Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

Arhiva 2009 - 2010. Analize geopolitice, de securitate şi studii de relaţii internaţionale

Georgia, august 2008. Geopolitica unui conflict

Autor: Dr. Constantin CORNEANU

Evenimentele petrecute în spaţiul georgian începând cu 8 august 2008, respectiv replica militară extrem de dură, şi totodată disproporţionată, a Federaţiei Ruse faţă de Georgia au readus în atenţie miza spaţiului ponto-caspic pentru securitatea naţională a Federaţiei Ruse, precum şi pentru securitatea regională din spaţiul Mării Negre.

Cucerirea şi dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic al lumii de către Statele Unite, prin intermediul “Planului Marshall” şi al NATO, a generat condiţiile favorabile pentru a transpune în fapte, la sfârşitul secolului XX, încercarea de a cuceri “Rimland”-ul, respective regiunea de margine sau “bordura maritimă” a Eurasiei. În opinia geopoliticianului Nicholas Spykman, regiunea de margine sau “bordura maritimă” a Eurasiei, care începe cu Finlanda şi Ţările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia şi Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei. Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea “Marea tablă de şah” (1997), devenită “Biblia” politicii externe americane la începutul secolului XXI, că scopul geopolitic central al SUA îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaţionale concepută în Biroul Oval de la Casa Albă. Extinderea NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care se fac, de-o parte şi de alta, pentru includerea Georgiei în NATO, ne dau dreptul să concluzionăm că SUA au început bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla “Rimland”-ul.

În raportul cu privire la problemele securităţii naţionale, adresat guvernului SUA în martie 1992 de către Paul Wolfovitz, se vorbea despre “necesitatea neadmiterii apariţiei pe continenteleeuropean şi asiatic a unei forţe strategice, capabile să se opună SUA”, iar în acest sens se atrăgea atenţia că ţările “cordonului sanitar” (în special ţările baltice) sunt “teritorii de cea mai mare importanţă strategică, iar atentatul asupra lor din partea ruşilor trebuie să atragă după sine rezistenţa armată din partea ţărilor NATO”. În primăvara anului 1997, fostul secretar american al apărării, Caspar Weimberger, scria: “Dacă Moscova ar reuşi (să domine Caspica), această victorie ar putea fi mai importantă decât, pentru Occident, lărgirea NATO”. Războaiele ruso-cecene, operaţiunile islamiste din Daghestan, divergenţele dintreArmeniaşi Azerbaidjan în legătură cu Nagorno-Karabah, secesiunile din spaţiul georgian, reprezintă confruntări manipulate de Moscova şiWashingtonîn contextual “marelui joc petrolier” din Caspica şi al dorinţei de stăpânire a “Balcanilor” Eurasiei.

Lucrările geopoliticienilor ruşi relevă faptul că Federaţia Rusă trebuie să instaureze în Sudul întregii Eurasii “o nouă ordine geopolitică” şi să stabilească un control strategic asupra acestei zone, din care face parte şi Caucazul. Caucazul propriu-zis se compune din două nivele geopolitice: Caucazul de Nord şi teritoriul a trei republici caucaziene -Georgia,Armeniaşi Azerbaidjan. Spaţiul caucazian este unul din punctele cele mai vulnerabile ale spaţiului geopolitic rusesc iar controlul asupra acestuia deschide, la prima vedere, ieşirea către “mările calde” şi fiecare mutare, chiar şi cea mai neînsemnată, a frontierei spre sud (sau spre nord) înseamnă un câştig substanţial (sau pierdere) a întregii forţe continentale.

În opinia geopoliticienilor ruşi realizarea unei “noi ordini geopolitice în Caucaz” presupune o reîmpărţire totală a realităţilor politice existente. Reîmpărţirea generală a Caucazului de Nord ar putea să rezolve şi problema osetină, deoarece noile structuri etnice (de exemplu Osetia unită) şi-ar pierde sensul de formaţiuni naţional-statale, căpătând unul pur etnic şi cultural, lingvistic şi religios. În cercurile puterii de la Moscova se vehiculează conceptul unei “Federaţii Caucaziene” care ar include atât cele trei republici caucaziene ale CSI cât şi formaţiunile autonome din interiorul Rusiei.

Kremlinul este interesat în popularea compactă şi dezvoltarea din punct de vedere tehnic a triunghiului Rostov-pe-Don-Volgograd-Astrahan care este cel mai important avanpost al Rusiei în Sud. Această regiune trebuie să devină nucleul geopolitic al întregii strategii caucaziene a Rusiei, iar pentru aceasta se cuvine a-l întări din punct de vedere tehnologic, strategic şi intelectual. Este de dorit să se creeze aici o zonă rusească unitară, integrată din punct de vedere administrativ şi politic. În contextul creării unei structuri geopolitice numită convenţional “Triunghiul Khazar”, în amintirea Khazariei antice care ţinea sub control, la începutul primului mileniu, întreaga regiune, este important să fie ruptă, prin orice mijloace, Cecenia separatistă, foarte activă, de Daghestan şi Inguşetia, închizând ieşirea către Marea Caspică. Daghestanul şi Inguşetia trebuie ataşate parţial, Georgiei, ceea ce ar duce la crearea unei zone autonome în nordul Caucazului, dezvoltată economic, însă aflată sub controlul strategic total al Rusiei şi orientată eurasiatic. Reîmpărţirea generală a Caucazului de Nord ar putea să rezolve şi problema osetină, deoarece noile structuri etnice (de exemplu Osetia unită) şi-ar pierde sensul de formaţiuni naţional-statale, căpătând unul pur etnic şi cultural, lingvistic şi religios. Totodată, urmând aceeaşi logică este important de a lega Abhazia direct de Rusia. Armenia serveşte ca bază strategică de cea mai mare importanţă pentru prevenirea expansiunii turceşti la nord şi est, respectiv în regiunile lumii turanice din Asia Centrală, fiind, totodată, extrem de preţioasă ca aliat în efortul de creare a unui coridor de uscat care ar traversa tot Caucazul şi care ar lega Armenia cu “Triunghiul Khazar”. Totodată, Armenia, bazându-se pe apropierea etnică şi istorică de Iran, ar putea fi una din principalele verigi în crearea axei Moscova-Erevan-Teheran.

Interesul crescând al SUA şi al ţărilor occidentale pentru zona Mării Caspice a generat nervozitate la Moscova şi proteste din partea Rusiei, cu privire la intervenţia în sfera sa de influenţă. Interesele americane au prins contur de-a lungul axei geopolitice Marea Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană, pe direcţia dinspre vest spre est, iar Zbigniew Brzezinski consideră această regiune drept axul geopolitic mondial, astfel încât cel care va domina această axă, şi, mai apoi, Eurasia, va avea influenţa decisivă asupra a două din cele mai bogate trei regiuni mondiale. Pe măsură ce eterne şi discrete alianţe se revigorează, geopoliticienii atlantişti, care intuiesc foarte bine pericolul strategic al unei alianţe ruso-europene, cu precădere cea ruso-germană, încearcă să instituie un “cordon sanitar” format din câteva state limitrofe duşmane, atât vecinului din est cât şi celui din vest, şi legate direct de polul atlantic. Analiştii politici şi geopoliticienii ruşi apreciază că, în momentul de faţă, Europa nu are o geopolitică şi o voinţă geografică proprie, iar funcţiile ei se reduc la faptul că ea serveşte drept bază auxiliară a SUA în Eurasia şi loc pentru cel mai verosimil conflict cu Eurasia, ceea ce impune ca liderii politici ai Federaţiei Ruse să participe, ba chiar să genereze, o reorganizare a spaţiului european care ar face din acest sector geopolitic un aliat strategic al Moscovei, păstrându-i suveranitatea, autonomia şi autarhia.

Scopul geopolitic al Federaţiei Ruse este de a scoate Europa de sub controlul SUA (NATO), de-a contribui la unificarea ei şi de a consolida legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruse. Din punct de vedere militar, UE nu va fi pentru încă mult timp, fără sprijinul SUA, un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei şi Asiei în schimbul resurselor şi al parteneriatului strategic. Evoluţiile din arena relaţiilor internaţionale ale Rusiei par să confirme într-o proporţie foarte mare aceste principii de acţiune geopolitică care nu mai par, astfel, doar nişte simple teorii. În concepţia geopoliticienilor ruşi, îmbrăţişată şi de către noii lideri de la Kremlin, “Noul Imperiu Rus” trebuie să se nască nu printr-o evoluţie social-politică ci printr-o revoluţie geopolitică. Geopoliticenii ruşi apreciază că “Noul Imperiu Rus”, născut de data aceasta conform logicii geopolitice, trebuie să fie superior din punct de vedere strategic şi spaţial, faţă de fosta URSS, eurasiatic, continental, iar în perspectivă mondial. Implicându-se în asigurarea securităţii energetice a UE, Federaţia Rusă contribuie la erodarea statutului geopolitic al SUA precum şi a securităţii sale energetice, în condiţiile în care 70% din petrolul consumat de către piaţa americană va fi importat, până în 2025, dacă actualele tendinţe de consum vor continua. Totodată, reducerea importurilor de petrol ale SUA reprezintă un motiv de îngrijorare pentru autorităţile din Federaţia Rusă deoarece restrângerea importurilor şi a consumului de petrol pe piaţa americană va influenţa preţul barilului de petrol pe piaţa mondială şi va înlătura o posibilă pârghie de influenţare a unei anumite atitudini a Administraţiei de la Casa Albă faţă de Rusia. În condiţiile în care NATO controlează prin intermediul Turciei strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar Marea Neagră nu înlocuieşte ieşirea Federaţiei Ruse la “mările calde”, apariţia unor noi actori geopolitici, respectiv Ucraina şi Georgia (reunificată şi suverană), şi integrarea lor în comunitatea euro-atlantică, reprezintă un pericol major pentru planurile Federaţiei Ruse de a controla Eurasia. Având în vedere că o simplă integrare a Moscovei şi Kievului este imposibilă şi nu se va crea, astfel, un sistem geopolitic stabil, chiar dacă aceasta se va întâmpla în pofida oricăror dificultăţi obiective, geopoliticienii ruşi sunt de părere că Moscova trebuie să se implice activ în refacerea spaţiului ucrainean conform singurului model geopolitic logic şi firesc. Divizarea Ucrainei va permite, în perspectivă, reunificarea părţilor de Est ale Ucrainei cu Federaţia Rusă ceea ce va transforma Rusia într-o mare putere navală care va domina Marea Neagră. Totodată, prezenţa unor importante categorii de tehnică militară şi trupe ruseşti în spaţiul caucazian, precum şi continua lor sporire în ciuda prevederilor CFE, confirmă faptul că, în adoptarea celor mai importante decizii geopolitice şi geostrategice, specificul armamentului unei sau altei ţări este mai convingător decât declaraţiile oficiale şi neoficiale ale diplomaţilor şi liderilor politici. Controversele născute în cadrul NATO ca urmare a eforturilor făcute pentru crearea unui Cartier General European, în perspectiva unei viitoare armate europene şi a unei politici externe şi de securitate comune, ofensiva diplomaţiei ruse în spaţiul CSI, în conformitate cu “Doctrina Putin”, precum şi noua doctrină militară a Federaţiei Ruse, care consideră amestecul altor state sau grupări în afacerile interne ale Federaţiei Ruse ca fiind “noua ameninţare la adresa securităţii ţării”, ne îndeamnă să credem că se reactualizează o serie de vechi şi discrete alianţe, precum cea ruso-germană, ce au obiectiv sprijinirea Rusiei în obţinerea de hotare maritime în Occident ceea ce este imperativul strategic al dezvoltării geopolitice a Eurasiei în condiţiile în care se desfăşoară un uriaş efort de cucerire, de către SUA, a “bordurei maritime” a Eurasiei, respectiv a “Rimland”-ului. Rusia a anunţat un nou concept al securităţii sale naţionale, prin care face posibilă recurgerea la armele nucleare nu numai în cazuri extreme. Prima prezentare publică a noii doctrine a avut loc la 2 octombrie 2003 în faţa activului de comandă al Armatei ruse şi a cuprins o întreagă pleiadă de teme de la dreptul de intervenţie, în special în spaţiul post sovietic sub diverse pretexte (protejarea ruşilor din “vecinătatea apropiată”, protejarea conductelor de petrol şi gaze, menţinerea accesului Moscovei înspaţii de interes), până la adoptarea unei strategii a loviturilor preventive, după model american, precum şi reconsiderarea posibilităţilor utilizării arsenalului nuclear din epoca sovietică. Prin noua sa doctrină militară, Rusia optează ferm pentru o lume multipolară, în care există puteri regionale, respingând modelul unei lumi unipolare, dominată de SUA. Consolidarea puterii prezidenţiale ruse şi restabilirea economică a Rusiei, acordarea statutului de “economie de piaţă“ de către SUA şi UE, cordialele relaţii politico-economice cu Uniunea Europeană şi existenţa noului Consiliu NATO – Rusia ne îndreptăţesc să afirmăm că Rusia experimentează cu succes o “a treia cale”, în drumul spre constituirea “Noului Imperiu Rus” (“Noua Rusie”), fără a renunţa la obiectivele de politică externă ale Imperiului Romanovilor. Între convingerea lui Brzezinski (“O Rusie imperială nu ar putea fi o Rusie democratică”) şi cea a lui Kerenski (“Rusia va deveni o ţară democratică”) se află Rusia lui Vladimir Putin ale cărei evoluţii, în arena relaţiilor economice şi politice internaţionale, sunt surprinzătoare astfel încât “necunoscuta rusă” rămâne, la acest început de mileniu, la fel de tainică precum a fost de atâtea ori în decursul istoriei. “Sigur că Rusia e o ţară mare, care dispune de un potenţial de resurse naturale şi intelectuale enorm.De aceea, propun să avem totuşi încredere că vom ieşi din criză. Singura problemă este însă de timp şi de preţ”, pronostica politologul Gheorghi Arbatov.

Cât va mai dura, oare, această criză şi cum va arăta lumea după ce Rusia va ieşi din ea? Răspunsul la această întrebare se dovedeşte a fi esenţial în dorinţa de a afla dacă lumea secolului XXI va fi unipolară sau multipolară, şi care va fi rolul Rusiei şi al ruşilor în ea. Conflictul militar ruso-georgian declanşat la 8 august 2008 pare să fie începutul unei reveniri în forţă a Federaţiei Ruse în efortul ei de a-şi proteja spaţiile geopolitice de interes şi influenţă. Înlăturarea Rusiei, ca prezenţă militară directă şi influenţă politică, din zona caspică, în favoarea celorlalţi actori geostrategici, combinată cu integrarea Georgiei în NATO, precum şi pierderea “marelui joc petrolier” din Caspica, se transformă într-un pericol de moarte pentru existenţa şi viitorul Federaţiei Ruse. Noii stăpâni ai zonei ar putea să încurajeze “pluralismul geopolitic” pe teritoriul Rusiei împreună cu renaşterea Islamului astfel încât Rusia ar putea deveni, cum a afirmat Zbigniew Brzezinski, “o ţară de prisos pe harta lumii”. Kremlinul nu va permite niciodată acest lucru, indiferent de preţ.

Articol publicat în revista MARINA ROMÂNĂ, nr. 7 (129), septembrie – octombrie 2008, p. 22 – 24