Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


30 decembrie 2012

Dezastrul planificării apărării în România în perioada 2004-2012. “Romanul” Legii nr. 473/2004 (VI)

 Autor: Dr. Alexandru PURCĂRUŞ

Motto: “Ţara Rumânească, curvă bătrână (adică, dă multe ce-a păţit, ca o curvă, nu să mai sperie de nimic)”[1]

Proverb românesc

În care Legea are senzaţia de déjà vu

“Armata este, cum se ştie că este, din cauza: haosului pe care l-a produs legislaţia numeroasă, improvizată şi nearmonizată, rău studiată şi rău aplicată; (…) servituţilor care i-au supt toată seva şi care au sporit şi sporesc continuu, în detrimentul armatei pe care se sprijină cu adevărat apărarea naţională şi care şi astăzi primeşte resturile şi chiar deşeurile naţiunii; bugetului rău studiat şi rău aplicat; lipsei unui plan precis de ansamblu al pregătirii statului pentru apărarea lui”[2]. Aceste constatări, ce pot părea actuale, îi aparţin lui Ion Antonescu, care le-a formulat, în septembrie 1940, pe baza unor analize începute încă din 1933. Realitatea crudă a celei de-a doua conflagraţii mondiale l-a confirmat pe viitorul Mareşal al României, care nu poate fi însă exonerat măcar pentru vina de a trimite pe frontul de Răsărit soldaţi extrem de slab dotaţi cu echipament şi tehnică militară. După război, problema a revenit. Iată câteva fragmente dintr-un document al Marelui Stat Major, din 15 ianuarie 1947: “Experienţa a arătat că o operă de organizare şi dotare a unei armate moderne nu se poate realiza decât pe baza unei planificări în cadrul unui plan general de pregătire a statului în vederea apărării ţării. Fără o astfel de planificare pentru crearea unei armate bine organizate şi dotate s-ar reveni la dificultăţile din trecut, când planul de dotare varia de la guvern la guvern, iar realizările erau dependente de variaţia situaţiei politice de moment. (…) Planificarea trebuie extinsă asupra pregătirii de război a întregului popor”[3].

Din păcate, intrată în sfera sovietică de influenţă, România a renunţat la propria operă de planificare a apărării, până într-atât încât în Constituţia din 1952 se afirma că “făurirea şi întărirea statului de democraţie populară, prietenia şi alianţa cu marea Uniune Sovietică, sprijinul şi ajutorul ei dezinteresat şi frăţesc asigură independenţa, suveranitatea de stat, dezvoltarea şi înflorirea Republicii Populare Române”[4]. România comunistă devenise un protectorat al Moscovei[5], iar Stalin însuşi impunea (în întâlnirea din 9-12 ianuarie 1951) leadership-ului comunist de la Bucureşti programul înzestrării armatei[6]. Până în 1958, obedienţa satrapilor dâmboviţeni faţă de Kremlin a fost totală, aceasta reflectându-se în politica externă şi în cea militară a României. Abia după retragerea trupelor sovietice poate fi observată o tendinţă de identificare şi consolidare a interesului naţional. Aceasta a ajuns la apogeu la mijlocul anilor '60, când distanţarea faţă de Uniunea Sovietică a căpătat consistenţă prin respingerea proiectelor sovietice de reconfigurare a CAER,  “declaraţia de independenţă” a PCR din 1964 şi condamnarea, în august 1968, a intervenţiei în Cehoslovacia a trupelor statelor Pactului de la Varşovia[7]. Regimul de la Bucureşti a adoptat, în consecinţă, propria  strategie de securitate şi propria doctrină militară[8].

Pentru comunişti, apărarea statului era sinonimă cu apărarea socialismului autohton: “Apărarea Naţională şi societatea socialistă românească actuală se află într-o interdependenţă dialectică. Pentru ca poporul să progreseze, pentru ca să-şi realizeze obiectivul strategic ce şi l-a fixat, în deplină securitate şi siguranţă, el are obligaţia să se preocupe de organizarea sistemului naţional de apărare, să ia măsurile ce se impun pentru apărarea muncii paşnice, constructive, de edificare socialistă şi comunistă a patriei. La rândul său, pentru a putea funcţiona ca un mecanism bine reglat, sistemul naţional de apărare trebuie să se bazeze pe potenţialul economic, social şi moral politic al ţării aflată în continuă şi rapidă ascensiune”[9]. În plan militar a fost dezvoltată doctrina războiului întregului popor pentru apărarea Patriei: “Pe baza acestor orientări, teze şi principii, în doctrina noastră militară războiul întregului popor este conceput ca o ripostă militară, politică, ideologică, economică şi de altă natură împotriva oricărui agresor care ar atenta la independenţa, suveranitatea şi integritatea patriei”[10]. Astfel, deşi Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România se referea doar la un “război anti-imperialist, de apărare”[11], potenţiala ameninţare militară sovietică nu era exclusă[12].

Doctrina nu a fost articulată ca atare într-un document oficial. În 1987, Nicolae Ceauşescu (aflat la Berlin, la consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia) l-a contrariat pe Mihail S. Gorbaciov afirmând că România dispune de o doctrină militară proprie. Când liderul de la Kremlin a cerut textul spre consultare, Ceauşescu s-a eschivat fără a putea să-i satisfacă doleanţa[13]. România socialistă era o ţară obsedată de planificare: “Planificarea constituie principala latură a funcţiei economico-organizatorice a statului socialist, şi unul dintre atributele fundamentale şi inalienabile ale suveranităţii acestuia. Dreptul suveran în domeniul planificării nu poate fi nici cedat, nici împărţit, nici fărâmiţat. Statul socialist organizează şi conduce dezvoltarea producţiei materiale şi a tuturor celorlalte laturi ale vieţii sociale, unind diferitele întreprinderi, centrale şi ramuri ale economiei naţionale, precum şi toate activităţile oamenilor muncii, într-un efort comun pentru dezvoltarea întregii societăţi”[14].

În aceste condiţii, este evident că şi planificarea apărării nu făcea excepţie de la regulă, PCR – cârmuit de “genialul tovarăş” – dictând “măreţele directive”. Militarii au fost nevoiţi să presteze la “munci agricole” sau să lucreze pe şantierele patriei. Drept rezultat, în 1989, România avea o armată supradimensionată, insuficient dotată şi puţin pregătită să facă faţă noilor tipuri de provocări, după cum s-a văzut în timpul evenimentelor din decembrie. După Revoluţia Română din Decembrie 1989, pe fondul fragilităţii interne a statului “de tranziţie”, ţara a dezvoltat un complex de cetate asediată, tânjind spre Occident, dar fiind încă incapabilă să se integreze. Destrămarea Pactului de la Varşovia în 1991 a lăsat România în afara oricărei alianţe, nesiguranţa împingând decidenţii, experţii şi populaţia să încline spre o apărare “către toate azimuturile”[15]. Nu este de mirare că, în acelaşi an, tentativa de elaborare şi adoptare a unui document intitulat Concepţia asupra Securităţii Naţionale a României a constituit un eşec.

Privit retrospectiv, textul apare tributar conceptelor şi chiar limbii de lemn a epocii comuniste, rămânând în continuare ancorat în doctrina războiului întregului popor. De bună seamă, dezbaterile prilejuite de apariţia sa au fost utile, dar limitele evidente ale materialului au făcut ca el să nu fie asumat de Parlament[16]. Acest început ezitant a fost caracteristic şi pentru perioada următoare. În 1993, o echipă de specialişti a elaborat Concepţia integrată asupra Securităţii Naţionale a României, act însuşit de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în aprilie 1994[17]. Acesta era însoţit de Doctrina Militară de Apărare a României. Ambele au fost remise Camerelor, dar au rămas blocate în comisiile de specialitate care au cerut revizuirea “în scopul sincronizării lor cu evoluţia situaţiei geopolitice şi cu opţiunea fermă a ţării noastre pentru integrarea în structurile euro-atlantice şi vest europene”[18]. Situaţia nu s-a ameliorat nici după prima schimbare democratică a puterii în România post-comunistă din 1996. Strategia de Securitate Naţională a României – Document cadru (1996) şi  Strategia de Securitate Naţională a României – Stabilitate democratică şi integrare euro-atlantică (1998) nu au depăşit, din păcate, stadiul de proiect[19].

O explicaţie a acestor exerciţii ratate o constituie adaptarea dificilă a experţilor şi decidenţilor la noile realităţi şi evoluţii ale mediului de securitate internaţional şi la noul statut al României. În 1997, Iulian Fota (pe atunci consilier al şefului Departamentului pentru Politica de Apărare şi Relaţii Internaţionale din MApN) lua în calcul o simplă şi facilă “revizuire a vechiului document referitor la Strategia de securitate naţională, adoptat în 1993”[20]. În paralel, Armata trecea printr-o perioadă complexă de reformă şi restructurare, devenind ecoul noilor direcţii ale relaţiilor externe. La 21 februarie 1993, preşedintele Ion Iliescu a vizitat sediul NATO şi a exprimat intenţia clară a Bucureştilor de a adera la alianţă: “Pentru noi relaţiile cu NATO reprezintă o importantă prioritate în încercarea de a ne integra structurilor euro-atlantice. Este opţiunea noastră ireversibilă! [ ...] Ţara noastră îşi reorganizează doctrina militară şi politico-strategică pe baza noilor realităţi naţionale şi internaţionale, în sensul unei apărări suficiente şi a profesionalizării armatei, domeniu în care dorim să colaborăm mai mult cu NATO”[21].

În 1994, România a fost prima ţară sud-est europeană care s-a alăturat Parteneriatului pentru Pace. Contactele cu militarii NATO şi programele comune au favorizat transformarea planificării apărării naţionale în conformitate cu procedurile Alianţei, eforturile oficialilor români intensificându-se  după dezamăgirea provocată de Summitul de la Madrid din iulie 1997, când România a fost amânată pentru un viitor val al extinderii. Juridic însă, principiile planificării au fost codificate abia la 12 august 1998, când Guvernul a adoptat Ordonanţa nr. 52 privind planificarea apărării naţionale a României, care instituia, pentru prima dată, termene ferme de elaborare a documentelor în domeniu. Pornind de la aceste acte se stabilea modul de alocare a resurselor financiare, astfel încât să fie acoperite obiectivele principale de securitate şi apărare.[22] Potrivit Ordonanţei nr. 52/1998, preşedintele României era obligat să Prezinte Parlamentului, “în termen de cel mult 4 luni de la învestitură” o Strategie de Securitate[23]. Adoptarea acestui act normativ a fost salutată în epocă de întreaga clasă politică, care a apreciat că, astfel, instituirea noului sistem de planificare a apărării răspunde exigenţelor NATO şi facilitează procesul de evaluare a performanţelor României în domeniul securităţii şi apărării, al capacităţii reale de participare la misiunile specifice Alianţei. Aproape imediat, în august 1998, preşedintele Emil Constantinescu a oferit, spre dezbatere, partidelor parlamentare şi presei “Strategia de Securitate Naţională a României“, document aprobat de CSAT. De fapt, meritul aparţinea armatei, care făcuse presiuni în acest sens. MApN conturase deja o Strategie Militară, a cărei adoptare era ţinută în loc de absenţa celei de securitate[24].

Din nefericire, fiind încropit la repezeală, textul produs de Palatul Cotroceni a fost criticat la unison atât de către mass-media, cât şi de către analişti sau politicieni. Astfel, ca să dăm un singur exemplu, rectorul Şcolii Naţionale de Studii Politico-Administrative, prof. univ. dr. Vasile Secăreş, a caracterizat-o drept  o “poezie, care nu poate trece un examen serios al realităţii”[25]. A durat un an până la convocarea unei şedinţe a CSAT în care Strategia să fie, practic, refăcută. La 18 iunie 1999, Consiliul a adoptat nouă Strategie de Securitate Naţională, pe care a înaintat-o Parlamentului, spre avizare. De remarcat că, la 23 iunie,  preşedintele Emil Constantinescu a prezentat personal, în plenul Camerelor reunite, un mesaj politic referitor la conţinutul documentului. Iată începutul discursului său:

“Domnule Preşedinte al Senatului,

Domnule Preşedinte al Camerei Deputaţilor,

Domnilor Preşedinţi ai înaltelor instanţe judecătoreşti,

Domnule Prim Ministru,

Domnilor miniştri,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Doamnelor şi domnilor ambasadori şi reprezentanşi ai corpului diplomatic,

Domnilor generali şi ofiţeri,

Doamnelor şi domnilor invitaţi,

Mi-am asumat răspunderea de a prezenta în faţa dumneavoastră şi a cetăţenilor României Strategia de Securitate Naţională a României, document adoptat în urmă cu câteva zile de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării”[26]. Prin comparaţie, preşedintele Traian Băsescu nu şi-a susţinut niciodată în Parlament propriile proiecte de strategii. Ba, mai mult, a trimis Parlamentului Strategia de Securitate din 2006 doar “spre informare”.

La 20 aprilie 2000, Guvernul a aprobat Strategia Militară a României. Trebuie subliniat că acesta este primul şi singurul act de acest fel elaborat după 1989, după cum, iarăşi, trebuie evidenţiată realitatea că, din 2000 până în 2012, România nu a mai fost capabilă, în ciuda rigorilor legii care reclamă existenţa unui atare document, să mai genereze unul. Reamintim doar că Strategia Militară din 2000 rămânea închistată în paradigma comunistă a războiului întregului popor pentru apărarea ţării. Câteva zile mai târziu (la 28 aprilie 2000), a intrat în vigoare Legea nr. 63 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/1998. Ultimul act normativ suferea mici modificări, între altele, preşedintelui îi erau acordate numai 3 luni pentru prezentarea Strategiei în faţa Camerelor[27].

În decembrie 2000, Ion Iliescu a preluat cel de-al doilea (sau al treilea, depinde cum număraţi) mandat de preşedinte. În domeniul planificării, el dispunea de o Lege simplă şi limpede. Cu toate acestea, iată ce-i reproşa de la tribuna Parlamentului Radu F. Alexandru (pe atunci preşedintele Grupului PNL din Senat), la 22 octombrie 2001, respectiv în preajma teribilelor atacuri asupra SUA, de la 11 septembrie: “Preşedintele ţării, Ion Iliescu, a fost învestit în funcţie în data de 20.XII.2000, premierul Adrian Năstase a primit învestitura Parlamentului în ziua de 28.XII.2000, s-au scurs de atunci 9 luni de zile, de 3 ori cele 3 luni impuse de Lege! şi România este lipsită şi azi de cele două documente care, din perspectiva celor care ne conduc, definesc politica de apărare şi siguranţă naţională a Ţării (fireşte, rămâne deschisă posibilitatea ca preşedintele Iliescu să declare că subscrie fără rezerve şi îşi însuşeşte Strategia prezentată la vremea lui de preşedintele Constantinescu, opţiune pe care, însă, ar trebui să o facă publică). Orice încălcare a Legii nesancţionată imediat, oricând şi oriunde, înseamnă un grav atentat împotriva statului de drept. Situaţia în care este pusă astăzi România reclamă însă o atenţie deosebită. Întâi, pentru ca România este practic în stare de război împotriva terorismului internaţional: un adversar puternic, extrem de periculos, într-o confruntare complet atipică şi una din condiţiile elementare de reuşită nu poate fi decât abordarea conflictului cu toată responsabilitatea, într-o viziune clară şi coerentă. Preşedintele ţării şi Guvernul nu au elaborat documentele care, conform Legii, trebuie să asigure o asemenea viziune”[28]. În paranteză fie spus, nu veţi găsi o declaraţie similară a lui Radu F. Alexandru la adresa preşedintelui Băsescu, pricinuită de încălcarea de către acesta a Legii nr. 473/2004. Ca să n-o mai lungim, preşedintele Ion Iliescu a transmis, la 8 noiembrie 2001, proiectul său de Strategie Parlamentului, care şi l-a însuşit, la 18 decembrie, prin Hotărârea nr. 36. Executivul Năstase nu a reuşit însă să conceapă, în baza acesteia, Carta Albă a Securităţii şi Apărării Naţionale decât în 2004, documentul primind girul Camerei şi Senatului în şedinţa din 13 mai 2004. De aici lucrurile sunt cunoscute: la reuniunea NATO de la Praga din 21-22 noiembrie 2002, România a fost nominalizată, alături de alte şase state candidate, pentru a începe negocierile de aderare, statutul de membru deplin fiind dobândit la 29 martie 2004, în urma depunerii, la Washington, a instrumentelor de aderare la Tratatul Nord-Atlantic.

Urmare firească a noului statut al ţării, consfinţit şi de Constituţia revizuită din 2003, în 2004 a fost adoptată o nouă lege a planificării apărării, respectiv Legea nr. 473/2004, calchiată după exemplul american şi după cel al NATO, după cum recunosc experţii: “Este evident că modelul folosit pentru planificarea apărării în România este inspirat din modelele folosite în cadrul alianţelor din care România face parte. Atât legislaţia din domeniu, cât şi documentele de planificare strategică sau metodele de aplicare a planificării au asemănări consistente cu modelele ce au servit la construcţia sistemului de apărare autohton. Astfel, în ciuda unor opinii contrare, Sistemul de Planificare, Programare, Bugetare şi Evaluare (PPBES) este aproape identic cu cel folosit în Statele Unite încă de acum patru decenii. Mai mult, acest tip de sistem de planificare multianuală pe niveluri demarcate de complexitate şi specializate este folosit de către cei mai mulţi dintre aliaţii şi partenerii NATO. Mergând mai departe, împărţirea planificării pe domenii (discipline) este preluată în legea planificării apărării (aproape identic – lipseşte planificarea nucleară, din motive lesne de înţeles – n.n.) din planificarea NATO, în ciuda caracteristicilor diferite dintre filozofia de planificare naţională şi cea de planificare în cadrul alianţelor”[29].

Referitor la Legea nr. 473/2004, a cărei batjocorire am urmărit-o în capitolele anterioare, multe lucruri nu mai rămân de spus. Poate doar realitatea acceptată resemnat de noi toţi, transformată în truism, că nerespectarea normelor, indiferent de regimul politic sau de cel care-şi împrumută numele regimului în cauză, este o tradiţie în România. La fel ca şi neglijarea răspunderilor privitoare la apărarea statului sau a cetăţeanului. Probabil că cea mai plastică formulare apropo de acest viciu naţional îi aparţine lui Bogdan Teodorescu. De aceea, o redăm în loc de concluzie: “Închipuiţi-vă că într-o dimineaţă, deschizând aparatul de radio, aflaţi că de la ţărmurile ţării noastre se apropie Godzila. Sau că deasupra marilor oraşe din România sunt nave de luptă extraterestre care încep exterminarea noastră ca specie. Sau că suntem ameninţaţi de mutanţi fioroşi, de roiuri de albine ucigaşe, de terorişti încărcaţi de bombe, de maniaci care otrăvesc toate sursele de apă, de savanţi nebuni care experimentează pe noi viruşi infernali. Imaginaţi-vă, că în mijlocul Bucureştiului, izbucneşte un vulcan care transformă totul în scrum, sau că Dobrogea este lovită de un tsunami, sau că suntem iar zguduiţi de un cutremur de mare magnitudine, sau că Armata a 14-a vine spre Bucureşti, sau că ninge mai devreme sau că plouă ceva mai mult, sau că e secetă într-un an, sau că se scumpeşte petrolul pe terţe pieţe, sau că se prăbuşeşte moneda naţională, sau că un ucigaş în serie omoară rromi cu cazier chiar şi după ce noi am aflat la ştiri că ucigaşul s-a sinucis. În faţa tuturor acestor poveşti, unele desigur stupide, altele desigur reale, noi suntem nepregătiţi. Suntem nepregătiţi ca stat, suntem nepregătiţi ca sistem, suntem nepregătiţi ca naţie şi suntem nepregătiţi ca indivizi. […] Tot, mai puţin realitatea că de ani de zile ne naştem, învăţăm, iubim, muncim, ne înmulţim, ne îmbogăţim sau sărăcim, îmbătrânim şi într-un final aşteptat murim, în a noastră dulce şi unică Republica Nepregătită România”[30].

Am urmărit în capitolele anterioare cum a fost batjocorită această Lege. De ce s-a întâmplat astfel? Ne răspund aceiaşi experţi: “După cum se poate vedea, modelul autohton imită modelul american, cu diferenţa că modelul nostru funcţionează mult mai greoi decât cel care l-a inspirat. Principalele motive ale acestei situaţii ni se par legate de «complexitatea» exagerată a legislaţiei româneşti în domeniu, complexitate ce a condus la absenţa strategiei militare mai bine de un deceniu şi a Cartei Albe mai bine de şapte ani”[31]. Dispunem, aşadar, de o excelentă lege a planificării apărării, Legea nr. 473/2004, care se ghidează după normele SUA şi NATO în domeniu. Dar nu o respectăm pentru că este…“complexă”! Să ne uităm în oglindă, să tragem aer în piept şi să spunem lucrurilor pe nume: este vorba despre veşnica formă fără fond, este vorba despre fragilitatea statului de drept, este vorba despre dispreţul faţă de LEGE!

Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar realitatea acceptată…



[1] Iordache Golescu, Scrieri alese, Cartea Românească, Bucureşti, 1990, p. 260.

[2] Restituiri militare pentru memoria viitorului, în Strategii XXI (revistă editată de Academia de Înalte Studii Militare), nr. 1/1996, p. 133.

[3] Constantin Toderaşcu, Alesandru Duţu, Ştefan Pâslaru, Documente privind istoria militară a poporului român. 13 mai 1945-31 decembrie 1947, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 355.

[4] Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile Române. Texte. Note. Prezentare Comparativă, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995,  p. 133.

[5] Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 119.

[6] Alexandru Oşca, Vasile Popa, Stalin a decis. Lagărul socialist se înarmează, în Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, anul I, nr. 2-3/ 1998,  p. 71-75.

[7] Laurenţiu-Cristian Dumitru, România şi Tratatul de la Varşovia 1955-1968. Obedienţă şi nesupunere, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2009, p. 469-470.

[8] Şerban Liviu Pavelescu, op. cit., p. 162.

[9] Ilie Ceauşescu, Războiul întregului popor pentru apărarea Patriei la români. Din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 380.

[10] Ibidem, p. 390-391.

[11] Ibidem, p. 388.

[12] Şerban Liviu Pavelescu, op. cit., p. 163; Laurenţiu-Cristian Dumitru, Doctrina militară a României comuniste (1968-1989). Perspectivă istorică şi abordare conceptuală, în Gheorghe Buzatu, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu, Cristina Păiuşan-Nuică (coordonatori), Iluzii, teamă, trădare şi terorism internaţional – 1940: Omagiu Profesorului Ioan Scurtu, vol. II, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 395.

[13] Ion Gheorghe, Corneliu Soare, Doctrina militară românească 1968-1989, Bucureşti, Editura Militară, 1999, p. 212-213.

[14] Dicţionar de economie politică, Editura Politică, Bucureşti, 1974, p. 555.

[15] Laurenţiu-Cristian Dumitru, Caracteristici ale procesului de transformare a Armatei României în perioada 1990-2008, în Armată şi societate în România în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. Modernizarea societăţii româneşti şi reforma organismului militar, Editura Militară, Bucureşti, 2008, p. 136.

[16] Ibidem, p. 136.

[17] Şerban Liviu Pavelescu, Evoluţia strategiei de securitate naţională a României…, în Armată şi societate în România…, p. 169.

[18] Ion Gheorghe, Corneliu Soare, op. cit., p. 228.

[19] Nicolae Păştinică, Despre Strategia Naţională de Securitate a României, în Statul Major General al Armatei României, Academia Oamenilor de Ştiinţă Militară, Tratat de Ştiinţă Militară, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 2001, p. 119.

[20] Depeşă Mediafax: CSAT are în calcul două variante privind Strategia de Securitate, 7 februarie 1997.

[21] Mihail E. Ionescu, România-NATO. Cronologie 1989-2004, Editura Militară, Bucureşti, 2004, p. 80.

[22] Ibidem, p. 198.

[23] Ordonanţa Guvernului nr. 52 din 12 august 1998 privind planificarea apărării naţionale a României a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 18 august 1998, p. 2-3.

[24] Depeşă Mediafax: Definitivarea Strategiei de Securitate Naţională a fost făcută la insistenţele MApN, 02.09.1998.

[25] Depeşă Mediafax: Strategia de Securitate Naţională a României este criticată din toate părţile, 02.09.1998.

[26] Administraţia prezidenţială – Departamentul de Comunicare Publică, Mesajul Preşedintelui României, Emil Constantinescu, cu privire la Strategia de Securitate a României, adresat Camerelor reunite ale Parlamentului Bucureşti, Palatul Parlamentului, 23 iunie 1999 (transcriere de pe banda magnetică), 23 iunie 1999.

[27] Vezi Legea nr. 63 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/1998 privind planificarea apărării naţionale a României în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 28 aprilie 2000, p. 13-15.

[28] Radu F.Alexandru, Strategia de securitate naţională, 22 octombrie 2001, la http://www.radufalexandru.ro/ activitate.php?frmArticleID=25, pagină consultată la 15.11.2006.

[29] Mirel Ţariuc, Planificarea strategică a apărării în România, NATO, UE şi în unele state aliate – studiu comparativ, în Monitor Strategic, nr. 3-4/2011, p. 65-66. 

[30] Bogdan Teodorescu, Spada, Editura Tritonic, Bucureşti, 2008, p. 265-267.

[31] Ibidem, p. 66.