Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

29 decembrie 2012

Dezastrul planificării apărării în România în perioada 2004-2012. “Romanul” Legii nr. 473/2004 (V)

 Autor: Dr. Alexandru PURCĂRUŞ

Motto: “Apare câte un îndurerat de patrie şi se plânge cum nu avem noi o strategie pentru ce avem de făcut şi nu ştie el în ce parte să o apuce, că nu e o strategie naţională cu ce să facem în perioada următoare”[1]

Traian Băsescu,

Preşedintele României

“Absenţa planurilor de apărare a statului nu e doar o neglijenţă şi o simplă eroare. Este o crimă de stat deosebit de gravă. Este o trădare a armatei, a poporului, a patriei, a datoriei ostăşeşti. Este o vânzare de ţară”[2]

Victor Suvorov,

ex-ofiţer GRU

 

“Domnule ministru, aţi citit Strategia Naţională de Apărare a Ţării? Suntem în Academia Română“[3]

Iulian Fota,

consilier prezidenţial

Legea revine la Administraţia Prezidenţială 

“În esenţă, scopul fundamental este de a asigura integritatea şi vitalitatea societăţii noastre libere, care e bazată pe demnitatea şi dreptul individului. Se desprind trei realităţi ca o consecinţă a acestui scop: hotărârea noastră de a menţine elementele esenţiale ale libertăţii individuale, aşa cum se arată în Constituţie şi în Declaraţia Drepturilor Omului; hotărârea noastră de a crea condiţii în care sistemul nostru liber şi democratic poate exista şi prospera; şi hotărârea noastră de a lupta, la nevoie, pentru apărarea modului nostru de viaţă (subl.n.), pentru care, ca şi în Declaraţia de Independenţă, «cu o încredere fermă în protecţia Providenţei divine, ne încredinţăm unul celuilalt viaţa noastră, Norocul şi sfânta Onoare!»”[4]. Fragmentul de mai sus face parte dintr-un document elaborat în anul 1950 de Consiliul Securităţii Naţionale (National Security Council – NSC) din SUA. Este vorba despre NSC 68: Obiectivele şi programele Statelor Unite pentru Securitate Naţională, care a ghidat politica externă americană o lungă perioadă a Războiului Rece. Am citat din acesta nu doar pentru a-l lăsa pe cititor să respire, ci şi pentru a-l avertiza că - în cele ce urmează - ne vom apleca asupra modului românesc de viaţă, mai precis asupra chipului în care noi, românii, prin aleşii noştri, ne închinăm la Lege. E drept, ne vom feri să vorbim despre “sfânta Onoare”.

La 6 decembrie 2009, Traian Băsescu a fost reales preşedinte al României. Ceremonia de depunere a jurământului în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului s-a desfăşurat la 21 decembrie 2009. În discursul său, şeful statului şi-a asumat “proiectul modernizării societăţii româneşti” şi “reforma statului”[5]. În acest context, el a invocat şi politica de securitate naţională, menţionând că va acorda “o atenţie specială mecanismelor de coordonare a instituţiilor responsabile, atât cele cu specific militar, cât şi cele civile”[6]. De asemenea, a promis că, în calitate de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, va cere “actualizarea Strategiei de apărare naţională a României (subl.n.), având în vedere preîntâmpinarea ameninţărilor la adresa cetăţenilor şi a statului român, gestionarea eficientă a situaţiilor de criză şi participarea la procese de cooperare internaţională, inclusiv la cele militare”[7].

Această cuvântare a preşedintelui rima, astfel, cu cea similară din 21 decembrie 2004. După cum am evidenţiat deja, primul mandat al lui Băsescu a fost marcat însă de pretenţia acestuia de a impune o inoportună (din punct de vedere juridic) Strategie de Securitate, în dauna celei (reglementată legal) de apărare. Oricum, SSNR fusese adoptată de CSAT la 17 aprilie 2006, iar Strategia de Apărare căpătase forţă la 28 noiembrie 2008, în urma publicării sale în Monitorul Oficial. Dacă la Cotroceni ar fi existat o minimă consecvenţă, firesc ar fi fost să fie revizuită Strategia de securitate, care era mai veche şi devenise perimată (şi despre care se afirma că generează toate celelalte acte din domeniul planificării apărării), ulterior urmând să fie revăzut şi materialul referitor la apărare. De altfel, în campania electorală din 2009, atât Traian Băsescu, cât şi Mircea Geoană – ambii candidaţi finalişti – s-au referit la necesitatea adaptării Strategiei de securitate la noile realităţi, economice mai ales[8]. Mai mult, în Regulamentul de organizare şi funcţionare al Administraţiei Prezidenţiale (atât cel din 2009, dar şi cel din 2010!), se preciza: “Departamentul Securitate Naţională (DSN) reprezintă structura specializată în cadrul Administraţiei Prezidenţiale destinată asigurării îndeplinirii de către Preşedintele României a prerogativelor conferite de Constituţie în domeniul general al securităţii naţionale şi al calităţii de Comandant al Forţelor Armate. Instrumentul principal prin care Preşedintele României îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale (sic!) în acest domeniu îl reprezintă Strategia de securitate naţională”[9]. În continuare, se preciza că, parte a Administraţiei Prezidenţiale şi a DSN, Compartimentul Securitate Naţională “răspunde de elaborarea proiectului Strategiei de Securitate Naţională, în conformitate cu deciziile Preşedintelui României şi hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (...)”[10]. Demersul nostru nu porneşte de la ideea fixă de a căuta cu tot dinadinsul nod în papură instituţiilor statului român. În capitolele anterioare am criticat decizia şefului statului de a adopta, în primul său mandat, Strategia de Securitate, din motive pe care le-am relevat la timpul potrivit. Nu-l vom critica acum pentru că, în al doilea mandat, nu a mai repetat gestul. Ne interesează, însă, în cel mai înalt grad, labilitatea, indolenţa şi confuzia nepermise ale celor care ne gestionează destinele.

De ce a renunţat Traian Băsescu să mai emită o Strategie de Securitate, atât de lăudată de experţii militari şi civili? O posibilă explicaţie ar consta în învăţămintele accumulate în urma suspendării sale din anul 2007. O alta ar putea fi legată de o mai riguroasă lectură şi interpretare a normelor juridice (inclusiv a Constituţiei) cu impact asupra materiei. Cea mai banală ţine, pur şi simplu, de schimbarea consilierilor. Iată opinia lui Iulian Fota, numit – la 15 ianuarie 2009 – consilier prezidenţial pentru apărare şi securitate naţională: “Strategia naţională de apărare sau securitate reprezintă modul în care statul asigură apărarea şi securitatea ţării şi a cetăţenilor săi. (…) Fiind dezvoltate în perioade diferite de timp şi de către diferite centre de expertiză, legislaţia naţională şi Constituţia nu sunt foarte clare asupra conceptelor de apărare şi securitate naţională. Deşi în textul constituţional apar ambele concepte, Constituţia, la articolul 65, se referă numai la «Strategia Naţională de Apărare», precizând că în şedinţe comune cele două Camere pot aproba «Strategia Naţională de Apărare a ţării». În plus, Legea nr. 473/2004, a planificării apărării, face referire tot la Strategia de Apărare, de aceea documentul trimis Parlamentului se numeşte «Strategia Naţională de Apărare»”[11]. Iulian Fota a exprimat constant acest punct de vedere. Iată-l repetat, într-o formulă sintetică, la 28 septembrie 2010: “(…) O Strategie Naţională de Apărare este echivalentă cu o Strategie de Securitate”[12]. El se afla, în acest mod, în dezacord flagrant cu fostul consilier de stat Constantin Degeratu, dar şi cu Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Administraţiei Prezidenţiale, conform căruia Strategia de Securitate este distinctă de Strategia de Apărare, din moment ce sunt pomenite separat. Astfel, acelaşi Compartiment privind Securitatea Naţională “coordonează activitatea de elaborare a Strategiei naţionale de apărare a ţării, supune proiectul dezbaterii CSAT, prezintă documentul spre aprobare Preşedintelui României şi asigură trimiterea acestuia la cele două camere ale Parlamentului României, pentru aprobare”[13]. Până aici, istoria se repetă. Aidoma situaţiei din primul mandat, preşedintele Traian Băsescu a recunoscut şi şi-a însuşit (din proprie iniţiativă sau la sfatul altora, nu are nicio importanţă) responsabilitatea de a formula, în concordanţă cu normele de drept în vigoare, o Strategie de Apărare. Ba chiar, încă mai surprinzător, a încercat să fie punctual şi să se încadreze în limita de jumătate de an de la depunerea jurământului, impusă de Legea nr. 473/2004. E adevărat că a depăşit cu numai câteva zile, prilej pentru opoziţie de a-i reaminti îndatoririle.

La 8 iunie 2010, Mircea Geonă a simţit nevoia să iasă în agoră şi să-şi exprime nemulţumirea (facem abstracţie de împrejurarea că şi el a făcut confuzie între diferitele documente şi texte de legi): “Facem un apel către preşedintele României de a se prezenta în faţa Parlamentului, conform Constituţiei, la şase luni după preluarea mandatului, cu o Strategie de Securitate Naţională, pentru că este obligaţie constituţională a domniei sale şi obligaţia Parlamentului să aprobe o astfel de strategie”[14]. La 22 iunie 2010, Băsescu a convocat Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, care a adoptat cu celeritate proiectul Strategiei de Apărare. Totodată, s-a decis “înaintarea documentului către Parlamentul României spre aprobare, în temeiul art. 65, alin. (2), lit. f), din Constituţia României, şi al prevederilor Legii nr. 473/2004 privind planificarea apărării”[15]. Vă rog să nu vă grăbiţi să aplaudaţi faptul că biata Lege nr. 473 a primit, într-un final, satisfacţie. Imaginaţia autohtonă este debordantă atunci când este vorba de nesocotit legi, astfel încât cel mai simplu text de act normativ poate fi insultat în cele mai diverse şi sinistre feluri.

Prima tărăgănare a aparţinut Parlamentului. A doua zi, la 23 iunie 2010, Birourile Permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului au stabilit ca termenul pentru redactarea raportului privind SNAp să fie 1 septembrie, urmând ca cele două Camere să analizeze şi, eventual, să aprobe documentul, după vacanţa parlamentară, în sesiunea care urma să înceapă la 1 septembrie 2010[16]. În paralel însă, în mass-media a debutat un scandal uriaş legat de conţinutul proaspetei strategii[17]. Ceea ce i-a intrigat şi revoltat pe ziarişti, pe unii reprezentanţi ai societăţii civile, dar şi pe politicienii din opoziţie[18] a fost includerea activităţii jurnalistice la capitolul vulnerabilităţi: “fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora, presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului”[19]. Nu este aici locul pentru a intra în amănunte referitoare la polemica iscată ulterior între Cotroceni şi cea mai mare parte a societăţii (cu titlu de amuzament menţionăm doar poziţia  purtătorului de cuvânt al Administraţiei Prezidenţiale, Valeriu Turcan, care a declarat că “scopul introducerii în Strategia Naţională de Apărare a ţării a vulnerabilităţii referitoare la campaniile de presă este, în principal, acela de a provoca o dezbatere publică absolut necesară…”[20]). Cine găseşte de cuviinţă poate consulta articolele vremii. Vom spune doar că aceasta gâlceavă a depăşit-o cu mult pe cea legătă de introducerea în Strategia de Securitate din 2006 a participării la acţiuni preventive, alături de aliaţi, în afara frontierelor ţării. Rezultatul? Strategia Naţională de Apărare a primit, la 23 august 2010, aviz favorabil de la Comisiile reunite de politică externă din Parlament, care au formulat şi unele amendamente şi recomandări. În schimb, Comisiile reunite pentru Apărare au început să dezbată SNAp, după sfârşitul vacanţei parlamentare, în octombrie 2010. Dar foarte curând - la 19 octombrie - s-a ajuns la impas, după ce grupurile PNL şi PSD au părăsit şedinţa, nemulţumite că reprezentanţii puterii nu au acceptat votul pentru eliminarea prevederii referitoare la campaniile de presă. Cât a durat blocajul? Cel puţin până în septembrie 2012 (sic!), data finalizării lucrării de faţă. Pur şi simplu, Comisiile nu au mai depus niciun efort pentru identificarea unei soluţii de compromis. În consecinţă, Strategia de Apărare nu a ajuns în atenţia plenului, neprimind aşadar girul Parlamentului.

Inflexibilitatea parlamentară s-a întâlnit cu inflexibilitatea prezidenţială. Deşi, potrivit comunicatului de presă care a urmat întrunirii CSAT, “în scrisoarea de înaintare, adresată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, şeful statului îşi exprimă disponibilitatea de a fi receptiv la recomandările membrilor Parlamentului cu ocazia dezbaterilor din forul Legislativ pe tema Strategiei Naţionale de Apărare a ţării”[21], Traian Băsescu a rămas surd la observaţiile reprezentanţilor opoziţiei. El a declarat public, încă de la 7 iulie 2010, că nu e dispus să modifice SNAp, explicând că, în viziunea sa, campaniile interesate declanşate de media sunt un călcâi al lui Ahile pentru statul român: “Este o vulnerabilitate. Pot da diverse exemple. Unul este chiar legat de o problemă pe care chiar eu am avut-o. Nu pun presa în cauză ca vulnerabilitate, ci campaniile incorecte. Spre exemplu campania din campania (sic!) electorală că familia ar fi implicată în trafic de armament pentru grupări teroriste”[22]. Pornind de la acest exemplu, Traian Băsescu a subliniat că menţionarea campaniilor de presă între vulnerabilităţile din Strategia naţională de apărare este justificată: “Voi menţine acest punct de vedere. Campaniile nereale în care încerci denigrarea unor instituţii sau a unui demnitar fără să fie acoperire în fapte, dar o faci pentru a-l discredita în faţa cetăţenilor şi în faţa comunităţii internaţionale sunt o vulnerabilitate. Dacă presa şi-ar face, spre exemplu, un Cod propriu de moralitate în ducerea a astfel de campanii...”[23]. Câteva întrebări se nasc de la sine în urma expunerii de mai sus? În primul rând, exista o obligaţie a Legislativului de a vota fără rezerve Strategia, în varianta propusă de Cotroceni? În al doilea rând, avea preşedintele datoria de a reveni asupra fragmentului respins de opoziţie şi de o bună parte a societăţii? În sfârşit, care era intervalul de timp rezonabil în care Băsescu era ţinut să-şi reevalueze poziţia sau, eventual, să ofere o altă strategie?

Parlamentul – organul reprezentativ suprem al poporului şi unică autoritate legiuitoare – are competenţa, iar nu sarcina de a-şi da acordul asupra Strategiei. În opinia noastră, neadoptarea documentului într-o perioadă acceptabilă (din interpretarea Legii nr. 473, reiese că procesul trebuie urgentat – de bună seamă este vorba de zile, nu de ani – în Camerele reunite, deşi nu e fixat un orar) înseamnă, de facto şi de jure, respingerea acestuia. În consecinţă, Strategia devenea nulă. Nu trebuie uitat că neaprobarea SNAp de către Legislativ şi nepublicarea sa în Monitorul Oficial împiedica generarea Cartei Albe a Apărării şi a Strategiei Militare. Să presupunem, cu maximă largheţe, că, dacă Legea îi impune preşedintelui un soroc de şase luni pentru alcătuirea Strategiei şi înaintarea sa Parlamentului, este rezonabil să admitem că acelaşi soroc se poate aplica şi acestei din urmă instituţii pentru a da un simplu vot, după cum se poate aplica din nou preşedintelui în ipoteza rescrierii documentului! Până şi în această ipoteză, orice graniţă a răbdării şi a bunului simţ a fost depăşită. Mai este indicat să ţinem cont şi de împrejurarea că mediul intern şi internaţional a evoluat din iunie 2010 până în 2012. Laolaltă, toate aceste circumstanţe impuneau preşedintelui Traian Băsescu să refacă rapid documentul şi să-l retransmită Parlamentului. Un argument în acest sens este oferit de însuşi Iulian Fota, consilierul prezidenţial pe probleme de securitate: “Ne-am gândit că ar trebui ca această Strategie să fie revizuită anual. Preocupaţi de treburile noastre politice interne nu mai sesizăm dinamica internaţională, iar uneori ritmul schimbărilor este prea mare”[24]. Este minunat ce au gândit, în abstract, domnul Fota şi colegii domniei sale. Concret însă, din decembrie 2004 până în septembrie 2012, organismele statului nu au fost în stare să ofere naţiunii decât o singură Strategie de Apărare validă, în noiembrie 2008. Cum să mai visezi atunci cu ochii deschişi la actualizarea anuală a acesteia! Neaşteptat, acelaşi oficial de la Cotroceni a admis că era oportună o minimă reformulare a pasajelor controversate: “Când s-a trimis Strategia de Apărare a ţării către Parlament, ne-am exprimat disponibilitatea pentru observaţii, discuţii. Sunt anumite zone în care noi, ca specialişti, ştim despre ce este vorba, dar poate nu le-am explicat suficient”[25].

Nu ştim dacă Iulian Fota şi-a împărtăşit reflecţiile cu preşedintele. Cert este că pentru Traian Băsescu nu a existat nicio grabă sau îngrijorare legată de (ne)respectarea atribuţiilor sale. În schimb, a găsit nimerit să dea vina pe Parlament şi să insinueze că reprezentanţii opoziţiei sunt ipocriţi şi au motive personale şi meschine pentru a-i respinge documentul: “În primul rând, şi aici ridic un semn de întrebare consistent legat de motivul pentru care parlamentul amână continuu adoptarea Strategiei Naţionale de Apărare. Acolo, pentru prima dată, apare ca ameninţare la siguranţa naţională evaziunea fiscală şi contrabanda. Oare credeţi că pentru nu ştiu ce supoziţie că trusturi de presă vulnerabilizează statul prin discreditarea instituţiilor este motivul pentru care stă această strategie? Eu am convingerea că, printre altele, stă şi pentru că una din vulnerabilităţi este declarată evaziunea fiscală şi contrabanda. Deci, în primul rând, anul acesta avem o strategie adoptată de CSAT, care pune cele două activităţi, evaziunea fiscală şi contrabanda, ca ameninţări la securitatea naţională”[26]. Spre comparaţie, iată ce afirma preşedintele francez Nicolas Sarkozy în prefaţa Cărţii Albe a Apărării şi Securităţii Naţionale din 2008: “Pentru acelaşi motiv, Parlamentul francez a fost implicat în procesul elaborării într-un mod fără precedent. Pentru prima oară, parlamentari au fost membri ai Comisiei Cărţii Albe. Pentru prima oară, comisii ale Parlamentului au fost consultate înainte de luarea unor decizii strategice. Pentru prima dată, Carta albă va fi prezentată Parlamentului unde va fi dezbătută politica noastră de apărare şi securitate”[27]. Dar, în România, discreditarea Legislativului şi aruncarea sa în derizoriu sunt practici curente. Preşedintele Traian Băsescu a explicat – în cadrul aceluiaşi interviu – că, în virtutea Strategiei de Apărare, CSAT a emis, în iunie 2010, Hotărârea nr. 69 “care pentru prima dată uneşte şi obligă toate instituţiile statului, că vorbim de Serviciul Român de Informaţii, că vorbim de Poliţia Judiciară, că vorbim de Direcţia Generală Anticorupţie, DGA din Ministerul de Interne, extrem de utilă în acest caz, că vorbim de Parchet, toate sunt obligate să lucreze într-un sistem coordonat pe priorităţi stabilite”[28]. În plus, au apărut investigatorii “sub acoperire şi asta este o relativă noutate, pentru că, urmare a hotărârii CSAT, noi am modificat o ordonanţă de urgenţă sau s-a dat o ordonanţă de urgenţă, OUG 54, tot de anul trecut (2010, n. n.), care facilitează şi lupta împotriva evaziunii fiscale şi lupta împotriva contrabandei”[29].

Ce înseamnă asta? Să revedem explicaţia preşedintelui României. Aşadar, la 22 iunie 2010, CSAT a adoptat Strategia de Apărare, care a fost trimisă Camerelor spre aprobare. Dar pe baza acestei Strategii, care nu fusese avizată de Parlament, în aceeaşi lună, CSAT a mai emis o hotărâre în virtutea căreia Guvernul (sau “noi”, cum îi spune Băsescu) a dat ulterior o ordonanţă de urgenţă. Care mai este atunci rolul Parlamentului, “unica autoritate legiuitoare”? Ne lămureşte tot şeful statului: “Strategia Naţională a fost elaborată, transmisă Parlamentului la sfârşitul anului trecut (sic!) şi a devenit, să sperăm că va deveni şi prin voia Parlamentului, dar prin hotărârea CSAT, a devenit instrument de lucru pentru securitatea naţională, pentru apărarea interesului naţional, până la urmă. Deci ce s-a întâmplat faţă de alte dăţi, ca să punem punctul pe «i»”[30]. Cu alte cuvinte, pentru Traian Băsescu nu conta faptul că Legea condiţionează valabilitatea Strategiei de acceptul Camerelor, în viziunea sa o simplă hotărâre – fie şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării – fiind suficientă pentru a fi transformată într-un “instrument de lucru”. Ar mai fi de adăugat ceva: preşedintele Băsescu a insistat să vină în Plenul reunit pentru a adresa mesaje pe diferite teme la 21 septembrie 2010, la 9 noiembrie 2010, la 27 iunie 2011 şi la 7 martie 2012. În toate aceste ocazii, domnia sa nu a încercat să găsească o cale de compromis cu aleşii. Mai mult, nu a făcut nicio referire la blocajul privind Strategia de Apărare. 

Nici parlamentul nu a avut nicio reacţie. Media şi opinia publică, la fel. Apropo, poate CSAT crede că este de cuviinţă să dea o hotărâre vizând campaniile de presă...Urmată, eventual, de o ordonanţă de urgenţă a Guvernului. Cât despre experţi, încă nu-şi terminaseră eseurile în care proslăveau Strategia de securitate. În mod ironic, fraţii noştri din Republica Moldova întâmpinau, în aceeaşi perioadă, acelaşi tip de probleme. Ei au reuşit să păstreze încă o anumită candoare, de aceea înţelegem de ce ne indicau drept exemplu pozitiv: “Pe lângă faptul că se impunea adoptarea unui nou pachet de documente în sectorul de securitate mai devreme decât s-a procedat în realitate, SSN este în proces de adoptare la o diferenţă de 3 ani de la adoptarea Concepţiei Securităţii Naţionale a Republicii Moldova din 2008. Prin comparaţie, în alte state, de exemplu România, periodicitatea de elaborare şi adoptare a unei noi strategii este, practic, de odată la trei ani”[31]. Spre ruşinea românilor din dreapta Prutului, la 15 iulie 2011, Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Proiectul de hotărâre privind Strategia Securităţii Naţionale. În schimb, Strategia dâmboviţeană, blocată în comisiile Parlamentului României, ajunsese între timp în atenţia Comisiei de Petiţii (PETI) a Parlamentului European, unde s-a consumat un episod neverosimil.

În septembrie 2010, oameni de presă şi reprezentanţi ai Federaţiei Române a Jurnaliştilor MediaSind şi ai Confederaţiei Sindicatelor Democratice din România au depus la Comisia de Petiţii a Parlamentului European două petiţii distincte împotriva introducerii în SNAp a mass-media ca vulnerabilitate a statului român. O lună mai târziu, în replică, liderii a trei din cele mai importante Grupuri politice din Parlamentul European (Martin Schulz – S&D, Guy Verhofstadt – ALDE şi Daniel Cohn-Bendit – Greens/EFA) au adresat o scrisoare Parlamentului României, prin care solicitau respingerea paragrafului incriminat[32]. Membrii Comisiei PETI au discutat cele două petiţii la 2 decembrie 2010, declarându-le închise. Votul fusese dat de 16 eurodeputaţi PPE (majoritatea din PDL – deşi acest grup avea dreptul doar la 12 membri în Comisia de Petiţii). Mai mult decât atât, conform Regulamentului Parlamentului European, pentru ca votul să fie valabil, erau necesare 18 voturi, reprezentând jumătate plus unu din numărul membrilor Comisiei. Votul a fost contestat, iar la 25 ianuarie 2011, preşedinta Comisiei PETI, eurodeputata Erminia Mazzoni, a anunţat că petiţiile jurnaliştilor români au fost redeschise. Şi aşa au rămas, în condiţiile în care parlamentarii români au abandonat orice dezbatere a Strategiei.

Depănând mai departe povestea, împotmolirea la Camere a Strategiei Naţionale de Apărare a întârziat adoptarea Cartei Albe a Apărării. Potrivit Legii nr. 473, aceasta derivă din SNAp – pe care o şi implementează – şi este întocmită de MApN. Ulterior, “după ce este însuşită de Guvern şi avizată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Carta Albă a Apărării se supune spre aprobare Parlamentului în termen de cel mult 6 luni de la acordarea încrederii Guvernului” (art. 6). După cum ne reamintim, Guvernul Boc a fost demis de Parlament pe 13 octombrie 2009. Emil Boc a fost însă reînvestit în funcţia de prim-ministru la 17 decembrie 2009 de către preşedintele Traian Băsescu. Ca şi în primul său mandat, Boc nu a fost capabil să îndeplinească exigenţele Legii. La 27 iunie 2011, CSAT a “avizat Carta Albă a Apărării, document elaborat de către Ministerul Apărării Naţionale, urmând ca acesta să fie supus aprobării Parlamentului, conform legislaţiei în vigoare”[33].

Guvernul “a analizat şi şi-a însuşit Carta Albă a Apărării” abia în şedinţa din 6 decembrie 2011, documentul fiind remis în zilele următoare Parlamentului[34]. Oricum aţi număra, între decembrie 2009 şi decembrie 2011 sunt mai mult de şase luni. Observăm însă şi altceva: Executivul şi-a asumat Carta, după ce aceasta trecuse de CSAT,  nesocotindu-se astfel ordinea stabilită de Lege. Să nu ne mai împiedicăm de detalii, dar să notăm că infima întâmplare arată cine era adevăratul şef al Guvernului în epoca respectivă. Interesant este altceva! Şi sper că cei care iubesc paradoxurile vor fi încântaţi: la Parlament a ajuns, spre adoptare, Carta Albă a Apărării, creată în baza unei Strategii de Apărare pe care acelaşi Parlament nu a agreat-o. Emil Boc nu a avut însă privilegiul de a urmări de la înălţimea funcţiei sale cum aveau să tăie înţelepţii neamului din cele două Camere acest nod gordian. El şi-a dat demisia la 6 februarie 2012, ca urmare a protestelor de stradă, fără să lase o Cartă albă a apărării aprobată de Legislativ.

Nici succesorul său, Mihai-Răzvan Ungureanu nu a avut această satisfacţie. Oricum, fost director al Serviciului de Informaţii Externe şi membru al CSAT, prin urmare familiarizat cu modul de gândire prezidenţial, Mihai R. Ungureanu le-a explicat aleşilor – chiar în momentul în care aceştia îi acordau învestitura – că îşi doreşte “respectarea rolului constituţional al instituţiilor esenţiale ale statului: Parlamentul, cu rolul său de principal legiuitor şi Guvernul, cu rolul său executiv”[35]. În sfârşit, instituţiile statului au izbutit să se pună de acord într-o privinţă! Atât la palatul Cotroceni, cât şi la palatul Victoria “unica autoritate legiuitoare” din pactul fundamental s-a transformat în  “principala autoritate legiuitoare”. Acesta este modul românesc de viaţă!

Lucrurile au evoluat vertiginos: după numai 78 de zile de mandat, la 27 aprilie 2012, Guvernul Ungureanu a fost demis de Parlament, printr-o moţiune de cenzură înaintată de opoziţie. La 7 mai 2012, un nou premier, Victor Ponta, a depus jurământul la Cotroceni. În echipa sa, funcţia de Ministru al Apărării Naţionale i-a revenit lui Corneliu Dobriţoiu, un aspru critic al şefului statului, dar şi al Strategiei de apărare pe care acesta a propus-o. Astfel, la 19 decembrie 2011, el a postat pe pagina sa de internet un text în care opina: “Strategia Naţională de Apărare - 2010, care ar trebui să ofere un spaţiu generos de inspiraţie pentru proiectarea strategiilor sectoriale, oferă direcţii confuze şi anti-democratice instituţiilor fragilului nostru stat de drept”[36]. Ulterior, după ce a fost nominalizat de PNL drept viitor ministru al Apărării, Corneliu Dobriţoiu l-a acuzat pe Traian Băsescu pentru că ar fi “văduvit instituţiile de vectorii naturali de inspiraţie pentru elaborarea strategiilor sectoriale şi Cartei Albe a Apărării” şi şi-a exprimat nemulţumirea faţă de SAp: “Strategia Naţională de Apărare - 2010 nu generează, cum ar fi fost firesc, concordanţă între interesele naţionale, obiectivele strategice, direcţiile de acţiune şi resursele alocate, fiind un amestec nefericit de concepte, generalităţi, formulări confuze, vagi priorităţi, tendinţe de privatizare ale spaţiului de securitate şi conotaţii agresive privind întrebuinţarea forţelor”[37]. În condiţiile în care Strategia de Apărare continua să zacă în Parlament, ministrul Corneliu Dobriţoiu nu s-a arătat nici el grăbit să edifice Carta Albă.

La 6 iulie 2012, Legislativul l-a suspendat pe preşedintele Traian Băsescu. De data aceasta, în propunerea de suspendare, Legea nr. 473 nu a mai fost invocată în mod explicit. În schimb, şefului statului i s-a reproşat că a dorit să intimideze şi să neutralizeze presa, prin includerea acesteia printre vulnerabilităţile susceptibile să aducă atingere securităţii naţionale: “Evident deranjat de criticile la adresa sa şi a apropiaţilor săi, Preşedintele s-a folosit de calitatea sa de şef al Consiliului Suprem de Apărare al ţării şi a inclus presa printre vulnerabilităţile ce ameninţă securitatea naţională, care au fost identificate în Strategia Naţională de Apărare a ţării, urmând ca instituţiile statului să fie obligate, în urma adoptării acestui document, să acţioneze împotriva organismelor de presă şi pentru limitarea libertăţii de exprimare”[38]. Degringolada instituţională care a urmat a lăsat o impresie amară cetăţenilor, indiferent de afinităţile lor politice.  Până în septembrie 2012, în condiţiile în care Strategia de Apărare continua să zacă în Parlament, nici guvernul Ponta nu s-a învrednicit să caligrafieze Cartea Albă. Cu aceasta, tragicomedia Legii nr. 473 a ajuns la  final, cel puţin până la cea de-a doua suspendare a preşedintelui Băsescu.

Încălcarea sa a determinat eşecul, mai corect dezastrul, planificării apărării în România între 2004 şi 2012. Din 2000, România nu mai dispune de o Strategie Militară, iar ultima Cartă Albă a Apărării este datorată cabinetului Adrian Năstase (2004). În 8 ani, a fost elaborată o singură Strategie de Apărare validă: cea din 2007, aprobată de Parlament în 2008. Din păcate, catastrofa nu a fost conştientizată şi asumată nici de politicieni, nici de procurori, nici de reprezentanţii societăţii civile, nici de simplii cetăţeni. Iar militarii au tăcut. Prin urmare, nu au existat vinovăţii şi vinovaţi. Nici Lege. Vom vedea că această stare de lucruri nu este caracteristică doar perioadei invocate, ea fiind o permanenţă a “tranziţiei post-decembriste”. Până în decembrie 2012, în condiţiile în care Strategia de Apărare a continuat să zacă în Parlament, nici guvernul Ponta nu s-a învrednicit să caligrafieze Cartea Albă, menţinând tradiţia neglijării Legii. Dar subiectul nu s-a stins. În noiembrie 2012, a avut loc un incident hilar. Academia Română, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării şi Ministerul Apărării Naţionale au organizat, în Aula Academiei Române, dezbaterea “Securitatea naţională în societatea bazată pe cunoaştere”, prilej pentru reprezentanţii instituţiilor statului de a se acuza reciproc pentru neîndeplinirea obligaţiilor impuse de Legea nr. 473/2004. Ministrul Apărării Naţionale, Corneliu Dobriţoiu, a început ostilităţile criticând Preşedinţia României pentru modul în care a fost concepută Strategia Naţională de Apărare şi pentru depăşirea termenului legal de elaborare: “Momentele în care strategiile noastre de securitate sau apărare sunt elaborate ignorând prevederile unor legi organice, şi anume obligaţia ca acest document să fie elaborat în primele şase luni ale unui mandat prezidenţial, gândiţi-vă că elaborarea strategiilor sectoriale se dezvoltă fără a avea un plan coerent de orientare”. Consilierul prezidenţial Iulian Fota a replicat, fracturând discursul ministrului Apărării: “Domnule ministru, aţi citit Strategia Naţională de Apărare a Ţări? Suntem în Academia Română. Asta este o minciună ce spuneţi dumneavoastră, nu vă supăraţi! (...) Nu putem accepta minciuni sub Aula Academiei. Nu accept minciuni despre siguranţa naţională”[39].

Polemica “savantă” a continuat şi după ce actorii au abandonat scena, plecând supăraţi şi intempestiv de la eveniment. Spre amuzamentul presei, Ministrul Apărării a calificat, Strategia de Apărare drept “muzică lăutărească”. Întrebat cine este lăutarul, el a răspuns că este acela care a redactat documentul, susţinând că este vorba despre necunoaşterea procesului de elaborare a strategiilor. La rândul său, Iulian Fota a clamat că ministrul Dobriţoiu “a spus foarte multe minciuni”[40]. Nici preşedintele României nu a putut ignora disputa. În aceeaşi seară, el a ţinut să-şi spună opinia, păstrând nivelul discursului “academic” (de remarcat şi cunoştinţele precare ale reporterului):

“Întrebare: Şi tot pe siguranţă, ministrul spunea despre acea lege a siguranţei naţionale (sic!), că nu a ajuns în timp util prevăzut de termen la Parlament şi că este o lege lăutărească, ca să-l citez pe ministrul Apărării.

Preşedintele României, domnul Traian Băsescu: Deci, o asemenea expresie nu putea veni decât de la Moş Teacă. Deci, Strategia de Siguranţă Naţională (sic!) stă în Parlament de doi ani şi nu-i dezbătută. Sigur, orice Moş Teacă poate să spună: «N-a trimis-o». Dar Moş Teacă e Moş Teacă. Am terminat. Vă mulţumesc! Vă doresc o seară bună!”[41]. Cu aceasta, tragicomedia Legii nr. 473/2004 a ajuns la  final, cel puţin până în decembrie 2012.

 (Va urma)

 



[1] Administraţia Prezidenţială, Departamentul de Comunicare Publică, Comunicat de Presă  (Participarea preşedintelui României la dezbaterea cu tema “Reforma instituţională a Statului Român. Statul asistenţial, statul minimal sau statul eficient?”), 18 ianuarie 2011.

[2] Victor Suvorov, Ultima republică,  vol. 3: Dezastrul, Polirom, Iaşi, 2011, p. 86.

[3] Depeşă Agerpres, Schimb de replici Dobriţoiu-Fota, cu acuzaţii de minciună şi politizare, pe tema siguranţei naţionale, 26 noiembrie 2012.

[4] S. Nelson Drew (editor), NSC-68: Forging the Strategy of Containment. With Analyses by Paul H. Nitze, National Defense University Press, Washington, DC, 1996, p. 39.

[5] Administraţia Prezidenţială, Departamentul de Comunicare Publică, Discursul Preşedintelui României, Traian Băsescu, la ceremonia de depunere a jurământului în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului României (Palatul Parlamentului, 21 decembrie 2009), 21 decembrie 2009.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Depeşă Mediafax: Băsescu şi Geoană: Sănătatea, alimentaţia şi energia – părţi ale strategiei de securitate naţională, 3 decembrie 2009.

[9] Administraţia Prezidenţială, Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Administraţiei Prezidenţiale, Bucureşti, 2009, p. 10. Idem, Bucureşti, 2010, p. 16.

[10] Ibidem, p. 11 şi Idem, p. 17.

[11] Iulian Fota, Ce este o strategie naţională de apărare sau securitate?, EurActiv.ro, 2 iulie 2010, www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_20540/Iulian-Fota-Ce-este-o-strategie-nationala-de-aparare-sau-securitate.html, pagină consultată la 4.07.2010.

[12] Depeşă Mediafax: Fota: Există temeri cu privire la folosirea presei în interes antinaţional, 28 septembrie 2010.

[13] Administraţia Prezidenţială, Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Administraţiei Prezidenţiale, Bucureşti, 2009, p. 13. Vezi şi Idem, Bucureşti, 2010, p. 19.

[14] Depeşă Mediafax: Geoană: Preşedintele trebuie să prezinte în faţa Parlamentului Strategia de Securitate, 8 iunie 2010. Vezi şi Depeşă NewsIn: Preşedinţia va trimite Parlamentului Strategia de Apărare a Ţării, a decis CSAT, 22 iunie 2010. Acelaşi lucru i-l imputa şi Octavian Ştireanu la 10 iunie 2010: “Preşedintele României a comis o eroare gravă în îndeplinirea atribuţiunilor sale constituţionale. Prin omisiune sau neglijenţă, dar tot eroare se cheamă. Este vorba despre faptul că n-a produs şi n-a supus dezbaterii publice singurul document major de care răspunde explicit, şi anume Strategia de Securitate Naţională a ţării. Potrivit legii speciale, acest document trebuia prezentat în maximum 6 luni de la preluarea mandatului. Or, preşedintele României nu şi-a achitat această obligaţie, nici acum, şi nici la prima ediţie a mandatului său, preluat în 2004”. A se vedea, Octavian Ştireanu: În căutarea Licuriciului, editorial publicat de Agenţia de presă Amos News, 10 iunie 2006.   

[15] Administraţia Prezidenţială, Departamentul de Comunicare Publică, Comunicat de presă (Şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, 22 iunie 2010), 22 iunie 2010.

[16] Depeşă Mediafax: Strategia de Apărare va fi dezbătută în sesiunea din toamnă, 23 iunie 2010.

[17] Anne Marie Blajan, Strategia naţională de apărare – singura frază ce-ţi atrage atenţia se referă la pericolul pe care îl reprezintă campaniile media comandate, HotNews.ro, 23 iunie 2010.

[18] A se vedea, de exemplu, PNL, Strategia de Apărare (Securitate) Naţională – Poziţia Partidului Naţional Liberal, 23 iunie 2010, la http://comisii.pnl.ro/comisii/relatii-externe/articole/strategia-de-apararesecuritate-nationala-pozitia-partidului-national-liberal.html, pagină consultată la 24 iunie 2010.

[19] Strategia Naţională de Apărare. Pentru o Românie care garantează securitatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare, Bucureşti, 2010, p. 14.

[20] Depeşă Mediafax: Turcan: Menţionarea campaniilor de presă în Strategie, pentru provocarea unei dezbateri publice, 23 iunie 2010.

[21] Administraţia Prezidenţială, Departamentul de Comunicare Publică, Comunicat de Presă (Şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, 22 iunie 2010), 22 iunie 2010.

[22] Depeşă Mediafax: Băsescu despre introducerea campaniilor de presă ca vulnerabilitate: Voi menţine punctul de vedere, 7 iulie 2010.

[23] Ibidem.

[24] Cristian Andrei, Consilierul prezidenţial pe probleme de securitate, Iulian Fota, aruncă bomba: "Strategia de Apărare a Ţării trebuie revizuită anual”, în Puterea, 13 iulie 2010, la http://www.puterea.ro/news5397/Consilierul-prezidential-pe-probleme-de-securitate-Iulian-Fota-arunca-bomba-%E2%80%9CStrategia-de-Aparare-a-tarii-trebuie-revizuita-anual%E2%80%9D.htm, pagină accesată la 14 iulie 2010.

[25] Ibidem.

[26] Alexandra Andon, Puţini imigranţi ilegali din UE “trec graniţele României”. Interviu în exclusivitate cu preşedintele României, Traian Băsescu, Radio România Actualităţi, 10 februarie 2011, la http://www.romania-actualitati.ro/putini_imigranti_ilegali_din_ue_trec_granitele_romaniei-25421, pagină accesată la 15 februarie 2011.

[27] Défense et Sécurité nationale. Le Livre Blanc (Préface de Nicolas Sarkozy), Odile Jacob/La Documentation Française, Paris, 2008, p. 10.

[28] Alexandra Andon, passim

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Veaceslav Berbeca, Strategia Securităţii Naţionale – o amânare a unei reforme întârziate, în Institutul pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale “Viitorul”, Buletin de politică externă al Moldovei, nr. 31/iulie 2011, p. 2.

[32] Depeşă Agerpres: Parlamentul European solicită respingerea catalogării presei ca vulnerabilitate la adresa statului român, 14.10.2010.

[33] Administraţia Prezidenţială, Departamentul de Comunicare Publică, Comunicat de Presă (Şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din 27 iunie 2011), 27 iunie 2011.

[34] Parlamentul României, Senat, Notă privind repartizarea la comisiile parlamentare a Cartei Albe a Securităţii şi Apărării Naţionale, transmisă de Guvernul României şi avizată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Bucureşti, decembrie 2011.

[35] Guvernul României – Biroul de presă, Mihai-Răzvan Ungureanu: “Obiectivul nostru este să consolidăm toate semnele bune ale măsurilor şi reformelor realizate şi să le concretizăm în beneficiul cetăţenilor”. Discursul primului-ministru Mihai-Răzvan Ungureanu la învestitura Guvernului de către Parlament, Bucureşti, 9 februarie 2012.

[36] Corneliu Dobriţoiu, Puncte de vedere privind Strategia Naţională de Apărare, 19 decembrie 2011 la http://corneliudobritoiu.blogspot.ro/, pagină consultată la 19 decembrie 2011.

[37] Neacşu Marin, Interviu cu domnul Corneliu Dobriţoiu, Punct ochit, punct lovit, la http://bloguri.piatza.net/interviul-cu-domnul-corneliu-dobri%C8%9Boiu/, pagină consultată la 27 iunie 2012.

[38] Grupurile parlamentare PSD şi PNL din Camera Deputaţilor şi Senat, Propunere de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, Traian Băsescu, p. 10, la http://www.cdep.ro/caseta/2012/07/06/hp12849_Suspendare.pdf, pagină accesată la 06.07.2012.  

[39] Depeşă Agerpres, Schimb de replici Dobriţoiu-Fota, cu acuzaţii de minciună şi politizare, pe tema siguranţei naţionale, 26 noiembrie 2012.

[40] Ibidem.

[41] Administraţia Prezidenţială, Departamentul de Comunicare Publică, Declaraţia de presă a preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, 26 noiembrie 2012.