Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Arhiva 2009 - 2010. Analize geopolitice, de securitate şi studii de relaţii internaţionale

Geopolitica Kremlinului în ultimele clipe de “Război Rece”

Autor: Dr. Constantin CORNEANU

Motto: “O să facem un lucru nemaipomenit,

o să vă lipsim de duşmanul vostru!”

Gheorghi Arbatov, politolog rus

Aniversarea a 200 de ani de la izbucnirea Marii Revoluţii Franceze de la 1789 a oferit opiniei publice internaţionale şi mass-media spectacolul desfăşurării unei alte revoluţii. O revoluţie care a marcat în variate forme, “de catifea” sau sângeroase, destrămarea glacisului strategic al Uniunii Sovietice, având drept rezultat eliberarea Europei Centrale şi de Est de sub ocupaţia directă şi brutală a Armatei Roşii precum şi înlăturarea regimului social-economic şi politic generat de ideologia comunistă. În geopolitică una dintre legile principale este afirmarea dualismului fundamental, reflectat în organizarea geografică a planetei şi în tipologia istorică a civilizaţiilor, respectiv în opunerea dintre “telurocraţie” (forţa terestră) şi “talasocraţie” (forţa maritimă). “Războiul Rece” (1946-1991) a relevat faptul că “talasocraţia” s-a identificat cu Statele Unite, iar “telurocraţia” cu Uniunea Sovietică.

În ianuarie 1904, geograful englez Halford J. Mackinder (1861-1942) va susţine o comunicare la Societatea Geografică, intitulată “Pivotul geografic al istoriei”, în care va analiza trăsăturile care deosebesc puterile continentale de cele maritime şi va vorbi despre faptul că Puterea care va reuşi să-şi asigure o bază suficient de puternică pe mări dar şi pe continent va provoca o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial. Halford J. Mackinder va reveni, în 1919, asupra concepţiei sale despre “Regiunea-pivot” (Eurasia) a politicii mondiale, simplificând la maximum lectura planisferei şi vorbind despre o masă continentală unică, înconjurată de oceanul planetar, pe care o denumeşte “Insula Mondială” (ansamblul Europa-Asia-Africa). Inima acestei mase continentale (HEARTLAND) coincide cu Rusia. Analizele geopolitice au evidenţiat că “zona-pivot” eurasiatică şi heartland-ul central-estic european reprezintă trambuline esenţiale pentru atingerea dominaţiei asupra continentului. “Cine conduce Europa de Est stăpâneşte heartland-ul; cine conduce heartland-ul stăpâneşte Eurasia şi Africa; cine conduce Eurasia şi Africa stăpâneşte lumea” sintetiza geopoliticianul Mackinder concepţia sa despre geopolitica lumii. Cel de-al doilea război mondial (1939-1945) urmat de perioada Războiului Rece (1946-1991) au relevat pe deplin bătălia ce s-a dat şi se mai dă pentru dominarea acestui spaţiu geografic.

În 1943, Mackinder revine în articolul “The Round World and the Winning of the Peace” asupra conceptului de “Heartland”, propunând înlocuirea lui cu expresiile “regiune-pivot” şi “stat-pivot”. “Heartland-ul” anului 1943 se întindea de la coastele Arcticei până la deşerturile Asiei Centrale, iar în vest, până la istmul larg care separă Marea Baltică de Marea Neagră. În cadrul acestui “Heartland” se pot întâlni cea mai vastă câmpie de pe glob şi câteva fluvii care străbat această zonă, unele dintre ele vărsându-se în Oceanul Arctic şi nefiind accesibile dinspre ocean, iar altele în mări interioare cum este Marea Caspică. Această zonă corespundea în 1943 cu spaţiul URSS, cu o singură excepţie: direcţia siberiană, respectiv regiunea siberiană, la est de Yenisei, pe care o numeşte “Lenaland”, după numele fluviului Lena. Un “Heartland” cu o suprafaţă de 10.000.000 km2 şi o populaţie de peste 170.000.000 de locuitori. În cursul celui de-al doilea război mondial, Armata Roşie a apărat o frontieră deschisă spre vest, având în spate vasta câmpie a “Heartland-ului”, cu o imensă valoare strategică, întrucât are pe laturi zone inaccesibile (Oceanul Arctic în nord, masivi muntoşi în sud). Mackinder concluziona în studiul din 1943: “Dacă Uniunea Sovietică termină războiul victorioasă, atunci va fi sigur că este cea mai mare putere de uscat, mai mult, va fi puterea care ocupă poziţia de apărare cea mai avantajoasă din punct de vedere strategic. Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortăreaţă de pe pământ şi pentru prima dată în istorie este ocupat de o forţă militară care îşi este suficientă atât din punct de vedere al cantităţii, cât şi al calităţii”[1]. Mackinder insistă asupra ideii de creare a comunităţii nord-atlantice în care Statele Unite reprezintă “arsenalul”, iar Marea Britanie un “aerodrom” avansat.

Geopoliticianul Nicolas Spykman (1893 – 1943) a propus ca formula geopolitică a lui Mackinder să fie înlocuită cu formula sa: “Cel care domină asupra Rimland-ului domină asupra Eurasiei, cel care domină asupra Eurasiei are soarta lumii în mâinile sale”. Spykman era convins de faptul că un control absolut asupra Rimland-ului din partea “puterilor maritime” va duce la victoria definitivă şi irevocabilă asupra puterilor de uscat care, de acum încolo, se vor afla, întru totul sub control. Aceasta a fost, de fapt, dezvoltarea maximă a “tacticii anacondei” pe care a fundamentat-o amiralul Alfred Mahan. Geopoliticianul Mahan considera că Statele Unite nu trebuiau să asiste pasiv la evoluţia relaţiilor internaţionale ci să încerce să ocupe o poziţie de frunte în relaţiile economice, strategice şi chiar ideologice. Principalul pericol pentru “civilizaţia maritimă”, în opinia amiralului Mahan, era reprezentat de statele continentale ale Eurasiei, respectiv Rusia, China şi Germania. Amiralul Mahan a transpus la nivel planetar principiul “anacondei”, aplicat de generalul McKlellan în războiul civil dintre anii 1861 - 1865 din America de Nord, respectiv blocarea teritoriilor duşmane dinspre mare şi pe liniile de ţărm, ceea ce duce la epuizarea strategică a adversarului. “Inamicul” geopolitic (Rusia, China, Germania) trebuie sugrumat în inelele “anacondei” prin scoaterea de sub controlul acestei mase continentale a zonelor de ţărm şi închiderea după posibilităţi a ieşirilor acestor state spre spaţiile maritime. În perioada “Războiului Rece” liniile de bază ale strategiei NATO (concepţia “stăvilirii” este identică cu concepţia strategică şi geopolitică a “anacondei”), dar şi ale altor blocuri politico-economice îndreptate spre stăvilirea Uniunii Sovietice, respectiv ASEAN, ANZUS, CENTO, sunt dezvoltarea directă a tezelor principale ale amiralului Alfred Mahan. În cadrul acestui curent de gândire geopolitică se poate integra şi apariţia, la 29 iulie 1921, la New York, a Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR – Council on Foreign Relations, ramura americană a Institute of International Affairs - Institutul Afacerilor Internaţionale), înfiinţat la 30 mai 1919. Conducerea era sub controlul membrilor Round Table (Masa rotundă) – un grup semisecret internaţional cu sediul în Londra. Articolele publicate în revista “Foreign Affairs”, organul de presă al CFR, aveau să prezinte soluţii care în perspectivă vor conduce la globalism. CFR a jucat un rol important în elaborarea, după 12 septembrie 1939, a unor analize şi previziuni de politică externă, care au permis după război instaurarea hegemoniei SUA în lume. Până la sfârşitul războiului, parteneriatul dintre CFR şi Departamentul de Stat a generat 682 de note confidenţiale pentru guvern cu fonduri asigurate în parte de Fundaţia Rockefeller. Analiştii şi planificatorii CFR-ului anticipau că înfrângerea Germaniei şi Japoniei, şi distrugerile din Europa în urma războiului vor lăsa Statele Unite într-o poziţie incontestabilă de dominaţie a economiei postbelice. Cu cât acea economie era mai deschisă la comerţ şi investiţii străine, cu atât mai repede vor fi Statele Unite în stare să o domine. Planurile întocmite de grupurile de planificare ale Departamentului de Stat şi ale CFR au pus un accent deosebit pe crearea unui cadru instituţional, necesar edificării unei economii mondiale deschise. Nota EB 34[2]  elaborată la 24 iulie 1941 referitor la problemele pe termen lung ale războiului şi al planurilor de pace, avea să schiţeze conceptul “unei Mari Zone”, pe care SUA va trebui să o domine din punct de vedere economic şi militar, asigurând astfel materiile prime necesare industriei americane, cu “cele mai mici neplăceri posibile”[3]. Minimul necesar al acestei mari zone ar fi urmat să cuprindă majoritatea lumii negermane. Dimensiunea preferenţială ar fi cuprins emisfera vestică, Marea Britanie, restul Commonwealth-ului britanic, Indiile orientale Olandeze, China şi Japonia. Conceptul schiţat în cuprinsul notei implica dezvoltarea integrării economice, cu un nucleu cât mai întins posibil şi apoi, lărgirea acestuia pentru extinderea lui şi în alte regiuni, în funcţie de circumstanţe. Se propunea crearea unor instituţii financiare mondiale pentru stabilizarea valutelor şi facilitarea programelor de investire a capitalului în dezvoltarea regiunilor înapoiate sau subdezvoltate. Această recomandare combinată cu o serie de propuneri similare, înaintate de Harry White, de la Departamentul American al Trezoreriei, au condus la înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional (FMI), urmând ca acesta să răspundă de păstrarea stabilităţii şi lichidităţii valutelor, pentru a facilita comerţul, şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, cunoscută îndeobşte sub numele de Banca Mondială, ce a fost înfiinţată pentru a facilita investiţiile de capital în regiunile înapoiate şi subdezvoltate şi a le deschide pentru dezvoltare. Toate aceste planuri se subordonau unui singur scop: cucerirea celui de al treilea cerc geopolitic al lumii. Victoria de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, a permis Statelor Unite să-şi pună în aplicare ideile privind cucerirea şi dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul “Planului Marshall” şi al NATO. Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea “Marea tablă de şah” (1997) că scopul geopolitic central al SUA îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaţionale concepută în Biroul Oval de la Casa Albă.

Perioada “Războiului Rece” (1946-1991) a fost prima formă de opoziţie dintre Uscat şi Mare, dintre “telurocraţie” şi “talasocraţie”. Blocul sovietic avea frontiere maritime, la Nord şi Est, care erau mai uşor de apărat decât cele de uscat iar Uniunea sovietică a obţinut ca urmare a economiei centralizate o autarhie comercială şi un statut militar de supraputere. Totodată, Uniunea Sovietică s-a străduit să-şi extindă influenţa sa şi pe alte continente. Blocul Răsăritean dispunea de imense frontiere de uscat ceea ce reprezenta o deficienţă geopolitică majoră. În partea de sud a Imperiului sovietic frontierele coincideau cu lanţul de munţi eurasiatici, în timp ce în zona de vest frontiera trecea prin mijlocul câmpiei Europei, care era capul de pod strategic al “talasocraţiei”. Munţii din zona sudică au constituit nu numai un sistem de apărare dar şi un obstacol, închizând drumul pentru o posibilă expansiune şi ieşire spre mările sudice. Totodată, Tratatul de la Varşovia a fost silit să-şi concentreze forţele militaro-strategice, economice, intelectuale, de producţie şi resursele naturale în unul şi acelaşi centru geopolitic. Această stare de lucruri contrasta în mod evident cu situaţia geopolitică a “talasocraţiei” a cărui centru se afla în SUA, apărată în întregime de “frontierele maritime”, şi având Europa de Vest drept bază terestră pentru SUA şi “cordon sanitar”, totodată, în relaţia cu spaţiul sovietic. Integrând strategic Europa de Vest, Statele Unite obţineau controlul asupra unei părţi considerabile a ţărmului eurasiatic astfel încât toate conflictele potenţiale au fost scoase în afara teritoriului strategic de bază. Blocul sovietic avea doar două soluţii: 1) să întreprindă o expansiune militară în Occident, cu scopul de a cuceri Europa până la Atlantic pentru a-şi putea asigura nişte frontiere maritime liniştite şi un potenţial intelectual industrial şi tehnologic, urmată, în paralel, de eforturi similare şi în sud, pentru a ieşi la mările calde şi a rupe “inelul anacondei” sau 2) retragerea URSS şi a Armatei Roşii din Europa Centrală şi de Est în schimbul retragerii din Europa Occidentală a forţelor NATO şi crearea unui Bloc European neutru.Rememorând drumul parcurs pe scena politică sovietică, de la 11 martie 1985 şi până în seara zilei de 25 decembrie 1991 când Mihail S. Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al URSS, ultimul secretar general al PCUS reamintea concetăţenilor săi faptul că societatea sovietică, la venirea lui la putere, “se sufoca în constrângerea sistemului de comandament administrativ, condamnat să servească ideologia şi să poarte greutatea îngrozitoare a militarizării fără limită”[4]. Convulsiile lagărului socialist (Berlin-1953, Budapesta-1956, Praga-1968), mişcările “Carta ’77” şi “Solidaritatea” poloneză, precum şi dorinţa liderilor politici occidental de-a se pune capăt contradicţiilor “schizofrenice” între integrarea economică a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi fragmentarea sa în domeniul politic, ca urmare a “Raportului Tindemans” (decembrie 1975), au fost percepute ca o veritabilă provocare strategică pentru Uniunea Sovietică. Intervenţia sovietică în Afganistan (decembrie 1979) a accentuat drama Uniunii Sovietice şi a amplificat crizele de care avea să fie cuprins întreg spaţiul sovietic în condiţiile unei sărăcii generale, în lipsurile şi disperarea tuturor. Programul administraţiei Reagan, intitulat “Iniţiativa de Apărare Strategică (Războiul stelelor)”, anunţat la 23 martie 1983, va accentua sufocarea economică a Uniunii Sovietice şi va provoca o mare îngrijorare la Kremlin într-un context în care progresul armamentelor convenţionale deschidea noi perspective strategiei clasice. În aceste condiţii, liderii de la Moscova au înţeles că era nevoie de o cotitură hotărâtoare în politica internă şi externă a Imperiului. Pe 7 februarie 1972, ministrul comerţului din Cabinetul Nixon, Maurice Stans, avea să deschidă lucrările unei conferinţe despre perspectiva lumii industriale şi a lumii afacerilor în anul 1990. Această întrunire a 1.500 de oameni de afaceri din SUA s-a încheiat cu o declaraţie memorabilă şi profetică a lui Roy L. Ash, preşedintele firmei “Litton Industries”: “(…) capitalismul de stat poate constitui forma în care se vor face afacerile pe plan mondial, deoarece ţările din vest se îndreaptă tot mai mult înspre o economie unificată şi controlată, pentru o mai mare eficienţă, iar tendinţa statelor comuniste spre sistemul liberului schimb devine tot mai accentuată. Problema pusă (în timpul conferinţei), asupra căreia s-au ridicat o mulţime de opinii divergente, a fost dacă Estul şi Vestul se vor întâlni undeva la mijloc, în jurul anului 1990”[5]. Extrem de interesantă şi de tulburătoare această întâlnire în perspectiva marilor jocuri geopolitice de la sfârşitul secolului XX, printre care şi această “perestroikă” şi “glasnosti” desfăşurată în intervalul 1985-1991.

Încă din anii ’70 o eminentă comisie de experţi ai KGB a ajuns la concluzia că dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua conform programului, atitudinilor, mentalităţilor şi prejudecăţilor existente, baza economică prin care se dorea dominarea lumii avea să se prăbuşească. Iuri Vladimirovici Andropov, secretar general al PCUS din 1982, a ajuns la conştiinţa necesităţii unei reforme complete a sistemului şi putem vorbi de faptul că el este părintele “perestroikăi”. Prognozele realizate, în 1980, de către generalul Mihail Liubimov[6], şeful Secţiei Prognoze din Direcţia Principală I a KGB (Primul Directorat Suprem, astăzi Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse), vizând totala catastrofă economică şi politică a URSS au întărit credinţa că era nevoie de ceva nou şi hotărâtor atât în arena relaţiilor internaţionale cât şi în interior. Viaceslav Daşicev, germanist de renume din cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS şi specialist în problemele politicii externe sovietice, a prezentat CC al PCUS, la data de 22 aprilie 1982, un studiu intitulat “O analiză a situaţiei prezente a relaţiilor Est-Vest” în care afirma că “intervenţia trupelor noastre (sovietice – n.n.) în Afganistan, fără nici un dubiu, a încălcat limitele admise ale confruntării Est-Vest pe arena lumii a treia”[7]. Analistul Viaceslav Daşicev considera că “avantajele unei astfel de mişcări nu înseamnă nimic în comparaţie cu dezavantajele”[8] şi avertiza asupra faptului că “Uniunea Sovietică a creat un al treilea şi extrem de periculos front – după cel din Europa de Est împotriva Europei de Vest şi cel din Asia de Est împotriva Chinei – în flancul său sudic, în condiţii geografice şi socio-politice foarte nefavorabile”[9]. Analizând evenimentele aflate în curs de desfăşurare în arena relaţiilor internaţionale, Viaceslav Daşicev scria: “Extinderea continuă a ofensivei noastre politico-militare în lumea a treia va fi contracarată de către Occident printr-o deplasare spre o poziţie din ce în ce mai apropiată de un război «rece» sau «semi-rece» şi prin sporirea presiunii exercitate asupra Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte sfera politică, cea economică, cea militaro-strategică şi cea de propagandă/psihologică. O revenire treptată la destindere poate fi atinsă prin abandonarea angajamentelor noastre militare, dar numai în cazul în care criza nu se răspândeşte în alte regiuni, mai cu seamă în Europa de Est”[10].

La 10 ianuarie 1983, Viaceslav Daşicev a înaintat secretarului general al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, un nou raport asupra politicii externe sovietice în care afirma: “Uniunea Sovietică are acum o poziţie extrem de dificilă. Aproape toate marile puteri ale lumii, cu excepţia Indiei, s-au aliat împotriva ei. A opune rezistenţă acestui enorm potenţial depăşeşte în mod periculos capacitatea Uniunii Sovietice. Căile de reducere a presiunii «excesive» exercitate de «contra-coaliţie» asupra Uniunii Sovietice constituie în present principal preocupare a politicii externe sovietice. Este cât se poate de limpede că acest ţel poate fi atins de Uniunea Sovietică doar printr-o autorestricţionare treptată şi prin adoptarea unei conduit atente pe scena mondială”[11]. Cu puţin timp înainte să moară, în 1984, Iuri Vladimirovici Andropov, a aprobat în formă definitivă planul lui Liubimov, ce purta numele de cod “Golgota”, conform destăinuirilor lui Mihail Liubimov şi care avea patru etape esenţiale: 1) dezorganizarea sistematică a rânduielilor politice şi economice din URSS; 2) introducerea forţată a sistemului capitalist în varianta lui sălbatică; 3) prelungirea direcţionată a haosului şi 4) revoluţia socialistă[12]. Conducerea KGB adoptase, la 4 iulie 1983, un text care stabilea modalităţile de organizare şi exploatare a reţelelor de agenţi “pentru a întări din punct de vedere calitativ sistemul de agenţi”[13]. Principiul reformei în KGB se rezuma într-o frază: “Sistemul de agenţi ai organelor KGB trebuie să fie excepţional şi puţin numeros”[14]. În ceea ce priveşte “noua gândire politică”[15] sovietică în planul relaţiilor internaţionale, Anatoli Goliţin, un defector sovietic şi un specialist în materie de dezinformare strategică a KGB, avertiza, încă din 1984, că mai întâi va avea loc o “liberalizare” în Europa Centrală şi de Est, apoi retragerea unuia sau mai multor state din Pactul de la Varşovia pentru a mina structurile actuale ale NATO şi pentru a le înlocui cu un sistem european de securitate colectivă. Principalul ţel va fi acela de a răsturna în mod ireversibil echilibrul mondial al puterilor. Programul politic lansat de Mihail Gorbaciov a dus în final, vis-à-vis de NATO şi Occident, la ceea ce avea să-i declare politologul rus Gheorghi Arbatov, în 1989, unui general american, în timpul unei vizite la Bonn: “O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim de duşmanul vostru!”. Afirmaţiile lui Gheorghi Arbatov devin cu atât mai interesante în condiţiile în care politologul rus, care este şi directorul Institutului din Moscova pentru Statele Unite şi Canada, a fost identificat ca fiind ofiţer acoperit al Direcţiei Principale I a KGB, cu numele de cod VASILI.

Mihail Gorbaciov cu cât descoperea mai multe despre vechiul sistem, cu atât mai mult îşi dădea seama că acesta merita cele mai aspre critici. În plenul Comitetului Central, în 1987, a lansat conceptul de glasnost şi a criticat aspru epoca Brejnev, caracterizând-o ca fiind fiind una de stagnare. La Plenara Comitetului Central, din 18 februarie 1988, Mihail Gorbaciov va declara că “este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului şi deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-şi poată forma prin instrucţie o conştiinţă istorică corectă…”[16]. Plenara din septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărţirea Secretariatului CC al PCUS în 10 comisii, astfel încât Comitetul Central avea să fie lipsit de statul său major operaţional şi va fi distrusă, foarte curând, şi ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic.

La 25 septembrie 1987, Filip Bobkov[17], primul-adjunct al preşedintelui KGB, avea să rezume într-un discurs, rolul KGB în desfăşurarea procesului de perestroikă: “Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din Octombrie”[18]. Dintr-o astfel de perspectivă, pot fi înţelese şi dorinţa lui Filip Bobkov de-a se publica parţial arhivele de care dispunea KGB, astfel încât PCUS va putea fi ajutat la “formarea unei opinii publice sănătoase”[19], iar pe de altă parte “societatea va înţelege mai bine acţiunile noastre (ale conducerii de partid şi a KGB – n.n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”[20]. Eforturile aparatului KGB în ceea ce priveşte perestroika şi glasnost-ul, au fost analizate de către instanţele conducătoare ale KGB, la 10-12 decembrie 1987, în prezenţa lui Anatoli Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului, cu activitatea organelor de securitate sovietice în faţa CC al PCUS. Analiza muncii desfăşurate de ofiţerii KGB va releva faptul că “apare ceva asemănător unei opoziţii”[21]. Viktor Cebrikov, preşedintele KGB, va cere perfecţionarea muncii cu reţelele de agenţi şi utilizarea mijloacelor de informare în asigurarea victoriei perestroikăi. Vice-preşedintele Bobkov va prezenta un referat intitulat “Democratizarea societăţii sovietice şi perestroika organelor de securitate”. La 22 ianuarie 1988, Filip Bobkov va raporta: “Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acţiune pentru viitor…”[22].

La 14 octombrie 1988, conducerea KGB emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: “Îmbunătăţirea muncii cu agenţii în actualele condiţii”. Ordinele erau extrem de clare pentru ofiţerii KGB: “Fiecare ofiţer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofiţer trebuie să ştie să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putinţă, fără a cădea în confruntare şi filosofie inutilă. (...) Cekiştii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolenţă, pe dreptate socială”[23]. Aceste ordine şi indicaţii erau date într-o clipă în care unii dintre agenţii folosiţi pentru a controla elementele naţionaliste căzuseră sub influenţa lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofiţerii KGB. Apariţia Fronturilor Populare este rezultatul întrunirii, în martie 1988, într-o vilă de la periferia Moscovei, a unui mic grup de experţi şi de responsabili ai partidului care vor pune la punct o politică naţională coerentă. La 6 martie 1988, juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr Iakovlev, va publica în “Nouvelles de Moscou” un articol intitulat “Trebuie să formăm fronturi naţionale?”. Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: “Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profita de breşă a pus stăpânire pe noi”[24]. Apariţia Fronturilor Populare în republicile sovietice va antrena în scurt timp, în ciuda precauţiilor luate de iniţiatorii din umbră şi-a supravegherii acţiunii de către ofiţerii KGB, o evoluţie pe care iniţiatorii perestroikăi nu o doriseră. “Greşeala noastră, a lui Gorbaciov, a mea şi a altora este de a nu ne fi gândit, când vorbeam despre glasnosti şi democraţie, că toate acestea vor avea repercusiuni asupra problemei naţionaliştilor”[25], avea să mărturisească Nikolai Rîjkov.

Modul în care Alexandr Iakovlev a reuşit să adoarmă vigilenţa membrilor Biroului Politic, alarmaţi de rapoartele KGB, privind recrudescenţa naţionalismului în Lituania, a îndreptăţit-o pe Françoise Thom să concluzioneze că, în fond, perestroika “a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice sovietice, desfăşurată cu încetinitorul, rămasă multă vreme într-o stare larvară, care s-a manifestat vizibil din ce în ce mai des în 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din august 1991”[26].

Robert Gates, ex-director CIA, referindu-se la “perestroika”, afirma: “Am avut încredere în eforturile făcute de Gorbaciov în primi doi ani şi jumătate petrecuţi la conducere pentru implementarea reformei, dar…am prevăzut cu precizie că încercarea de a restructura sistemul economic centralizat de stat nu va avea succes…Începând cu 1987, agenţia a furnizat detalii precise despre eşecul reformei lui Gorbaciov şi despre criza economică tot mai mare din Uniunea Sovietică. Neîncrederea agenţiei în politica economică a lui Gorbaciov s-a reflectat, în decembrie 1987, într-un raport în care se spunea: «Prevederile reformei constituie măsuri incomplete care lasă la locul lor stâlpii reformei planificate socialiste centralizate…». Acelaşi studiu pronostica cu acurateţe efectele negative provocate economiei de către reformele inadecvate ale lui Gorbaciov”[27].

În condiţiile în care experienţa istorică ne relevă faptul că Rusia a fost, este şi va rămâne ţara Matrioşcilor, respectiv a păpuşilor care ies una din alta, se naşte întrebarea dacă Administraţia de la Casa Albă percepuse jocurile de culise ale “perestroikăi” ? Fostul secretar de stat din perioada primei administraţii Reagan, George Schultz, avea să declare cu referire la evenimentele de la Kremlin şi la analizele şi interpretările factorilor de decizie politică, militară şi informaţională de la Washington: “Când Gorbaciov a apărut la orizont, CIA a spus că «numai gura e de el», că era doar o încercare a sovieticilor de a ne trage pe sfoară. Când această părere a început să pară tot mai absurdă, CIA a schimbat tonul: Gorbaciov chiar voia schimbarea, dar URSS avea un sistem bine înrădăcinat şi care funcţiona în general, dar care nu putea fi schimbat…Când schimbările din URSS au devenit evidente, linia adoptată de CIA a fost că schimbările nu vor marca o diferenţă importantă faţă de trecut”[28].

În 1986, Robert Gates într-un discurs intitulat  “Un război în altă formă” declara “Este imperativ ca în ultimă instanţă americanii să recunoască semnificaţia strategică a ofensivei sovietice, care este în realitate un război, un război purtat între naţiuni şi împotriva influenţei şi prezenţei Occidentului, împotriva dezvoltării economice, împotriva valorilor democratice. S-a pornit acest război fără o declaraţie în acest sens, fără mobilizare, fără masarea armatelor”[29]. Gates era convins de faptul că sovieticii căutau doar o “perioadă de înmuiere a tensiunii cu Vestul”[30] în timp ce pe de altă parte reformau sistemul sovietic şi încercau “să câştige energie pentru un alt conflict”[31].

Pe 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat al SUA, aflat la Kremlin, îi propunea lui Mihail Gorbaciov organizarea unor întâlniri şi negocieri la nivel înalt (SUA-URSS) pentru a se ajunge la realizarea unor înţelegeri unele formale, altele informale, vis-a-vis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est. “Kissinger îi expuse propunerea sa referitoare la o înţelegere în privinţa Europei Răsăritene. Ar putea avea Uniunea Sovietică vreun interes în cazul unei asemenea înţelegeri? Gorbaciov se aplecă în faţă, ridică dintr-o sprânceană şi zâmbi cu jumătate de gură: Îmi dau seama că în spatele acestei întrebări mai există o întrebare, spuse el. Bănuia că Bush, folosindu-l pe Kissinger ca intermediar, încerca să-l păcălească şi să-l facă să-i dezvăluie cât de mult era dispus să renunţe la controlul asupra Europei de Est”[32], scriau Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott într-o lucrare referitoare la evoluţiile din arena relaţiilor internaţionale de pe parcursul anului 1989. După plecarea emisarului de taină al Casei Albe, Mihail Gorbaciov avea să se consulte, conform declaraţiilor oficiale, cu consilierul său personal pentru Europa de Est, Gheorghi Şahnazarov, care îl va sfătui să sprijine planul lui Kissinger. Pe 12 mai 1989 preşedintele George Bush analizând relaţiile sovieto-americane, în conformitate cu o Directivă de Securitate Naţională (NSD-23), a concluzionat că politica îngrădirii s-a dovedit plină de succes: “Deşi sperăm să depăşim politica îngrădirii, trebuie să spunem că ne aflăm de abia la începutul unui nou drum. Ne vom confrunta cu multe pericole şi incertitudini”[33].

În mai 1986, Mihail Gorbaciov îşi afirma noile principii şi metode de politică externă în faţa funcţionarilor superiori din Ministerul de Externe al URSS: “În prezent trebuie să învăţăm cât se poate de repede a transpune ideile şi orientările în acţiuni concrete şi s-o facem având mereu în minte - atât în lucrurile mari cât şi în cele mici - obiectivele momentului şi perspectivele strategice. (...) Este neapărat necesar a evalua cu precizie situaţia şi a stabili planuri concrete. Trebuie acordată mai multă atenţie elaborărilor, previziunii evenimentelor, trebuie sesizată orice posibilitate de creştere a eficacităţii, facultăţii de manevră raţională şi a dinamismului global al politicii noastre externe”[34].

În contextul noilor transformări din arena relaţiilor internaţionale, Bettino Craxi, primul-ministru al Italiei în exerciţiu şi preşedinte al Consiliului European, a vizitat Moscova după venirea lui Gorbaciov la putere şi a dat semnalul unui nou început în relaţiile dintre Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Blocul Estic. Mihail Gorbaciov avea să declare după întâlnirea cu liderul politic italian, că este timpul “de a organiza relaţii reciproc avantajoase între CAER şi CEE în chestiuni economice”[35]. Liderul de la Kremlin comunica, totodată, faptul că “în măsura în care ţările CEE acţionează ca o «entitate politică», noi suntem gata să căutăm un limbaj comun cu ea şi asupra problemelor internaţionale”[36].

În iunie 1985, secretarul CAER, Viaceslav Sîciov, i-a comunicat oficial preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, că organizaţia pe care o reprezintă doreşte să stabilească relaţii oficiale cu CEE. Relaţiile dintre CEE şi URSS, secondată de Blocul ţărilor socialiste, aveau să se dezvolte, în perioada imediat următoare vizitei lui Bettino Craxi la Moscova, mai mult pe tărâm economic decât politic. Jacques Delors avea să declare, la 17 ianuarie 1989, în Parlamentul European, că, la întâlnirea la vârf de la Rhodos ( 2 – 3 decembrie 1988) a Consiliului European, el “şi-a exprimat regretul personal că, faţă de cooperarea economică, celei politică i se făcea puţin loc, iar cei Doisprezece nu doreau să cadă de acord asupra unor poziţii comune sau să ia iniţiative unite în dialogul Est-Vest”[37]. Abia la 24 aprilie 1989, Consiliul Afacerilor Generale al Miniştrilor de Externe din ţările membre ale CEE a decis că trebuie să existe o abordare coerentă a politicii CEE faţă de Europa de Est. “Dezvoltările politice rapide au convins, evident, ţări precum Marea Britanie şi Franţa de nevoia unei coordonări mai bune, chiar dacă aceasta înseamnă o oarecare încălcare a ariei relaţiilor politice Est-Vest pe care statele membre le păzeau cu atâta gelozie pentru ele”[38], scria un observator al evenimentelor aflate în desfăşurare în acele clipe.

În cadrul Consiliului European de la Madrid din 26-27 iunie 1989, liderii politici ai ţărilor membre ale CEE “au reafirmat deplina valabilitate a abordării cuprinzătoare, integrând aspectele politice, economice şi de cooperare pe care Comunitatea Europeană şi statele ei membre le urmează în relaţiile lor cu URSS şi cu ţările din Europa Centrală şi de Est”[39]. Liderii politici europeni şi-au reafirmat hotărârea lor şi a statelor membre ale Comunităţii Europene “de a juca un rol activ în sprijinirea şi încurajarea schimbărilor pozitive şi a reformei”[40].

La întâlnirea G-7 de la Paris din 14-16 iulie 1989, CEE s-a manifestat ca principalul actor al relaţiilor Occidentului cu Blocul Estic reformator. Liderii G-7 au decis că politica faţă de reformele aflate în derulare în Europa de Est urma să subsumeze următoarelor trei scopuri: 1) ajutorul CEE intenţiona să faciliteze reformele economice; 2) reformele urmau să ajute fiecare ţară din Europa de Est să se integreze în economia mondială şi 3) crearea unei nou cadru de securitate europeană regională. “Demonstraţia practică a relevanţei Comunităţii pentru reconstrucţia Europei ca întreg a facilitat apariţia unui consens în interiorul Comunităţii şi, într-adevăr în afara ei: CE ca atare era ideal plasată pentru a devein piatra unghiulară a noii construcţii europene”[41], scria Peter Ludlow în studiul intitulat “The Politics and Policies of the European Community in 1989”.

Vizita secretarului general al PCUS în RFG, în perioada 12-15 iunie 1989, avea să reprezinte clipa când cancelarul Helmut Kohl a simţit că aude “răsunând paşii lui Dumnezeu trecând prin evenimente”[42]. În Declaraţia Comună dintre RFG şi URSS, semnată la finalul vizitei, se menţionează faptul că “omenirea se află în pragul mileniului trei în faţa unor sfidări istorice”[43] ce nu pot fi soluţionate decât “numai împreună”[44], de către toate statele şi popoarele, ceea ce presupune “o nouă gândire politică…”[45]. Cei doi şefi de stat apreciau în Declaraţia Comună că “Europei îi revine un rol de prim rang în modelarea unui viitor paşnic”[46] şi că “această evoluţie trebuie să fie sprijinită”, în ciuda “divizării de decenii a continentului”[47]. Întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov şi Helmut Kohl avea să fie începutul unei relaţii politice extrem de fructuoase şi care va culmina în seara zilei de 10 februarie 1990 cu declaraţia preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov: “Cred că între Uniunea Sovietică, Republica Federală şi RDG nu există diferenţe de opinii cu privire la unitate şi asupra dreptului oamenilor de a năzui către unitate şi de a hotărî singuri asupra evoluţiei în continuare. Între dumneavoastră şi mine există concordanţă asupra faptului că germanii trebuie să decidă singuri opţiunea lor. Germanii din Republica Federală şi din RDG trebuie să ştie mai bine drumul pe care vor să meargă”[48]. Decizia preşedintelui URSS i-a bulversat pe Valentin Falin şi Alexander Bondarenko, precum şi pe ceilalţi membri ai Biroului Politic de la Moscova, iar “Pravda” avea să scrie, a doua zi, 11 februarie 1990, că “secretarul general Gorbaciov şi cancelarul federal german sunt de acord că germanii ar putea să realizeze unitatea patriei lor prin autodeterminare liberă, dacă ei doresc acest lucru”[49]. Cele inserate în paginile oficiosului PCUS au constituit o mare surpriză pentru cancelarul federal german, deoarece nu era obişnuit ca “substanţa convorbirilor şi înţelegerile să fie difuzate voalat şi chiar retuşate”[50], dar reprezenta “un indiciu în plus că întreaga chestiune era orchestrată de Gorbaciov şi apropiaţii săi şi strecurată pe lângă capetele betonate din Comitetul Central de atunci”[51].

În ultimul interviu pe care l-a acordat televiziunii vest-germane, la 10 octombrie 1991, la Moscova, Erich Honecker avea să declare că este o greşeală grosolană să se presupună că cei care la Leipzig proclamau în cor “Noi suntem poporul !”, precum şi în alte părţi, au provocat schimbarea pe care a cunoscut-o RDG. În opinia fostului lider politic est-german este necesară revizuirea ideii care există în legătură cu acest episod al istoriei. După derularea evenimentelor din 1989 din europa Centrală şi de Est, opinia publică internaţională avea să fie informată de c[tre diyidentul sovietic Vladimir Bukovski, prin intermediul ziarului parizian “Libre Journal”, din septembrie-octombrie 1990, de existenţa unei “antene” ultra-secrete a KGB, codificată “Linci” (“Fulgerul”), care acţionase în RDG, de la mijlocul anilor ’80, independent de sediul KGB de la Karlshorst şi fără să aibă vreo legătură cu STASI. “Linci” aparţinea Departamentului 4 (RFG, RDG şi Austria), din Direcţia Principală I a KGB-ului din Moscova, aflat sub comanda generalului Anatoli Novicov, şi avea drept misiune “restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului în vederea reunificării”[52]. Uriaşele demonstraţii de masă din RDG, cu caracter anticomunist şi antisovietic, ce însumau câte 100.000 de oameni, compromiterea unor lideri politici est-germani, precum Hans Modrow, demolarea Zidului Berlinului, şi nu numai, sunt, după cum confirmă istoricii germani Ralf Georg Reuth şi Andreas Bonte în lucrarea “Das Komplot” (München, 1993), opera “Linci”. La 21 noiembrie 1990, cu prilejul unui interviu referitor la politica “Casei europene comune” a lui Mihail Gorbaciov, Erich Honecker declara că destituirea lui din funcţia de şef al partidului şi al statului est-german este rezultatul unei manevre de mare anvergură, planificată de multă vreme la scară europeană şi chiar mondială, în condiţiile în care reunificarea Germaniei era considerată ca fiind o contribuţie însemnată la construirea “Casei Comune Europene” iar acest lucru nu putea fi atins decât printr-o transformare a sistemului politic din RDG. Nemulţumirile şi destăinuirile foştilor lideri politico-militari est-germani provin din faptul că cererile foştilor ofiţeri şi agenţi HVA, care se temeau de persecuţii după reunificare, au fost întâmpinate cu o atitudine rezervată de către sovietici. “A fost – mărturisea generalul Markus Wolf – ultima trădare (de către sovietici – n.n.) a prietenilor lor est-germani, a căror activitate de peste patru decenii contribuise la întărirea influenţei sovietice în Europa”[53].

Ambasadorul României în SUA, Ion Stoichici, comunica MAE de la Bucureşti, la 24 august 1989, că în urma întâlnirii cu Robert Hutchings, director pentru afaceri politice cu Europa de Est în Consiliul Securităţii Naţionale al SUA, desfăşurată în cursul zilei de 23 august, s-au desprins următoarele concluzii: “SUA sprijină schimbările care au loc în Europa de Est şi, în mod deosebit, schimbările de ordin politic şi economic pe calea liberalizării, că acest mod de abordare pentru Ungaria şi Polonia este valabil pentru toate celelalte ţări est-europene”[54] şi, totodată, “SUA nu doresc să se amestece în treburile interne (ale Ungariei şi Poloniei –n.n.), ceea ce fac este treaba Ungariei şi Poloniei, dar SUA doresc să se acţioneze pe calea reconcilierii”[55]. “Dialogul” sovieto-american, început la 18 ianuarie 1989, la Kremlin, avea să se dezvolte pe parcursul întregului an 1989 şi să se concretizeze în întâlnirea la nivel înalt de la Malta din 2-3 decembrie 1989. La 28 noiembrie 1989, Helmut Kohl  îi scria preşedintelui Statelor Unite, George W. Bush, cu referire la întâlnirea la nivel înalt sovieto-americană care urma să se desfăşoare la Malta: “(…) Întâlnirea de la Malta ar trebui să evite orice aparenţă de întâlnire la nivel înalt pentru păstrarea statu-quo-ului. (…) Din acest unghi de vedere ar trebui să fie tratată o problemă pe care secretarul general Gorbaciov o va aborda cu mare probabilitate faţă de dumneavoastră: respingerea oricărei destabilizări, creşterea stabilităţii prin reforme. Aş dori să vă recomand să fiţi pe deplin de acord – şi în numele meu – cu aceste ţeluri”[56]. Totodată, Helmut Kohl îl conjura pe preşedintele Statelor Unite: “Vă rog foarte cordial să nu fiţi de acord la Malta cu nici o decizie care ar putea limita marja de acţiune a politicii noastre în problema germană”[57].

“Jocul diplomatic” dintre cele două superputeri avea să fie relevat preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, la data de 1 decembrie 1989, prin Nota strict secretă cu nr. 0075/989 înaintată olograf de către generalul-colonel Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului (DSS), care menţiona următoarele: “În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale. (…) Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul European care să permită atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ţările socialiste şi cele capitaliste şi asigurarea transpunerii în practică a conceptelor privind «dezideologizarea relaţiilor internaţionale» şi crearea aşa-numitei «case comune europene»”[58]. Analiştii DSS de la Bucureşti apreciau că la Malta “ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de «reforme reale», fiind avute în vedere îndeosebi R. P. Chineză, Cuba şi România”[59]. Aleksander Bessmertnâh, fost ambasador al Uniunii Sovietice la Washington şi, mai apoi, Ministru de Externe al URSS, avea să-şi amintească: “Dacă n-ar fi fost Malta, Uniunea Sovietică n-ar fi renunţat niciodată aşa de uşor la controlul asupra Europei răsăritene şi a ţărilor baltice”[60].

La 4 decembrie 1989, ambasadorul Ion Stoichici de la Washington informa MAE de faptul că “în cercurile politico-diplomatice de la Washington se apreciază că recentele convorbiri din Malta au constituit «o afirmare publică extraordinară a unor noi relaţii dintre URSS şi SUA»”[61]. Ion Stoichici informa conducerea de partid şi de stat de la Bucureşti că Mihail Gorbaciov şi George W. Bush au hotărât, la Malta, că “se impune «abandonarea caracteristicilor Războiului Rece»”[62]. Ambasadorul României îl informa pe preşedintele Nicolae Ceauşescu, prin intermediul Centralei MAE, de faptul că la conferinţa de presă “nu au existat păreri diferite faţă de probleme care, în mod tradiţional, generau dispute Est-Vest”[63]. În cursul zilei de 5 decembrie 1989, ambasadorul Ion Stoichici a revenit cu o nouă telegramă în care informa că preşedintele George W. Bush, pe parcursul întâlnirii de la Malta, a apreciat că “există o multitudine de probleme în care URSS şi SUA pot conlucra în interesul lor pentru o cauză comună”[64].

“Baletul” diplomatic sovietic a continuat, după întâlnirea sovieto-americană de la Malta, de o întâlnire la nivel înalt franco-sovietică la Kiev. Ambasadorul României la Paris, Petre Gigea, telegrafia la Bucureşti, la 11 decembrie 1989, că François Mitterand şi Mihail Gorbaciov au decis, la Kiev, că “este nevoie de noi mecanisme pentru a servi construcţia Case Comune Europene”[65]. În timpul discuţiilor dintre François Mitterand şi Mihail Gorbaciov s-a abordat rolul SUA în noua dinamică a relaţiilor internaţionale avându-se în vedere “participarea Statelor Unite ale Americii – ca un element necesar şi de anvergură – la noua etapă a construcţiei europene”[66].  Cel mai fierbinte subiect al momentului, reunificarea Germaniei, a fost abordat de către cei doi lideri politici “într-o manieră detaliată”[67]. Mihail Gorbaciov şi-a exprimat, cu această ocazie, preocuparea pentru “viitorul continentului «nostru», care se pronunţă tot mai activ în favoarea a ceea ce se poate numi noua mentalitate, noua gândire politică pentru dezvoltarea cooperării pe multiple planuri, pentru întărirea păcii pe continent, pentru dezarmare”[68].

Analizând evoluţiile diplomatice ale lui Mihail Gorbaciov şi ale echipei sale în arena relaţiilor internaţionale putem spune că noua linie de politică externă inaugurată la Kremlin după 11 martie 1985 avea să reprezinte o aplicare la politica internaţională a strategiei ideologului comunist italian Antonio Gramsci, respectiv renunţarea la cucerire prin intermediul luptei de clasă şi recurgerea la strategia şantajului nu prin forţă ci prin slăbiciune, în parte reală, în parte simulată, pentru a-şi asigura ajutorul şi simpatiile occidentale. Jean-Francois Deniau, om politic şi diplomat francez afirma că Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de “a pleca pentru a rămâne”[69]. În perioada care a urmat căderii regimurilor politice de la Varşovia, Praga, Budapesta, Sofia, Berlin de Est şi Bucureşti, ca urmare a noii gândiri politice sovietice, Kremlinul va superviza destructurarea Uniunii Sovietice urmărind două ţinte precise: a) să nu se înregistreze nici o modificare de frontiere între republicile componente ale URSS şi b) minoritatea rusă să rămână în cuprinsul acestora, evitându-se, astfel, mişcări masive de populaţie.

Walter Lippmann purtătorul de cuvânt al “realiştilor”, una din şcolile de gândire în domeniul politicii externe americane, susţinea că politica de stăvilire va conduce la supraextindere psihologică şi geopolitică şi cerea ca politica externă a SUA să fie călăuzită de analizarea intereselor americane, în fiecare caz în parte, şi nu de principii generale, presupuse a fi universal valabile. “O politică veritabilă – scria Walter Lippmann – ar avea, prin urmare, ca obiectiv primordial stabilirea unor reglementări care să conducă la evacuarea Europei…Puterea americană trebuie să fie disponibilă nu pentru a-i «stăvili» pe ruşi în puncte disparate, ci pentru a ţine sub control întreaga maşină militară rusească şi pentru a exercita o presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare care înseamnă retragere”[70]. Retragerea visată de Walter Lippmann avea să se petreacă în miraculosul an 1989 şi în anii ’90 iar dezmembrarea URSS şi retragerea strategică, de 1.400 km, a trupelor sovietice din Europa Centrală şi de Est avea să surprindă lumea occidentală în postura unui spectator stupefiat de cele ce se întâmplau.

Cu gândul la viitoarele mişcări din arena relaţiilor internaţionale, de după încheierea Războiului Rece, şi cu implicaţii în geopolitica lumii, fostul secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, avea să scrie: “Dominarea de către o singură putere a oricăreia dintre cele două sfere principale ale Eurasiei – Europa şi Asia – rămâne o bună definiţie a pericolului strategic pentru America, cu sau fără Război Rece. Deoarece o asemenea grupare ar avea capacitatea să depăşească America economic şi, în cele din urmă, militar. Acestui pericol va trebui să-i fie opusă rezistenţă chiar şi acolo unde puterea dominantă este aparent binevoitoare, deoarece în cazul în care intenţiile s-ar schimba vreodată, America s-ar trezi cu o capacitate de rezistenţă efectivă puternic diminuată şi cu o incapacitate de a modela evenimentele sporite”[71]. Extinderea  NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care se fac, de-o parte şi de alta, pentru includerea Georgiei în NATO, ne dau dreptul să concluzionăm că Statele Unite au început bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla “Rimland”-ul. În opinia geopoliticianului Nicholas Spykman, Rimland”-ul reprezintă regiunea de margine sau bordura maritimă” a Eurasiei, care începe cu Finlanda şi Ţările Scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia şi Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei.

La 25 decembrie 1991, ora 1900, Mihail S. Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al URSS, afirmând, cu această ocazie, în faţa mass-media interne şi internaţionale, că a renunţat la luptă în condiţiile în care a câştigat linia pentru dezmembrarea ţării şi dizlocarea statului. “Îmi părăsesc postul cu nelinişte. Dar şi cu speranţă, cu încredere în voi, în înţelepciunea şi forţa voastră de spirit. Suntem moştenitorii unei mari civilizaţii şi, în prezent, depinde de toţi şi de fiecare în parte ca ea să renască la o nouă viaţă, modernă şi demnă”[72], avea să declare Mihail Gorbaciov în faţa presei şi, implicit, a compatrioţilor săi. A doua zi ziarul “Komsomolskaia Pravda” scria: “A făcut tot ce a putut. Şi ceea ce s-a făcut nu putea să fie făcut decât de el”[73]. Ziarul “Moskovskaia Pravda” scria, la 26 decembrie 1991, că “perestroika ne-a adus libertatea cuvântului şi a gândirii”[74], şi, totodată, perestroika “ne-a dăruit şi ne-a spulberat multe speranţe”[75].

________________________________________

[1] Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, Bucureşti, 2001, p. 53.

[2] A se vedea Nota internă EB 34 din 24 iulie 1941, Consiliul pentru Relaţii Externe, War-Peace Studies, NUL, în studiul lui Laurence H.Shoup şi William Winter, Shaping a New World Order: The Council on Foreign Relations Blueprint for World Hegemony, în volumul Trilateralism:The Trilateral Commission and Planing for World Management, editor Holly Sklar, Boston, South End Press, 1980, p. 157. În legătură cu influenţa exercitată de CFR asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale în secolele XX şi XXI se poate citi Dinu Moraru, Foreign Affairs-laboratorul Casei Albe, în Lumea Magazin, Anul IX, nr. 9 (101), 2001, p. 39 şi Idem, Un laborator de idei, în Lumea, Anul XI, nr. 10 (126), 2003, pp. 19 – 22.

[3] Din nota internă EB 34 din 24 iulie 1941 (a se vedea Laurence H. Shoup şi William Minter, op. cit., p. 141).

[4] Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov.Adevărata istorie a destrămării URSS, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 249.

[5] L. Fletcher Prouty, JFK, Editura RAO, Bucureşti, 1996, p. 463-464.

[6] Oleg Gordievski adnota, referitor la generalul KGB Mihail Liubimov următoarele: “Deşi foarte inteligent şi plin de sentimente frumoase pentru Anglia, pentru literatura şi tradiţiile ei, Liubimov nu renunţase la o mulţime de idei nebuneşti de stânga. În 1976 şi 1977, după ce lucrase la Londra, încă mai putea discuta despre Troţki cu un real interes şi, în ciuda experienţei sale din Occident, el spera în continuare să ajungă general KGB. Visul lui era să devină o binecunoscută figură literară, în stare să recite volume întregi de poezii englezeşti, dar să fie, în acelaşi timp, şi general KGB – o combinaţie imposibilă” (Apud Oleg Gordievski, Următorul Pas: Execuţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 370).

[7] Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece. 1949-1991, Editura Polirom,Iaşi, 1999, p.169.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 169-170.

[11] Ibidem, p. 171.

[12] Florentina Dolghin, Adevăr sau diversiune ? Nume de cod “Golgota” ?, în Curierul Naţional Magazin (CNM), nr. 222/1996, p. 15.

[13] Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 78.

[14] Ibidem.

[15] Principalele componente ale acesteia, în viziunea istoricului Martin McCauley, erau: “1) confruntarea dintre superputeri este neproductivă, de vreme ce orice avantaj tangibil câştigat de una dintre părţi o stimulează pe cealaltă să-l anuleze şi să-şi îmbunătăţească performanţele în domeniu; 2) puterea militară nu garantează securitatea, care poate fi atinsă doar prin mijloace politice şi prin căutarea unor soluţii comune; 3) securitatea unui stat nu poate fi sporită dacă aceasta se face în detrimental unui alt stat; 4) conflictul dintre superputeri în lumea a treia a adus Moscovei puţine avantaje tangibile, dar a contribuit la creşterea tensiunii dintre acestea; Rusia şi America ar trebui să-şi conjuge eforturile pentru a rezolva problemele lumii a treia împreună; 5) toate statele sunt interdependente, în consecinţă securitatea fiecărui stat depinde de relaţiile cu celelalte, de interacţiunile acestora; 6) valorile universale comune, cum sunt drepturile omului, nefolosirea forţei în rezolvarea problemelor politice, democraţia şi libertatea conştiinţei ar trebui să constituie fundamentul şi inspiraţia actelor decizionale de politică externă; 7) abordarea prin prisma ideologiei de clasă a strategiei de politică externă ar trebui abandonată în favoarea intereselor commune ale omenirii; 8) Uniunea Sovietică este un stat normal, care nu are ca obiectiv stăpânirea lumii, ci îşi doreşte să se afle în relaţii de strânsă cooperare cu toate celelalte state” (Apud Martin McCauley, Rusia, America..., p. 106).

[16] Françoise Thom, op. cit., p. 73.

[17] Filip Bobkov este considerat de către sovietologi ca fiind mentorul discret şi popular al intelighenţiei moscovite, “creierul” din conducerea organelor KGB. El a jucat un rol foarte important în organizarea şi controlarea , “mişcărilor informale” din fosta URSS.

[18] Françoise Thom, op. cit., p. 78.

[19] Ibidem, p. 73.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem, p. 82.

[22] Ibidem. Circulara nr. 066 din 2 februarie 1988 (“Lărgirea drepturilor forurilor conducătorilor organelor Securităţii de Stat din URSS”) permite ca, de acum înainte, “în caz de necesitate operaţională urgentă, grupurile operaţionale pot fi formate pentru o durată de până la doi ani, fiind constituite din ofiţeri detaşaţi din alte departamente, fără a se raporta la forurile centrale”.

[23] Ibidem, p. 83.

[24] Ibidem, p. 67.

[25] Ibidem, p. 62.

[26] Ibidem, p. 85.

[27] Christopher Andrew, CIA şi Casa Albă, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 441.

[28] Ibidem, p. 442.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucureşti, 1994, p. 31.

[33] Christopher Andrew, op. cit., p. 453.

[34] Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 135.

[35] Karen E. Smith, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, Bucureşti, 2004, p. 61.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem, p. 88.

[38] Ibidem, p. 90.

[39] Ibidem, p. 91.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Cancelarul german Otto von Bismarck declara: “De unul singur nu poţi realiza ceva, poţi doar aştepta până când auzi răsunând paşii lui Dumnezeu trecând prin evenimente; atunci să-i sari înainte şi să-i apuci colţul mantiei, asta-i tot !”.

[43] Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 50.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem, p. 185.

[49] Ibidem, p. 190.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 132.

[53] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa ţi în Vest, Editura Orizonturi&Sirius, Bucureşti, 2003, p.457.

[54] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000,p. 174.

[55] Ibidem.

[56] Helmut Kohl, op. cit., p. 125- 126.

[57] Ibidem, 128.

[58] Cristian Troncotă, op. cit., p. 207.

[59] Ibidem, p. 208.

[60] Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 234.

[61] Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 396.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem, p. 401.

[65] Ibidem, p. 426.

[66] Ibidem, p. 423.

[67] Ibidem, p. 424.

[68] Ibidem.

[69] Crozier Brian, Phoenixul Roşu, Bucureşti, 1996, p. 107.

[70] Walter Lippmann, The Cold Waar: A Study in US Foreign Policy, New York/London, Harper& Brothers, 1947, p. 61-62.

[71] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, p. 735.

[72] Andrei S. Graciov, op. cit., p. 251.

[73] Ibidem, p. 191.

[74] Pascal Lorot, Perestroika, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 139.

[75] Ibidem.

Articol publicat în revista DOCUMENT - Buletinul Arhivelor Militare Române, Anul XII, nr. 4 (46), decembrie 2009, p. 51 – 63