Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

9 aprilie 2013

România în geopolitica secolului XXI 

Autor: Dr. Constantin CORNEANU

Motto: “Geopolitica statului trebuie să se regăsească

în actele de guvernare ale elitelor politice”

                                                                                          Rudolf Kjellén

Într-o lecţie publică, ţinută în aprilie 1899, profesorul de drept de la Universitatea Upsala (Suedia), Rudolf Kjellén (1864-1922), pronunţa pentru prima dată termenul de “geopolitică”, dându-i acelaşi înţeles cu “geografia politică”, fundamentată de Friedrich Ratzel. Profesorul Ioan Conea (1902-1974) considera geopolitica o ştiinţă în devenire (“ştiinţă a zilei”), care îşi propunea drept obiect de studiu “mediul politic planetar”, adică “jocul politic dintre state” (ştiinţa relaţiilor dintre state sau “a presiunilor dintre state”). Geopolitica se delimitează de geografia politico-militară, prin caracterul ei dinamic; în timp ce factorii geografici rămân constanţi, cei geopolitici sunt variabili. “Poziţia geografică – observa Ioan Conea - rămâne mereu aceeaşi, poziţia geopolitică e tot mereu alta. Faţa politică a pământului este o uriaşă tablă de şah, pe care jucătorii mută mereu piesele, dând acestora mereu alte poziţii şi funcţii”.

Geograful englez Halford J. Mackinder (1861-1942) aprecia geostrategia drept fundamentul geopoliticii, precizând că sfera acestui concept nu se identifică cu totalitatea elementelor care intră în componenţa factorului geografic. Conceptul de realităţi geografice se referă la componentele care rezultă din selecţia, combinarea şi, mai ales, din ataşarea unor semnificaţii politice şi strategice şi instituirea unor raporturi de opoziţie între ele. Halford J. Mackinder va introduce două elemente noi în componenţa obiectivului urmărit de geopolitică: alcătuirea unei “noi configuraţii geostrategice şi geopolitice a planetei”, realizată în conformitate cu “criteriul distanţei geografice” (rezultată din folosirea aviaţiei) şi în termeni de bipolaritate, precum şi crearea unor noţiuni specifice geopolitice (World Island; Heartland; Pivot Area).

În ianuarie 1904, Mackinder va susţine o comunicare la Societatea Geografică, intitulată Pivotul geografic al istoriei, analizând trăsăturile care deosebesc puterile continentale de cele maritime. “Regiunea-pivot” eurasiatică, reprezentată prin toată Siberia şi o mare parte din Asia Centrală, era înconjurată de două cercuri: primul cuprindea Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, China şi India; al doilea cerc era format din Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud şi Australia. În opinia lui Mackinder, Puterea care va reuşi să-şi asigure o bază suficient de puternică pe mări dar şi pe continent va provoca o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial. H. J. Mackinder revine, în 1919, asupra concepţiei sale despre “Regiunea-pivot” (Eurasia) a politicii mondiale, simplificând la maximum lectura planisferei şi vorbind despre o masă continentală unică, înconjurată de oceanul planetar, pe care o denumeşte “Insula Mondială” (ansamblul Europa-Asia-Africa). Inima acestei mase continentale (HEARTLAND) coincide cu Rusia. Analizele geopolitice au evidenţiat că “zona-pivot” eurasiatică şi heartland-ul central-estic european reprezintă trambuline esenţiale pentru atingerea dominaţiei asupra continentului.“Cine conduce Europa de Est stăpâneşte heartland-ul; cine conduce heartland-ul stăpâneşte Eurasia şi Africa; cine conduce Eurasia şi Africa stăpâneşte lumea”, sintetiza H. J. Mackinder concepţia sa despre geopolitica lumii. Cel de Al Doilea Război Mondial (1939-1945) urmat de perioada “Războiului Rece” (1945-1991), a relevat pe deplin bătălia care s-a dat şi se mai dă pentru dominarea acestui spaţiu geografic.

Prin adevărurile studiilor sale de geopolitică, Gheorghe I. Brătianu este copleşitor şi atât de actual. În anii 1941-1942, va ţine cursul intitulat Chestiunea Mării Negre la Universitatea Bucureşti. La 15 decembrie 1941, în lecţia de deschidere a cursului despre istoria Mării Negre, Gheorghe Brătianu vorbea despre “spaţiul de securitate” al României, un termen geopolitic pe care îl va defini ulterior drept spaţiul care “cuprinde acele regiuni şi puncte fără de care o naţiune nu poate îndeplini nici misiunea ei istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinul său”. El va face o distincţie între spaţiul de securitate, spaţiul etnic şi spaţiul vital. Spaţiul etnic era “spaţiul locuit de acelaşi popor, în sensul de naţiune”, iar spaţiul vital era un “raport de forţe”, “spaţiul peste care se întinde la un moment dat expansiunea unei forţe”. Spaţiul de securitate putea să coincidă cu spaţiul etnic-de unde rezultă o “poziţie tare”-, putea, însă, să-l şi depăşească. Afirmarea spaţiului de securitate nu înseamnă voinţa şi dorinţa de-a acapara un “spaţiu vital”, deci nu este expresia unei forţe în expansiune.

Gheorghe I. Brătianu identifica două “poziţii cheie”, respectiv poziţii geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: “1. Intrarea Bosforului şi, în general, sistemul strâmtorilor care duce navigaţia dincolo de această mare închisă; şi 2. Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are n-o stăpâneşte. Este evident că această problemă se leagă de chestiunile noastre, pentru că, în definitiv, ce sunt strâmtorile altceva decât prelungirea gurilor Dunării”. Tot el adăuga că “noţiunea spaţiului de securitate presupune că noi nu putem rămâne indiferenţi faţă de ce se petrece în aceste două poziţii cheie ale unei mări atât de strâns legate de existenţa noastră”. Istoria veacurilor XIX şi XX era sintetizată de Gheorghe Brătianu ca fiind “o luptă pentru Marea Neagră între Rusia şi Europa”. În secolul XXI, importanţa Mării Negre în geostrategia politico-economică a centrelor de putere planetare rămâne permanentă şi actuală.

Victoria Naţiunilor Unite de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, a permis Statelor Unite să-şi pună în aplicare ideile privind cucerirea şi dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul “Planului Marshall” şi al NATO. Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea “Marea tablă de şah” (1997), devenită “Biblia” politicii externe americane la începutul secolului XXI, că scopul geopolitic central al SUA îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaţionale concepută în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care s-au făcut, de-o parte şi de alta, pentru includerea Georgiei în NATO, ne dau dreptul să concluzionăm că SUA au început bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla “Rimland”-ul.

“Rimland”-ul reprezintă, în opinia geopoliticianului Nicholas Spykman, regiunea de margine sau “bordura maritimă” a Eurasiei, care începe cu Finlanda şi Ţările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia şi Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei. În raportul cu privire la problemele securităţii naţionale, adresat guvernului SUA în martie 1992 de către Paul Wolfovitz, se vorbea despre “necesitatea neadmiterii apariţiei pe continentele european şi asiatic a unei forţe strategice, capabile să se opună SUA”, iar în acest sens se atrăgea atenţia că ţările “cordonului sanitar” (în special Ţările Baltice) sunt “teritorii de cea mai mare importanţă strategică, iar atentatul asupra lor din partea ruşilor trebuie să atragă după sine rezistenţa armată din partea ţărilor NATO”. În primăvara anului 1997, fostul secretar american al apărării, Caspar Weimberger, scria: “Dacă Moscova ar reuşi (să domine Caspica), această victorie ar putea fi mai importantă decât, pentru Occident, lărgirea NATO”.

O analiză a evenimentelor petrecute pe scena politică internă rusească, precum şi în arena relaţiilor internaţionale, relevă faptul că noii lideri de la Kremlin depun, la acest început de secol XXI, eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preţ, a potenţialului strategic al Federaţiei Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână “o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micşorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice şi teritoriale, şi fiind convinşi că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul ruşilor. Pe măsură ce eterne şi discrete alianţe se revigorează, geopoliticienii atlantişti, care intuiesc foarte bine pericolul strategic al unei alianţe ruso-europene, cu precădere cea ruso-germană, încearcă să instituie un “cordon sanitar” format din câteva state limitrofe duşmane, atât vecinului din est cât şi celui din vest, şi legate direct de polul atlantic.

Interesul crescând al SUA şi al ţărilor occidentale pentru zona Mării Caspice a generat nervozitate la Kremlin şi proteste din partea Federaţiei Ruse, cu privire la intervenţia în sfera sa de influenţă. Interesele americane au prins contur de-a lungul axei geopolitice Marea Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană, pe direcţia dinspre vest spre est, iar Zbigniew Brzezinski consideră această regiune drept axul geopolitic mondial, astfel încât cel care va domina această axă, şi, mai apoi, Eurasia, va avea influenţa decisivă asupra a două din cele mai bogate trei regiuni mondiale.

Analizând perspectivele de evoluţie geopolitică şi geostrategică ale zonei eurasiatice, analiştii Institutului Stratfor (SUA) apreciau, încă din anul 2000, că Federaţia Rusă s-a eliberat de obsesia modului cum este percepută în Occident şi că politica internă a Rusiei nu mai este trasată cu gândul la ce vor spune FMI sau bancherii occidentali, iar rezultatul este apariţia lui Vladimir Putin. “Occidentalizarea Rusiei a dat greş - scriau analiştii de la Stratfor -, iar Moscova nu va mai juca după regulile Vestului (…) În ultimii ani Rusia a căutat să încheie alianţe cu China şi cu Iranul pentru a contracara puterea hegemonică a Statelor Unite. Acum ea încearcă să restabilească relaţiile sale cu Coreea de Nord şi cu Vietnamul. (…) Toate aceste state pot fi folosite ca pârghii de presiune asupra Vestului în regiuni de importanţă globală: Golful Persic, apoi triunghiul China-Coreea-Japonia şi de-a lungul rutelor navale din sud-estul Asiei. (…) Spre sfârşitul anilor '90, Occidentul a abandonat în mare parte Rusia şi a încercat să o marginalizeze. Ca răspuns, ruşii încearcă să reînvie trei din alianţele lor din timpul războiului rece pentru a le folosi ca pârghii geopolitice. Paradoxal, aceste relaţii ameninţă să deterioreze legăturile cu cele două ţări de care ruşii au nevoie pentru a îngrădi hegemonia SUA, adică Iran şi China. Felul în care aceste două state vor reacţiona la insistenţa Rusiei va configura viitorul alianţei anti-occidentale a Rusiei”.

Analiştii politici şi geopoliticienii ruşi apreciază că, în momentul de faţă, Europa nu are o geopolitică şi o voinţă geografică proprie iar funcţiile ei se reduc la faptul că ea serveşte drept bază auxiliară a SUA în Eurasia şi loc pentru cel mai verosimil conflict cu Eurasia, ceea ce impune ca liderii politici ai Federaţiei Ruse să participe, ba chiar să genereze, o reorganizare a spaţiului european care ar face din acest sector geopolitic un aliat strategic al Moscovei, păstrându-i suveranitatea, autonomia şi autarhia. Scopul geopolitic al Federaţiei Ruse este de a scoate Europa de sub controlul SUA (NATO), de-a contribui la unificarea ei şi de-a consolida legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruse. Din punct de vedere militar, UE nu va fi pentru încă mult timp, fără sprijinul SUA, un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei şi Asiei în schimbul resurselor şi al parteneriatului strategic. Evoluţiile din arena relaţiilor internaţionale ale Rusiei par să confirme într-o proporţie foarte mare aceste principii de acţiune geopolitică care nu mai par, astfel, doar nişte simple teorii. “O Europă prietenă în calitate de aliat strategic al Rusiei – scria Alexandr Dughin - poate să apară doar în cazul când ea va deveni unitară. În caz contrar, adversarul american va găsi o mulţime de modalităţi de a introduce fărâmiţarea şi dezbinarea în blocul european, provocând un conflict similar celor două războaie mondiale. De aceea, Moscova trebuie să contribuie în cel mai înalt grad la unificarea europeană, sprijinind, îndeosebi, ţările Europei Centrale, în primul rând Germania. Alianţa Germaniei cu Franţa, axa Paris-Berlin (proiectul lui de Gaulle), este acea vertebră în jurul căreia este cel mai bine să se construiască corpul Noii Europe. În Germania şi în Franţa există o tradiţie politică anti-atlantică stabilă (atât la curentele politice de dreapta, cât şi la cele de stânga). Fiind, până la un anumit timp, potenţială şi ascunsă ea va da de ştire la un moment dat că există. Moscova trebuie să se orienteze de pe acum spre această linie, fără a aştepta desfăşurarea definitivă a evenimentelor”.

În concepţia geopoliticienilor ruşi, îmbrăţişată şi de către noii lideri de la Kremlin, "Noul Imperiu Rus" trebuie să se nască nu printr-o evoluţie social-politică ci printr-o revoluţie geopolitică. Contururile geopolitice şi ideologice ale "Noului Imperiu Rus", apreciază geopoliticienii ruşi, trebuie să fie realizate ca urmare a însuşirii învăţămintelor din analiza acelor momente în urma cărora formele precedente s-au părbuşit de-a lungul istoriei. Geopoliticenii ruşi apreciază că "Noul Imperiu Rus"[1], născut de data aceasta conform logicii geopolitice, trebuie să fie superior din punct de vedere strategic şi spaţial, faţă de fosta URSS, eurasiatic, continental, iar în perspectivă mondial. Realizarea “Noului Imperiu Rus”, în sens militaro-strategic, poate fi creat pe baze reale doar cu conditia păstrării puterii nucleare a fostei Uniuni Sovietice şi a tuturor tipurilor de armament strategic şi cosmic în mâinile blocului eurasiatic. Acest lucru este o condiţie principală nu numai pentru capacitatea de a acţiona a viitoarei organizări continentale, dar si pentru crearea ei, deoarece integrarea statelor si a “spaţiilor mari” în jurul Rusiei, confirmarea axelor principale ale Eurasiei se vor realiza doar când Moscova va dispune de potenţialul strategic care va fi garantul principal al seriozităţii întregului proiect. Păstrarea echilibrului strategic între atlantism (NATO) şi Rusia (urmaşa militaro-strategică a URSS şi polul noului bloc eurasiatic) face ca planurile politice ale “Noului Imperiu Rus” să fie serioase şi realizabile. În clipa de faţă, potenţialul strategic al fostei Uniuni Sovietice îşi păstrează comparabilitatea proporţională cu NATO în sfera înarmărilor nucleare, a submarinelor atomice, a unor programe militare cosmice şi în problema aviaţiei strategice. În condiţiile în care acest echilibru se va deplasa univoc în folosul atlantiştilor, crearea Imperiului Eurasiatic va deveni imposibilă, iar Rusia se va transforma definitiv într-o “putere regională” şi, prin urmare, îşi va reduce teritoriul şi sfera de influenţă, astfel încât nici un fel de axe geopolitice şi proiecte politice nu vor putea schimba nimic. “Doar la această etapă, atâta timp cât repartizarea forţelor Războiului Rece în sfera strategică nu s-a schimbat ireversibil, geopolitica şi politica Rusiei au, într-adevăr o importanţă hotărâtoare şi o autoritate continentală. De fapt, posibilitatea unei proiectări geopolitice libere şi independente depinde în mod direct de păstrarea comparabilităţii strategice a potenţialului rus şi atlantic. De îndată ce se va încălca această proporţie, Rusia se va transforma din subiect al geopoliticii în obiectul ei. În cazul acesta, ruşilor nu le va rămâne decât să navigheze într-o situaţie impusă din afară, alegând rolurile şi priorităţile într-un joc care «nu le aparţine»”, scria geopoliticianul rus Alexandr Dughin. Calitatea şi potenţialul Forţelor Armate ale Rusiei devin, astfel, extrem de importante în realizarea acestui proiect eurasiatic, ceea ce impune ca armata rusă (structura ei şi calitatea armamentului) să nu depindă, sub nicio formă, de situaţia politică de la Kremlin. În perspectiva evoluţiilor viitoare ale Federaţiei Ruse, calitatea armatei ruse va constitui temelia întregii politici externe ruseşti, astfel încât, structura armatei va determina, într-o oarecare măsură, echilibrul strategic[2].

Axa Paris-Berlin-Moscova, revitalizată spectaculos după războiul din Irak (2003), ar putea constitui baza "Noului Imperiu Rus" la care s-ar putea alătura şi Japonia. Rusia poate să le propună partenerilor, la Est şi la Vest, resursele sale în calitate de compensare pentru încordarea relaţiilor cu SUA. Acest export de resurse al Rusiei nu va fi un ajutor unilateral, deoarece acest proces trebuie să fie înscris în planul geopolitic general, care presupune o participare financiară şi tehnologică activă a UE şi a Japoniei la dezvoltarea strategică a Rusiei şi, totodată, la extinderea frontierelor politice şi de securitate ale Federaţiei Ruse. Dintr-o asemenea perspectivă geopolitică poate fi înţeleasă decizia Federaţiei Ruse de-a construi, în cooperare cu Germania, Gazoductul Nord-European (GNE) menit să rezolve problemele energetice ale Germaniei.

Economia Federaţiei Ruse a avut un reviriment în dezvoltare în al doilea mandat Elţîn şi la începutul primului mandat Putin. Privatizările majore făcute în anii ’90 de Boris Elţîn ca şi acţiunile de forţă ale unor premieri au dus, pe de o parte, la lansarea mecanismelor economiei de piaţă, la atragerea de investiţii şi, ulterior, în mandatele premierilor Primakov şi Putin cu preponderenţă, la limitarea acţiunilor discreţionare a marilor oligarhi şi aducerea în legalitate a noilor companii create. Primul mandat prezidenţial al lui Putin s-a situat sub aceleaşi auspicii, cu unele semnale privind dorinţa de control şi limitare a independenţei marilor oligarhi, pe baza instrumentelor controlului fiscal şi al justiţiei. Începând din 2002 lucrurile au luat aspectul unei confruntări în forţă între oligarhi şi noua putere de la Kremlin, cu lupte deschise la adresa oligarhilor. După discursul lui Vladimir Putin, din 13 septembrie 2004, au fost demarate proiectele de creare şi întărire a “verticalei puterii”, de centralizare a economiei şi punere a acesteia sub controlul statului, sub pretextul nevoii de resurse în combaterea terorismului, în scopul de refacere a măreţiei şi grandorii Rusiei. IMM-urile care nu au vrut să se alinieze au fost eliminate de pe piaţă, prin presiuni şi controale, dar marea majoritate au fost distruse prin dispariţia oligarhilor şi a societăţilor rentabile cu care aveau contracte, prin politicile neconcurenţiale şi de dirijare a oportunităţilor de către “noii oligarhi” de stat ce au preluat afacerile mari, rentabile, cît şi prin noile mecanisme de control care le-au eliminat profiturile pe baza unor interpretări discriminatorii şi discreţionare ale legilor fiscale.

Federaţia Rusă a introdus un “nou algoritm” pentru relaţiile ei cu ţările din Centrul şi Sud-Estul Europei, algoritm axat pe pe cooperare economică şi comerţ bazat pe considerente pragmatice. “Doctrina Putin” aplicată economiei ruse, în special sectorului energetic, a confirmat dorinţa de centralizare şi control politic în spaţiul post-sovietic şi în lume pe baza unor noi instrumente, precum exporturile de petrol şi gaz, pârghii esenţiale, în acelaşi timp, şi pentru consolidarea bugetului federal. “Gazprom, ca o firmă de importanţă strategică, este o pîrghie puternică de influenţă politică şi economică asupra restului lumii”, a declarat, la 17 februarie 2003, preşedintele Vladimir Putin, prezent la cea de-a 10-a aniversare a Gazprom. Importanţa noului monopol pe piaţa rusă a fost relevată de numeroşi analişti, experţi şi chiar oficiali, precum fostul şef al serviciilor secrete poloneze, Zbigniew Siemiatkowski, care, în cadrul unei audieri parlamentare, la 25 octombrie 2004, a declarat: “Facem faţă restaurării Imperiului Rusesc prin mijloace economice, pe principiul, ieri, tancuri, azi, petrol”. Generalul Patrick Hughes, directorul Agenţiei de Informaţii pentru Apărare (Defense Intelligence Agency) a SUA, afirma, la 6 februarie 1997, în faţa membrilor Comisiei Forţelor Armate din Senatul SUA, că slăbiciunea economică a Rusiei îndepărtează, pentru moment, riscurile la adresa intereselor americane, în zona caspică, dar posibilitatea ca Rusia, în timp, să redevină o putere regională rivală SUA va spori semnificativ astfel încât peste 10 sau 20 de ani, Rusia sau China ar putea deveni un concurent serios al SUA.

Înlăturarea Rusiei, ca prezenţă militară directă şi influenţă politică, din zona “Balcanilor” Eurasiei (Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia şi Afganistan), în favoarea celorlalţi actori geostrategici, combinată cu extinderea NATO spre Est şi pierderea “marelui joc petrolier” din Caspica, se poate transforma într-un pericol de moarte[3] pentru existenţa şi viitorul Federaţiei Ruse. Noii stăpâni ai zonei ar putea să încurajeze “pluralismul geopolitic” pe teritoriul Rusiei împreună cu renaşterea Islamului astfel încât Rusia ar putea deveni, cum a afirmat Zbigniew Brzezinski, “o ţară de prisos pe harta lumii”.

În condiţiile în care NATO controlează prin intermediul Turciei strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar Marea Neagră nu înlocuieşte ieşirea Federaţiei Ruse la “mările calde”, apariţia unui nou actor geopolitic, respectiv Ucraina, şi integrarea lui în comunitatea euroatlantică, reprezintă un pericol major pentru planurile Federaţiei Ruse de a controla Eurasia. Geopoliticienii ruşi apreciază că existenţa Ucrainei în graniţele actuale şi cu actualul statut de “stat suveran” este identică cu aplicarea unei lovituri monstruoase asupra securităţii geopolitice a Rusiei, care echivalează cu o invazie pe teritoriul ei. Continua presiune politico-diplomatică şi economică asupra Ucrainei, din partea Kremlinului, ca rezultat opţiunilor euroatlantice ale elitei politice de la Kiev, precum şi nesfârşitul "război al gazelor", confirmă supoziţiile conform cărora amestecul Federaţiei Ruse este dictat de o decizie geopolitică majoră, de faptul că existenţa pe mai departe a Ucrainei unitare este inadmisibilă, în aprecierea unor cercuri politice ruseşti radicale, precum şi de obiectivele extrem de pragmatice ale noului curs de politică externă al Federaţiei Ruse.

Având în vedere că o simplă integrare a Moscovei şi Kievului este imposibilă şi nu va crea un sistem geopolitic stabil, chiar dacă aceasta se va întâmpla în pofida oricăror dificultăţi obiective, geopoliticienii ruşi sunt de părere că Moscova trebuie să se implice activ în refacerea spaţiului ucrainean conform singurului model geopolitic logic şi firesc. Divizarea Ucrainei va permite, în perspectivă, reunificarea părţilor de Est ale Ucrainei cu Federaţia Rusă ceea ce va transforma Rusia într-o mare putere navală care va domina Marea Neagră. Totodată, prezenţa unor importante categorii de tehnică militară şi trupe ruseşti în spaţiul caucazian, precum şi continua lor sporire în ciuda prevederilor CFE, confirmă faptul că, în adoptarea celor mai importante decizii geopolitice şi geostrategice, specificul armamentului unei sau altei ţări este mai convingător decât declaraţiile oficiale şi neoficiale ale diplomaţilor şi liderilor politici.

Controversele născute în cadrul NATO ca urmare a eforturilor făcute pentru crearea unui Cartier General European, în perspectiva unei viitoare armate europene şi-a unei politici externe şi de securitate comune, ofensiva diplomaţiei ruse în spaţiul CSI, în conformitate cu “Doctrina Putin”, precum şi noua doctrină militară a Federaţiei Ruse, care consideră amestecul altor state sau grupări în afacerile interne ale Federaţiei Ruse ca fiind “noua ameninţare la adresa securităţii ţării”, ne îndeamnă să credem că se reactualizează o serie de vechi şi discrete alianţe, precum cea ruso-germană, ce au obiectiv sprijinirea Rusiei în obţinerea de hotare maritime în Occident ceea ce este imperativul strategic al dezvoltării geopolitice a Eurasiei în condiţiile în care se desfăşoară un uriaş efort de cucerire, de către SUA, a “bordurei maritime” a Eurasiei, respectiv “Rimland”-ul.

Noile viziuni ale elitei politico-militare de la Moscova, în ceea ce priveşte securitatea naţională a Federaţiei Ruse, relevă faptul că Rusia, prin doctrina sa militară, optează ferm pentru o lume multipolară, în care există puteri regionale, respingând modelul unei lumi unipolare, dominată de SUA. Evenimentele petrecute în spaţiul georgian începând cu 8 august 2008, respectiv replica militară extrem de dură, şi totodată disproporţionată, a Federaţiei Ruse faţă de Georgia au readus în atenţie miza spaţiului ponto-caspic pentru securitatea naţională a Federaţiei Ruse, precum şi pentru securitatea regională din spaţiul Mării Negre. Lucrările geopoliticienilor ruşi relevă faptul că Federaţia Rusă trebuie să instaureze în Sudul întregii Eurasii “o nouă ordine geopolitică” şi să stabilească un control strategic asupra acestei zone, din care face parte şi Caucazul. Caucazul propriu-zis se compune din două nivele geopolitice: Caucazul de Nord şi teritoriul a trei republici caucaziene - Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Spaţiul caucazian este unul din punctele cele mai vulnerabile ale spaţiului geopolitic rusesc iar controlul asupra acestuia deschide, la prima vedere, ieşirea către “mările calde” şi fiecare mutare, chiar şi cea mai neînsemnată, a frontierei spre sud (sau spre nord) înseamnă un câştig substanţial (sau pierdere) a întregii forţe continentale.

În opinia geopoliticienilor ruşi realizarea unei “noi ordini geopolitice în Caucaz” presupune o reîmpărţire totală a realităţilor politice existente. Reîmpărţirea generală a Caucazului de Nord ar putea să rezolve şi problema osetină, deoarece noile structuri etnice (de exemplu Osetia unită) şi-ar pierde sensul de formaţiuni naţional-statale, căpătând unul pur etnic şi cultural, lingvistic şi religios. În cercurile puterii de la Moscova se vehiculează conceptul unei “Federaţii Caucaziene” care ar include atât cele trei republici caucaziene ale CSI cât şi formaţiunile autonome din interiorul Rusiei. Kremlinul este interesat în popularea compactă şi dezvoltarea din punct de vedere tehnic a triunghiului Rostov-pe-Don-Volgograd-Astrahan care este cel mai important avanpost al Rusiei în Sud. Această regiune trebuie să devină nucleul geopolitic al întregii strategii caucaziene a Rusiei, iar pentru aceasta se cuvine a-l întări din punct de vedere tehnologic, strategic şi intelectual. Este de dorit să se creeze aici o zonă rusească unitară, integrată din punct de vedere administrativ şi politic.

În contextul creării unei structuri geopolitice numită convenţional “Triunghiul Khazar”, în amintirea Khazariei antice care ţinea sub control, la începutul primului mileniu, întreaga regiune, este important să fie ruptă, prin orice mijloace, Cecenia separatistă, foarte activă, de Daghestan şi Inguşetia, închizând ieşirea către Marea Caspică. Daghestanul şi Inguşetia trebuie ataşate parţial, Georgiei, ceea ce ar duce la crearea unei zone autonome în nordul Caucazului, dezvoltată economic, însă aflată sub controlul strategic total al Rusiei şi orientată eurasiatic. Reîmpărţirea generală a Caucazului de Nord ar putea să rezolve şi problema osetină, deoarece noile structuri etnice (de exemplu Osetia unită) şi-ar pierde sensul de formaţiuni naţional-statale, căpătând unul pur etnic şi cultural, lingvistic şi religios. Totodată, urmând aceeaşi logică este important de a lega Abhazia direct de Rusia. Armenia serveşte ca bază strategică de cea mai mare importanţă pentru prevenirea expansiunii turceşti la nord şi est, respectiv în regiunile lumii turanice din Asia Centrală, fiind, totodată, extrem de preţioasă ca aliat în efortul de creare a unui coridor de uscat care ar traversa tot Caucazul şi care ar lega Armenia cu “Triunghiul Khazar”. Totodată, Armenia, bazându-se pe apropierea etnică şi istorică de Iran, ar putea fi una din principalele verigi în crearea axei Moscova-Erevan-Teheran.

Consolidarea puterii prezidenţiale şi restabilirea economică, acordarea statutului de “economie de piaţă“ de către SUA şi UE, excelentele relaţii politico-economice cu Uniunea Europeană, în pofida anumitor neînţelegeri, precum şi noul Consiliu NATO-Rusia ne îndreptăţesc să afirmăm că Rusia experimentează cu succes o “a treia cale”, în drumul spre constituirea “Noului Imperiu Rus” (“Noua Rusie”), fără a renunţa la obiectivele de politică externă ale Imperiului Romanovilor. Între convingerea lui Brzezinski (“O Rusie imperială nu ar putea fi o Rusie democratică”) şi cea a lui Kerenski (“Rusia va deveni o ţară democratică”) se află Rusia lui Vladimir Putin ale cărei evoluţii, în arena relaţiilor economice şi politice internaţionale, sunt surprinzătoare astfel încât “necunoscuta rusă” rămâne, la acest început de mileniu, la fel de tainică precum a fost de atâtea ori în decursul istoriei. “Sigur că Rusia e o ţară mare, care dispune de un potenţial de resurse naturale şi intelectuale enorm. De aceea, propun să avem totuşi încredere că vom ieşi din criză. Singura problemă este însă de timp şi de preţ”, pronostica politologul Gheorghi Arbatov.

După destrămarea URSS interesul Rusiei faţă de Orientul Mijlociu a scăzut în intensitate datorită dispariţiei echilibrului geostrategic şi a pătruderii companiilor occidentale în regiunea Mării Caspice. Perspectiva extinderii NATO spre Est a redeşteptat interesul Rusiei faţă de Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, ducând la implicarea sa crescândă în aceste regiuni. Livrările de arme şi tehnologie militară au constituit şi constituie principalul mijloc de promovare a intereselor politice şi strategice ruse în Orientul Mijlociu. Sudul Asiei Centrale trăieşte în  mişcarea curentelor politico-religioase ale Orientului Mijlociu, în timp ce nordul este aspirat de lumea siberiană. Asia Centrală a redevenit un mare actor al relaţiilor internaţionale şi toţi analiştii prezic faptul că această regiune necunoscută va căpăta o importanţă hotărâtoare, din punct de vedere geopolitic şi geostrategic, graţie populaţiei sale musulmane şi apropierii strategice de Orientul Mijlociu şi Asia de Sud. În această zonă tampon aflată între Rusia, China, subcontinentul indian şi Orientul Mijlociu există, de asemenea, numeroase mize strategice, economice şi ideologice. Securitatea în Asia Centrală este condiţionată de jocul puterilor periferice, cu ambiţii contradictorii. Federaţia Rusă agită ameninţarea chineză, pentru a distrage atenţia naţionaliştilor centrasiatici asupra altei ţări, sperând să pună capăt discuţiei asupra hegemoniei sale. Republicile limitrofe temându-se de China caută protecţia Rusiei. “Rusia nu poate rămâne – în opinia lui Patrick Karam – indiferentă la concentrarea la flancul sudic al CSI a unor state care deţin arme de distrugere în masă sau care doresc să achiziţioneze astfel de arme, într-un context care oferă toate variantele instabilităţii: de la tensiuni etnice, până la contestaţii teritoriale, de la integrismul religios, la imperialismele regionale”.

Furtuna diplomatică şi mediatică stârnită de intenţia Statelor Unite de a instala părţi componente ale sistemului american antirachetă în Europa Centrală şi de Est, precum şi opoziţia extrem de dură a Federaţiei Ruse la acest proiect, a readus în schimburile de telegrame dintre cancelariile diplomatice şi în preocupările mass-media internaţionale, problematica prezenţei trupelor ruse în spaţiul ex-sovietic (cu precădere în Republica Moldova) şi renaşterea ambiţiilor de mare putere ale Federaţiei Ruse. Toată această problematică politico-militară se află într-o strânsă conexiune cu problema transnistreană aflată pe agenda de lucru a diplomaţiei UE, a Kremlinului şi a Casei Albe într-un context internaţional marcat de resetarea relaţiilor cu Federaţia Rusă promovată de către Administraţia Obama. Recentele vizite ale unor înalţi funcţionari ai SUA în Republica Moldova, precum vicepreşedintele Joe Biden, şi relaţiile excelente dintre Washington şi Chişinău relevă faptul că problematica Republicii Moldova şi a chestiunii transnistrene se bucură de o atenţie sporită din partea Administraţiei SUA.

Primul gest demonstrativ al Federaţiei Ruse de mare putere regională în arena relaţiilor internaţionale, şi nu numai, prin care a dorit să-şi facă simţită din nou prezenţa, a avut loc în noaptea de 12 spre 13 decembrie 2007, ora 00.00, când Kremlinul a anunţat că, din acel moment, nu mai respectă prevederile Tratatului privind Forţele Armate Convenţionale în Europa (TCFE), semnat la Paris în 1990 de către 30 de state. Într-un nou context geopolitic marcat de extinderea infrastructurii NATO (mai ales a SUA) în fostul spaţiu de dominaţie şi influenţă sovietic şi de prezenţa, din ce în ce mai constantă, a trupelor americane în bazele de antrenament şi sprijin logistic din România, Kremlinul a trecut la revizuirea propriului dispozitiv militar strategic, iar războiul din Georgia (august 2008) a confirmat că Federaţia Rusă este dispusă să sacrifice aproape totul, în ceea ce priveşte regulile de comportament politico-diplomatic, atunci când este vorba de interesele sale strategice, cu precădere în ceea ce este considerată ca fiind “străinătatea apropiată”, dar mai ales în spaţiul caspico-caucazian. Spaţiul etno-politic transnistrean, “Republica Moldovenească Nistreană”(“RMN”) şi forţele sale armate reprezintă, în acest context, o piesă extrem de importantă în planificarea politico-militară a ambelor tabere implicate în efortul de a controla un spaţiu geografic cu o importanţă geopolitică şi strategică aparte. Geopoliticianul rus Aleksandr Dughin considera că noile frontiere sunt inevitabile astfel încât unele regiuni trebuie împărţite din nou. “În toate cazurile, principala sarcină rămâne aceeaşi - crearea în Occident a unor formaţiuni prietene neutre, cu o independenţă etnoculturală, economică şi socială la cel mai înalt grad, dar dependente strategic de Moscova. Sarcina maximă este «finlandizarea» întregii Europe, însă trebuie să începem, cu reorganizarea spaţiilor apropiate nemijlocit de Rusia”, scria Aleksandr Dughin.

Într-un interviu acordat presei ruse în 2007, generalul-locotenent ® Alfred Gaponenko, fost comandant al Grupului de Sud al Tratatului de la Varşovia, a evidenţiat importanţa strategică a României în ansamblul bazinului Mării Negre şi influenţa pe care o vor exercita bazele aero-terestre americane din România asupra securităţii regionale, a zonei moldo-transnistrene şi implicit asupra securităţii naţionale a Federaţiei Ruse. Fostul înalt demnitar militar sovietic consideră că decolând de la Baza aeriană “Mihail Kogălniceanu”, avioanele militare americane pot zbura fără alimentare până la orice punct al aşa numitului “arc al instabilităţii”, care traversează, în opinia Pentagonului, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.

Totodată, bazele militare americane din România vor deveni puncte de sprijin pentru armata americană în efortul acesteia de-a impune supremaţia Statelor Unite asupra Europei Răsăritene, Orientului Mijlociu şi Caucazului, facilitând, astfel, încercuirea Federaţiei Ruse şi avansarea grupurilor armate mobile ale NATO (SUA) până la graniţele spaţiului CSI. Forţele Armate ale Transnistriei (circa 120.000 de oameni mobilizaţi în caz de război), împreună cu armamentul şi tehnica din dotare, la care se poate adăugă complexul militaro-industrial transnistrean capabil de a produce necesarul de armament şi muniţii, reprezintă un element extrem de important pentru planificatorii securităţii naţionale a Federaţiei Ruse, în noul context de reaşezare a dispozitivului său strategic din spaţiul caucaziano-pontic şi de împiedicare a concretizării unui “cordon sanitar” al Occidentului talasocratic. “Sarcina Eurasiei este ca acest cordon să nu existe. (...) Singura cale de înlăturare a «cordonului sanitar» este reîmpărţirea totală a noilor formaţiuni statale pe baza factorilor geopolitici. Aceasta nu înseamnă neapărat anexarea teritoriilor la alte state. Poate fi vorba despre crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă”, consideră Aleksandr Dughin despre care Der Spiegel a scris că este “ideologul şef al celor care susţin o Rusie expansionistă şi mentorul Partidului «Rusia Unită» al lui Putin”. Regimul politico-militar de la Tiraspol şi potenţialul său militaro-industrial reprezintă, totodată, un motiv de îngrijorare pentru ţările membre NATO aflate în proximitatea imediată a acestor elemente de avangardă ale dispozitivului militar rusesc.

Într-un astfel de context geopolitic marcat de instalarea bazelor americane în România, ca părţi componente ale scutului american antirachetă, şi nu numai, dublată de continuua presiune a SUA, UE şi NATO pentru retragerea trupelor ruse din Republica Moldova, precum şi de nesfârşitele tratative în formatul “5+2”, putem aprecia că prezenţa GOTR în Transnistria şi a Flotei Mării Negre în portul militar Sevastopol permite un control strategic al Federaţiei Ruse asupra Peninsulei Crimeea şi implicit asupra evoluţiilor geopolitice ale Republicii Moldova, Ucrainei, Turciei şi a celor din zona Orientului Mijlociu. Pierderea de către Rusia, în decursul istoriei, a controlului strategic al Peninsulei Crimeea a determinat pierderea controlului strategic asupra bazinului Mării Negre precum şi evoluţii geopolitice ale Turciei aflate în conflict cu interesele de securitate şi cele geopolitice ale Rusiei.

Fostul secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, concluziona referitor la viitoarele evoluţii din arena relaţiilor internaţionale, că sub aspect geopolitic, în raport cu Eurasia, America este o insulă ale cărei resurse şi populaţie este depăşită de aceasta. “Dominarea de către o singură putere a oricăreia dintre cele două sfere principale ale Eurasiei – Europa şi Asia – rămâne o bună definiţie a pericolului strategic pentru America, cu sau fără Război Rece. Deoarece o asemenea grupare ar avea capacitatea să depăşească America economic şi, în cele din urmă, militar. Acestui pericol va trebui să-i fie opusă rezistenţă chiar şi acolo unde puterea dominantă este aparent binevoitoare, deoarece în cazul în care intenţiile s-ar schimba vreodată, America s-ar trezi cu o capacitate de rezistenţă efectivă puternic diminuată şi cu o incapacitate de a modela evenimentele sporite”. Cele enumerate mai sus ne permit să apreciem că România, stat membru NATO şi al UE, cu o poziţie geopolitică extrem de preţioasă pentru orice model geopolitic al secolului XXI, trebuie să-şi definească priorităţile în strategia de politică externă şi de securitate naţională astfel încât să asigure dezvoltarea şi modernizarea statului, precum şi o prosperitate pentru cetăţenii ei şi, totodată, să realizeze un echilibru între axele de putere ale lumii. Retragerea strategică americană din spaţiul european către zona Asia-Pacific, raporturile dintre UE şi Turcia, revenirea Turciei în fostul spaţiu de influenţă şi dominaţie al Imperiului Otoman, respectiv Peninsula Balcanică, şi nu numai, precum şi evoluţiile politico-militare din spaţiul Orientului Mijlociu şi Apropiat (Siria, Iran, Irak, Israel) şi al CSI, reprezintă factori de influenţă în modelarea relaţiilor internaţionale la acest început de secol XXI.

România trebuie să înţeleagă că geometria începutului de secol obligă la o bună stăpânire a regulilor triunghiurilor mici pentru a putea înţelege şi folosi potenţialul “marilor triunghiuri” de interese. La început de mileniu gândul se îndreaptă spre sfatul lui Nichifor Crainic: “Prin urmare, nu politică de unilateralitate dezastruoasă, ci politică de mlădioasă abilitate între Scyla şi Charybda (…) Interesele permanente ale românismului nu se satisfac niciodată prin unilateralitate în politica externă”.

La 23 noiembrie 1932, Gheorghe I. Brătianu declara de la tribuna Parlamentului României, cu gândul la vremurile ce vor veni şi cu speranţa şi credinţa că generaţiile viitoare îl vor asculta, îl vor înţelege şi îi vor urma sfatul spre folosul şi eternitatea României: “Politica externă a unei ţări se face prin aprecierea raţională a punctului de vedere naţional, prin ferma şi demna apărare a lui, în cadrul internaţional, iar nu prin iscălituri date numai din teama de a te diferenţia, iscălituri care pot să vrăjească astăzi, dar care leagă mâine”. Adevăruri la care orice om politic şi de stat român trebuie să mediteze în acest început de secol XXI într-un context internaţional extrem de dinamic şi, de cel mai multe ori, imprevizibil.

 

                                                                                 

 

 

 

 



[1] "Noul Imperiu Rus" trebuie: 1) să nu fie materialist, ateist, economico-centralist; 2) să aibă fie frontiere maritime, fie blocuri prietene, pe teritorii continentale învecinate; 3) să dispună de o structură etnoreligioasă flexibilă şi diferenţiată a organizării politico-administrative interne, adică să ţină cont de particularităţile locale, etnice, religioase, culturale etc. ale regiunilor, acordând acestor elemente un statut juridic; 4) să facă în aşa fel ca participarea statului la conducerea economiei să fie flexibilă şi să abordeze doar sferele strategice, să reducă radical ciclul social, să obţină participarea organică a poporului rus în problemele împărţirii; 5) să umple formula religioasă monarhică cu un conţinut cu adevărat sacru care s-a pierdut sub influenţa Vestului monden asupra dinastiei Romanovilor ; 6) să înfăptuiască “revoluţia conservatoare” ortodoxă pentru a reveni la izvoarele concepţiei cu adevărat creştine; 7) să transforme termenul “popor” într-un aspect de bază al structurii social-politice şi să facă din popor o categorie politică şi juridică principală, fundamentală, să opună concepţia organică a poporului normelor cantitative ale jurisprudenţei liberale şi socialiste, să elaboreze teoria “drepturilor poporului”; 8) să se îndrepte nu spre geopolitica slavofilă ci spre proiectele eurasiatice care resping politica antigermană a Rusiei la Vest şi cea antijaponeză la Est, să pună capăt direcţiei atlantice, camuflată în “naţionalismul rus”; 8) să se opună proceselor de privatizare şi de capitalizare, speculaţiilor financiare în Imperiu, să se orienteze spre controlul corporativ, colectiv şi de stat al poporului asupra realităţii economice, să respingă himera dubioasă a “capitalismului naţional”; 9) să treacă de la principiul gubernial la crearea regiunilor etnoreligioase cu un grad maximal de autonomie culturală, lingvistică, economică şi juridică, limitându-le doar în ce priveşte o suveranitate politică, strategică, geopolitică şi ideologică; 10) realizatorii Noului Imperiu Rus trebuie să se opună activ tendinţelor “ruşilor tineri” în problema naţionalismului rus care se grăbesc să-i atribuie Rusiei statutul de “stat-naţiune”, să se opună, de asemenea, tuturor forţelor politice nostalgice ale căror proiecte geopolitice conţin apelul la acele elemente care au adus deja URSS la o catastrofă.

[2] În opinia liderilor politico-militari ai Rusiei, situaţia politico – militară internaţională este caracterizată, în prezent, de două tendinţe esenţiale: străduinţa de formare a unui nou sistem democratic şi corect de relaţii economice şi politice şi practica tot mai des întâlnită de folosire a forţei armate pe baza deciziei naţionale, ignorând mandatul ONU. Totodată, continuă să existe stereotipuri specifice Războiului Rece care agravează situaţia internaţională, astfel încât forţa armată îşi prezervă, în aceste condiţii, unele semnificaţii, respectv de instrument de politică externă şi mijloc de protecţie a intereselor naţionale. Federaţia Rusă a susţinut permanent crearea unui sistem de relaţii internaţionale în care semnificaţia forţei armate să fie redusă la minimum, iar funcţiile acesteia să fie limitate la conflictele armate. În acest sens, Rusia trebuie să-şi corecteze viziunea privind rolul politicii sale militare şi instrumentelor militare ale acesteia. Această cerinţă permite să se vorbească despre necesitatea de a formula noi priorităţi  în politica sa externă, având în vedere noile realităţi şi despre cerinţele geopolitice obiective asociate nevoii de a asigura condiţii favorabile pentru dezvoltarea Federaţiei Ruse, ca unul din statele conducătoare ale lumii. Conducerea Ministerului Apărării de la Moscova a realizat o analiză a conflictelor armate, din anii ’90 şi de la începutul secolului XXI, în urma căreia s-au desprins următoarele concluzii: 1) nu s-a conturat un model sau un tip uniform de conflict armat, toate au fost diferite ca formă şi principii; 2) o considerabilă parte a conflictelor au fost asimetrice, între oponenţi fiind diferenţe de dezvoltare tehnică şi de statut calitativ al forţelor armate; 3) toate conflictele s-au dezvoltat într-un teritoriu limitat, în interiorul unui teatru de operaţii, dar au implicat forţe şi echipamente dislocate în afara acestor zone; 4) conflictele locale au fost caracterizate de o mare intensitate a acţiunilor şi, într-un număr de cazuri, au condus la colapsul sistemului de stat al uneia din părţi; 5) un rol mult mai mare a jucat perioada iniţială a conflictului armat ori războiului, analiza rezultatelor acestora demonstrând că atunci când iniţiativa a fost materializată din faza iniţială, aceasta a determinat apriori rezultatul războiului ori conflictului; 6) rolul principal în etapele iniţiale l-au jucat, indiscutabil, armele cu distanţă mare de lovire şi de mare precizie, combinate cu aviaţia, dar ulterior greul a fost purtat de forţele terestre.

[3] Conducerea militară a Federaţiei Ruse apreciază că pot fi incluse în categoria de riscuri extrem de importante, de ordin extern, următoarele: 1) dislocarea unor grupări de forţe şi resurse cu scopul de a lansa un atac militar împotriva Rusiei sau aliaţilor săi; 2) pretenţii teritoriale faţă de Rusia; 3) pericolul de a pune stăpânire, din punct de vedere politic sau militar, pe o parte a teritoriului Rusiei; 4) programele de creare a armelor de distrugere în masă desfăşurate de unele state, organizaţii sau mişcări; 5) amestecul în afacerile interne ale Rusiei de către alte state sau organizaţii sprijinite de alte state; 6) demonstrarea puterii militare în apropierea frontierelor Rusiei, exerciţiile militare cu scopuri de provocare; 7) existenţa unor conflicte armate în apropierea frontierelor Rusiei ori a aliaţilor săi, care ameninţă securitatea acestora; 8) instabilitatea şi slăbiciunile instituţiilor de stat ale ţărilor vecine; 9) constituirea unor grupări de forţe, care are ca urmare ruperea echilibrului de forţe în apropierea frontierelor Rusiei ori a aliaţilor săi şi în zonele adiacente; 10) extinderea blocurilor şi a uniunilor militare în detrimentul securităţii militare a Rusiei sau a aliaţilor acesteia; 11) operaţiile grupurilor internaţionale radicale, întărirea extremismului islamic în apropierea frontierelor Rusiei; 12) dislocarea de trupe străine (fără acordul Rusiei şi în afara sancţiunilor Consiliului  de Securitate al ONU) în teritoriul ţărilor vecine şi prietene; 13) provocări armate, inclusiv atacarea facilităţilor militare ale Rusiei cu locaţia în state străine, precum şi a facilităţilor şi structurilor din ţările vecine ori aliate; 14) acţiuni de împiedicare a operaţiilor sistemelor de stat ori ale celor destinate managementului militar ale Rusiei, ale forţelor nucleare strategice, ale sistemelor de avertizare timpurie, de apărare a rachetelor balistice, de control al spaţiului şi de stabilitate combativă a trupelor; 15) acţiunile de împiedicare a accesului Rusiei la căile de transport strategic; 16) discriminarea şi violarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor Rusiei aflaţi în ţări străine; 17) proliferarea echipamentelor, tehnologiilor şi părţilor componente folosite pentru realizarea armelor nucleare ori altor arme de distrugere în masă, precum şi a tehnologiilor duale care pot fi utilizate pentru crearea armelor de distrugere în masă şi a vehiculelor de transport. Evenimentele petrecute în spaţiul fostei Uniuni Sovietice, după 1991, precum şi transformările de pe scena politică internă rusă au condus la identificarea unor ameninţări care se pot dovedi fatale pentru ordinea de stat şi constituţională a Federaţiei Ruse, respectiv: 1) folosirea forţei în încercarea de a schimba regimul constituţional şi de a viola integritatea teritorială a Rusiei; 2) planificarea, pregătirea şi executarea de acţiuni pentru a întrerupe şi dezorganiza acţiunile instituţiilor puterii de stat şi de conducere, atacarea facilităţilor economice şi militare ale statului, de sprijin al vieţii, precum şi a infrastructurii informaţionale; 3) crearea, înzestrarea, instruirea şi operaţionalizarea unor formaţiuni ilegal înarmate; 4) circulaţia ilegală în Federaţia Rusă a armelor, muniţiilor şi materialelor explozive; 5) operaţii de mare amploare ale crimei organizate, care ameninţă stabilitatea politică la nivelul membrilor Federaţiei; 6) acţiunile mişcărilor separatiste şi radicale, naţionalist-religioase din Rusia. În categoria de riscuri transfrontaliere au fost incluse:1) crearea, înzestrarea, întreţinerea şi instruirea formaţiunilor şi grupurilor înarmate în alte state, cu scopul de a fi introduse pe teritoriul Rusiei ori aliaţilor săi; 2) operaţiile grupurilor separatist – subversive, extremist – naţionaliste ori religioase, sprijinite direct ori indirect din surse externe, destinate să submineze regimul constituţional al Rusiei, să ameninţe integritatea teritorială şi siguranţa cetăţenilor acesteia; 3) crima transfrontalieră, inclusiv activităţi de contrabandă sau alte acţiuni ilegale, desfăşurate la un nivel care pune în pericol securitatea politico-militară  a Rusiei ori stabilitatea aliaţilor săi; 4) acţiuni informaţionale (tehnico-informaţionale, psihologice ori de altă natură) ostile Rusiei şi aliaţilor săi; 5) operaţii ale organizaţiilor teroriste internaţionale; 6) traficul de droguri către teritoriul Rusiei ori în tranzit, pentru transport către alte ţări.