, pentru a răspunde cadrului legal, adică prevederilor strict formale ale legislaţiei, preşedintele Băsescu va trimite parlamentului o Strategie de apărare a ţării care va fi, evident, o Strategie subsecventă Strategiei de securitate naţională”[25]. Însuşi consilierul preşedintelui la Departamentul Securităţii Naţionale consideră că respectarea legii e…bizară? Ba, încă foloseşte acest epitet de două ori referindu-se la reglementări legale! Mai mult, recunoaşte fără dubiu că Legea nr. 473/2004 “a prevăzut un termen de şase luni pentru prezentarea strategiei şi s-a stabilit cum trebuie scris un astfel de document, respectiv ce să cuprindă, concomitent cu schimbarea denumirii în Strategie de Apărare” şi tot i se par lucrurile confuze şi stranii? Legea îi dă “mură-n gură” totul, dar el o desconsideră? Ce sfaturi putea să dea preşedintelui acest destoinic şi abil cunoscător al chichiţelor Legii? De ce era necesară crearea şi însuşirea în CSAT a unei Strategii de Securitate, care să amâne ilicit adoptarea documentului cerut de lege?

Am remarcat deja că generalul ® Constantin Degeratu, care se laudă cu faptul că este deţinătorul “celei mai vaste biblioteci de relaţii internaţionale din România”[26], excela în cunoaşterea “studiilor politice strategice” sau “de securitate”. După cum era familiarizat, în detaliu, şi cu sistemul american de planificare. Nu vă veţi mira dacă veţi afla că SUA dispun de patru documente de importanţă majoră în acest domeniu:

1) Strategia de Securitate Naţională;

2) Strategia de Apărare Naţională;

3) Strategia Militară Naţională;

4) Strategia de Securitate Internă[27]. Or, dacă aliaţii americani au o Strategie de Securitate şi una de Apărare, de ce n-am avea şi noi? Cam de aceeaşi părere era şi Sergiu Tudor Medar, consilierul prezidenţial pentru apărare şi securitate naţională[28]. La 14 aprilie 2006, el a fost prezent la o dezbatere desfăşurată sub egida Institutului Social Democrat “Ovidiu Şincai”, pe tema Strategiei. Cu acest prilej, Sergiu Medar a afirmat că Legea planificării apărării prevede faptul că actul în discuţie se adoptă în termen de şase luni de la depunerea jurământului de către şeful statului, iar Ministerul Apărării Naţionale gestionează întocmirea Cartei Albe a Apărării: “În mod normal, după ce se adoptă Strategia de securitate naţională vin toate celelalte documente”[29]. Cam acesta era nivelul de expertiză (juridică, cel puţin) al consilierilor prezidenţiali, ale căror calităţi şi cunoştinţe erau apreciate de Traian Băsescu: “Vreau să fac o precizare. Să ştiţi că sunt departe de a le şti pe toate, sunt însoţit de domnul general Degeratu, care mă va ajuta dacă nu pot să răspund vreunei întrebări” – le spunea şeful statului, la 14 iunie 2005, sudenţilor Universităţii Bucureşti[30]. În septembrie 2006, şi preşedintele a divagat pe tema respectării normelor de către cei care au îmbrăcat haina ostăşească: “Legea, Constituţia sunt şi mai exigente cu militarii decât cu orice alt cetăţean al României. O respectăm, de aceea am luat măsura pe care am luat-o şi ne ducem misiunea înainte”, a spus Traian Băsescu.

Remarcăm împrejurarea că liderul de la Cotroceni se considera militar, sau este posibil ca domnia sa să fie doar un civil solidar cu militarii, care a descoperit însă pluralul de majestate. Dar nu era suficient,potrivit comunicatului de presă al Administraţiei Prezidenţiale, “Preşedintele Băsescu a atras atenţia asupra faptului că se poate ajunge la confuzii, la neînţelegeri întrucât «într-un fel judecă un civil – fie el un procuror, fie el şi procuror militar – şi altfel judecă generalul care are nevoie de un material care lipseşte din armată»”[31]. Oare există o interpretare civilă şi una “cu epoleţi” a Legii fundamentale sau a Legii, în general? Până la urmă nu are mare importanţă dacă preşedintele Traian Băsescu s-a lăsat înrâurit de cei din jurul său ori este cel care a hotărât şi subordonaţii doar s-au conformat. Dacă tot i-am pomenit pe americani, să vedem ce socotea Dwight D. Eisenhower, preşedinte al SUA între anii 1953-1961, în această privinţă: “Consiliul Securităţii Naţionale (instituţia similară CSAT în SUA, n.n.) este constituit cu un singur scop – de a prezenta recomandări Preşedintelui. Deciziile sunt luate de mine şi nu are niciun sens de a încerca de a pune oarecare responsabilitate pe seama Consiliului Securităţii Naţionale – responsabilitatea este a mea”[32]. În acest context, trebuie menţionat că, la şedinţa CSAT din 17 aprilie 2006, Strategia de Securitate a fost adoptată în unanimitate, negăsindu-se nici măcar un singur membru al acestui for care să ridice problema cadrului legal care reglementează existenţa unui asemenea document[33].

A doua zi, la 18 aprilie 2006, purtătorul de cuvânt al şefului statului, Adriana Săftoiu, a precizat şi care avea să fie traseul Strategiei: spre nedumerirea celor care încă mai luau de bune cele înscrise în Constituţie[34], urma să fie trimisă Parlamentului doar “spre informare”![35]. Capitala României, Bucureşti, este un oraş mare, de aceea este de înţeles de ce Strategia de Securitate nu a găsit drumul din Cotroceni până la Parlamentul României în ziua următoare, în săptămâna următoare, în…anul următor. Abia în luna octombrie 2007, fiecare parlamentar s-a trezit pe birou cu o broşură elegantă, care adăpostea, între coperţile sale portocalii, preţiosul înscris[36]. La 16 octombrie 2007, chestorul Senatului din partea PSD, Ioan Chelaru, a declarat că membrii Biroului Permanent au primit de la preşedintele Traian Băsescu “un material” care conţine pe prima pagină pe lângă titlul “Strategia de Securitate Naţională a României”, şi cuvintele “România” şi “Preşedintele”.

“Nu există în Constituţie o instituţie preşedintele. Probabil că preşedintele a vrut să ne informeze despre ceea ce s-a discutat în luna aprilie 2006”, a arătat Chelaru. El a precizat că, potrivit prevederilor Constituţiei, Parlamentul este obligat prin lege să aprobe Strategia de Apărare a ţării şi că “nu există o Strategie de Securitate Naţională a României, pe care Parlamentul să o aprobe”. Prin urmare, concluzia sa a fost că strategia a fost primită “doar ca o lectură”[37]. La rândul său, Ion Stan a afirmat, în timpul şedinţei Camerei Deputaţilor din 23 octombrie 2007, că “Strategia de Securitate Naţională a României, ediţia Traian Băsescu, este un pseudo-program de guvernare anticonstituţional, un manifest politic neototalitarist, un atentat la ordinea constituţională democratică”[38]. Şi el a invocat faptul că legea fundamentală, “la art. 65 alin. (2), lit. f) menţionează doar Strategia de apărare a ţării, iar Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării, la art. 5 alin. (1), stipulează obligaţia preşedintelui României de a prezenta spre adoptare Parlamentului, în termen de şase luni de la depunerea jurământului, Strategia de apărare a ţării”[39].

Aleşii românilor în forul legislativ aveau de ce să se simtă ignoraţi şi jigniţi. Nu este o apreciere subiectivă. Gândiţi-vă că Preşedinţia şi Parlamentul nu sunt două ţări străine aflate în război, separate de oceane de ură, ci (cel puţin în teorie) se află în slujba cetăţeanului şi a interesului naţional. O minimă deferenţă instituţională pretindea ca şeful statului să vină personal în faţa Camerelor reunite pentru a oferi rezultatul uriaşelor eforturi depuse în sprijinul întăririi securităţii naţionale. Spre comparaţie, în Franţa preşedintele Nicolas Sarkozy a avut bunăvoinţa de a se înfăţişa, la 17 iunie 2008, înaintea Executivului, dar şi a Camerelor reunite ale Parlamentului, pentru a prezenta personal documentul “Apărare şi securitate naţională: Cartea albă”[40]. Însă omologul său român a refuzat să facă un gest similar de curtoazie. În schimb, la 18 decembrie 2006, Traian Băsescu s-a deplasat la Parlament pentru a susţine raportul comisiei prezidenţiale care a analizat “crimele comunismului”. Strategia de securitate merita măcar o şedinţă comună onorată de prezenţa liderului statului român, după cum merita şi un vot şi publicarea în Monitorul Oficial. Dar, poate, tocmai de aceea Băsescu a evitat Parlamentul. Teama de a nu se trezi în situaţia ca documentul pe care-l girase şi în care prevăzuse soluţia “acţiunilor preventive” împotriva terorismului să nu aibă asentimentul parlamentarilor l-a putut determina să recurgă la un gest nepoliticos, dacă nu anti-constituţional. O soluţie elegantă, legală şi neprovocatoare, care nu ar fi necesitat un sacrificiu de orgoliu, ar fi constat în conceperea unei Strategii de Securitate şi Apărare (aşa cum Băsescu pomenise într-o împrejurare, după cum am relatat) care putea fi înaintată spre dezbatere şi adoptare Parlamentului.            

Revenind la Strategia de apărare, pentru care Preşedintele anunţase, la 17 aprilie 2006, că va fi prezentată Camerelor într-un interval de 60 de zile, trebuie să le spunem cititorilor care au mizat pe nerespectarea acestei date că au câştigat rămăşagul. În anul 2006, CSAT s-a mai reunit la 30 iunie, 24 iulie, 28 august, 22 noiembrie şi 20 decembrie. În niciuna dintre aceste şedinţe, Strategia de apărare nu a constituit tema discuţiilor. La începutul anului 2007, conţinutul ei era încă o necunoscută. Tocmai la 27 martie 2007, Administraţia Prezidenţială a anunţat că, la proxima întrunire, pe ordinea de zi era înscrisă şi Strategia de apărare[41]. Două zile mai târziu, Consiliul a discutat şi aprobat cu rapiditate şi fără mare atenţie (pe agendă se mai aflau alte 23 de probleme) documentul. Surprinzător, aproape imediat, acesta a fost trimis Parlamentului[42].

Strategia de apărare (în realitate un simplu rezumat al Strategiei de securitate) era însoţită de Adresa Preşedintelui României (nr. 390/29.03.2007) şi de Adresa CSAT nr. 33/29.03.2007. Cele două scrisori dezvăluiau că, la Cotroceni, fusese instaurată legalitatea. Preşedintele se raporta, cuminte, la art. 65 alin. (2), lit.f) din Constituţia României şi la prevederile Legii nr. 473/2004[43]. n schimb, CSAT îşi “reinterpreta” propria normă de funcţionare: “În temeiul art. 4, lit a), pct.1, din Legea nr. 415 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, CONSILIUL SUPREM DE APĂRARE A ŢĂRII hotărăşte: Art. unic. – Avizează Strategia naţională de apărare a ţării. Secretariatul Consiliului să întreprindă măsurile necesare pentru trimiterea Strategiei către Parlamentul României în vederea aprobării în şedinţa comună a Senatului şi a Camerei Deputaţilor”[44]. După numai un an de zile, CSAT se contrazicea singur. În conformitate cu acelaşi articol, avizase şi Strategia de securitate. De fapt, la Cotroceni, nu avusese loc niciun fel de “lecţie de recitire” sau de o mea culpa voalată. Rigoarea logico-juridică îşi avea sediul în altă parte. Parlamentul demarase procedura de suspendare a preşedintelui Băsescu iar în actele care justificau reacţia majorităţii parlamentare, făcute deja publice în luna anterioară, şefului statului i se reproşa, între multe altele, tocmai încălcarea art. 65 din Constituţie şi a Legii nr. 473/2004.

                                                                                     (Va urma)



[1] Ştefan Zeletin, Din ţara măgarilor. Însemnări, Editura Nemira&Co., Bucureşti, 2006, p. 64.

[2] Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Discursul domnului Traian Băsescu, Preşedintele României, la ceremonia de depunere a jurământului în faţa Camerelor Reunite ale Parlamentului României, 21 decembrie 2004.

[3] Administraţia Prezidenţială, Regulamentul de organizare şi funcţionare al Administraţiei Prezidenţiale, Bucureşti, 2005, p. 8.

[4] Ibidem.

[5] Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Participarea domnului Traian Băsescu, Preşedintele României la emisiunea “10 şi un sfert”, Postul de televiziune Realitatea TV, Realizator Stelian Tănase (10 ianuarie 2005), 11 ianuarie 2005.

[6] Idem, Discursul preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, la prima şedinţă de analiză a Ministerului Administraţiei şi Internelor (11 ianuarie 2005), 11 ianuarie 2005.

[7] Strategia de Securitate Naţională a României: Dezbateri, opinii, luări de poziţii, în Monitor Strategic (revistă editată de Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară), nr. 1-2/2005, p. 21.

[8] Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Comunicat de presă – Astăzi, 28 februarie a.c., a avut loc prima şedinţă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), sub conducerea preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, 28 februarie 2005.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, Participarea preşedintelui României, Traian Băsescu, la emisiunea “Agenda politică” – ediţie specială – TVR 1 (7 martie 2005, ora 21:00), 8 martie 2005.

[12] Ibidem.

[13] Idem, Participarea preşedintelui României, Traian Băsescu, la emisiunea “Prim plan” TVR1 (20 februarie 2006, ora 20:00) Realizator: Rodica Culcer.

[14] Idem, Comunicat de presă (referitor la şedinţa CSAT), 7 decembrie 2005.

[15] Idem, Comunicat de presă (referitor la şedinţa CSAT), 13 februarie 2006.

[16] Administraţia prezidenţială, Regulamentul de organizare şi funcţionare al Administraţiei Prezidenţiale, Bucureşti, 2006, p. 8.

[17] Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Comunicat de presă (referitor la şedinţa CSAT), 17 aprilie 2006.

[18] “De asemenea, preşedintele Băsescu a propus liderilor conservatori să coopereze cu colectivul condus de consilierul de stat Constantin Degeratu în vederea discutării şi, eventual, a adăugarii propunerilor Partidului Conservator, la Strategia de siguranţă (sic!, n.n.) naţională”. A se vedea Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Comunicat de Presă –   Preşedintele României, Traian Băsescu, s-a întâlnit astăzi, 6 martie a.c., la Palatul Cotroceni, cu liderii partidelor parlamentare, în cadrul consultărilor lunare, iniţiate de şeful statului, 6 martie 2006.

[19] Strategia de Securitate Naţională a României: Dezbateri, opinii, luări de poziţii, în Monitor Strategic, nr. 1-2/2005, p. 7.

[20] Ibidem, p. 9.

[21] Ibidem, p. 11.

[22] The National Defense Strategy of the United States of America, March 2005, p. 1.

[23] A se vedea interviul realizat de Armand Goşu cu domnul Constantin Degeratu, Strategia de securitate. Mod de întrebuinţare, în Revista 22, nr. 857/8-14 august 2006, p. 6.

[24] Ibidem, p. 7.

[25] Ibidem.

[26] Constantin Degeratu, Fisurile scutului, în Foreign Policy România, mai-iunie 2012, p. 5.

[27] Constantin Moştoflei, Alexandra Sarcinschi, Militar – nonmilitar în securitatea naţională. Dilema armatei, în Constantin Moştoflei, Nicolae Dolghin (Coordonatori), Studii de securitate şi apărare, vol. I, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 194-195.

[28] Sergiu Medar a fost numit în funcţie la 25 noiembrie 2005. A se vedea Administraţia Prezidenţială, Departamentul de Comunicare Publică, Comunicat de presă, 25 noiembrie 2005.

[29] Depeşă Mediafax: Medar: CSAT va decide, luni, asupra Strategiei de Securitate, 14.04.2006.

[30] Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Participarea preşedintelui României, Traian Băsescu, la dezbaterea cu studenţii din cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Sociologie, pe tema Noile direcţii ale politicii externe româneşti” (Bucureşti, 14 iunie 2005), 14 iunie 2005.

[31] Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Comunicat de presă, 13 septembrie 2006.

[32] Iurie Pîntea, Consiliul Suprem de Securitate şi guvernarea democratică, în Iurie Pîntea, Viorel Ciubotaru, Victor Popa, Vadim Enicov, Sever Voinescu, Constantin Dudu Ionescu, Victor Ciumak, op. cit., p. 9.

[33] La şedinţa CSAT au participat primul ministru Călin Popescu Tăriceanu, ministrul de externe, Mihai Răzvan Ungureanu, ministrul de interne, Vasile Blaga, ministrul Apărării Naţionale, Teodor Atanasiu, ministrul Economiei şi Comerţului, Codruţ Sereş, ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, ministrul Justiţiei, Monica Macovei, şefii SRI şi SIE, Radu Timofte şi Gheorghe Fulga, şeful Statului Major General, Eugen Bădălan, consilierii prezidenţiali Sergiu Medar, Ştefan Deaconu şi Adriana Săftoiu, precum şi consilierul de stat, Constantin Degeratu. A se vedea Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Comunicat de presă (referitor la şedinţa CSAT), 17 aprilie 2006.

[34] “În ziua de 17 aprilie 2006, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a adoptat noua Strategie de Securitate Naţională a României, un document al unei Românii Europene, Românii Euro-Atlantice, pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă. Conform Constituţiei României, Strategia urmează să fie prezentată în Parlament de către preşedintele ţării”. A se vedea Cristian Băhnăreanu, Strategia de securitate naţională a României – o nouă viziune europeană şi euro-atlantică, în Impact Strategic (Revista ştiinţifică trimestrială a Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”), nr. 3/2006, p. 76.

[35] Depeşă Mediafax: Săftoiu: Preşedintele era obligat de Legea CSAT să dea Strategia de securitate, 18.04.2006.

[36] România. Preşedintele, Strategia de Securitate Naţională a României. România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă, Bucureşti, 2007.

[37] Depeşă Mediafax: Conducerea Senatului a acceptat doar ca «lectură» Strategia de securitate trimisă de Băsescu, 16.10.2007.

[38] Parlamentul României, Camera Deputaţilor, Declaraţii politice şi intervenţii ale deputaţilor: Ion Stan – declaraţie politică cu titlul “Strategia politică a insecurităţii naţionale”, 23 octombrie 2007, la http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6383&idm=1,54&idl=1, pagină consultată la data de 24 octombrie 2007.

[39] Ibidem.

[40] Teodor Repciuc, Abordări ale altor state în domeniul strategiilor de securitate naţională, în Infosfera, (Revistă de studii de securitate şi informaţii pentru apărare editată de Direcţia Generală de Informaţii a Apărării), nr. 1/2010, p. 9.

[41] Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Comunicat de Presă – REF: Şedinta CSAT, joi, 29 martie a.c., 27 martie 2007.

[42] Idem, Comunicat de Presă – REF: Şedinţa CSAT de astazi, 29 martie a.c., 29 martie 2007.

[43] Adresa Preşedintelui României nr. 390/29.03.2007 către Preşedintele Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu.

[44] Hotărârea CSAT nr. 33/29.03.2007 privind Strategia naţională de apărare a ţării.