Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


29 noiembrie 2012

Dezastrul planificării apărării în România în perioada 2004-2012. “Romanul” Legii nr. 473/2004 (III)

Autor: Dr. Alexandru PURCĂRUŞ

Motto: “Mai pe româneşte: când o constituţie poate fi călcată fără ca domnii călcători să fie imediat călcaţi şi ei, însemnează că nu suntem copţi pentru altă constituţie decât pentru…călcare”[1]

Anton Bacalbaşa

 "Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele”[2]

George Orwell

Iniţial, conduita preşedintelui Traian Băsescu faţă de Legea nr. 473 nu a stârnit, cum ar fi fost normal, mari tresăriri din partea parlamentarilor. Au existat însă câţiva aleşi (aproape exclusiv de pe băncile opoziţiei) care, timid şi cu voce pierdută, au îndrăznit să semnaleze neregulile şi să ceară îndreptarea lor. Bunăoară, la 29 iunie 2005, Ion Stan – pe atunci secretarul Comisiei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI – a atras atenţia că şeful statului avea răspunderea de a oferi Legislativului, în termen de şase luni de la învestire, Strategia Naţională de Apărare, observând că Băsescu “a preferat să se lanseze în construcţii legislative fără relevanţă”[3]. După aproximativ un an, la 15 mai 2006, Ion Stan s-a văzut nevoit să revină şi a opinat că adoptarea Strategiei de Securitate nu are temei constituţional. El a  afirmat că preşedintele “este constrâns să propună Legislativului Strategia Naţională de Apărare a ţării”. Cum pactul fundamental nu putea fi modificat ca să-l încapă pe Băsescu, Stan a propus construirea unui “nou concept care să se refere spre exemplu la «Strategia de apărare a României, parte integrantă a Strategiei de Securitate Naţională»”[4] care, se înţelege, trebuia trecut prin Parlament.

O lună mai târziu, consilierul prezidenţial pe probleme de securitate şi apărare, Sergiu Medar, a devenit victima frustrărilor legitime ale parlamentarilor, în momentul când a venit în mijlocul lor pentru a expune raportul activităţii CSAT pe anul anterior. Cu acest prilej, vicepreşedintele Comisiei de Apărare a Senatului, Norica Nicolai (PNL) l-a apostrofat pentru că Strategia Naţională de Apărare nu fusese încă definitivată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Norica Nicolai a apreciat drept obligatorie elaborarea documentului până la sfârşitul acelui an, pentru a fi predat spre adoptare Parlamentului. Un punct de vedere similar a fost susţinut şi de către deputatul PSD Marian Săniuţă. În mod surprinzător, acestei poziţii i s-a raliat şi Mihai Stănişoară (PD), care a blamat  nefinalizarea la timp a proiectului Strategiei[5]. După cum am văzut anterior, toate aceste apeluri pentru cinstirea Legii au fost nebăgate în seamă de Cotroceni.

Tribulaţiile vieţii politice dâmboviţene – pur şi simplu – nu pot susţine un roman. Întâi, ce nu merită trăit nu merită povestit (la vremea respectivă, The Economist relata despre cum s-a ajuns în România la referendumul pentru suspendarea lui Băsescu prin cuvintele: “Luptă între pungaşi, fantome şi idioţi”[6]). Apoi, inconsistenţa personajelor, predictibilitatea anostă a acţiunilor lor, mizele mărunte, lipsa de stil şi anticalofilia etc. descurajează orice muză şi alungă inspiraţia. Ca atare, ne vom feri să oglindim frământările politice care au făcut ca preşedintele Băsescu să fie trimis de Parlament, cu de-a sila, într-o vacanţă chinuită. Să consemnăm doar că Legislativul şi-a justificat demersul şi prin împrejurarea că preşedintele a încălcat dispoziţiile Legii nr. 473.

Procedura de suspendare din funcţie a preşedintelui Traian Băsescu a fost demarată oficial, la 12 februarie 2007. În acea zi, PSD şi PRM au depus la Parlament cererea de suspendare însoţită de semnăturile a 160 de deputaţi şi senatori. Potrivit Propunerii de suspendare, Băsescu era acuzat că a desconsiderat dispoziţiile art. 65 alin. (2), lit. f) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 5 din Legea nr. 473/2004: “Modul sfidător în care se raportează Traian Băsescu la lege şi la obligaţiile sale prezidenţiale este demonstrat şi de refuzul său (aici nu este vorba de o omisiune) de a prezenta în Parlament Strategia naţională de apărare a ţării, în termen de 6 luni, aşa cum îl obligă prevederile art. 65 alin. (2), lit. f) din Constituţie şi art. 5 din Legea nr. 473/2004. Importanţa acestei strategii pentru ţară şi necesitatea ca aceasta să fie dezbătută de Parlament, pentru a căpăta forţa obligatorie rezultată din aprobarea Parlamentului, ne scutesc de orice comentariu cu privire la gravitatea faptei sale. De altfel, potrivit prevederilor art. 13 din legea menţionată, neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 5 poate atrage răspunderea administrativă, civilă sau chiar penală a celor vinovaţi”[7]. După această intervenţie, la 20 februarie 2007, Nicolae Văcăroiu (preşedintele Senatului) şi Bogdan Olteanu (preşedintele Camerei Deputaţilor) au adresat o scrisoare şefului statului prin care îi aduceau la cunoştinţă despre depunerea la Birourile Permanente ale celor două camere a propunerii de suspendare. Băsescu a comunicat, la 27 februarie 2007, exprimându-şi convingerea că “toate acţiunile şi declaraţiile” sale erau “conforme cu ordinea constituţională”[8].

În replică, la 28 februarie 2007, prin Hotărârea Parlamentului nr. 4, aleşii au decis constituirea unei comisii parlamentare care să ancheteze faptele pentru care considerau că preşedintele a nesocotit Constituţia. Rezultatul şi concluziile investigaţiei au fost cuprinse într-un raport. În documentul dat publicităţii la 21 martie se arăta sec, la punctul 17, faptul că Băsescu “nu a prezentat nici până în prezent Strategia naţională de apărare a ţării, încălcând prevederile art. 65 alin (2) lit. f) din Constituţia României şi art. 5 alin (2) din Legea nr. 473/2004”[9].

În cursul zilei, urmând traseul instituţional, propunerea de suspendare din funcţie a preşedintelui Băsescu a fost înaintată Curţii Constituţionale a României (CCR). Judecătorii CCR, în şedinţa din data de 5 aprilie 2007, au dezbătut problema cu care fuseseră sesizaţi şi au emis un aviz consultativ, formulat într-o manieră care aminteşte de oracolul de la Delfi: în viziunea lor, “dosarul se referă la acte şi fapte de încălcare a Constituţiei, săvârşite în exerciţiul mandatului care, prin conţinutul şi consecinţele lor, nu pot fi calificate drept încălcări grave, de natură să determine suspendarea din funcţie a Preşedintelui României”[10]. Avizul fiind doar consultativ, judecătorii s-au derobat, hotărând că Parlamentul trebuie să decidă “pe baza datelor şi informaţiilor care-i vor fi prezentate cu ocazia dezbaterilor asupra existenţei şi gravităţii faptelor pentru care s-a propus suspendarea din funcţie a Preşedintelui României”[11]. În mod paradoxal, CCR a fost contrazisă, chiar în aceeaşi zi, de către însuşi Traian Băsescu. Iată ce a afirmat şeful statului, profitând de ceremonia de depunere a jurământului de învestitură în funcţie a unor membri ai Guvernului: “Vedem interpretări că avem o Constituţie care poate fi încălcată grav sau mai puţin grav. Pentru ca niciunul dintre noii miniştri să nu aibă dubii, vreau să ştiţi că niciun articol din Constituţie, de la 1 la 156, nu poate fi încălcat nici puţin, nici mai mult grav. Orice încălcare a Constituţiei este un lucru grav şi asta spune articolul 95. Faptele grave care generează încălcarea Constituţiei se aplică tuturor articolelor în mod egal şi orice faptă a unui om politic, de la preşedinte până la ministru şi mai jos, prin care se încalcă Constituţia, este la fel de gravă”[12].

Avizul Consultativ al CCR nr. 1/2007 a fost publicat integral în Monitorul Oficial nr. 258 din 18 aprilie 2007. Vom zăbovi asupra acestui text, urmând ca cititorii să tragă singuri concluziile. Îi asigur că nu au nevoie să fie doctori în drept sau măcar să aibă o pregătire juridică, bunul simţ şi logica fiind suficiente. Întâi să ne lămurim ce au înţeles judecătorii prin fapte grave: “Curtea reţine că pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica funcţionarea autorităţilor publice”[13]. Mai limpede de atât nu se poate. Dacă eşti preşedinte, iar treaba ta este să faci un lucru cerut de acte normative şi, nefăcându-l, pui beţe în roate altor instituţii ale statului, batjocoreşti cumplit Constituţia. Nu trebuie ignorat faptul că Legea fundamentală, la articolul 80, cere ca preşedintele României să vegheze la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.

Curtea Constituţională a mai decis că, din punct de vedere juridic, gravitatea unei fapte se apreciază în raport cu valoarea pe care o vatămă, precum şi cu urmările sale dăunătoare, produse sau potenţiale, cu mijloacele folosite, cu persoana autorului faptei şi, nu în ultimul rând, cu poziţia subiectivă a acestuia, cu scopul în care a comis fapta[14]. Bun! Acum să vedem cum au ţinut seama judecătorii de toate acestea atunci când au analizat acuzaţia concretă de nerespectare a Legii nr. 473: “La pct. 3 din cap. IV (al propunerii vizând suspendarea - n.n.) se impută domnului Traian Băsescu faptul că în calitate de Preşedinte al României nu a prezentat în Parlament Strategia Naţională de Apărare a ţării, aşa cum era obligat prin prevederile Legii nr. 473/ 2004. Curtea Constituţională nu poate reţine cu privire la faptul imputat că reprezintă o încălcare a Constituţiei, în condiţiile în care realizarea sarcinii, implicând participarea mai multor autorităţi publice, s-a aflat în atenţia Preşedintelui şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării încă din luna februarie 2005, iar potrivit comunicatului de presă din 17 aprilie 2006, Consiliul a dezbătut documentul intitulat Strategia de Securitate Naţională. Cu Adresa nr. DSN 1/390 din 29 martie 2007, Preşedintele României a trimis preşedintelui Senatului documentul intitulat Strategia Naţională de Apărare a ţării, analizat şi avizat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării”[15]. Vă invit să facem împreună următorul exerciţiu de imaginaţie: să ne închipuim că, doi ani de zile, cetăţeanul X nu-şi plăteşte impozitul pe locuinţă. În consecinţă, fiscul îl amendează şi îi trimite o notificare. Omul nostru dă instituţia în judecată şi argumentează, în faţa instanţei: “Ştiţi, încă de acum doi ani, am discutat cu soţia şi cu copiii despre plata impozitului pe maşină. Numai că noi nu avem maşină. Iar în privinţa impozitului pe locuinţă, după ce am primit adresa prin care eram anunţat că sunt amendat pentru neachitarea acestuia în ultimii doi ani, am venit la fisc şi am plătit. Prin urmare, am respectat legea, iar amenda nu are temei”. Iar Justiţia “oarbă” îi dă dreptate de cauză. Cam aşa sună şi explicaţia judecătorilor Curţii Constituţionale, care – probabil – nu au înţeles ce înseamnă argumentul reductio ad absurdum, atunci când e vorba de interpretarea logică a unei legi. Să revedem art. 5 al Legii nr. 473, chiar dacă până acum cititorii îl ştiu deja pe de rost: “Preşedintele României, în termen de cel mult 6 luni de la data depunerii jurământului, prezintă Strategia Naţională de Apărare Parlamentului, care o dezbate şi o aprobă, prin hotărâre, în cadrul unei şedinţe comune”. Unde se face vorbire aici despre vreo Strategie de Securitate Naţională? Ar fi fost necesar să le fie reamintite stimabililor judecători vorbele lui Confucius: “Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sunt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Dacă treburile statului merg prost nici riturile şi nici muzica nu mai pot înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul nu mai ştie cum trebuie să se poarte”[16]. Mai departe, termenul nu e ferm precizat? Este obligaţia şefului statului una de rezultat sau una de diligenţă?

O obligaţia de rezultat sau determinată este caracterizată de faptul că este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, rezultatul fiind precis stabilit. Dimpotrivă, obligaţia de prudenţă şi diligenţă se distinge prin aceea că o persoană are îndatorirea de a depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat. Aşa, de pildă, un medic are datoria de a face tot posibilul pentru a trata un pacient, dar nu se obligă şi că acesta se va însănătoşi. CCR a tratat obligaţia de la art. 5, de parcă aceasta ar fi una de diligenţă, formulată în următorii termeni: “Preşedintele României, după depunerea jurământului, face şi el ce poate şi depune toate eforturile pentru a prezenta, cândva, oricând, în timpul mandatului său, Strategia naţională de apărare Parlamentului, care o dezbate şi o aprobă, prin hotărâre, în cadrul unei şedinţe comune”. Asupra acestui aspect, nu cred că mai merită să insistăm, lucrurile fiind evidente: preşedintele Băsescu nu a respectat Legea nr. 473, în ciuda părerii CCR. Dar prin aceasta a fost împiedicată funcţionarea autorităţilor publice? S-a ajuns şi la fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei?

Potrivit Legii nr. 473, preşedintele are la dispoziţie şase luni pentru a înainta Parlamentului Strategia de Apărare. După ce Strategia este aprobată de Parlament, devine baza pentru elaborarea Cartei Albe a Apărării Naţionale, care cade în sarcina Executivului. Iar cele două documente anterioare fundamentează Strategia Militară a României a cărei redactare îi revine Ministerului Apărării Naţionale. Pentru fiecare etapă există un soroc fără dubiu. În România, planificarea apărării este, prin urmare, de sus în jos – “top down”, puternic ierarhizată, actul cheie generându-le pe celelalte[17].

Ultima Strategie Militară a ţării, documentul de bază al Armatei, data din 20 aprilie 2000, când România nu era nici măcar stat membru NATO, realitate care nu a generat niciun frison pe spinările judecătorilor Curţii Constituţionale. Era evident că aceasta era perimată. Nu este vorba numai despre integrarea României în structurile euro-atlantice care a făcut caduc efortul statului român de a se apăra singur, ci şi despre evoluţiile mediului internaţional de securitate începând cu atacurile de la 11 septembrie 2001 şi războiul global împotriva terorismului în care Bucureştiul s-a implicat. Nu numai modificarea mediului de securitate intern şi extern impunea actualizarea Strategiei Militare. Aceasta era prevăzută de legile ţării. De altfel, documentul nu mai exista în 2007 nici măcar pe site-ul MApN, fiind considerat depăşit. Astfel, din cauză că preşedintele nu a trimis Parlamentului, în termen, Strategia Naţională de Apărare, Parlamentul nu a aprobat-o (cum trebuia conform Constituţiei), iar Guvernul a fost împiedicat să îşi îndeplinească obligaţia referitoare la conceperea Cartei Albe a Apărării, după cum şi MApN a fost în imposibilitatea de a-şi îndeplini sarcinile. Poate nu este lipsit de interes să amintim că, potrivit Constituţiei, preşedintele este şi “comandantul forţelor armate”, dar şi “garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”. La fel, nu trebuie ignorat că pactul fundamental îi cere să jure că va respecta Constituţia şi legile ţării. Parlamentul, Guvernul şi Ministerul Apărării sunt autorităţi publice? Este apărarea naţională o valoare? A fost aceasta vătămată? Au fost împiedicate instituţiile să funcţioneze? Şi toate acestea au fost generate tocmai de cel care trebuia să “vegheze la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”?

Reîntorcându-ne la judecătorii Curţii Constituţionale[18], aceştia au conchis, ca să sintetizăm, după cum ar spune Nenea Iancu, că Traian Băsescu a încălcat, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, dar nu grav, contractul social al naţiunii şi – de aceea – nu recomandă suspendarea preşedintelui, dar Parlamentul o poate face, dacă socoteşte altfel. Întrucât toată această bâlbâială incredibilă avea doar o valoare consultativă, la 19 aprilie 2007 Parlamentul a votat cererea de suspendare, cu 322 voturi pentru, 108 împotrivă şi 10 abţineri. A doua zi, prin Hotărârea nr. 1 din 20 aprilie 2007, CCR a respins “ca inadmisibilă, contestaţia formulată de domnul Traian Băsescu împotriva hotărârii de suspendare a sa din funcţia de Preşedinte al României” şi a constatat că “procedura privind suspendarea din funcţia de Preşedinte al României a domnului Traian Băsescu a fost respectată”[19]. Se părea că, pe căi încâlcite, Legea nr. 473 fusese răzbunată. După referendumul din 19 mai 2007, Traian Băsescu s-a întors la Cotroceni, iar Parlamentul, Executivul, MApN şi alte instituţii ale “statului de drept” făceau deja coadă pentru a călca, la rândul lor, Legea în picioare.

(Va urma)

 

 

 

 

 

 



[1] Anton Bacalbaşa, Moş Teacă, Editura Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2002, p. 240.

[2] George Orwell, Ferma Animalelor, Polirom, Iaşi, 2002, p. 200.

[3] Depeşă Mediafax: Stan: Preşedintele s-a lansat în construcţii legislative “fără relevanţă”, 29.06.2005.

[4] Bogdan Apostolescu, Ion Stan: Strategia de Securitate Naţională ar putea fi anticonstituţională. Traian Băsescu, acuzat că vrea să-şi subordoneze Guvernul, în Gardianul, nr. 1202 din 16 mai 2006, la http://www.gardianul.ro/2006/05/16/eveniment-c2/ion_stan_strategia_de_securitate_nationala_ar_putea_fi_anticonstitutionala-s79009.html,pagină consultată la 16 mai 2006.

[5] Depeşă Mediafax: Parlamentarii, nemulţumiţi de lipsa unei strategii de apărare naţională, 14.06.2006.

[6] Depeşă Mediafax: The Economist despre cum a ajuns România la referendum: Luptă între pungaşi, fantome şi idioţi, 19.05.2007.

[7] Parlamentul României, Camera Deputaţilor, Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, Traian Băsescu, p. 20-21. Documentul a fost postat iniţial pe site-ul PSD, la adresa http://www.psd.ro/newsroom.php?newi_id=169. Ulterior, a fost publicat de presă. Vezi, de pildă, Propunere de suspendare din funcţie a preşedintelui României, Traian Băsescu, în 22, nr. 8 din 20-26 februarie 2007, p. 10.

[8] Vezi Răspunsul Preşedintelui României la scrisoarea adresată de către Parlament cu privire la propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, la http://www.cdep.ro/caseta/2007/02/28/hp07554_suspendare.pdf, pagină consultată la data de 21.08.2009.

[9] Parlamentul României, Comisia comună de anchetă ca urmare a propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, Raportul Comisiei comune de anchetă ca urmare a propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, 21 martie 2007, p. 6.

[10] Curtea Constituţională, Biroul de presă, Comunicat de presă, 5 aprilie 2007.

[11] Ibidem.

[12] Administraţia prezidenţială, Departamentul comunicării publice, Comunicat de presă, Ref: Astăzi, 5 aprilie a.c., a avut loc, la Palatul Cotroceni, ceremonia de depunere a jurământului de învestitură în funcţie a unor membri ai Guvernului României, 5 aprilie 2007.

[13] Avizul Consultativ al CCR nr. 1/2007, în Monitorul Oficial nr. 258 din 18 aprilie 2007. Documentul mai este disponibil şi la http://www.ccr.ro/deciziitotal/pdf/2007/ro/avizconsultativ.pdf, pagină consultată la 2.02.2008.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Andrei Pleşu, Martirajul limbii române, în Dilema, nr. 171, 18-24 mai 2007, p. 3.

[17] Colonel dr. Mihai-Silviu Popescu, Planificarea apărării – abordarea de tip „top down”, în Gândirea Militară Românească, nr.  4/2007, p. 45.

[18] La deliberarea din 5 aprilie 2007 au participat preşedintele Curţii Constituţionale, Ioan Vida, şi  judecătorii Nicolae Cochinescu, Acsinte Gaspar, Kozsokár Gábor, Petre Ninosu, Ion Predescu, Şerban Viorel Stănoiu şi Tudorel Toader. 

[19] Curtea Constituţională, Biroul de presă, Comunicat de presă (II), 20 aprilie 2007.