Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


4 decembrie 2012

Dezastrul planificării apărării în România în perioada 2004-2012. “Romanul” Legii nr. 473/2004 (IV)

 Autor: Dr. Alexandru PURCĂRUŞ

Motto: “A poruncit câinelui şi câinele pisicii şi pisica şoarecelui, iar şoarecele de coadă şi-a atârnat porunca”

Proverb românesc

 Parturient montes, nascetur ridiculus mus (“Munţii trăiesc durerile facerii, se naşte un şoricel ridicol”)

Horatius, Ars poetica, versul 139

Legea află, pe litera şi spiritul ei, ce înseamnă blocajul instituţional

La 29 martie 2007 preşedintele Traian Băsescu a anunţat că a trimis Strategia Naţională de Apărare a ţării pe adresa Parlamentului, în timp ce această instituţie îl ameninţa cu suspendarea, tocmai pe motivul că nu respectă prevederile Legii nr. 473. După cum ne-am obişnuit, în România circulaţia actelor între autorităţile publice se face pe căi misterioase şi ocolite. La 5 septembrie 2007, documentul nu parvenise Camerelor[1]. El a fost înregistrat în caseta electronică a deputaţilor la 12 octombrie 2007. După ce l-au tras de urechi pe şeful statului pentru că a întârziat închegarea Strategiei, ne-am fi aşteptat ca – odată ce au intrat (în sfârşit!) în posesia ei – parlamentarii să o dezbată cu celeritate. Chiar dacă facem abstracţie de decenţă şi de moralitate, aleşii neamului aveau obligaţia legală de a aproba de urgenţă Strategia.

Este adevărat că Legea nr. 473 nu le impune aceasta expressis verbis, dar din interpretarea logică a textului nu există niciun dubiu: după cum am arătat anterior, Strategia stă la baza altor documente vitale pentru planificarea apărării, iar întârzierea asumării sale de către Parlament ar avea drept efect punerea în culpă a Guvernului, dar şi a Ministerului Apărării Naţionale, care au, la rândul lor, de respectat intervale stricte. Ceea ce, conform Legii nr. 473, trebuia să fie o colaborare armonioasă între instituţii, amintind de mişcarea rotiţelor unui ceas elveţian, s-a transformat într-un blocaj fără speranţă. Din păcate, raportul comun (favorabil) al celor două Comisii pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor şi Senat a fost gata la sfârşitul lunii februarie 2008 (sic!), când a fost creionat şi Proiectul de Hotărâre privind aprobarea Strategiei naţionale de apărare a ţării[2]. Nici plenul nu a fost mai harnic: Parlamentul, în şedinţă comună a celor două Camere, s-a îndurat să dezbată Strategia şi raportul comisiilor la…14 octombrie 2008. Câteva fragmente din stenograma şedinţei sunt elocvente pentru atenţia şi responsabilitatea cu care parlamentarii au privit sarcina ce le revenea:

“Doamna Norica Nicolai: Domnule Calimente, aveţi cuvântul pentru a prezenta raportul celor două comisii cu privire la Strategia Naţională de Apărare a ţării. Vă anunţ că domnul general Degeratu, din partea Administraţiei Prezidenţiale, ne stă la dispoziţie pentru a răspunde eventualelor intervenţii ale dumneavoastră. Vă rog, domnule deputat.

Domnul Mihăiţă Calimente: În conformitate cu competenţele ce ne revin, comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională a Camerei Deputaţilor şi Senatului au fost sesizate pentru a (sic!) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în anul 2007 în vederea prezentării şi aprobării acestuia de către Parlamentul României. În urma analizei raportului prezentat, comisiile au concluzionat că, în anul 2007, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi-a axat eforturile pe continuarea modernizării domeniului securităţii naţionale pentru o mai bună coordonare naţională a instituţiilor şi asigurarea integrării în funcţionare (sic!) în sistemele de securitate din care România face parte”[3].

Domnul Calimente a încurcat raportul comun al Comisiilor pentru apărare din Cameră şi Senat referitor la Strategie cu raportul aceloraşi comisii vizând activitatea CSAT în 2007. La sfârşitul intervenţiei, domnia sa a încheiat apoteotic: “În urma analizei, comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au avizat favorabil raportul comun privind activitatea desfăşurată în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în anul 2007 şi au hotărât să-l supună spre examinare şi aprobare plenului Parlamentului, în conformitate cu prevederile art. 65 alin. (2) lit. g[4] din Constituţia României, republicată[5]. Amuzant, dacă n-ar fi înfricoşător, este că niciun coleg nu l-a tras de mânecă, şi nu i-a strigat prezidentului: “Ce are a face? Chemaţi pe onorabilul orator la cestiune!”. De asemenea, nimeni nu s-a deranjat să-i adreseze vreo întrebare consilierului prezidenţial Constantin Degeratu apropo de Strategie, probabil, spre marea sa dezamăgire.

După o intervenţie a deputatului Dragoş Petre Dumitriu, care a vorbit despre orice, numai despre Strategia de Apărare nu, Norica Nicolai a tras concluziile, la finalul “prezentării şi dezbaterii” raportului referitor la Strategie: “Sigur, fără îndoială că Strategia de securitate a ţării (sic!) este deosebit de actuală astăzi când atacurile de securitate (sic!) vulnerabilizează România, dar sunt total asimetrice, pentru că ele vin din fragilitatea competenţei şi fragilitatea moralei unora care sunt aşezaţi de Constituţie şi de lege să apere securitatea naţională, dar nu mă pot abţine să nu dau un răspuns la ceea ce domnul coleg deputat comenta aici, am primit un răspuns la întrebarea mea, din nefericire pentru România mi l-a dat Omar Haissam şi nu cine ar fi trebuit să mi-l dea. Aşa că, stimaţi colegi, instituţiile au şi ele oamenii pe care-i merită şi păcat, că România şi instituţiile sale ar merita mai mult. (Aplauze)”[6].

Adoptarea Strategiei s-a produs în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 4 noiembrie 2008. Are cuvântul deputatul Bogdan Olteanu, preşedintele Camerei Deputaţilor: “La punctul 10 din ordinea de zi este înscris Proiectul de Hotărâre privind Strategia Naţională de Apărare a ţării. Stimaţi colegi, Strategia ne-a fost trimisă de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. S-au desfăşurat dezbaterile generale cu ocazia precedentei şedinţe. Avem de adoptat un proiect de hotărâre privind aprobarea acestei Strategii Naţionale de Apărare a ţării. Vă consult dacă sunt intervenţii. Nu sunt intervenţii”[7]. Proiectul de hotărâre a fost votat în unanimitate, existând totuşi trei abţineri. Hotărârea Parlamentului României nr. 30 din 4 noiembrie 2008 privind aprobarea Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării a intrat în vigoare la 28 noiembrie 2008, în urma publicării sale în Monitorul Oficial nr. 799[8].

Pe vremea lui Moş Ion Roată, pe obrazul pe care te scuipa boierul te putea săruta domnitorul, spălându-ţi astfel ruşinea. În vremuri mai proaspete, “Vodă” a pălmuit obrazul Legii, Parlamentul l-a admonestat pe “Tiran”, apoi a început şi dânsul a lovi în celălalt obraz. Să vedem acum care au fost efectele concrete ale tergiversării aprobării Strategiei de apărare de către Parlament. Chiar primele rânduri ale acestui document adoptat cu întârziere de Legislativ sunt grăitoare: “Strategia Naţională de Apărare a ţării a fost elaborată pe baza prevederilor Legii nr. 473/2004 privind planificarea apărării naţionale. Conform aceleiaşi legi, Ministerul Apărării va elabora, pornind de la prevederile Strategiei Naţionale de Apărare a ţării, Carta Albă a Apărării. Aceasta va include obiectivele politicii de apărare, măsurile şi acţiunile avute în vedere pentru îndeplinirea acestora. De asemenea, documentul va mai prezenta structura de forţe actuală şi viitoare, misiunile şi cerinţele specifice pentru Armata României, precum şi resursele care urmează să fie asigurate anual în vederea generării capabilităţilor militare necesare îndeplinirii misiunilor Armatei. În conformitate cu aceeaşi lege, Statul Major General va elabora Strategia Militară a României, care va cuprinde identificarea potenţialelor riscuri şi ameninţări militare la adresa securităţii naţionale, definirea obiectivelor militare naţionale, stabilirea conceptelor strategice şi operaţionale pentru îndeplinirea acestor obiective şi a misiunilor Armatei”[9].

După cum se observă, îndatoririle instituţiilor sunt plasate într-un viitor incert, fără a exista nicio trimitere la o dată concretă. Oare de ce? Prin comparaţie, Legea nr. 473/2004 este fermă: “După ce este însuşită de Guvern şi avizată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Carta Albă a Apărării se supune spre aprobare Parlamentului în termen de cel mult 6 luni de la acordarea încrederii Guvernului” (în conformitate cu prevederile art. 6, alin. 2). Este adevărat că, potrivit actului normativ, Ministerul Apărării Naţionale este dator să schiţeze proiectul.

Guvernul format de Călin Popescu-Tăriceanu a fost votat de Parlament şi învestit la 28 decembrie 2004. Dar, pentru că preşedintele Traian Băsescu a definitivat Strategia la 29 martie 2007 (ci nu după şase luni de la depunerea jurământului, adică în iunie 2005, cum îi cerea Legea), iar Legislativul a tărăgănat adoptarea ei până la 4 noiembrie 2008, Executivul nu şi-a putut îndeplini obligaţiile în domeniu. Guvernul Tăriceanu şi-a încheiat mandatul la 22 decembrie 2008, fără a fi lăsat vreo Carta Albă a Apărării. În patru ani, n-a putut să înfăptuiască ceea ce Legea îi pretindea să realizeze în şase luni. Neputinţa Guvernului a împins Ministerul Apărării Naţionale la neputinţă. Pentru că Legea nr. 473 îi cerea să întocmească, în termen de trei luni de la adoptarea Cartei Albe – şi pornind de la aceasta, dar şi de la Strategia de Apărare – Strategia Militară. Iată cum explica situaţia, la 18 mai 2008, ministrul de atunci al Apărării, Teodor Meleşcanu: “Da, din păcate aici, după alegerile din 2004, probabil şi datorită unor priorităţi care s-au acumulat sau s-au creat aproape în fiecare săptămână, probabil şi datorită obiectivului care era foarte presant al aderării la Uniunea Europeană, există senzaţia că problemele de securitate, de gândire a Strategiei de Apărare au trecut pe un plan secundar şi ne confruntăm cu o dublă întârziere: o întârziere în prezentarea de către preşedinte – cu practic doi ani a propunerilor sale privind Strategia Naţională de Apărare – la care se adaugă o întârziere în abordarea în cadrul Parlamentului a acestui document, ceea ce face ca, în realitate, în practică, prevederile legii să nu fi fost respectate şi, de aici, în cascadă, şi întârzierile din punctul de vedere al Ministerului Apărării în elaborarea Cartei Albe şi a celorlalte documente. Din punctul nostru de vedere, avem un material care merge pe diferite variante, care este elaborat şi aprobat la nivelul conducerii ministerului, în principiu, însă potrivit legii noi nu putem să facem acest lucru până când Parlamentul nu adoptă Strategia naţională, astfel încât documentul nostru să pornească de la principalele direcţii aprobate de Parlament”[10].

Avem, aşadar, o recunoaştere senină şi francă a faptului că o lege, în cazul nostru Legea nr. 473/2004, nu este respectată în România de către instituţiile statului. De remarcat că nu este vorba despre un act normativ care să mărească, de exemplu, salariile dascălilor şi care să fie pus între paranteze din considerente financiare. Să ne reamintim ce afirma preşedintele Traian Băsescu despre o asemenea ipoteză: Eu nu pot crede că o lege în România ar putea să nu fie aplicată. Deci, aici discutăm despre o lege în ceea ce îi priveşte pe profesori şi a nu o aplica ar însemna că nu mai suntem într-un stat de drept[11]. Nu există nicio scuză pentru încălcarea Legii! Cu toate acestea, când legea invocată de Băsescu nu a fost pusă în aplicare, guvernanţii au ridicat din umeri: “Nu sunt bani”. În cazul Legii nr. 473, gravitatea este cu atât mai mare cu cât obligaţiile pe care aceasta le stabileşte fac parte din fişa postului celor care sunt plătiţi de contribuabil pentru a asigura securitatea personală, securitatea naţională şi apărarea teritoriului ţării într-un mod eficient, transparent şi previzibil.

La rigoare, nici Tăriceanu, nici Meleşcanu nu au justificări rezonabile. Ambii au făcut parte din CSAT. Ambii cunoşteau conţinutul Strategiei de Apărare. Nimic nu-i împiedica să-şi pună oamenii la treabă, în aşteptarea deciziei Parlamentului, astfel încât chiar a doua zi să ofere naţiunii documentele cerute de lege. Ba chiar, după cum am văzut, în şedinţa CSAT din 17 aprilie 2006, MApN a fost desemnat minister integrator care să coordoneze  alcătuirea Strategiei de Apărare. În acest minister există o întreagă structură, condusă de un secretar de stat, care asigură “aplicarea politicii de apărare şi planificarea integrată a apărării”: Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare. Acest comando de gânditori nu a fost în stare să prezine o pagină măcar, rezultat al travaliului intelectual pentru care se bucură de remuneraţii şi prime. Explicaţia lui Meleşcanu (Legea nu a fost respectată pentru că România era ocupată cu integrarea europeană) este puerilă. Totuşi, alături de premierul Tăriceanu, are dreptul la circumstanţe atenuante. În schimb, nicio scuză nu mai poate fi găsită în favoarea lui Emil Boc. Guvernul Boc a fost validat prin votul Parlamentului la 22 decembrie 2008, deci la aproape o lună după adoptarea Strategiei de Apărare. Noul Executiv nu mai putea invoca nici necesitatea scrierii unei inventate Strategii de Securitate (o plăsmuise preşedintele Băsescu în 2006!). Aşadar, toate condiţiile erau asigurate pentru ca guvernul să-şi facă datoria. Mai mult, în Programul de guvernare 2009-2012, la capitolul 23, rezervat domeniului apărării naţionale, se preciza: “Stadiul de elaborare a documentelor strategice în domeniul apărării:

• Strategia Naţională de Apărare a fost aprobată de Parlament în noiembrie 2008;

• Carta Albă a Apărării este în stadiul de proiect finalizat şi revizuit, însă nu a fost supusă aprobării Parlamentului;

• Strategia Militară a României se află în stadiul de proiect (…)”[12].

Ce pricepem de aici? Că guvernul Tăriceanu lucrase la o versiune a Cartei Albe a Apărării, pe care succesorul său abia instalat o “finalizase” şi o “revizuise” şi că nu-i rămânea decât să o ofere Parlamentului pentru avizare, conform Legii. Şi ni se mai spune că  Strategia Militară se afla în lucru.

În data de 13 octombrie 2009, guvernul Emil Boc a fost demis de Parlament prin moţiune de cenzură. De data aceasta fără nicio legătură cu Legea, deşi ar fi meritat-o. Pentru că, la aproape un an după ce se lăuda în propriul program de guvernare că dispune de Carta albă a apărării, nu s-a ostenit să o trimită Legislativului. Prin urmare, nici Mihai Stănişoară, succesorul lui Meleşcanu în fruntea MApN, nu s-a învrednicit cu definitivarea Strategiei Militare. Ni s-ar putea replica faptul că “nu e vina lui, deoarece Guvernul nu a terminat Carta Albă”. Totuşi, Mihai Stănişoară era ministru al Apărării în Guvernul Boc! În 1998, într-o situaţie similară, MApN a făcut presiuni asupra celorlalte structuri ale statului pentru a determina apariţia Strategiei de Securitate Naţională (documentul principal al planificării apărării din acea perioadă). Constantin Dudu Ionescu, pe atunci secretar de stat în MApN, a dezvăluit că, la insistenţele Armatei, a fost adoptată Strategia de Securitate, pentru ca şi Strategia Militară să poată primi mai repede undă verde[13]. Acelaşi lucru îl putea face şi Mihai Stănişoară, explicându-i lui Emil Boc şi insistând asupra necesităţii respectării Legii. Ceea ce nu s-a întâmplat!

Am văzut “modul de operare” al Executivului şi Legislativului. Ne putem întreba ce a păzit atât amar de timp cealaltă “putere a statului de drept”, respectiv Justiţia? Cum a acţionat în virtutea art. 13 din Lege: “Încălcarea ori neîndeplinirea prevederilor prezentei legi de către persoanele cu atribuţii în organizarea şi realizarea planificării apărării atrage, după caz, răspunderea administrativă, civilă sau penală”? În zadar aşteptăm răspunsuri, pentru că Justiţia (care mima că e ocupată la rândul ei cu integrarea europeană) orbise tot admirându-se la TV în roluri în care mima că înfăptuieşte dreptatea cu mascaţi. Amuzant este că procurorul general al României, Codruţa Kovesi, devenea colonel în Armata Română, printr-un ordin din 2010, al altui ministru al Apărării, Gabriel Oprea, deşi nu efectuase stagiul militar[14]. Iar în timpul ăsta, “băieţii noştri din teatre” sufereau din cauza dotării nesatisfăcătoare, când nu se întorceau acasă înveliţi în tricolor, MiG-urile îmbătrâneau în hangare epuizându-şi rezerva de zbor şi fregatele rămâneau nemodernizate, presimţind că vor avea într-un final soarta submarinului “Delfinul”, despre care unii miniştri ai Apărării visau că îl vor repune în funcţiune[15].

Spre cinstea lor, au existat şi militari care au “mişcat în front”, sau, după propria lor expresie, au abdicat de la principiul “Armata tace şi înghite!”[16]. Astfel, generalul maior (r) Iordache Olaru – fostul şef al Direcţiei Planificare Strategică a Armatei – a adresat, în septembrie 2009, o scrisoare virulentă candidaţilor la Preşedinţie. Amărăciunea celui care şi-a slujit o viaţă Patria răzbate din rândurile rămase, din nenorocire, fără ecou: “Recent am urmărit pe micul ecran, doi reprezentanţi ai partidelor aflate la putere, care discutau despre achiziţia avioanelor multirol. Jalnică prestaţie, prin ignoranţa şi suficienţa cu care abordau o chestiune importantă de securitate naţională! Unul dintre ei afirma că NATO ne va rambursa banii pe care îi vom cheltui pentru achiziţia avioanelor! Iar celălalt declara că România nu mai are nevoie de aviaţie, pentru că aliaţii ne asigură apărarea aeriană. Stupefiant!”[17]. Generalul ® Olaru propunea o listă de măsuri urgente căreia viitorul pater patriae să îi dea curs; între altele, el cerea: “Elaborarea şi publicarea Strategiei Naţionale de Apărare, până în iunie-iulie 2010, urmată apoi de Carta Albă, Strategia Militară, Legea apărării, Viziunea strategică, pe 20 de ani, a ministerului, cu privire la problemele de apărare şi Legea privind planficarea bugetară multianuală”[18]. Domnul general ® Olaru a strigat în pustiu. În martie 2012 (sic!), România nu dispunea încă de o Cartă Albă a Apărării sau de o Strategie Militară! Ceea ce nu a împiedicat MApN, în perioada 2005-2010, să invoce sau să facă trimitere la aceste acte inexistente, aşa cum, uneori, soldatul care şi-a pierdut un picior în tranşee simte furnicături în talpă.

Astfel, în 2005, Ministerul îşi asuma următoarele direcţii de acţiune:

 În domeniul politicii de apărare

În anul 2006, vor fi finalizate documentele programatice ale planificării apărării, conform legislaţiei în vigoare, după apariţia Strategiei de Securitate Naţională (sic!; subl.n.).

Carta Albă a Apărării va prelua şi dezvolta direcţiile de acţiune stabilite prin Strategia de Securitate Naţională (subl.n.), reflectând evoluţiile şi modificările produse în cadrul sistemului naţional de apărare. Pe baza Strategiei de Securitate Naţională, a Cartei Albe a Apărării şi a documentelor NATO relevante, Ministerul Apărării Naţionale va elabora în anul 2006 o nouă Strategie Militară a României (subl.n.), care va avea în vedere:

- promovarea intereselor şi obiectivelor de securitate ale statului român în corelare cu politicile specifice ale NATO şi Uniunii Europene;

- dezvoltarea capabilităţilor care să permită desfăşurarea operaţiilor pe teritoriul naţional, în aria de responsabilitate a NATO, precum şi într-un mediu strategic mai extins, influenţat permanent de factori care impun schimbarea”[19] etc. etc.

În 2006, MApN afirma că a elaborat Concepţia de înzestrare cu sisteme şi echipamente majore a Armatei României în perioada 2006-2025, “în conformitate cu: Carta Albă a Apărării, Strategia Naţională de Apărare a ţării, Strategia Militară a României […](subl.n.)”[20].

În 2007, în Strategia de transformare a Armatei României identificăm altă “aflare în treabă”, adică repetarea mecanică a unor cuvinte goale: “La nivel naţional, sistemul integrat de planificare a apărării stabileşte modul de implementare a cerinţelor Strategiei Naţionale de Apărare a ţării, Cartei Albe a Apărării, Strategiei Militare a României (subl.n.), astfel încât Armata să poată îndeplini misiunile ce-i revin”[21]. În fine, în Planul strategic al Ministerului Apărării Naţionale (2010-2013), fragmentul care urmează apare de şase ori!

“Acte normative şi documente de politici publice planificate ce urmează a fi elaborate: Carta albă a apărării” (subl.n.)[22]. Nu are niciun rost să mai înşirăm asemenea documente, pe seama bunăvoinţei cititorilor. Mai adăugăm doar că, uneori, organismele de învăţământ din Minister solicitau în bibliografiile pentru diferite examene consultarea acestor strategii nenăscute. Cei care şi-ar fi dorit, de pildă, să urmeze cursurile Colegiului de Război (din Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”) începând cu anul universitar 2006-2007, trebuia musai să citească Strategia Naţională de Apărare, Bucureşti, 2006[23], în timp ce elevilor de la Academia Forţelor Terestre din Sibiu li se pretindea să citească Strategia militară a României (proiect), Bucureşti, 2005[24]. Şi exemplele pot continua.

Am ajuns cu povestea noastră la 14 decembrie 2009, când Traian Băsescu şi-a epuizat primul mandat de preşedinte al României. Pe cale de consecinţă, data corespunde şi încheierii primului ciclu al planificării apărării, în acord cu Legea nr. 473. Am văzut cu ce rezultate şi cu ce urmări: munţii instituţionali ai statului s-au opintit şi ciocnit cap în cap, doar pentru a zămisli un document patetic de…15 pagini (în versiunea trimisă Camerelor); Legea a fost călcată în picioare. Nu putem închide totuşi această secţiune, fără a ne referi la modul în care Parlamentul a ratat prilejul de a pune ordine în legislaţia din speţa noastră, pentru ca neajunsurile şi abuzurile evocate să nu se mai repete. La 6 noiembrie 2007, deputatul PSD Marian Florian Săniuţă a depus la Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor o propunere legislativă vizând modificarea unui articol din Legea nr. 415/2002 privind funcţionarea CSAT. Spicuim din Expunerea de motive care însoţea proiectul: “La nivelul legislaţiei naţionale privind elaborarea, aprobarea şi avizarea documentelor strategice în domeniul apărării naţionale există o anumită discontinuitate terminologică. Astfel, art. 62 alin. (2) lit. f) din Constituţiea României (sic!) menţionează că cele două Camere ale Parlamentului se reunesc în şedinţă comună pentru: «aprobarea Strategiei Naţionale de Apărare a ţării», iar art. 4, alin (1) din Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării menţionează, de asemenea, Strategia Naţională de Apărare a României ca document fundamental pentru planificarea apărării la nivel naţional. Cu toate acestea, în art. 4, lit. a) pct. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, elaborat anterior modificării Constituţiei, se menţionează faptul că CSAT «analizează şi/sau propune, potrivit legii, promovarea Strategiei de securitate naţională a României»”[25]. În consecinţă, deputatul Săniuţă propunea înlocuirea  termenului de Strategie de Securitate Naţională – existent în în legea CSAT – cu cel de Strategie Naţională de Apărare. Aceasta se întâmpla, să reamintim, la doar o lună după ce deputaţii, care primiseră de la Cotroceni Strategia de Securitate Naţională a României, afirmaseră că un asemenea document nu există în legile ţării. Firesc ar fi fost, în aceste condiţii, ca parlamentarii să fie consecvenţi şi să aprecieze iniţiativa lăudabilă a colegului lor. Dar, înainte ca Parlamentul să ia în dezbatere proiectul, după cum era şi normal, era nevoie de consultarea Consiliului Legislativ. La 16 noiembrie 2007, CLR a dat aviz negativ propunerii legislative, motivând că Strategia de Securitate Naţională a României şi Strategia Naţională de Apărare a ţării reprezintă “noţiuni distincte”.

Vă garantez că ne pierdem timpul reproducând exact argumentaţia Consiliului Legislativ, aşa încât vă propun o prezentare succintă a câtorva dintre erorile flagrante ale acesteia. În primul rând, juriştii CLR au procedat asemeni unui tălmaci neexperimentat care întâlneşte într-un text din altă limbă cuvintele “apă de foc” pe care le  traduce prin “apă pentru stins incendiile”, fiind prea leneş şi delăsător să mai cerceteze un dicţionar de expresii şi locuţiuni. Consiliul Legislativ a dedus că, dacă în diferite texte de lege întâlnim formulări de tipul “securitatea naţională şi apărarea ţării”, înseamnă că securitatea ≠ apărare (altminteri ar fi vorba de un pleonasm), deci Strategia de Securitate ≠ Strategia de Apărare. Gafa constă în aceea că juriştii nu au avut răbdarea să vadă dacă nu cumva există definiţii legale ale sintagmelor “strategie de securitate” şi “strategie de apărare”.  O altă “scăpare” evidentă este consultarea cu predilecţie a actelor normative apărute înainte de revizuirea Constituţiei în 2003, unele dintre ele devenite caduce. Hilar este faptul că, în goana lor de a da exemple de texte juridice în care apare termenul “securitate”, angajaţii CLR au citat Legea nr. 473, care priveşte Strategia de Apărare şi stabileşte ce trebuie să cuprindă aceasta: “definirea intereselor şi obiectivelor naţionale de securitate, evaluarea mediului internaţional de securitate,…,direcţiile de acţiune şi principalele modalităţi pentru asigurarea securităţii naţionale a României în cadrul Alianţei” (sublinierile aparţin CLR)[26]. Păi, dacă o Strategie de Apărare conţine atâtea lucruri privitoare la securitate, ce ar trebui să cuprindă o Strategie de Securitate? Cumva chestiuni legate de apărare? Subliniez aici faptul că, în studiile de securitate internaţionale, în discuţiile savante, mă rog, printre oamenii informaţi, securitatea şi apărare sunt, într-adevăr, noţiuni care nu se suprapun până la identitate. Pe noi ne interesează însă aspectele reglementate de Legea română! Ca să interpretez Legea nr. 473 nu fac apel la Barry Buzan[27], ci la teoria generală a dreptului care, în orice universitate, se predă studenţilor boboci!

După cum am arătat anterior Strategia de Apărare din Legea nr. 473 are exact acelaşi conţinut şi definiţie juridică ca şi Strategia de Securitate din Ordonanţa Guvernului nr. 52/1998, numai că primul act normativ îl abrogă pe celălalt. Să le reamintim profesioniştilor de la CLR cum formula Aristotel, identitatea: Identic în sine se zice despre lucrurile a căror materie e una, fie ca specie, fie ca număr, cât şi despre acelea a căror substanţă e una. De aici reiese limpede că identitatea este un fel de unitate, o unitate de existenţă a unei pluralităţi sau aceea care rezultă din considerarea mai multor lucruri ca unul, ca atunci când spunem că un lucru e identic cu sine, caz în care acelaşi lucru e socotit ca două lucruri”[28]. În legislaţie nu mai există nicio altă lege care să definească un act numit Strategie de Securitate, care să stabilească ce trebuie să conţină un asemenea document, care este traseul său instituţional sau care este opozabilitatea sa.

Errare humanum est!, vorba strămoşilor noştri romani care puneau mare preţ pe drept. Mai exista şansa ca poziţia Guvernului să estompeze aiureala juridică a CLR. Să urmărim punctul de vedere al Executivului (Tăriceanu) transmis Parlamentului la 7 decembrie 2007: “Precizăm că Strategia de Securitate Naţională şi Strategia de Apărare tratează, la dimensiuni diferite şi cu instrumente diferite, realizarea obiectivelor naţionale şi colective de securitate, respectiv de apărare, astfel:

- accepţiunea dată conceptului de “securitate” de către organismele internaţionale în ale căror documente acesta cuprinde toate domeniile ce stau la baza asigurării şi funcţionării entităţilor instituţionale la nivel naţional şi internaţional, acoperă inclusiv domeniul apărării;

- Strategia de securitate naţională este un instrument de management macrosistemic – previzionează participarea instituţională a întregii naţiuni;

- Strategia Naţională de Apărare este un instrument sistemic şi se adresează direct sistemului apărării;

- Strategia de securitate naţională se constituie ca bază pentru elaborarea documentelor de planificare a apărării (subl.n.) şi a măsurilor şi responsabilităţilor pentru toate instituţiile statului”[29].

O explicaţie minunată! Ni se prezintă “accepţiunea dată conceptului de «securitate» de către organismele internaţionale”, dar este ignorată tocmai Legea nr. 473: “Strategia Naţională de Apărare a României este documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional” (subl.n.).

În ciuda părerilor CLR şi ale Guvernului, proiectul lui Săniuţă a fost adoptat de Camera Deputaţilor, la 5 februarie 2008. Dar nu cum v-aţi fi aşteptat, adică în urma unor schimburi de argumente juridice, ci ca urmare a depăşirii termenului de 45 de zile!, în care trebuia dezbătut şi supus votului final. În Senat însă, Cameră decizională, a prevalat punctul de vedere al Guvernului şi al CLR. Astfel, în Monitorul Oficial nr. 533 din 15 iulie 2008 era publicată Legea nr. 141 din 10 iulie 2008 pentru modificarea art. 4 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 415/ 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, care-i oferea CSAT atribuţia promovării: “Strategiei de Securitate Naţională a României şi a Strategiei Naţionale de Apărare a ţării”[30]. Ce se mai poate spune? Poate doar să-l îngânăm pe avocatul poporului, Ioan Muraru, care, la 10 octombrie 2006 constata cu tristeţe: “Uneori, dar supărător, se încalcă prevederile constituţionale. Asemenea încălcări provin din partea Parlamentului prin unele legi pe care le adoptă, provin din partea Guvernului prin anumite hotărâri şi ordonanţe pe care le adoptă. Asemenea încălcări sunt observate prin actele unor autorităţi publice”[31]. În aceste condiţii, de la cine mai poate spera cetăţeanul îndreptarea strâmbătăţilor? Ce autoritate mai poate sesiza? Milan Kundera povesteşte cum, în perioada dictaturii comuniste, poliţia “arestase” manuscrisul unui celebru filosof ceh.  Scriitorul s-a dat de ceasul morţii pentru a-şi apără prietenul şi a recupera cele o mie de pagini, rezultatul unei munci de zece ani: “Am dezbătut varianta trimiterii unei scrisori deschise peste hotare pentru a transforma această confiscare într-un scandal internaţional. Ne era cât se poate de limpede că nu trebuie să adresăm această scrisoare unei instituţii sau unui om de stat, ci numai şi numai unei personalităţi mai presus de politică, unei personalităţi care reprezenta o valoare morală indiscutabilă, o personalitate unanim recunoscută în Europa. Cu alte cuvinte unei mari personalităţi culturale”[32]. În cele din urmă, i-au scris lui Jean-Paul Sartre, al cărui răspuns prompt a determinat cerberii comunişti să returneze manuscrisul. Avem intelectuali şi în România. Legea îşi poate afla ocrotitorii! Despre ei va fi vorba în paginile următoare.  

Legea pică pe mâna experţilor

Motto: “Şi dacă tot ce-nveţi în fiecare zi

 nu pui în faptă, -i ca şi cum nimic n-ai şti.

 Şi nu mai eşti nici cărturar, nici învăţat,

 ci doar catârul cu ceasloave încărcat

 Şi cum să ştie bestia-aceasta fără minte,

 de duce-n cârcă lemne, -ori cărţi

 cu-nvăţăminte”[33]

  Saadi

La 16 februarie 2010, în Revista 22 a fost publicată o scrisoare deschisă adresată domnului Henri Paul, Ambasadorul Franţei în România. Cităm începutul acestei misive semnate de peste 40 de intelectuali (universitari, scriitori etc.):

 Domnule Ambasador,

 Am aflat cu îngrijorare despre intenţia guvernului francez de a aproba vânzarea către Rusia a unei nave de luptă din clasa Mistral şi despre disponibilitatea sa de a studia o cerere suplimentară a Moscovei, formulată recent, în vederea cumpărării a încă trei nave de acest tip. Navele Mistral nu sunt arme destinate să descurajeze un eventual atac, iar motivele pentru care Rusia doreşte să achiziţioneze aceste sisteme sofisticate, cu posibilităţi ofensive recunoscute, nu pot scăpa nimănui”[34]. Rezultatul? La 17 iunie 2011, Federaţia Rusă şi Franţa au anunţat semnarea contractului prin care Moscova achiziţiona două nave de tip Mistral[35]. Ulterior, ministrul rus al Apărării, Anatoli Serdiukov, a exprimat intenţia ţării sale de a mai obţine alte două nave similare[36]. Am făcut aceste precizări pentru a evidenţia lipsa de impact şi de influenţă a demersului stimaţilor gânditori ai cetăţii. Gestul n-a fost numai gratuit, ci şi facil, iar dedesubturile sale pot fi uşor scoase la iveală.

În numărul din 15 decembrie 2009, Revista 22 prelua din Le Monde un articol în care André Glucksmann vitupera împotriva politicienilor francezi care curtau insistent Moscova, permiţându-i accesul la tehnologie militară de vârf[37]. Reprezentanţii societăţii civile dâmboviţene cunoşteau atitudinea confraţilor din Hexagon: “Unii intelectuali francezi – Françoise Thom, André Glucksmann, Alain Finkielkraut, al căror avertisment lucid îl salutăm – au denunţat cu vigoare eventualitatea acestei periculoase tranzacţii care este, din păcate, pe cale de a se concretiza. Alăturându-ne lor, vă rugăm, domnule Ambasador, să transmiteţi autorităţilor franceze dezamăgirea şi protestul nostru”[38]. Curajoasa lor luare de poziţie nu reprezenta, practic, decât asocierea cu unele dintre cele mai respectate voci din Occident. Fără a-i acuza de faptul că încercau să se împărtăşească din slava altora, se poate remarca atitudinea de “listaci”, atât de des întâlnită pe plaiurile mioritice. Au, oare, coborât-au locatarii turnurilor de fildeş din România pe pământ, pentru a-şi oferi braţul şi peniţa amărâtei Legi nr. 473/2004? Interesul lor pentru politica externă sau pentru studiile de securitate şi apărare, pentru respectarea statului de drept este unul real sau unul pur conjunctural şi superficial? Pentru a răspunde, să cercetăm întâi cum a reflectat media fantastica poveste a Legii.

În ciuda temei neprietenoase şi fără lipici la public, presa a tratat subiectul de-a lungul timpului, abordându-l mai ales din perspectiva mizelor politice. Dar interesul pentru analiză a lipsit, iar faptul că Legea a fost sfidată a fost trecut cu vederea. “Câinii de pază ai democraţiei” s-au mulţumit să citeze opiniile unor parlamentari din opoziţie, care-i reproşau preşedintelui violarea Constituţiei. Faptul că abuzul a fost de lungă durată a deturnat atenţia ziariştilor, atraşi mai degrabă de efemerul senzaţional. Presa nu a construit un dosar al Legii nr. 473/2004. În plus, având puţini specialişti pe această nişă, a apelat la părerile unor “experţi”, care mai mult au încurcat lucrurile decât le-au scos la lumină, ei înşişi făcând frecvent confuzii între Strategia de Securitate, Strategia de Apărare sau cea Militară. Astfel, Raportul cu privire la securitatea naţională a României, elaborat de CSIS la 30 martie 2007 anunţa că CSAT a aprobat în şedinţa din ziua anterioară “o nouă Strategie Militară a României”, în loc de Strategia de Apărare[39]. Dacă media nu a exploatat la maximum tema, există în schimb o literatură de specialitate surprinzător de bogată. S-au scris cărţi, articole, studii. Au fost susţinute chiar doctorate. Cei care s-au întrecut pe ei înşişi au fost, de departe, militarii.

Să ştergem de praf operele savanţilor cazoni care, din păcate, nu se bucură de aprecierea şi notorietatea pe care le-ar merita. Dar cum îi deosebim de mireni, de neiniţiaţi? “Ca să fii scriitor militar trebuie să mai îndeplineşti câteva condiţii: ori să scrii pe teme militare, ori să scrii pe orice temă, dar să fii purtător de uniformă. Îndeplineşti aceste condiţii cumulate, ai devenit scriitor militar”[40]. Cărturar cu epoleţi sau civil, dacă eşti interesat de armată, capeţi statut de soldat: ar însemna că autorul acestor rânduri se poate recomanda drept scriitor militar, ceea ce este hilar. Dincolo de această distincţie, mai interesant este, din punctul nostru de vedere, să ne aplecăm întâi asupra publicaţiilor de sub egida MApN. Ulterior, vom zăbovi şi asupra autorilor care nu sunt îmbrăcaţi în kaki. De ce ne interesează studiile girate de MApN?

În primul rând, pentru că aceste materiale sunt tipărite pe banii contribuabililor. În al doilea rând, pentru că unii experţi militari nu scriu din simpla plăcere de a comunica, ci sub imperiul unei sarcini de serviciu. Din nou, este vorba despre “mărunţişul” cetăţeanului care cotizează la buget. În sfârşit, pentru că avem de-a face cu o interpretare semi-oficială (este adevărat că “responsabilitatea privind conţinutul revine în totalitate autorilor”, dar scriitorii îşi pun numele sub umbrela MApN). Iată ce putem afla referitor la aspectele care ne interesează dintr-un studiu al colonelului Crăişor-Constantin Ioniţă: “În calitate de ţară membră a NATO, România a adoptat un proces de planificare a apărării similar cu cel al Alianţei Nord-Atlantice (subl.n.), care cuprinde următoarele domenii ([Nota nr. 1:] principalele domenii ale planificării apărării sunt prevăzute în Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării – subl.n.): planificarea forţei; planificarea armamentelor; planificarea resurselor; planificarea logistică; planificarea pentru comandă, control şi comunicaţii; planificarea pentru urgenţe civile”[41]. Până aici, totul este uşor de pătruns: actul normativ care reglementează planificarea apărării în România impune autorităţilor autohtone să se conformeze standardelor Aliaţilor. Dar, pe aceeaşi pagină, autorul simte nevoia să ignore tocmai Legea pe care o invocase, înainte ca însăşi cerneala să se fi uscat: “Strategia de Securitate Naţională a României, conţine (sic!), ca parte distinctă, Strategia Naţională de Apărare, şi reprezintă documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional. Ea se prezintă Parlamentului de către Preşedintele României, în termen de cel mult trei luni de la investitură (sic!) (subl.n.) [...]”[42].

Într-un singur paragraf, domnul Ioniţă face trei erori grave (dacă facem abstracţie de virgula dintre subiect şi predicat din prima propoziţie şi de folosirea inadecvată a cuvântului “investitură”):

1) Legea nr. 473/2004, ca să nu mai vorbim de Constituţie, nu conţine nicio referire la vreo Strategie de Securitate;

2)  Legea nr. 473/2004 stabileşte fără tăgadă că “Strategia Naţională de Apărare a României este documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional” (art. 5).

3) Legea nr. 473/2004 îi cere şefului statului să remită SNAp Parlamentului “în termen de cel mult 6 luni de la data depunerii jurământului” (art.5).

Dar cum să ne mai minunăm, când pe însăşi pagina MApN există neconcordanţe stridente astfel încât aflăm că: “Directiva de Planificare a Apărării are ca scop asigurarea direcţiilor pentru elaborarea programelor majore ale MApN şi furnizarea limitelor de finanţare pentru următorii 6 ani. Se elaborează pe baza Strategiei de securitate naţională (subl.n.), Cartei Albe a Apărării, Directivei Ministeriale NATO şi Strategiei Militare a României”[43]. Pe o singură pagină, militarii se contrazic singuri, ilustraţia fiind negată de explicaţie!

Aidoma, când ministerul prezintă Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare, cititorul este informat că: “În conformitate cu prevederilor (sic!) Legii nr. 473/4.11.2004, documentele pe baza cărora se realizează planificarea apărării naţionale sunt: Programul de Guvernare, Strategia de Securitate Naţională (subl.n.), Carta Albă a Guvernului, strategiile, planurile şi programele departamentale elaborate de ministerele şi instituţiile care au răspunderi în domeniul securităţii şi apărării naţionale. Planificarea apărării în MApN este fundamentată pe un sistem de planificare, programare, bugetare şi evaluare (PPBES), compatibil cu cel al membrilor Alianţei”[44].

Îi provoc pe membrii Departamentului să-şi recitească propria Lege şi să arate unde există vreo menţiune la Strategia de Securitate Naţională. “Se sparie gândul!”, zisa lui Miron Costin. Să deschidem acum o lucrare a domnului doctor Marian Zulean, ofiţer în rezervă, expert în “analiza politicilor publice, securitate internaţională şi relaţii civil-militare”. Spre stupoarea noastră, domnia sa a silabisit Legea şi a înţeles că “Strategia de Apărare este documentul de bază pentru planificarea apărării”[45]. Apoi, câteva paragrafe mai la vale, povesteşte despre adoptarea Strategiei de Securitate în 2006, despre conţinutul său, fără a ne lămuri în privinţa legislaţiei care guvernează existenţa şi rostul unui asemenea document[46]. O face însă după vreo sută de pagini: “În conformitate cu «Legea privind Planificarea Apărării Naţionale a României», planificarea apărării se bazează pe decizii strategice şi pe opţiuni ale Parlamentului României, preşedintelui şi Guvernului, dar şi ale altor instituţii publice care au responsabilităţi pentru apărarea şi securitatea naţională. Potrivit acestei legi, valorile şi interesele naţionale, riscurile şi ameninţările la adresa acestor valori, precum şi principiile pentru asigurarea securităţii naţionale a României sunt definite printr-un document prezidenţial prezentat oficial Parlamentului – Strategia de Securitate Naţională (subl.n.)[47]. Nu ne rămâne decât să ne plecăm în faţa adevărului rostit de Titu Maiorescu care observa, în 1873, că “privilegiul exclusiv al omului în ciuda celorlate animale este beţia de cuvinte”[48]. Afirmam anterior că, pentru descifrarea Legii nr. 473, este ineficientă trimiterea la Barry Buzan. La Barry Buzan, poate, dar s-au găsit unii care să-l cheme în sprijin pe “juristul”...Samuel Huntington: Legea planificării apărării, de exemplu, se referă la apărare ca la un capitol distinct al securităţii naţionale, în spiritul celor mai clare definiţii în domeniu. Astfel, Samuel Huntington consideră că securitatea naţională este un concept mult mai larg decât securitatea militară, fiind compusă din securitatea militară, securitatea internă şi securitatea situaţională. În această abordare, dacă «securitatea internă se referă la măsurile de combatere a subversiunii interne, anume eforturile de a slăbi şi distruge statul din interior, iar securitatea situaţională are în vedere măsurile de adaptare permanentă la schimbările sociale, economice, demografice şi politice, interne şi internaţionale, care pot avea drept consecinţă slăbirea puterii statului», putem spune că securitatea militară constituie un concept foarte apropiat de ceea ce numeşte Legea 473/ 2004 «apărare»”[49].

Prin urmare, dacă ne raportăm la Huntington, apărare = securitate militară. Dar dacă ne raportăm pur şi simplu la lege? Ne dumireşte acelaşi autor: Să precizăm în continuare că acest înţeles al termenilor, care face oarecare ordine în fluxul raţionamentelor din domeniu, este contrazis de o analiză atentă a Legii apărării naţionale, care extinde conceptul de apărare către cel de securitate naţională (subl.n.). [...] Legea fundamentală pare a da acelaşi înţeles extins conceptului de apărare, stabilind că se organizează şedinţe comune pentru «aprobarea Strategiei naţionale de apărare a ţării». Parcă pentru a complica şi mai mult lucrurile, Legea 473/ 2004 descrie conţinutul Strategiei de apărare ca pe o Strategie de securitate (subl.n.)  [...].[50] Adică, dacă ne raportăm doar la lege, apărare = securitate, Strategie de Apărare = Strategie de Securitate. Atunci de ce mai era nevoie de Huntington? Pentru că l-a inspirat pe şeful statului (sau pe consilierii săi), care, dacă vă mai amintiţi, spunea la 17 aprilie 2006: “Conceptul de apărare este inclus în cel de securitate (subl.n.) şi, din acest motiv, trebuiau stabilite principiile şi coordonatele Strategiei de Securitate Naţională pentru a putea să dezvoltăm de aici un segment inclus în Strategie, adică Strategia Naţională de Apărare a ţării”[51].

Hotărât lucru, analiştii militari se sfiesc să spună lucrurilor pe nume. Un alt exemplu în acest sens este oferit de către Constantin Moştoflei  (cercetător ştiinţific gr. I, directorul Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate). Domnia sa a scris, din perspectiva noastră, un articol documentat, bine intenţionat privind Materializarea conceptelor de securitate şi apărare în documentele oficiale, dar în care refuză să pună punctul pe i: “Documentelor elaborate li se asociază orizonturi de timp, precum şi termene de înaintare şi aprobare determinate de durata mandatelor autorităţilor publice (Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul) care, în practică, nu au fost respectate”[52].

Ce ne spune domnul Moştoflei? Că termenele n-au fost respectate. Despre ce termene e vorba? Despre cele prevăzute de Lege. Prin urmare, Legea a fost încălcată! De către cine? De către instituţiile statului conduse, în mod execrabil, de politicieni. Din ce cauză? Domnia sa remarcă împrejurarea că “nu există concordanţă între prevederi emanate din legi de categorii diferite (constituţionale, organice şi ordinare), cu valabilitate simultană (Constituţia României, L. 415/ 2002 şi L. 473/ 2004)”[53].

În mod paradoxal, autorul admite echivalenţa celor două documente: “Cuprinsul Strategiei de securitate naţională a României şi cel al Strategiei Naţionale de Apărare a României, stabilit expres prin legile de planificare a apărării, este aproximativ identic, diferenţele fiind date de modalităţile de exprimare”[54].

Ce-i de făcut? Elaborarea unor documente oficiale pe tematica securităţii naţionale şi apărării ţării ar trebui să se desfăşoare după o eventuală reconsiderare a fundamentului juridic, care să înlăture ambiguităţile şi confuziile conceptuale ce se mai fac simţite”[55].

Fundamentul juridic în materie îl reprezintă Constituţia şi Legea nr. 473/2004. Între aceste acte nu există discordanţe sau confuzii. Există un singur document reglementat de ambele: Strategia de Apărare. Doar Legea nr. 415/2002, anterioară Constituţiei din 2003, conţine trimiteri la o Strategie de Securitate. Să-l întrebăm pe autor: ar trebui modificate Constituţia şi Legea nr. 473 sau Legea nr. 415/ 2002? Problema nu este de natură juridică, ci de natură politică, iată ce omite să recunoască directorul Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate al MApN. Şi o ultimă întrebare: în MApN funcţionează Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul şi Informare Publică; având în vedere că acesta “coordonează relaţia cu Parlamentul şi activitatea legislativă” şi “asigură armonizarea actelor normative din domeniul apărării cu legislaţia naţională”[56] de ce nu s-a zbătut, după 2004, să facă tot posibilul pentru ameliorarea Legii nr. 473? În paranteză fie spus, un proiect de lege în acest sens a fost elaborat în 2010 şi asumat de către ministrul Apărării, Gabriel Oprea. Potrivit proiectului, ierarhia documentelor care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional rămâne cea cunoscută deja: Strategia Naţională de Apărare, Carta Albă a Apărării şi Strategia Militară. Ce diferă sunt termenele pentru promovarea acestora: astfel, în cazul primului document este propusă o scadenţă de 60 de zile! (în loc de 6 luni ca în prezent), pentru următorul 90 de zile! (faţă de 6 luni), iar pentru adoptarea Strategiei Militare sunt prevăzute 60 de zile![57] Nu-i de mirare că, deşi iniţial Executivul trecuse iniţiativa legislativă a MApN printre priorităţile sale, dorind finalizarea procedurii de adoptare în decembrie 2010[58], nu a mai aprobat ulterior actul normativ şi, prin urmare, nici nu l-a transmis Parlamentului.

Întorcându-ne la domnul Moştoflei, îi împărtăşim deplin opinia conform căreia “poate ar fi cazul să introducem şi noi, ca multe alte ţări membre, la fundamentarea tuturor demersurilor oficiale printr-un Concept strategic naţional de securitate şi apărare”[59]. Ne delimităm însă de exprimarea deficitară. Într-adevăr, articularea de către preşedinte a unei Strategii de Securitate şi Apărare ar elimina toate aceste dezbateri sterile şi, uneori, delirante. Cu condiţia ca şeful statului să remită documentul Parlamentului spre aprobare. Autorii citaţi mai sus subliniază la unison că Strategia de securitate trebuie să fie trimisă de şeful statului Legislativului, dar uită să menţioneze că, în 2006, Traian Băsescu le-a oferit aleşilor actul doar spre informare.

Domnul Moştoflei mai propune, între altele, şi ca “toţi participanţii, de la factorii de decizie la executanţi, de la toate nivelurile, să fie la curent cu conţinutul paradigmei securităţii/ apărării”[60]. Mai adecvat şi mai simplu ni s-ar părea ca responsabilii (militarii mai abitir!) să fie intimii Legii. La urma urmei, oamenii politici de la vârf au consilieri (inclusiv purtători de uniformă) plătiţi din bani publici, care să le furnizeze bibliografia esenţială din domeniul studiilor de securitate. Un alt fel de a bate apa în piuă drag scriitorilor militari este teoretizarea lipsită de orice trimitere la realitate sau la practică (de data asta sub patronajul Secţiei de Ştiinţe Militare a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România): “În scopul asigurării coerenţei conceptuale şi acţionale, întreaga abordare propusă de Strategia militară a României privind principiile, direcţiile de acţiune şi cerinţele, în virtutea cărora sunt stabilite responsabilităţi şi misiuni specifice, are la bază direcţionările şi prevederile stipulate în Strategia de Securitate Naţională a României (subl.n.), Strategia Naţională de Apărare a ţării, Carta Albă a Apărării, Directiva Ministerială NATO, precum şi în Strategia Europeană de Securitate. Strategia militară a României se constituie într-un răspuns la ameninţările, provocările şi crizele specifice începutului de mileniu şi defineşte principalii parametri de adaptare, prin transformare, a organismului militar. Îndeplinirea obiectivelor transformării va asigura Armatei României o structură de forţe modernă, complet profesionalizată, cu un grad sporit de mobilitate, eficientă, flexibilă, dislocabilă şi sustenabilă, capabilă să îndeplinească întreaga gamă de misiuni care îi pot fi încredinţate – apărarea Ţării şi participarea la apărarea aliaţilor, contribuţia la securitatea României pe timp de pace, promovarea stabilităţii regionale şi globale, precum şi sprijinul organelor administraţiei publice, pe timpul managementului situaţiilor de criză[61].

Foarte frumos! Numai că ultima Strategie Militară a României datează din anul 2000. Iată un paragraf: “Apărarea armată generalizată. În situaţii extreme se va adopta apărarea armată generalizată. Sistemul naţional de apărare şi toate resursele umane şi materiale ale ţării vor fi mobilizate pentru a respinge forţa agresoare (subl.n.). În cadrul apărării armate generalizate forţele armate trebuie să fie capabile să înfrângă agresiunea militară, la nivel strategic şi operativ, desfăşurată pe teritoriul naţional. Inamicul va fi angajat pe toată adâncimea sa pentru a i se reduce potenţialul de luptă ofensiv. Operaţiunile din afara teritoriului naţional vor fi desfăşurate în scopul prevenirii continuării agresiunii şi pentru a nu permite agresorului să reia imediat acţiunea ofensivă”[62].

Este tocmai doctrina “războiului total”, a “luptei întregului popor împotriva cotropitorilor” din perioada ceauşistă[63]. Este ruşinos că în 12 ani! acest document nu a mai fost actualizat. Să reamintim că, potrivit Legii nr. 473/2004, Ministerul Apărării Naţionale elaborează Carta Albă a Apărării, iar Guvernul are datoria de a o asuma şi supune spre aprobare Parlamentului în termen de cel mult 6 luni de la acordarea încrederii.  Plecând de la Cartă, în următoarele trei luni, MApN este ţinut să definitiveze Strategia militară şi să o înainteze, în vederea adoptării, Executivului. Dar şi ultima Cartă albă datează din 2004!

Există, ce-i drept, şi militari care conştientizează catastrofa şi se simt dezonoraţi. Din păcate, condiţia nu le permite să se exprime liber şi, de aceea, semnalul lor de alarmă este ineficient: Strategia Militară a României, prin conţinutul său, reprezintă un document fundamental pentru planificarea apărării. De aceea, apreciem ca fiind absolut necesar prevederea în Legea planificării apărării şi de sancţiuni pentru instituţia/persoanele care întârzie apariţia documentelor ce stau la baza elaborării, la timp, a Strategiei militare a României. În acest mod, probabil, se vor respecta termenele de elaborare a acestui document atât de important pentru activitatea instituţiei militare”[64]. După cum am arătat, Legea face trimitere la sancţiuni. Din nenorocire, în practică, s-a dovedit că printre persoanele vinovate se numără Preşedintele, premierul şi ministrul Apărării. Din păcate, eroismul ostaşilor noştri iese la iveală în teatrele de operaţiuni. În propria ţara e greu să identifici şi să neutralizezi inamicul, mai ales dacă acesta e cel pe care trebuie să-l saluţi cu mâna la chipiu sau ţi-e camarad[65].

Se mai poate replica prin faptul că România, stat membru NATO, nu mai are nevoie de o Strategie militară proprie, întrucât, oricum, beneficiem de protecţia Alianţei. Aşa să fie? Tratatul de la Washington, prin art. 5 afirmă: “Părţile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini  partea sau părţile atacate, prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii nord-atlantice”[66]. Este evident că opţiunea militară nu este obligatorie, iar formularea “orice acţiune pe care o consideră necesară” este suficient de laxă, încât să lase loc diverselor interpretări[67].

Dar ce te faci dacă România nu este atacată, ci – să admitem de dragul discuţiei – intervine militar în Republica Moldova, la solicitarea guvernului de la Chişinău, în ipoteza unui conflict în Transnistria? Oricât de fantasmagorică ar părea, o asemenea ipoteză a fost prezentată de preşedintele Traian Băsescu, la 27 august 2008, senatorului american Richard Lugar[68]. Or, într-un astfel de scenariu, care nu presupune atacarea teritoriului naţional, Alianţa nu mai are nicio raţiune pentru a întreprinde ceva sau pentru a furniza asistenţă, de orice natură, statului român.

Nu putem să epuizăm subiectul scriitorilor militari (în rezervă sau nu) fără a evoca situaţia în care aceştia susţin doctorate în instituţii civile. Un exemplu în acest sens este domnul Constantin Monac care şi-a ales drept obiect de studiu: Raporturile dintre Parlament şi autorităţile administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale. Implicaţii ale acestora asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. O secţiune întreagă a lucrării este dedicată Strategiei de Securitate Naţională a României, despre care autorul afirmă că este “elaborată în strictă conformitate cu prevederile constituţionale şi ale legii în materie şi cu nevoile concrete, curente şi de perspectivă ale României în domeniu”[69]. Timid, îndrăznim să facem apel la generozitatea domniei sale, pentru a ne călăuzi unde anume în Constituţie sau în Legea planificării apărării există, concret, vreo referire la Strategia de Securitate. Necunoaşterea actelor normative este dublată de o naivitate seducătoare. “Ca urmare a evoluţiilor majore pe domeniul securităţii naţionale a României – Statutul de membru al Alianţei Nord-Atlantice, procesul complex de integritate (sic!) în Uniunea Europeană – cu implicaţii asupra valorilor şi intereselor naţionale şi cu raportare la un nou mediu de securitate, în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 17 aprilie 2006 a fost adoptată o nouă Strategie de Securitate Naţională, document depus la Parlament, urmând a fi dezbătut şi aprobat în şedinţa comună a celor două Camere”(subl.n.)[70],

Ne vom îngădui un mic exerciţiu euristic şi-l vom chestiona amical pe autor care mai este rolul organului reprezentativ suprem al poporului român, respectiv Parlamentul, în ipoteza în care primeşte Strategia de Securitate doar ca “lectură”? Dar scriitorul continuă netulburat: “Prin implicarea şi efortul Camerelor Parlamentului în şedinţă comună, Strategia de Securitate Naţională este, pentru acest domeniu de importanţă majoră pentru ţară, expresia politică şi de reglementare cea mai înaltă a statului român (subl.n.), instrumentul de fundamentare şi de orientare a acţiunilor din întreg sistemul componentelor securităţii naţionale şi, totodată, rezultatul unui act important de suveranitate naţională[71].

Simptomatic, în cele 419 pagini ale lucrării sale de doctorat, domnul Monac nu pomeneşte nici măcar o singură dată Legea NR. 473/ 2004. Hotărât lucru, unora dintre scriitorii militari li se potriveşte următoarea remarcă a lui Eugen Bădălan: “I-am acuzat pe unii că aparţin categoriei care mai mult a scris decât a citit. Ba unuia, odată, i-am spus următorul lucru: Ştii care este diferenţa dintre noi doi? Spre deosebire de tine, eu am citit ce ai scris tu. Că sunt unii care n-au citit nici ceea ce au scris ei. Darămite să citească ce au scris alţii!”[72]. Ar fi însă nedrept să nu aplaudăm lucrările valoroase. Dintre acestea, teza de doctorat a domnului Alexandru-Mirel Ţariuc, Optimizarea planificării apărării în ţara noastră, în contextul actualelor riscuri şi ameninţări  trebuie semnalată[73].

După această maiestoasă defilare a trupelor şi a tehnicii de luptă, a venit timpul să ne îndreptăm atenţia şi spre civili. Momentul de glorie al experţilor preocupaţi de studiile de securitate s-a consumat în 2006, când a existat o adevărată explozie de conferinţe şi dezbateri pe tema Strategiei de Securitate. Astfel, la 14 martie 2006, a avut loc masa rotundă cu tema “Libertate sau/şi Securitate” organizată de: Centrul pentru Analiză şi Dezvoltare Instituţională, Fundaţia Proiectul de Educaţie Civică şi Dezvoltare Academică, Centrul Român de Studii Globale, Şcoala   Naţională  de  Studii  Politice şi  Administrative - Facultatea de Ştiinţe Politice[74]. Ca să dăm un alt exemplu, la 27 iunie 2006, la Camera Deputaţilor, s-a desfăşurat audierea publică cu titlul “Libertate individuală versus securitate naţională. Echilibrul între transparenţă şi secretizare”. Evenimentul a fost organizat de Asociaţia ProDemocraţia, Academia de Advocacy şi Societatea Jurnaliştilor Profesionişti[75]. Exemplele pot continua. Fără a mai intra în detalii, să spunem doar că specialiştii civili au fost preocupaţi doar de conţinutul Strategiei de Securitate[76], ignorând complet temeiul său juridic. Unii experţi au oferit şi recomandări pentru îmbunătăţirea activităţii din sectorul securităţii naţionale. Ca să ne facem o idee, o sugestie viza crearea unei “baze de date cuprinzând liste de experţi şi domeniul lor de expertiză”. Cu alte cuvinte, experţii se cereau singuri să fie trecuţi la catastif, pentru a oferi, la nevoie, diriguitorilor ţării sfaturi derivând din laborioasa lor cercetare ştiinţifică[77].

În 2006, febra deliberărilor de acest tip a cuprins şi formaţiunile politice, cu rezultate similare. Consilierii partidelor şi-au expus părerile şi au  redactat materiale critice privind miezul Strategiei de securitate[78]. Ulterior, subiectul planificării apărării în România şi al încălcării Legii nr. 473/2004 n-a mai interesat pe multă lume, iar bibliografia promisă de specialişti s-a lăsat aşteptată. Pentru a prezenta, totuşi, o mostră suntem nevoiţi să cităm o lucrare apărută la o editură civilă, dar scrisă tot de militari. Bun înţeles, Jan Gavrilă (şeful Direcţiei Medicale din MApN) şi Mihai Iancu (expert în cadrul Direcţiei de Planificare Integrată a Apărării) sunt soldaţi instruiţi şi nu mişcă în front: “La nivel naţional, documentele care fundamentează planificarea apărării sunt Strategia de securitate naţională (subl.n.), Strategia de Apărare Naţională a ţării şi Carta Albă a Apărării”[79].

Schema este “inspirată” de cea aflată pe site-ul MApN, singura discrepanţă fiind generată de furişarea Strategiei de Securitate Naţională în enumerarea documentelor care fundamentează planificarea apărării la nivelul României. În concluzie, nu veţi găsi, din nenorocire, liste cu experţi care să protesteze public faţă de încălcarea Legii nr. 473/2004. E mai uşor să-l îngâni pe şeful statului, chiar dacă acesta greşeşte. Ce se întâmplă însă dacă preşedintele îşi schimbă optica privitoare la acelaşi act normativ de la un mandat la altul, după cum vom vedea în capitolul următor? Fiind specialist (neocolaboraţionist, după expresia lui Gheorghe Grigurcu[80]), te adaptezi. În orice caz, nu sufli un cuvânt. Dar verba volant, scripta manent, aşa că noi am putut cita din clasicii autohtoni ai studiilor de securitate, înainte ca aceştia să apuce să-şi nege sau să-şi “reevalueze” propriile opinii.

 (Va urma)

 _______________________________________________

[1] Depeşă Mediafax: CSM, CNSAS, CSAT nu au depus la parlament rapoartele anuale de activitate, 05.09.2007.

[2] Parlamentul României, Raport comun privind Strategia Naţională de Apărare a Ţării, 27.02.2008, la http://www.cdep.ro/, pagină consultată la data de 03.03.2008.

[3] Stenograma şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 14 octombrie 2008, la www.senat.ro, pagină consultată la 23.08.2010, pp. 218-219.

[4] Art. 65 alin. (2) prevede: “Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: […] g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării”; în schimb acelaşi articol, de data asta la lit. f), se referă la: “aprobarea Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării”.

[5] Stenograma şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 14 octombrie 2008, la www.senat.ro, pagină consultată la 23.08.2010, p. 221.

[6] Ibidem, p. 224.

[7] Stenograma şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 4 noiembrie 2008, la www.senat.ro, pagină consultată la 23.08.2010, pp. 19-20.

[8] Vezi Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 799 din 28 noiembrie 2008, p. 2-8.

[9] Vezi Strategia Naţională de Apărare a ţării în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 799, din 28 noiembrie 2008, p. 2.

[10] Interviu realizat de Alexandru Purcăruş: Meleşcanu: Există senzaţia că problemele de securitate au trecut pe un plan secundar, Mediafax, 18 mai 2008.

[11] Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Conferinţa de presă a preşedintelui României, Traian Băsescu, 30 octombrie 2008.

[12] A se vedea Guvernul României, Programul de guvernare 2009-2012, la http://www.gov.ro/capitolul-23-apararea-nationala__l1a2068.html, pagină consultată la 13.06.2010.

[13] Depeşă Mediafax: Definitivarea Strategiei de Securitate Naţională a fost făcută la insistenţele MApN, 02.09.1998.

[14] Răzvan Cârcu, Dobriţoiu: Deşi n-a efectuat stagiul militar, Kovesi este colonel. Kovesi: Înaintarea mea în funcţie e nulă, în Adevărul, 20 iulie 2012, la http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Dobritoiu-efectuat-Kovesi-MApN-transmis_0_740325972.html, pagină consultată la 20 iulie 2012.

[15] Ministrul Teodor Atanasiu: Dorim să realizăm o structură modernă de forţe, în Observatorul Militar, nr. 19 din 17-23 mai 2006, p. 3.

[16] Iordache Olaru, Umilirea Armatei Naţionale. Scrisoare deschisă către viitorul preşedinte al României, p. 1, la http://www.ziua.net/display.php?data=2009-09-25&id=259129, pagină consultată la 25 septembrie 2009. Vezi şi Generalul Olaru aruncă mănuşa, în Ziua, nr. 4.649 din 25 septembrie 2009, la aceeaşi adresă.

[17] Ibidem, p. 2.

[18] Ibidem, p. 4.

[19] MApN, Raport privind activitatea desfăşurată de Ministerul Apărării Naţionale în anul 2005 şi direcţii de acţiune pentru anul 2006, Bucureşti, 2005, p. 9-10.

[20] MApN, Concepţia de înzestrare cu sisteme şi echipamente majore a Armatei României în perioada 2006-2025 (Nesecret), Bucureşti, 2006, p. 4.

[21] MApN, Strategia de transformare a Armatei României, Bucureşti, 2007, p. 12-13.

[22] MApN, Planul strategic al Ministerului Apărării Naţionale 2010-2013, Bucureşti, 2009, passim.

[23] Ministerul Apărării Naţionale, Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, Colegiul de Război, Programa concursurilor de admitere la cursurile ce se vor organiza şi desfăşura în Colegiul de Război din Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, începând cu anul universitar 2006-2007 (Nesecret), Bucureşti, 2006, p. 4.

[24] Academia Forţelor Terestre din Sibiu, Tematica şi bibliografia. Anul universitar 2005-2006. Anul III (seria 2004-2007), p. 3, la http://www.actrus.ro/idd/2006/antrei.pdf, pagină consultată la data de 10.10.2006.

[25] Camera Deputaţilor, Deputat Marian Florian Săniuţă, Propunere legislativă pentru modificarea art. 4, lit. a) pct. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Expunere de motive (Pl-x nr. 757/2007), p. 1, la http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=8844, pagină consultată la 14.02.2008. 

[26] Consiliul Legislativ, Aviz referitor la propunerea legislativă pentru modificarea art. 4, lit. a), pct.1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Bucureşti, 16.11.2007, p. 2.

[27] Barry Gordon Buzan (n. 28 aprilie 1946) este profesor de relaţii internaţionale la London School of Economics şi profesor onorific la Universitatea din Copenhaga. Din 2004 este redactorul-şef al European Journal of International Relations. Exponent al “Şcolii de la Copenhaga”, a oferit o perspectivă extinsă şi complexă asupra securităţii. Dintre lucrările apărute în limba română menţionăm: Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chişinău, 2000; vezi şi Barry Buzan, Ole Wever, Jaap De Wilde, Securitatea. Un nou cadru de analiză, CA Publishing, Cluj, 2011.

[28] Aristotel, Metafizica, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p. 188.

[29] Guvernul României, Primul-ministru, Punct de vedere referitor la “propunerea legislativă pentru modificarea art. 4 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării”, iniţiată de domnul deputat Marian Florian Săniuţă din Grupul Parlamentar al PSD (PLx. 757/2007), p. 1-2.

[30] Vezi Legea nr. 141 din 10 iulie 2008 pentru modificarea art. 4 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în Monitorul Oficial nr. 533, Partea I, din 15 iulie 2008, p. 2.

[31] Depeşă Mediafax: Ioan Muraru susţine că Guvernul şi Parlamentul “uneori” încalcă Constituţia, 10.10.2006.

[32] Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, în Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Polirom, Iaşi, 1997, p. 233.

[33] Hafez, Saadi, Rumi, Khayyam, Antologie de poezie persană, Editura Kriterion, Bucureşti, 2004, p. 60.

[34] A se vedea O periculoasă tranzacţie militară în 22, 16 februarie 2010, la http://www.revista22.ro/o-periculoas259-tranzac355ie-militar259-7635.html, pagină consultată la 01.03.2010.

[35] Depeşă RIA Novosti: Russia, France sign deal on two Mistral-class warships, 17.06.2011. 

[36] Depeşă RIA Novosti: Russia to sign deal for 2 more French warships by yearend, 07.09.2011.

[37] André Glucksman, Un semnal dezastruos, în 22, 15 decembrie 2009, la http://www.revista22.ro/un-semnal-dezastruos-7331.html, pagină consultată la 20 decembrie 2009.

[38] A se vedea O periculoasă tranzacţie…

[39] Center for Security and International Studies, Raportul cu privire la securitatea naţională a României, Bucureşti, 30.03.2007, p.1: “Cu ocazia şedinţei CSAT din 29 martie 2007, o nouă Strategie Militară a României (subl.n.) a fost adoptată, precum şi o nouă Strategie de Utilizare a Forţelor Armate Române în Afara Graniţelor Ţării. Cu toate acestea, nici unul dintre documente nu a fost făcut public şi nici nu a fost supus unei dezbateri publice. Preşedintele Traian Băsesu a anunţat la încheierea şedinţei CSAT că aceste documente vor fi transmise Parlamentului pentru votare, însă nici până în prezent nu a fost făcut public conţinutul acestora (Rompres, Mediafax, Preşedinţia României, Martie 2007). Este adevărat că sursele citate sunt două agenţii de ştiri, dar eroarea nu le aparţine, autorii raportului putând citi cu atenţie comunicatul oficial al Cotroceniului la care fac referire.

[40] Eugen Bădălan, Dinamica armatei: o transformare continuă, în  Lumea Militară, an II, nr. 2 (3)/2005, p. 35.

 

[41] Crăişor-Constantin Ioniţă, Procesul de planificare strategică în Armata României, în Constantin Moştoflei (coord.), Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2008, p. 21.

[42] Ibidem.

[43] MApN, Sistemul Planificare, Programare, Bugetare şi Evaluare, la http://www.mapn.ro/diepa/, pagină consultată la data de 15.09.2011.

[44] MApN, Departamentul pentru Politica de Apărare şi Planificare, la http://www.mapn.ro/diepa/, pagină consultată la data de 15.09.2011.

[45] Marian Zulean, Militarul şi societatea: relaţiile civil-militare la începutul mileniului al III-lea, Editura Militară, Bucureşti, p. 42.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem, p. 138. Nu este singurul autor care “rescrie” legea: “Strategia de Securitate Naţională a României a fost elaborată pe baza legii privind planificarea apărării naţionale a României. Conform acestei legi, Strategia de securitate naţională a României este definită drept «documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional»”. A se vedea Mihaela Buşe, Documente definitorii pentru politica de securitate şi apărare a României, în Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, nr. 3/ iulie-septembrie 2010, p. 407.

[48] Titu Maiorescu, Critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 186.

[49] Mirel Ţariuc, Consideraţii cu privire la conţinutul şi evoluţia conceptului de planificare a apărării şi impactul introducerii sistemului planificare – programare – bugetare – evaluare, în Monitor Strategic, nr. 3-4/2008, p. 21.

[50] Ibidem.

[51] Administraţia Prezidenţială, Departamentul Comunicării Publice, Comunicat de presă (referitor la şedinţa CSAT), 17 aprilie 2006.

[52] Constantin Moştoflei, Materializarea conceptelor de securitate şi apărare în documentele oficiale, în Constantin Moştoflei (coord.), Impactul evoluţiei relaţiilor internaţionale asupra mediului de securitate: a X-a sesiune anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională: Bucureşti, 18-19 noiembrie 2010/ Universitatea Naţională de Apărare «Carol I», Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2010, p. 1242.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem, p. 1245.

[56] MApN, Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul şi Informare Publică, la http://www.mapn.ro/structuri_centrale/drpip/index.php?page=armonizare, pagină consultată la data de 15.09.2011.

[57]Guvernul României, MApN, Proiect de lege privind planificarea apărării, 2010, la http://www.sgg.ro, pagină consultată la data de 10.09.2011.

[58] Guvernul României, Lista priorităţilor legislative ale guvernului pentru cea de-a doua sesiune ordinară a anului 2010, 26 august 2010, p. 18, la http://www.drp.gov.ro, pagină consultată la data de 11.09.2011.

[59] Constantin Moştoflei, Materializarea conceptelor de securitate…, p. 1245.

[60] Ibidem.

[61] Gheorghe Marin (Amiral prof. univ. dr.),  Statul Major General – arhitectul Strategiei militare a României, în Revista de Stiinţe Militare (Editată de Secţia de Ştiinţe Militare a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România), nr. 1 (18)/2010, p. 18.

[62] Strategia militară a României. Securitate militară prin: capacitate defensivă credibilã; restructurare şi modernizare; Parteneriat operaţional intensificat; integrare graduală, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 191/4 mai 2000, p. 7.

[63] Şerban Liviu Pavelescu, Evoluţia strategiei de securitate naţională a României de la «lupta întregului popor împotriva cotropitorilor» la integrarea europeană şi euroatlantică, în Armată şi societate în România în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. Modernizarea societăţii româneşti şi reforma organismului militar, Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 162-163.

[64] Petre Duţu, Cristina Bogzeanu, Strategia militară a României în contextul noilor repere europene şi euro-atlantice de securitate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2011, p. 136.

[65] Mihail Orzeaţă, În toate războaiele inamicul cel mai periculos a fost şi, probabil, va continua să fie dintre şi printre noi, în Impact strategic, nr. 1(38), 2011, p. 37 – 43. Autorul consideră că decizia de achiziţie a unui avion multirol pentru înlocuirea bătrânelor MIG-21 Lancer trebuia luată cel mai târziu în 2006, sugerând timid că responsabilitatea le aparţine politicienilor (p. 40-41).

[66] Jiři Fidler, Petr Mareš, Istoria NATO, Institutul European, Iaşi, p. 250.

[67] Valentin Stan, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999, p. 26.

[68] “Băsescu a fost în mod deschis temător faţă de implicaţiile conflictului din Georgia pentru Moldova/Transnistria. El a afirmat că, în timp ce România respectă independenţa Moldovei, cetăţenii acestei ţări sunt «4,5 milioane de români» care sunt «parte a naţiunii noastre». Băsescu a reamintit că, în timpul conflictului din 1991-1992 din Moldova, România a trimis multe provizii şi muniţie părţii moldovene, dar s-a întrebat cu glas tare care ar trebui să fie răspunsul adecvat al României de acum, când este membră NATO, ca reacţie la orice provocare a Rusiei acolo. Întrebat de senatorul Lugar dacă apartenenţa la NATO ar împiedica România să reacţioneze, Băsescu a răspuns că România va trebui să ia în consideraţie viziunea Alianţei, de a nu-i atrage pe alţii într-un conflict, dar că se va afla sub o presiune intensă de a reacţiona – «vom fi puşi în faţa unor opţiuni foarte dure». Băsescu a întrebat, aproape retoric, dacă NATO şi UE ar fi alături de România într-o astfel de situaţie, spunând că s-ar putea ajunge la o decizie dură pentru români, între «abordarea UE de a genera declaraţii» sau «ajutorul real» pentru moldoveni” (Textul telegramei care relatează întâlnirea îi este atribuit ambasadorului SUA de la acea vreme, Nicholas Taubman). A se vedea Andrei Luca Popescu, O telegramă Wikileaks explozivă. Traian Băsescu a transmis SUA că ia în calcul un conflict militar România-Rusia în Transnistria, în Gândul, 20.09.2011, la http://www.gandul.info/news/o-telegrama-wikileaks-exploziva-traian-basescu-a-transmis-sua-ca-ia-in-calcul-un-conflict-militar-romania-rusia-in-transnistria-exclusiv-8689021, pagină consultată la data de 20.09.2011. În replică la dezvăluirile Wikileaks, Băsescu a afirmat că în 2008 România dispunea de “câteva baterii de praştii cu rază lungă de acţiune şi era gata să declare război”. Depeşă Mediafax: Ce spune Băsescu despre telegrama Wikileaks: În 2008, România dispunea de câteva baterii de praştii cu rază lungă de acţiune, 20.09.2011.

[69] Constantin Monac, Raporturile dintre Parlament şi autorităţile administraţiei publice din domeniul securităţii naţionale. Implicaţii ale acestora asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Administraţie Publică, Bucureşti, 2008, p. 88.

[70] Ibidem, p. 87.

[71] Ibidem, p. 88.

[72] Eugen Bădălan, op. cit., p. 35.

[73] Alexandru-Mirel Ţariuc, Optimizarea planificării apărării în ţara noastră, în contextul actualelor riscuri şi ameninţări, Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2011.

[74] Centrul Român de Studii Globale, Fundaţia Proiectul de Educaţie Civică şi Dezvoltare Academică, Centrul pentru Analiză şi Dezvoltare Instituţională, Comunicat de presă: Proiectul Strategiei de Securitate Naţională a României dezbătut de societatea civilă. Masă rotundă “Libertate şi/sau securitate”, Bucureşti, 14 martie 2006.

[75] Asociaţia ProDemocraţia, Academia de Advocacy şi Societatea Jurnaliştilor Profesionişti, Sinteza depoziţiilor prezentate în Audierea Publică cu tema: “Libertate individuală versus securitate naţională. Echilibrul între transparenţă şi secretizare” din 27 iunie 2006, Palatul Parlamentului, Camera Deputaţilor, Sala Nicolae Bălcescu, Bucureşti.

[76] Vezi, de pildă, Adrian Pop, Strategia de Securitate Naţională – de la proiect la realitate, în 22, nr. 851/27 iunie-3 iulie 2006, p. 12-13.

[77] Asociaţia ProDemocraţia, Academia de Advocacy şi Societatea Jurnaliştilor Profesionişti, op. cit., p. 6. Ce te faci însă când analiştii nu se simt bine în aceeaşi sală, darămite pe aceeaşi listă: “Dincolo de intenţia lăudabilă a organizatorilor, pregătirea profesională mai mult decât discutabilă a câtorva dintre aşa-zişii «experţi» ai comisiei chemate de către iniţiatori să proceseze depoziţiile m-a obligat să declin invitaţia la eveniment. Mizez aici pe necunoştinţa de cauză a iniţiatorilor în acest sens şi simultan pe înţelegerea lor. O minimă igienă morală mă va face însă să refuz întotdeauna asocierea cu persoane pretins omnisciente, cu-părerea-dătătoare pe absolut orice temă, de la anomaliile genetice apărute în anii ’40 la cimpanzeii din Burkina Faso la, mai nou, securitatea naţională a României, persoane demascate în repetate rânduri şi în public ca plagiatori care au dus la sublim metoda «copy-paste» în croirea activităţii lor – iertată fie-mi folosirea profanatoare a termenului – «academice». În consecinţă, nu voi participa aşadar la audierile de mâine”. Ionuţ Apahideanu, Cine îşi mai dă cu presupusul pe legile siguranţei naţionale, p. 1, Strategikon, 26 iunie 2006, la http://www.strategikon.ro, pagină consultată la data de 27 iunie 2006. 

[78] Vezi, de pildă, Bogdan Dima, Cosmin Dima, Anca Găitan, Iulia Huiu, Roberta Ogaru, Dan Pavel, Strategia de Securitate Naţională – între securitatea statului şi libertatea individului, Fundaţia “Horia Rusu”, Bucureşti, martie 2006, passim. Autorii consideră că “elaborarea unei noi Strategii de Securitate Naţională este oportună şi răspunde schimbării contextului intern şi internaţional”, dar susţin că “Strategia nu ar trebui să deschidă calea unor prevederi legale abuzive, care să permită limitarea sau încălcarea libertăţilor individului sub pretextul siguranţei naţionale” (p. 15) . Vezi şi Analiza Strategiei de Securitate Naţională a României, Institutul “Ovidiu Şincai”, Bucureşti, 9 martie 2006. Concluziile sunt mai dure: “Viziunea care stă la baza proiectului de strategie de securitate naţională propus de Administraţia Prezidenţială nu este sistematică, ci neototalitară. […] În lumina observaţiilor şi concluziilor asupra proiectului Strategiei de Securitate Naţională a României, considerăm că este necesară refacerea întregului document” (p. 20).

[79] Jan Gavrilă, Mihai Iancu, Procesul de planificare, programare, bugetare şi evaluare în Armata României în Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean (coord.), Politica de securitate naţională: concepte, instituţii, procese, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 180.

[80] Gheorghe Grigurcu, Intelectualii faţă cu democraţia, Editura Pleiade, Satu Mare, 2010, p. 12.