Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Arhiva 2009 - 2010. Analize geopolitice, de securitate şi studii de relaţii internaţionale

De la perestroika la “Noua Rusie”

Autor: Dr. Constantin CORNEANU

Motto:  “Adio, Felix, noi te-am apărat prost !”

               Inscripţie anonimă de pe statuia lui Felix Dzerjinski,

Moscova, septembrie 1991

Anul 1989 nu a fost un an al ideilor ci al stărilor de spirit. 1989 a fost anul în care oamenii erau gata să se lase împuşcaţi pentru revendicările lor. Acest lucru nu a existat înainte şi nici după aceea. În 1989 avea să se petreacă inimaginabilul. El rămâne un an în care s-au întâmplat lucruri învecinate cu miracolele. Într-o analiză serioasă asupra celor întâmplate, cunoscută fiind reputaţia sovieticilor de mari jucători de şah, este greu de acceptat faptul că totul a fost numai şi numai un miracol.

 La un pas de colaps

La 25 decembrie 1991, ora 1900, Mihail S. Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al URSS, afirmând, cu această ocazie, în faţa mass-media interne şi internaţionale, că a renunţat la luptă în condiţiile în care a câştigat linia pentru dezmembrarea ţării şi dizlocarea statului. “Îmi părăsesc postul cu nelinişte. Dar şi cu speranţă, cu încredere în voi, în înţelepciunea şi forţa voastră de spirit. Suntem moştenitorii unei mari civilizaţii şi, în prezent, depinde de toţi şi de fiecare în parte ca ea să renască la o nouă viaţă, modernă şi demnă”[1], avea să declare Mihail Gorbaciov în faţa presei şi, implicit, a compatrioţilor săi. A doua zi ziarul “Komsomolskaia Pravda” scria: “A făcut tot ce a putut. Şi ceea ce s-a făcut nu putea să fie făcut decât de el”[2]. Rememorând drumul parcurs pe scena politică sovietică, de la 11 martie 1985 şi până în acele clipe, Mihail Gorbaciov reamintea concetăţenilor săi faptul că societatea sovietică, la venirea lui la putere, “se sufoca în constrângerea sistemului de comandament administrativ, condamnat să servească ideologia şi să poarte greutatea îngrozitoare a militarizării fără limită”[3], înregistrându-se, astfel, un şir de eşecuri al încercărilor de reforme parţiale. Convins de justeţea istorică a reformelor democratice începute în primăvara anului 1985, fostul secretar general al CC al PCUS era de părere că “ceea ce s-a făcut trebuie să fie apreciat la justa sa valoare”[4]. Ziarul “Moskovskaia Pravda” scria, la 26 decembrie 1991, că “perestroika ne-a adus libertatea cuvântului şi a gândirii”[5], şi, totodată, perestroika “ne-a dăruit şi ne-a spulberat multe speranţe”[6].

Alegerea lui Mihail Gorbaciov, la 11 martie 1985, în funcţia de secretar general al CC al PCUS, a însemnat o nouă etapă în istoria URSS, a Europei Centrale şi de Est, precum şi în sfera relaţiilor internaţionale. Referindu-se la Mihail Gorbaciov şi la noua sa politică, Oleg Gordievski, unul din cei mai importanţi transfugi ai KGB, nota: “Am sentimentul că i se datorează o oarecare recunoaştere, dar nu prea multă, deoarece cele întâmplate n-au fost lucrul pe care şi l-a dorit sau spre care a ţintit el. Gorbaciov a creat o mişcare în sensul schimbării, dar această schimbare a prins atâta avânt, încât i-a scăpat de sub control. El a început cu ideea de «uskorenie», adică de accelerare, de grăbire a progresului industrial şi tehnologic, pentru că îşi dăduse seama de faptul că prăpastia dintre Uniunea Sovietică şi Occident se adâncise atât de mult, încât, dacă nu se întreprindea ceva, Rusia ar fi sfârşit prin a se depărta într-atât, încât să trebuiască să se supună”[7].

Convulsiile lagărului socialist (Berlin-1953, Budapesta-1956, Praga-1968), mişcările “Carta ’77” şi “Solidaritatea” poloneză, precum şi dorinţa de-a se pune capăt contradicţiilor “schizofrenice” între integrarea economică a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi fragmentarea sa în domeniul politic, ca urmare a “Raportului Tindemans” (decembrie 1975), au fost percepute ca o veritabilă provocare strategică pentru Uniunea Sovietică. Intervenţia sovietică în Afganistan (decembrie 1979) a accentuat drama imperiului sovietic şi putem vorbi de începutul sfârşitului.“Afganistanul este Vietnamul nostru... Suntem prinşi într-un război pe care nu-l putem câştiga şi nu-l putem abandona. Este ridicol. O teribilă dilemă. Dacă nu ar fi fost Brejnev şi ai lui, nu ne-am fi implicat niciodată într-o asemenea încurcătură”[8], opina un general KGB.

Crizele de care avea să fie cuprinsă Uniunea Sovietică, atât pe arena internaţională cât şi în viaţa internă, aveau loc în condiţiile unei sărăcii zilnice generale, în lipsurile şi disperarea tuturor. La sfârşitul anilor ’80, Uniunea Sovietică nu mai ocupa un loc doi incontestabil în ierarhia economică mondială. Economia sovietică nu rămânea doar în urma cursei tehnologice, dar devenise, de asemenea, incredibil de risipitoare. O sumă de analize economice, făcute la nivelul anului 1987, arătau că economiile de tip sovietic consumă de două ori până la trei ori mai multă energie/unitate de producţie decât economiile bazate pe economia de piaţă din Europa de Vest. Risipa economică rezultată, starea de înapoiere industrială şi tehnologică demodată, au avut un impact advers asupra capacităţii de participare a URSS la comerţul mondial. Din ce în ce mai mult, ea exporta cu precădere materii prime şi minereuri, ca marea parte a lumii a treia, incapabilă să concureze cu exportatorii de frunte ai bunurilor manufacturate.

Raportul anual GATT, pe anul 1985, arăta că URSS venea de pe locul 11 în 1973 pe locul 15, la exportul de bunuri manufacturate, fiind întrecută, în anii dintre aceste două momente, de Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong şi Elveţia. În interior, nu fusese pusă în practică nici o reformă majoră. Sistemul devenea din ce în ce mai corupt, în beneficiul nomenclaturii şi al mafioţilor, care făceau în mod aproape deschis legea în republicile din Caucaz şi Asia Centrală şi îşi extindeau reţelele în întreaga Uniune Sovietică. Problemele naţionalităţilor erau din ce în ce mai evidente. Popoarele - de altfel, în ansamblul lor, bine educate - căpătaseră de-a lungul deceniilor o deosebită abilitate în arta supravieţuirii în condiţiile cele mai dificile. Planificarea centralizată impunea raţionalizarea. Industriile legate de armament şi de cercetare spaţială continuau să aibă prioritate absolută.

În ultimii ani de existenţă, Uniunea Sovietică a exportat arme şi echipamente militare în valoare de aproape 56,7 miliarde de ruble, iar ajutoarele militare acordate de aceasta în ultimii 5 ani (1986-1991) au însumat 8,5 miliarde ruble.Cele mai importante ţări care s-au bucurat de ajutorul “frăţesc” al URSS-ului au fost ţările “socialiste şi prietene”, respectiv Cuba – 15,5 miliarde ruble, Mongolia – 9,5 miliarde ruble, Vietnam – 0,1 miliarde, Polonia – 4 miliarde şi Coreea de Nord – 2,2 miliarde. Unele ţări în curs de dezvoltare se numără şi ele printre naţiunile debitoare: India datorează 8,9 miliarde ruble, Siria – 6,7 miliarde, Irak – 3,8 miliarde, Afganistan – 3 miliarde, Etiopia – 2,9 miliarde, Algeria – 2,5 miliarde, Angola – 2 miliarde, RPD Yemen – 1,8 miliarde, Libia – 1,7 miliarde, Egipt – 1,7 miliarde şi Nicaragua – 0,9 miliarde. Se poate concluziona că URSS a suferit pierderi enorme în cadrul acestor tranzacţii de comerţ exterior (42 miliarde ruble). O sumă de alte informaţii secrete şi analize socio-economice, precum şi alte categorii de informaţii scoteau în evidenţă faptul că sistemul socialist, respectiv URSS, era la un pas de dezastru, de colaps economic.

Operaţiunea “FAREWELL” desfăşurată de serviciul de securitate internă al Franţei (DST), în perioada 1981 – februarie 1982, a permis expulzarea, la 5 aprilie 1983, a 47 de ofiţeri de informaţii sovietici din Franţa şi lichidarea, astfel, a reţelei de informaţii tehnico-ştiinţifice a KGB (Linia X), acest fapt având efecte negative pentru economia şi cercetarea productivă sovietică. Prin intermediul ofiţerilor din Linia X a KGB, Uniunea Sovietică şi-a procurat din Occident, la sfârşitul anilor ’70, 30.000 de aparate perfecţionate şi 400.000 de documente care vizau cercetarea tehnico-ştiinţifică. Între 1979-1981, 5.000 de arme sovietice au beneficiat în fiecare an de tehnologie occidentală. Achiziţionarea tehnologiei occidentale a permis Moscovei să economisească 6,5 miliarde de franci între 1976 şi 1980, echivalentul muncii pe care ar fi trebuit s-o presteze 100.000 cercetători pe an. De fapt, toate armele sovietice au fost construite, în grade diferite, cu tehnologie “importată” cu ajutorul ofiţerilor Liniei X, precum: a) AWACS-urile (avioane radar) armatei sovietice au fost copiate după AWACS-urile americane; b) bombardierul sovietic Blackjack este replica lui B1-B al US Air Force; c) avionul de transport Antonov 72, cu decolare şi aterizare scurtă, seamănă ca un frate cu Boeing YC 14; d) peste 50% din tehnologia rachetelor SS 20 a fost obţinută din Vest, îndeosebi sistemul de ghidare foarte precis; e) scutul protector al capetelor nucleare ale rachetelor intercontinentale sovietice a fost pus la punct pornind de la cercetările americane asupra protecţiei rachetelor cosmice (scuturi termice) pentru intrarea lor în atmosferă; f) ultimul model sovietic de torpilă submarină a fost pus la punct pornind de la  torpila MK 48 a US Navy. Decalajul tehnologic care exista, spre exemplu în domeniul informaticii, în anii ’70, de 10-15 ani între Occident şi URSS, se redusese la începutul lui 1980 la doar 3 ani şi acest lucru datorită spionajului ştiinţific şi tehnologic. 42% din producţia electronică sovietică a beneficiat de tehnologia occidentală furată. Puternicele ordinatoare Ryad sunt replicile exacte ale IBM-urilor 360 şi 370. O situaţie asemănătoare întâlnim şi în domeniul microprocesoarelor. Cel mai perfecţionat, KR580IK 80A, este copiat direct după 8080A, fabricat de Intel Corporation, utilizat de US Army. “Evaluarea rezultatelor obţinute de sovietici în materie de spionaj ştiinţific, tehnic şi tehnologic nu poate fi făcută în mod direct şi exact. Este sigur totuşi că pe lângă economiile realizate pe planul cercetării ştiinţifice, pe lângă punerea lor la punct şi aplicaţiile tehnologice legate de apărare, informaţiile culese în Occident de către sovietici au contribuit la dobândirea de către conducătorii lor a unei estimări globale a stării şi a nivelului tehnic al armamentelor şi echipamentelor militare occidentale. Sovieticii au obţinut şi indicaţii preţioase asupra dezvoltării viitoare a sistemelor de arme avansate, a posibilităţilor şi capacităţilor de mobilizare a Occidentului”[9], scria Henri Regnard în revista “Defense nationale”, în decembrie 1983, la finalul unui articol dedicat activităţii spionajului ştiinţific sovietic. Programul administraţiei Reagan, intitulat “Iniţiativa de Apărare Strategică (Războiul stelelor)”, anunţat la 23 martie 1983, va accentua sufocarea economică a Uniunii Sovietice şi va provoca o nouă mare dezbatere strategică într-un moment în care progresul armamentelor convenţionale deschidea noi perspective strategiei clasice, de care sovieticii erau interesaţi şi ei îndeaproape. În aceste condiţii, liderii de la Moscova au înţeles că era nevoie de o cotitură hotărâtoare în politica internă şi externă a Imperiului.

Ceva nou şi hotărâtor

Încă din anii ‘70 o eminentă comisie de experţi ai KGB-ului a ajuns la concluzia că dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua conform programului, atitudinilor, mentalităţilor şi prejudecăţilor existente, baza economică prin care se dorea dominarea lumii avea să se prăbuşească. Secretarul general al CC al PCUS, Iuri Vladimirovici Andropov, fost preşedinte al KGB, a ajuns la conştiinţa necesităţii unei reforme complete a sistemului şi putem vorbi de faptul că el este părintele “perestroikăi”. Prognozele realizate de generalul Mihail Liubimov[10], şeful Secţiei Prognoze din Direcţia principală I a KGB (Primul Directorat Suprem, astăzi Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse), vizând totala catastrofă economică şi politică a URSS au întărit credinţa că era nevoie de ceva nou şi hotărâtor atât în arena relaţiilor internaţionale cât şi în interior. Pe 7 februarie 1972, ministrul comerţului din Cabinetul Nixon, Maurice Stans, avea să deschidă lucrările unei conferinţe despre perspectiva lumii industriale şi a lumii afacerilor în anul 1990. Această întrunire a 1.500 de oameni de afaceri din SUA s-a încheiat cu o declaraţie memorabilă şi profetică a lui Roy L. Ash, preşedintele firmei “Litton Industries”: “(…) capitalismul de stat poate constitui forma în care se vor face afacerile pe plan mondial, deoarece ţările din vest se îndreaptă tot mai mult înspre o economie unificată şi controlată, pentru o mai mare eficienţă, iar tendinţa statelor comuniste spre sistemul liberului schimb devine tot mai accentuată. Problema pusă (în timpul conferinţei), asupra căreia s-au ridicat o mulţime de opinii divergente, a fost dacă Estul şi Vestul se vor întâlni undeva la mijloc, în jurul anului 1990”[11]. Extrem de interesantă şi de tulburătoare această întâlnire în perspectiva marilor jocuri geopolitice, geoeconomice şi geostrategice, de la sfârşitul secolului XX, printre care şi această “perestroikă” şi “glasnosti”. Cu puţin timp înainte să moară, în 1984, secretarul general Iuri Vladimirovici Andropov, a aprobat în formă definitivă, cu numele de cod “Golgota”, planul generalului KGB Mihail Liubimov. Operaţiunea “Golgota” urma să aibă patru etape esenţiale: 1) dezorganizarea sistematică a rânduielilor politice şi economice din URSS; 2) introducerea forţată a sistemului capitalist în varianta lui sălbatică; 3) prelungirea direcţionată a haosului; 4) revoluţia socialistă[12]. Avea să urmeze în istoria Uniunii Sovietice şi a lumii ceea ce poate fi denumit ca fiind “COMPLOTUL DE FUM”.

În timpul mandatului preşedintelui Iuri V. Andropov se vor amorsa cele trei bombe cu efect întârziat care vor zgudui, câţiva ani mai târziu, PCUS din temelii: a) campania antialcoolică; b) ancheta asupra acţiunilor mafiei uzbece şi c) adoptarea, în iunie 1983, a decretului intitulat “măsuri complementare pentru lărgirea drepturilor întreprinderilor privind planificarea şi activitatea economică şi pentru întărirea responsabilităţii asupra rezultatelor muncii lor”. Conform acestui decret, numărul de indicatori impuşi prin plan întreprinderilor este redus, iar ele pot să dispună în mod liber de fondurile de dezvoltare şi să încurajeze din punct de vedere material muncitorii merituoşi.

Legea întreprinderilor din iulie 1987 avea să fie bomba cu efectul întârziat care a făcut să explodeze economia URSS şi federaţia sovietică. Legea va pune în mişcare angrenajul inflaţionist: directorii de întreprinderi vor mări cu generozitate preţurile şi salariile, reducând totodată volumul producţiei şi înghiţind cu repeziciune creditele alocate cu dărnicie de stat.Totodată, conducerea KGB adoptă, la 4 iulie 1983, un text care stabileşte modalităţile de organizare şi exploatare a reţelelor de agenţi “pentru a întări din punct de vedere calitativ sistemul de agenţi”[13]. Principiul reformei în KGB se rezuma într-o frază: “Sistemul de agenţi ai organelor KGB trebuie să fie excepţional şi puţin numeros”[14].

Noul secretar general sovietic dorea diversificarea resurselor în domeniul în care Uniunea Sovietică era deficientă, iar obiectivul lui în acea fază nu era atât abolirea socialismului, ci mai ales descoperirea de noi căi spre a-l face să funcţioneze mai bine. Robert Gates, fost director CIA, referindu-se la “perestroika”, afirma: “Am avut încredere în eforturile făcute de Gorbaciov în primi doi ani şi jumătate petrecuţi la conducere pentru implementarea reformei, dar…am prevăzut cu precizie că încercarea de a restructura sistemul economic centralizat de stat nu va avea succes… Începând cu 1987, agenţia a furnizat detalii precise despre eşecul reformei lui Gorbaciov şi despre criza economică tot mai mare din Uniunea Sovietică. Neîncrederea agenţiei în politica economică a lui Gorbaciov s-a reflectat, în decembrie 1987, într-un raport în care se spunea: «Prevederile reformei constituie măsuri incomplete care lasă la locul lor stâlpii reformei planificate socialiste centralizate…». Acelaşi studiu pronostica cu acurateţe efectele negative provocate economiei de către reformele inadecvate ale lui Gorbaciov[15]. La nivelul CIA, la începuturile “perioadei Gorbaciov”, nu exista un consens cu privire la modalitatea de interpretare a evenimentelor din URSS. La începutul anilor ’80 în CIA a existat un conflict între Robert Gates şi Mel Goodman, şeful de divizie de la SOVA (Biroul de analiză al CIA pentru URSS). Mel Goodman susţinea că în URSS au loc schimbări reale, în timp ce Gates era acuzat de politizarea informaţiilor şi de faptul că încearcă să suprime părerile aflate în dezacord cu linia dură pe care o promova. Percepuse, oare, Administraţia de la Casa Albă jocurile de culise ale “perestroikăi”, în condiţiile în care Rusia a fost, este şi va rămâne ţara Matrioşcilor, a păpuşilor care ies una din alta ?

 Demantelarea Partidului şi a Statului

Mihail Gorbaciov cu cât descoperea mai multe despre vechiul sistem, cu atât mai mult îşi dădea seama că acesta merita cele mai aspre critici. În plenul Comitetului Central, în 1987, a lansat conceptul de glasnost şi a criticat aspru epoca Brejnev, caracterizând-o ca fiind fiind una de stagnare. La Plenara Comitetului Central, din 18 februarie 1988, Mihail Gorbaciov va declara că “este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului şi deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-şi poată forma prin instrucţie o conştiinţă istorică corectă…”[16]. Plenara din septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărţirea Secretariatului CC al PCUS în 10 comisii, astfel încât prin “crearea de comisii - nota Egor Ligaciov - se înmormântează în mod automat Secretariatul”[17]. PCUS avea să fie lipsit, astfel, de statul său major operaţional şi va fi distrusă, foarte curând, şi ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic astfel încât Moscova, începând cu 1989, nu va mai trimite cadre de conducere la periferie.

La 25 septembrie 1987, Filip Bobkov[18], primul-adjunct al preşedintelui KGB, avea să rezume într-un discurs, rolul KGB în desfăşurarea procesului de perestroikă: “Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din Octombrie”[19]. Dintr-o astfel de perspectivă, pot fi înţelese şi dorinţa lui Filip Bobkov de-a se publica parţial arhivele de care dispune KGB, astfel încât PCUS va putea fi ajutat la “formarea unei opinii publice sănătoase”[20], iar pe de altă parte “societatea va înţelege mai bine acţiunile noastre (ale conducerii de partid şi a KGB – n.n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”[21].

Eforturile aparatului KGB în ceea ce priveşte perestroika şi glasnost-ul, au fost analizate de către instanţele conducătoare ale KGB, la 10-12 decembrie 1987, în prezenţa lui Anatoli Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului, cu activitatea organelor de securitate sovietice în faţa CC al PCUS. Analiza muncii desfăşurate de ofiţerii KGB va releva faptul că “apare ceva asemănător unei opoziţii”[22]. Viktor Cebrikov, preşedintele KGB, va cere perfecţionarea muncii cu reţelele de agenţi şi utilizarea mijloacelor de informare în asigurarea victoriei perestroikăi. Vice-preşedintele Bobkov va prezenta un referat intitulat “Democratizarea societăţii sovietice şi perestroika organelor de securitate”. La 22 ianuarie 1988, Filip Bobkov va raporta: “Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acţiune pentru viitor…”[23]. La 14 octombrie 1988, conducerea KGB emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: “Îmbunătăţirea muncii cu agenţii în actualele condiţii”. Ordinele erau extrem de clare pentru ofiţerii KGB: “Fiecare ofiţer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofiţer trebuie să ştie să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putinţă, fără a cădea în confruntare şi filosofie inutilă. (...) Cekiştii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolenţă, pe dreptate socială”[24]. Aceste ordine şi indicaţii erau date într-o clipă în care unii dintre agenţii folosiţi pentru a controla elementele naţionaliste căzuseră sub influenţa lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofiţerii KGB. Apariţia Fronturilor Populare este rezultatul întrunirii, în martie 1988, într-o vilă de la periferia Moscovei, a unui mic grup de experţi şi de responsabili ai partidului care vor pune la punct o politică naţională coerentă. La 6 martie 1988, juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr Iakovlev, va publica în “Nouvelles de Moscou” un articol intitulat “Trebuie să formăm fronturi naţionale ?”. Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: “Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profita de breşă a pus stăpânire pe noi”[25]. Apariţia Fronturilor Populare în republicile sovietice va antrena în scurt timp, în ciuda precauţiilor luate de iniţiatorii din umbră şi-a supravegherii acţiunii de către ofiţerii KGB, o evoluţie pe care iniţiatorii perestroikăi nu o doriseră. “Greşeala noastră, a lui Gorbaciov, a mea şi a altora este de a nu ne fi gândit, când vorbeam despre glasnosti şi democraţie, că toate acestea vor avea repercusiuni asupra problemei naţionaliştilor”[26], avea să mărturisească Nikolai Rîjkov. Referindu-se la programul politic lansat de Mihail Gorbaciov, Evgheni Novikov, ex-colaborator al Departamentului Internaţional al CC al PCUS, într-o lucrare despre prăbuşirea URSS, apărută la New York, dar extrem de greu de găsit în librăriile europene, nota: “Observatorii occidentali au văzut agonia ideologiei, reformele constituţionale ale lui Gorbaciov, crearea unui congres al deputaţilor poporului, cosmetizarea Sovietului Suprem ca pe tot atâtea dovezi ale prăbuşirii comunismului. Ceea ce era ascuns privirilor era întărirea puterii pentru elita Partidului sovietic. Mediile de informare, în majoritatea lor, au interpretat autocritica PCUS şi atacurile împotriva teoriei marxist-leniniste ca pe o autocritică reală şi rodnică a elitei Partidului; ei au fost incapabili să distingă între Partid şi elita acestuia. Acest lucru a mascat faptul că Gorbaciov înţelegea să creeze un nou totalitarism, limitat, dar nu o democraţie de tip occidental”[27]. Modul în care Alexandr Iakovlev a reuşit să adoarmă vigilenţa membrilor Biroului Politic, alarmaţi de rapoartele KGB, privind situaţia din Lituania, a îndreptăţit-o pe Françoise Thom să concluzioneze că, în fond, perestroika “a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice sovietice, desfăşurată cu încetinitorul, rămasă multă vreme într-o stare larvară, care s-a manifestat vizibil din ce în ce mai des în 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din august 1991”[28]. Rememorând întâmplările petrecute în culisele Kremlinului, Evgheni Novikov scria: “În august 1990 aparatul Comitetului Central a emis un document ultrasecret, denumit «Notă» (din 23 august 1990), care propunea o penetrare de mare anvergură a elitei Partidului pe pieţele financiare mondiale…La sfârşitul lui 1990, CC al PCUS a început să creeze bănci comerciale spre a spăla banii Partidului. Trei dintre ele erau situate la Moscova…Pe scară locală, alţi reprezentanţi ai elitei Partidului au pus mâna pe bănci pe care le-au folosit ca baze ale unor întreprinderi comerciale. În total, Comitetul Central şi grupările regionale ale Partidului au creat câteva sute de societăţi pe acţiuni”[29]. La 18 septembrie 1990, prin telegrama cu numărul 16.383, Leopold Rothschild confirma interesul Marii Britanii “pentru crearea unui sindicat bancar privind acordarea de împrumuturi contra garanţie în aur”[30]. După puciul din august 1991 se va constata că rezerva de aur a URSS dispăruse fără urmă. Caracterizându-l pe ultimul secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov, Françoise Thom scria: “Vanitatea, dorinţa de a fi tămâiat în Occident şi în ţară l-au împins pe Gorbaciov să se transforme în campionul «schimbării»: setea de putere inerentă birocratului comunist îl incită să ia cu o mână ceea ce dă cu cealaltă, dar pentru a evita să-şi şifoneze aura de «reformator», o face pe ocolite şi cu perfidie. Gorbaciov vrea şi buzele unse şi slănina-n pod: gloria «democratului» în Occident, şi acasă puterea dictatorului comunist”[31]. Cel mai bun portret al lui Gorbaciov a ieşit de sub pana lui Pavel Felgenhauer, jurnalist la “Nezavissimaia Gazeta”: “Izbucnirile nervoase, aproape isterice, alternau cu lungi faze de pasivitate apatică. Adesea neaşteptat de prompt în a ceda şi a fi de acord, i se întâmpla să facă dintr-o dată dovada unei încăpăţânări subite, să se vexeze fără a da vreun avertisment - era în mod constant imprevizibil în comportamentul său, ceea ce nu înceta să perplexeze pe oricine. Ne întrebam ce voia, de fapt, Gorbaciov. Acum e clar că nu ştia nici el...Gorbaciov, zâmbitor, vorbăreţ şi mereu inconstant, atât la bine cât şi la rău...”[32].

Noua gândire politică sovietică

Mihail Gorbaciov avea să-şi afirme noile principii şi metode de politică externă, cu ocazia unei conferinţe ţinute, în mai 1986, în faţa funcţionarilor superiori din Ministerul de Externe al URSS: “În prezent trebuie să învăţăm cât se poate de repede a transpune ideile şi orientările în acţiuni concrete şi s-o facem având mereu în minte - atât în lucrurile mari cât şi în cele mici - obiectivele mometului şi perspectivele strategice. (...) Este neapărat necesar a evalua cu precizie situaţia şi a stabili planuri concrete. Trebuie acordată mai multă atenţie elaborărilor, previziunii evenimentelor, trebuie sesizată orice posibilitate de creştere a eficacităţii, facultăţii de manevră raţională şi a dinamismului global al politicii noastre externe”[33]. În ceea ce priveşte “noua gândire politică”[34] sovietică în planul relaţiilor internaţionale, Anatoli Goliţin, un defector sovietic şi un specialist în materie de dezinformare strategică a KGB, avertiza, încă din 1984, că mai întâi va avea loc o “liberalizare” în Europa Centrală şi de Est, apoi retragerea unuia sau mai multor state din Pactul de la Varşovia pentru a mina structurile actuale ale NATO şi pentru a le înlocui cu un sistem european de securitate colectivă. Principalul ţel va fi acela de a răsturna în mod ireversibil echilibrul mondial al puterilor. Programul politic lansat de Mihail Gorbaciov a dus în final, vis-à-vis de NATO şi Occident, la ceea ce avea să-i declare politologul rus Gheorghi Arbatov, în 1989, unui general american, în timpul unei vizite la Bonn: “O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim de duşmanul vostru !”. Afirmaţiile lui Gheorghi Arbatov devin cu atât mai interesante în condiţiile în care politologul rus, care este şi directorul Institutului din Moscova pentru Statele Unite şi Canada, a fost identificat ca fiind ofiţer acoperit al Direcţiei Principale I a KGB, cu numele de cod VASILI.

În ultimul interviu pe care l-a acordat televiziunii vest-germane, la 10 octombrie 1991, la Moscova, Erich Honecker avea să declare că este o greşeală grosolană să se presupună că cei care la Leipzig proclamau în cor “Noi suntem poporul !”, precum şi în alte părţi, au provocat schimbarea pe care a cunoscut-o RDG. În opinia fostului lider politic est-german este necesară revizuirea ideii care există în legătură cu acest episod al istoriei. Opinia publică internaţională avea să fie informată, prin intermediul ziarului parizian “Libre Journal”, din septembrie-octombrie 1990, de existenţa unei “antene” ultra-secrete a KGB, codificată “Linci” (“Fulgerul”), care acţionase în RDG, de la mijlocul anilor ’80, independent de sediul KGB de la Karlshorst şi fără vreo legătură cu STASI. “Linci” aparţinea Departamentului 4 (RFG, RDG şi Austria), din Direcţia Principală I a KGB-ului din Moscova, aflat sub comanda generalului Anatoli Novicov, şi avea drept misiune “restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului în vederea reunificării”[35]. Uriaşele demonstraţii de masă din RDG, cu caracter anticomunist şi antisovietic, ce însumau câte 100.000 de oameni, compromiterea unor lideri politici est-germani, precum Hans Modrow, demolarea Zidului Berlinului, şi nu numai, sunt, după cum confirmă istoricii germani Ralf Georg Reuth şi Andreas Bonte în lucrarea “Das Komplot” (München, 1993), opera “Linci”. La 21 noiembrie 1990, cu prilejul unui interviu referitor la politica “Casei europene comune” a lui Mihail Gorbaciov, Erich Honecker declara că destituirea lui din funcţia de şef al partidului şi al statului est-german este rezultatul unei manevre de mare anvergură, planificată de multă vreme la scară europeană şi chiar mondială, în condiţiile în care reunificarea Germaniei era considerată ca fiind o contribuţie însemnată la construirea «Casei europene» iar acest lucru nu putea fi atins decât printr-o transformare a sistemului politic din RDG. Nemulţumirile şi destăinuirile foştilor lideri politico-militari est-germani provin din faptul că cererile foştilor ofiţeri şi agenţi HVA, care se temeau de persecuţii după reunificare, au fost întâmpinate cu o atitudine rezervată de către sovietici. “A fost – mărturisea generalul Markus Wolf – ultima trădare (de către sovietici – n.n.) a prietenilor lor est-germani, a căror activitate de peste patru decenii contribuise la întărirea influenţei sovietice în Europa”[36].

Evenimentele petrecute în arena relaţiilor internaţionale, în perioada dintre căderea Zidului Berlinului şi începutul secolului XXI, confirmă cât de importante sunt problemele de redefinire a învingătorului, de regândire a problematicii mondiale, nu numai în latura de securitate, ci şi în cea economică, ecologică, etc. precum şi faptul că previziunile lui VASILI au fost mai mult decât corecte. “În partida sa de şah pentru dobândirea dominaţiei mondiale, Kremlinul şi-a sacrificat stăpânirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de piese pentru a-şi asigura o mai bună penetrare a economiei şi tehnologiei Europei occidentale”[37], afirmă Lev Nevrozov în lucrarea “The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment”. Noua linie de politică externă inaugurată la Kremlin este aplicarea la politica internaţională a strategiei ideologului comunist italian Antonio Gramsci, respectiv renunţarea la cucerire prin intermediul luptei de clasă şi recurgerea la strategia şantajului nu prin forţă ci prin slăbiciune, în parte reală, în parte simulată, pentru a-şi asigura ajutorul şi simpatiile occidentale. Jean-Francois Deniau, om politic şi diplomat francez afirma că Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de “a pleca pentru a rămâne”.

 Renaşterea ruşilor

Perioada regimului sovietic (1917 – 1991) a însemnat un recul şi în existenţa uneia dintre naţiunile de primă mână ale fostei URSS, respective naţiunea rusă. Distrugerea locurilor şi monumentelor istorice, criza demografică a ruşilor, evidenţiată de recensămintele din 1970 şi 1979, distrugerea mediului rural, alcoolismul şi dezbinarea familiei, proiectele “prometeice”, precum abaterea fluviilor din Siberia spre regiunile meridionale ale URSS, şi nu numai, reprezintă factori de influenţă ai acestui recul al naţiunii ruse. “Pentru că puterea a fost rusă, pentru că toate popoarele Uniunii Sovietice consideră Rusia şi sistemul cele două faţete ale aceleiaşi realităţi, societatea rusă nu poate scăpa de constatarea că ea a fost victimă şi călău în acelaşi timp. După decenii de nenorociri, ea trebuie să se redescopere, să măsoare amploarea pustiirii sale, să-şi recunoască responsabilitatea pentru a se accepta. Trezindu-se, Rusia trebuie să meargă până la capătul adevărului. Aceasta conferă naţionalismului său o tonalitate particulară. Nu avem de-a face cu naţionalismul triumfător al unui popor care are revelaţia forţei sale. Naţionalismul său este acela al durerii şi al umilinţei”[38], scria Hélène Carrère d’Encausse în a sa lucrare despre triumful naţiunilor în spaţiul sovietic.

Preşedintele Mihail Gorbaciov nu a rămas insensibil la această trezire la viaţă a naţiunii ruse şi l-a numit pe academicianul Dmitri Lihaciov, considerat de compatrioţii săi ca fiind “conştiinţa Rusiei”, în funcţia de preşedinte al Fondului pentru cultura sovietică. Scriitorul ruralist Serghei Zalîghin devine redactorul-şef al revistei Novîi Mir care va deveni port-drapelul renaşterii intelectuale şi morale a Rusiei. În paginile revistei Novîi Mir vor fi redescoperite scrierile lui Boris Pasternak, Bulgakov şi Soljeniţîn, iar Serghei Averinţev, o figură emblematică a gândirii liberale ruse, va avea responsabilitatea de a regăsi şi publica textele gânditorilor ruşi din secolul XIX. Celebrarea cu o pompă extraordinară a unui mileniu de creştinare a ruşilor, întâlnirea preşedintelui Mihail Gorbaciov cu Patriarhul Rusiei şi cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, la 29 aprilie 1988, critica sistemică adusă de Gorbaciov restrângerii libertăţilor religioase, restituirea lăcaşurilor de cult, multă vreme închise, celebrarea unei slujbe în catedrala Înălţării din Kremlin, reprezintă tot atâtea eforturi ale liderului sovietic de a-şi alătura Biserica Rusă procesului de perestroika. Preşedintele KGB, Viktor Cebrikov, anunţa, la 18 aprilie 1988, personalul care preda în şcolile KGB, că, în viitor, sarcina ofiţerilor KGB este “de a face deosebire între religie şi clericalismul militant, între activitatea religioasă autorizată şi subversiunea ilegală”[39].

În această perioadă de efervescenţă a sufletului şi spiritului rus vor lua fiinţă Asociaţia artiştilor ruşi şi Fundaţia pentru literatura şi cultura slavă care vor reuni în jurul lor acele energii intelectuale şi spirituale ce aveau drept scop să redescopere şi să răspândească patrimonial cultural şi istoric al Rusiei, să mobilizeze intelctualii pentru a păstra unitatea Rusiei în faţa sfâşierilor naţionaliste. Fundaţia pentru literatura şi cultura slavă, născută în urma cooperării dintre Uniunile scriitorilor din cele trei republici slave, Biserica Rusiei şi Biserica Rusiei de Rit Vechi, are drept obiectiv reunirea într-un efort de redresare toate popoarele slave din spaţiul sovietic.

Programul naţionalismului rus s-a dezvoltat în perioada 1986-1990 şi reflectă, în mare, programul celor patru curente existente în sânul lui (naţionalismul liberal, conservator, radicale de dreapta şi de stânga), respectiv: 1) guvern rus independent; 2) puteri locale; 3) amplă autonomie economică în chiar interiorul Rusiei, pentru a permite iniţiativei populare să se exprime; 4) refacerea unei ţărănimi proprietare de pământ; 5) separarea reală a Bisericii de Stat şi 6) revenirea la denumirile ruseşti tradiţionale ale oraşelor şi străzilor. Naţional-liberalii ruşi care ar putea fi calificaţi drept creştin-democraţi, resping cu putere marxismul şi mai ales “nihilismul său naţional”[40], precum şi şovinismul care duce la anti-semitism, încearcă să apere naţionalismul de devierile şovine şi consideră că ar trebui să se sprijine pe ceea ce reprezintă însăşi esenţa culturii ruse autentice, în condiţiile în care chiar Mihail Gorbaciov a declarat, într-un discurs, că “Rusia este ultimul refugiu al spiritualităţii”[41].

Naţional-bolşevicii nu sunt stalinişti, resping marxism-leninismul, deşi acceptă, totuşi, o variantă rusă, şi recunosc meritul liderilor URSS de a fi păstrat Imperiul Rus, de a fi construit un Stat puternic ce a ştiut să preia o mare parte din tradiţiile Statului Rus. O serie de naţionalişti ruşi adunaţi prin cluburile politice din Moscova şi Leningrad, pozează în reformatori de tip social-democrat şi occidentalizaţi şi consideră, spre deosebire de liberali, că la baza reconstrucţiei Rusiei nu trebuie să se afle creştinismul ca element constitutiv al culturii politice ruse. Conservatorii ruşi resping Occidentul care l-a produs pe Karl Marx şi consideră că valorile morale ale creştinismului, salvarea personală şi păstrarea unei comunităţi de cultură stabile reprezintă refugiul împotriva pseudo-culturii Occidentului. Criticul Vadim Kojinov va bulversa acele momente de renaştere naţională rusă printr-un eseu ce va rezuma o dezbatere foarte importantă existentă în societatea sovietică/rusă: “Este Stalin cel care a provocat tragedia rusă - rezumă Hélène Carrère d’Encausse ideile lui Kojinov -, sau originea ei trebuie căutată într-un sistem de gândire care a condus la revoluţie ? Rusia, înapoierea ei, poporul ei neobişnuit cu democraţia, sunt, oare, răspunzătoare de stalinism ? oferea stalinismului un mediu ideal, sau era vorba doar de o pervertire a spiritului, străină de Rusia şi importată din străinătate ?”[42].

 Sfârşitul Imperiului

Abolirea, la 14 martie 1990, a articolului 6 din Constituţia URSS, care făcea din PCUS unicul partid politic autorizat în URSS, avea să genereze apariţia unui imens număr de partide politice şi mişcări pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Alegerea lui Boris Elţîn ca preşedinte al Sovietului Suprem al RSFSR, la 29 mai 1990, cu sprijinul discret al lui Alexandr Iakovlev, va impulsiona lupta pentru afirmarea statului şi a naţiunii ruse. Ambasadorul american la Moscova va fi informat de către Ruslan Hasbulatov, numit adjunct al preşedintelui Boris Elţîn în iunie 1990, de faptul că Federaţia Rusă va fi succesoarea Uniunii Sovietice şi că viitoarea organizare a spaţiului sovietic va însemna o confederaţie liberă, dominată de Rusia, iar Mihail Gorbaciov trebuia distrus deoarece le stătea în cale. Congresul al XXVIII-lea al PCUS, desfăşurat în perioada 2-13 iulie 1990, relevă existenţa a trei mari grupri în interiorul partidului: a) conservatorii, conduşi de Egor Ligaciov; b) centriştii, regrupaţi în jurul lui Mihail Gorbaciov, şi care predică introducerea treptată a economiei de piaţă şi c) radicalii, dirijaţi de Boris Elţîn, Gavril Popov şi Anatoli Sobceak, care militează pentru transformarea PCUS într-un partid politic de tip parlamentar, pluripartidism şi introducerea imediată a mecanismelor de piaţă în URSS. La sfârşitul Congresului al XXVIII-lea, Boris Elţîn demisionează din PCUS.

La 4 decembrie 1990, Sovietul Suprem al URSS va aproba realizarea unei ample reforme constituţionale a puterii centrale, care îi reîntăreşte autoritatea lui Mihail Gorbaciov. Se înfiinţează funcţia de vicepreşedinte al URSS, propus de către preşedinte şi ales de Congres şi, totodată, se lărgeşte Consiliul Federaţiei, cu vicepreşedintele Uniunii Sovietice şi cu preşedinţii republicilor autonome, urmînd ca acesta să preia coordonarea politicii guvernului central cu politicile guvernelor republicilor, precum şi recomandarea de metode pentru reglarea conflictelor interetnice. Guvernul îşi schimbă denumirea în Cabinet de Miniştri şi un Consiliu de Securitate, format din 8 membri, înlocuieşte Consiliul Prezidenţial cu cei 15 membri ai săi. Sub presiunea exercitată de amploarea nemulţumirilor sociale, ca urmare a agravării crizei economice, Sovietul Suprem a legalizat, la 20 decembrie 1990, pluralismul sindical. Totuşi, Imperiul Sovietic se dezmembra, încetul cu încetul, sub presiunea activităţii Fronturilor Populare şi-a procesului alegerilor locale desfăşurate în primăvara anului 1990. În urma acestor alegeri locale, republicile sovietice îşi proclamă independenţa sau reabilitează simbolurile suveranităţii (imnul naţional, drapelul etc.). Parlamentele naţionale aveau să legifereze separate, deschizând, astfel, calea unui “război al legilor” între centrul sovietic şi republici.

În cursul lunii septembrie 1990 este respins “Programul celor 500 de zile”, ca model de reformă economică, ceea ce va adânci prăpastia dintre Mihail Gorbaciov şi reformatori. La 20 decembrie 1990, Eduard Şevarnadze, ministrul de Externe al URSS, demisionează deoarece “printre reformatori domneşte dezordinea”[43], şi, totodată, “se pregăteşte o dictatură”[44], iar el nu poate accepta această înaintare spre dictatură. Alexandr Iakovlev demisionase, la 28 iulie 1990, din funcţia de consilier al preşedintelui Mihail Gorbaciov, iar, mai apoi, din Partidul Comunist, la 16 august 1990, după ce denunţă o viitoare lovitură de stat împotriva lui Gorbaciov: “Aş dori să previn societatea că o grupare stalinistă influentă s-a format în sânul nucleului conducător al Partidului. Aceasta pregăteşte o revanşă socială, o lovitură de stat şi o preluare a puterii în rândurile Partidului”[45]. Referindu-se la eforturile lui Mihail Gorbaciov de-a restructura PCUS-ul la toate nivelurile şi de-a accelera mersul înainte al proceselor de perestroikă, jurnalistul L. Mandeville scria, la 30 august 1991, în “Le Figaro”, următoarele: “Încetineala datorată vechilor obiceiuri şi, mai ales, absenţa unei definiri clare şi unanime a rolului Partidului în noul context creat de perestroika au anihilat, în bună parte, aceste eforturi. În pofida declaraţiilor oficiale şi a măsurilor luate, birocraţia Partidului continua să ceară să gestioneze ea totul şi să domine, refuzând orice transfer efectiv de responsabilitate, orice împărţire a puterii cu vreun stat autonom sau cu noile organizaţii înfiinţate de societatea civilă”[46].

Evenimentele dramatice de la Vilnius, din noaptea de 12 spre 13 ianuarie 1991, când paraşutiştii sovietici iau cu asalt Ministerul lituanian al Apărării şi sediul televiziunii, va genera ample proteste interne şi internaţionale şi va readuce în dicuţie problema viitorului Uniunii Sovietice. La 17 martie 1991, 80% dintre cetăţenii sovietici participă la referendumul asupra “menţinerii unei Uniuni reînnoite”, cu excepţia cetăţenilor din Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia şi Moldova. 76% dintre participanţii la referendum au votat pentru noul proiect de Uniune, respective 90% din sufragii în republicile Asiei Centrale, 71% în Rusia şi 70,2% în Ucraina. 69,85% dintre ruşi au fost împotriva instituirii funcţiei de preşedinte ales prin vot universal în RSFSR.

La 22 mai 1991, deputaţii ruşi adoptă principiul regimului prezidenţial în republica lor. Ruşii vor fi chemaţi, la 12 iunie 1991, la urne pentru a-şi alege preşedintele. Boris Elţîn obţine 53,7% din voturi, la o rată de participare de 76,66% pentru cei 106.000.000 de înscrişi. Noul preşedinte ales al RSFSR a interzis, la 20 iulie 1991, activitatea partidelor politice în sânul întreprinderilor şi al administraţiei din RSFSR. Parlamentul de la Kiev decide, la 27 iunie 1991, amânarea până în septembrie a examinării viitorului tratat unional. “Imposibilul tratat” negociat de republicile sovietice lăsa loc la multiple interpretări din cauza numeroaselor sale incoerenţe juridice şi consacra, în ochii aripii conservatoire din PCUS, mai ales în versiunea sa finală, dezmembrarea Uniunii Sovietice[47]. Textul acestui tratat trebuia să fie semnat pe 20 august 1991. Liderii RSFSR şi ruşii încep să fie îngrijoraţi de avântul spre independenţă al formaţiunilor autohtone (21 de republici autohtone), încurajat şi dirijat de către oamenii lui Gorbaciov, comuniştii de şcoală veche. “Pe de altă parte, în drumul ei spre democraţie, Rusia pare să fie depăşită de un mare număr de republici. Ţara este stăpânită de mari temeri, de spaime apocaliptice, de psihoza comploturilor. «Mâna forte», al cărei mit a apărut în vara anului 1989, stârneşte frica, dar este şi dorită. Se caută trădători. Periodic, lumea este înspăimântată de zvonurile despre lovituri de stat[48], scria Françoise Thom cu referire la acele premergătoare loviturii din august 1991.

Puciul de la Moscova din perioada 19-21 august 1991 a consemnat participarea doar a circa 1% din populaţia fostei Uniuni Sovietice, ceea ce semnifică un procent infim, şi a însemnat începutul sfârşitului pentru regimul politic reprezentat de PCUS şi al său secretar general. Evenimentele care s-au succedat după reîntoarcerea lui Mihai Gorbaciov din Crimeea la Moscova, la 22 august 1991, au creat Occidentului impresia că principiile democratice şi ideea de democraţie au câştigat. În realitate capetele de afiş ale fostei clase conducătoare sovietice au fost înlocuite de oameni din eşalonul al doilea al PCUS iar privatizarea a constat, în esenţă, în acapararea fostului sector public de către ofiţerii KGB-ului şi liderii nomenclaturii.

La 8 decembrie 1991, conducătorii Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei constată că URSS nu mai există ca subiect de drept internaţional şi realitate geopolitică. La 21 decembrie 1991, se creează o Comunitate a Statelor Independente între fostele republici ale URSS. În întâlnirea de rămas bun cu jurnaliştii sovietici, la 12 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov a făcut apel la scrierile gânditorului rus Ivan Ilin: “Separarea unui organism în mai multe părţi nu oferă niciodată şi nicăieri o asanare, nici echilibru creator, nici pace. (…) Diferende neîntrerupte, confruntări şi războaie civile vor clocoti pe teritoriul Rusiei şi se vor extinde în permanenţă în conflicte mondiale. Iar această perioadă va fi absolut inevitabilă, căci puterile din întreaga lume, europeni şi asiatici, îşi vor investi banii, interesele comerciale şi calculele strategice în micile state nou create. Ele îşi vor face concurenţă şi vor încerca să domine punctele cheie. În plus, vecini imperialişti vor aspira la supremaţia directă sau ascunsă asupra noilor formaţiuni neorganizate şi neapărate, şi trebuie să ne pregătim să-i vedem pe cei ce au disecat Rusia încercând să-şi desfăşoare experienţa ostilă şi necuviincioasă, chiar în haosul post-bolşevic, prezentând-o în mod fraudulos ca pe triumful suprem al libertăţii, al democraţiei şi al federalismului. Două posibilităţi se deschid: fie va apărea o dictatură naţională rusă şi va prelua frâiele guvernului pentru a conduce Rusia spre unitate, oprind toate mişcările separatiste din ţară, fie că ea nu va apărea şi se va instaura un haos inimaginabil cu deplasări ale populaţiei, răzbunări, pogromuri, dezastrul transporturilor, şomaj, foamete, frig şi anarhie”[49].

Destructurarea Uniunii Sovietice se va desfăşura într-un mod programatic, urmărindu-se două ţinte precise: a) să nu se înregistreze nici o modificare de frontiere între republicile componente ale URSS şi b) minoritatea rusă să rămână în cuprinsul acestora, evitându-se, astfel, mişcări masive de populaţie. La 25 decembrie 1991, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste înceta să mai existe iar locul ei era luat de o serie de state dintre care cel mai important avea să se dovedească, în perspectiva secolului XXI, Federaţia Rusă. Începea “epoca Boris Elţîn” generatoare de mari turbulenţe economice, sociale şi politice, ceea ce îl va determina pe Aleksandr Soljeniţîn să scrie: “«Chestiunea rusă» la sfârşit de secol XX se pune pentru poporul nostru în termini fără echivoc: a fi sau a nu fi[50].

 Jaful avuţiei naţionale

La începutul secolului XX, Rusia era o ţară a contrastelor: 80 % din populaţie era formată din ţărani, care duceau o viaţă ca în evul mediu, iar la extrema cealaltă se aflau artiştii, scriitorii, compozitorii, oamenii de ştiinţă, perfect familiarizaţi cu stilul de viaţă occidental. Păturile educate sperau ca Rusia să facă saltul în modernitate şi să ajungă din urmă Europa Occidentală, sau poate chiar să o depăşească. Oamenii de stat ruşi au realizat, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, că Rusia nu putea rămâne o mare putere dacă nu-şi crea o industrie proprie şi o bază economică capabilă să-i asigure independenţa în raport cu capitalul străin. Rusia a adoptat, în 1897, standardul aur ceea ce a făcut din rublă una din cele mai stabile valute din lume şi a stimulat investiţiile străine. Între 1892 şi 1914 au fost investiţi, în întreprinderile ruseşti, peste un miliard de dolari americani (echivalentul a 20 de miliarde de dolari-aur, la nivelul anului 1995), astfel încât Rusia a cunoscut un salt al dezvoltării industriale care avea să aducă ţării, împreună cu agricultura şi resursele ei miniere, locul al cincilea între economiile lumii. Un economist francez previziona în 1912 că Rusia, dacă îşi menţinea ritmul de creştere economică pe care îl cunoscuse cu începere din 1900, ar fi ajuns să domine Europa din punct de vedere economic, politic şi financiar.

Calculele efectuate de către specialiştii ruşi privind sporirea avuţiei naţionale[51] în perioada 1917 - 1991 au condus la următoarele observaţii[52]: în perioada lui Vladimir Ilici Lenin (1917-1924) are loc o sporire cu 20,8%, în guvernarea lui Stalin (1924-1953) cu 240%, în epoca Hruşciov (1953-1964) cu 64%, epoca Brejnev (1964-1982) a însemnat un procent de 186% iar epoca Gorbaciov a însemnat o creştere de 28%. Reformele economice haotice din timpul guvernării preşedintelui Boris Elţîn a generat o scădere a costului avuţiei naţionale a Rusiei[53] cu 10 %. Evaluarea făcută de către specialiştii Comitetului de Stat pentru Statistică al Rusiei (Goskomstat), la sfârşitul anului 2000, a evidenţiat că valoarea acesteia era de 24 trilioane de dolari, respective 670 trilioane 614 miliarde de ruble. Rusia dispune de cele mai mari rezerve de minereuri explorate din lume: apatite (64,5%), gaze naturale (35,4%), fier (32%), nichel (31%) cărbune brut (29%), cositor (27%), petrol (13%), plumb (12%), aramă (11%), uraniu (14 %), zinc (16%), cobalt (21%). Pe teritoriul Rusiei sunt deficitare, prin absenţa unor zăcăminte masive, unele tipuri de materii prime, precum mangan, crom, titan, zirconiu, bauxită de înaltă calitate şi uraniu. La începutul mileniului trei, Rusia utiliza 2,5% din totalul resurselor sale sociale în timp ce statele din Europa utilizau 30% din resursă iar SUA aproape 50%. “În condiţiile unei utilizări raţionale a avuţiei naţionale, Rusia va depăşi încă mult timp de acum înainte ţările dezvoltate din punct de vedere industrial”[54], apreciază economistul Vladimir Andrianov.

Guvernarea preşedintelui Boris Elţîn a avut drept prioritate politică aceea de a cultiva existenţa unui mediu politic dominat de un artificial şi efervescent pluripartitism. Perioada de după 1991 a fost una în care, fără a avea o bază reală, partidele politice se scindau, fuzionau şi apăreau mereu noi partide, blocuri, fronturi şi alianţe. Micile partide patriotice ruseşti, lipsite de fonduri financiare, au ajuns să se bucure de sprijinul şi bunăvoinţa financiară a comuniştilor, care au putut, astfel, să se proclame “patrioţi ruşi”. Dualitatea puterii şi intensificarea contradicţiilor dintre preşedintele Boris Elţîn şi Parlamentul lui Hasbulatov a avut drept consecinţă o cursă “către republici” a regiunilor ruseşti, ceea ce putea duce, în mod inevitabil, la destrămarea Federaţiei Ruse. Integritatea Rusiei nu putea fi asigurată decât prin lichidarea acestei dualităţi a puterii (Preşedinte versus Parlament), indiferent de cel victorios. Lucrurile au fost tranşate, de-o manieră violentă, în octombrie 1993 iar noua Constituţie a Rusiei, adoptată numai de 31 % dintre cei cu drept de vot, avea să ofere drepturi mai mari preşedintelui.

În plan economic, reformele lui Egor Gaidar, artizan al “terapiei de şoc”, aveau să introducă haosul în viaţa social-economică, deoarece concepţia despre reformă, conform căreia “dacă mijloacele de producţie vor fi date în mâini private, îndată se va instaura şi va începe să funcţioneze capitalismul”[55], s-a dovedit falimentară pentru un popor din ce în ce mai umilit. Totul a fost, în fapt, un uriaş jaf executat de către responsabilii guvernamentali în favoarea lor, în numele ideilor de liberalism economic. “Să ne mai mirăm că după tot acest jaf visteria s-a golit şi pentru mulţi ani este în incapacitate de plată a salariilor şi pensiilor ? Răbdătorul popor rus a suferit de foame, copiii au crescut anemici întru gloria «tânărului capital rusesc». Din partea înalţilor diriguitori au răsunat în repetate rânduri laude adresate poporului Rusiei pentru faptul că «a fost la înălţimea încrederii»: nu s-a produs nici o explozie socială. Ce mai, am renunţat, pare-se, pentru totdeuna la «răzvrătirea nesocotită şi necruţătoare». Nici că se poate imagina un popor mai neputincios ca al nostru[56], scria Alexandr Soljeniţîn. În ciuda faptului că Occidentul s-a amăgit, totuşi, să vadă în Boris Elţîn un “bastion plauzibil al democraţiei”, acţiunile lui din ultimii ani ai celui de-al doilea mandate prezidenţial au relevant, din ce în ce mai mult, tendinţe tot mai autocrate. Alternanţa politicii de mână forte cu ciudate dispariţii, anturajul format din indivizi cu prea puţină simpatie pentru democraţie sau legi, tentativele de refacere a imperiului, chiar dacă într-o variantă modernă, au reamintit comportarea vechilor stăpâni ai Kremlinului. Încet, dar sigur, după o serie de experienţe extreme de dureroase pentru poporul rus, preşedintele Boris Elţîn a devenit exponentul unui regim autoritar în formare, al cărui obiectiv strategic a devenit salvarea Rusiei şi a ruşilor. Totodată, mulţi liberali ruşi se simţeau respinşi de instituţiile occidentale, în ciuda faptului că ei angajaseră Rusia pe drumul unor reforme radicale.

 Multipolaritate, nu unipolaritate

Academicianul Evgheni Primakov, fost prim-ministru al Federaţiei Ruse şi fost ministru de Externe şi director al Serviciului de Informaţii Externe Rus (SVR), afirma, în 1996, cu referire la situaţia politico-economică a Federaţiei Ruse: “La sfârşitul secolului XX, Rusia traversează una dintre cele mai delicate etape ale istoriei sale. Criza economică, nereglementarea relaţiilor între centru şi o parte a periferiei, ameninţarea cu dezintegrarea teritorială sau, în orice caz, răpirea unor teritorii ce aparţin ţării, rezistenţa la procesele de reintegrare pe teritoriul CSI, necesitatea politică de sedimentare a poziţiei sale de mare putere independentă pe eşichierul internaţional, temerile că Federaţia Rusă va intra în economia mondială preponderent prin materiile ei prime, în vreme ce alte mari puteri se manifestă deja ca puteri ale ştiinţei, ca producătoare de tehnologie înaltă – toate acestea sunt trăsături ale unei perioade dificile. Dar şi în cele mai grele momente nici un om politic matur nu s-a temut că Rusia – cu enormul său potenţial uman, cu marea sa istorie, cu imensa ei contribuţie la civilizaţia mondială, cu resursele-i naturale nenumărate, cu marile rezerve din ştiinţa fundamentală – se va împotmoli în această etapă. Ea a fost, este şi va fi o mare putere. Alături de alte mecanisme de stat importante, serviciile secrete au ajutat-o, de-a lungul întregii sale istorii, să depăşească vremurile grele”[57]. În acest context, misiunea Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse, în opinia academicianului Primakov, este creşterea potenţialului de apărare şi intensificarea ritmului de dezvoltare social-economică a Rusiei. “Mulţi au prezis că dezideologizarea Serviciului de informaţii externe, în condiţiile actuale, ne va priva de colaborarea unor surse străine de informaţii. S-a dovedit fals. Acum nu mai vorbim despre baza ideologică a obţinerii colaborărilor străine. Dar continuă să acţioneze interesarea politică a multor oameni în cooperarea cu serviciile noastre secrete, care sunt acum ruseşti, şi nu sovietice. Au un cuvânt de spus şi preocuparea de a nu se crea o lume «unipolară», şi ameninţarea unor revizuiri de graniţe europene postbelice, şi înţelegerea rolului Rusiei ca factor de stabilitate în Europa şi în lume. Aşa încât dezideologizarea serviciilor de informaţii  nici nu le-a lichidat, nici nu le-a afectat statutul de cel mai important instrument al politicii ruse”[58], declara Evgheni Primakov.

În primăvara şi toamna anului 1993 au fost adoptate, de către factorii de decizie politico-militară de la Kremlin, o serie de documente politice esenţiale, inclusiv conceptul de politică externă şi noua doctrină militară rusă, ceea ce semnifica hotărârea de a restabili poziţia globală a Rusiei. Ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, Andrei Kozârev, a adoptat, alternativ, poziţii amabile şi dure, în funcţie de audienţa pe care o avea şi de intensitatea criticilor interne din partea naţionaliştilor şi a comuniştilor. În ciuda eforturilor sale de-a reafirma supremaţia Rusiei în fostele colonii, în ciuda slăbiciunii materiale şi morale a statului rus, Andrei Kozârev avea să fie înlocuit, sub presiunea naţionaliştilor, comuniştilor şi-a armatei, cu Evgheni Primakov. Tatiana Samolis, purtătorul de cuvânt al SVR, afirma, în decembrie 1993, că serviciul a renunţat la vechile gusturi şi operează acolo unde avem interese reale, nu imaginare. SVR-ul s-a implicat profund în orientările de politică externă ale Moscovei, dând totodată publicităţii trei evaluări majore ale politicii externe ruse. În ianuarie 1993, SVR-ul informa guvernul rus şi opinia publică mondială că răspândirea armelor nucleare submina speranţele într-o ordine mondială stabilă, iar “unele din fostele state sovietice de la graniţa cu Rusia dispuneau de armament nuclear şi, în acelaşi timp, erau măcinate de conflicte etnice şi instabilitate politică ceea ce crea o situaţie extrem de schimbătoare şi primejdioasă”[59]. Raportul SVR, din noiembrie 1993, susţinea că includerea statelor din estul şi centrul Europei în NATO va afecta direct interesele de securitate ale Rusiei şi de aceea se solicita o evaluare amănunţită a situaţiei. Responsabili ruşi din domeniul informaţiilor secrete externe erau îngrijoraţi de faptul că NATO nu va putea să se transforme rapid dintr-o alianţă militară şi politică îndreptată împotriva Rusiei într-un instrument pentru asigurarea păcii şi stabilităţii, iar problema se complica în cazul în care NATO includea ţări est-europene. Cel de-al treilea raport al SVR, dat publicităţii în ajunul vizitei preşedintelui Boris Elţân la Washington, la sfârşitul lui septembrie 1994, demonstra că serviciul rus de informaţii externe îşi depăşea prerogativele de culegere şi analizare a informaţiilor şi încerca să influenţeze politica.

Analizând perspectivele de evoluţie geopolitică şi geostrategică ale zonei eurasiatice, analiştii Institutului Stratfor (SUA) apreciau, în anul 2000, că Rusia s-a eliberat de obsesia modului cum este percepută în Occident şi că politica internă a Rusiei nu mai este trasată cu gândul la ce vor spune FMI sau bancherii occidentali, iar rezultatul este apariţia lui Vladimir Putin. “Occidentalizarea Rusiei a dat greş - scriau analiştii de la Stratfor -, iar Moscova nu va mai juca după regulile Vestului (…) În ultimii ani Rusia a căutat să încheie alianţe cu China şi cu Iranul pentru a contracara puterea hegemonică a Statelor Unite. Acum ea încearcă să restabilească relaţiile sale cu Coreea de Nord şi cu Vietnamul. (…) Toate aceste state pot fi folosite ca pârghii de presiune asupra Vestului în regiuni de importanţă globală: Golful Persic, apoi triunghiul China-Coreea-Japonia şi de-a lungul rutelor navale din sud-estul Asiei. (…) Spre sfârşitul anilor 90, Occidentul a abandonat în mare parte Rusia şi a încercat să o marginalizeze. Ca răspuns, ruşii încearcă să reînvie trei din alianţele lor din timpul războiului rece pentru a le folosi ca pârghii geopolitice. Paradoxal, aceste relaţii ameninţă să deterioreze legăturile cu cele două ţări de care ruşii au nevoie pentru a îngrădi hegemonia SUA, adică Iran şi China. Felul în care aceste două state vor reacţiona la insistenţa Rusiei va configura viitorul alianţei anti-occidentale a Rusiei”[60].

 Noul Imperiu Rus

O analiză a evenimentelor petrecute pe scena politică internă rusească, precum şi în arena relaţiilor internaţionale, relevă faptul că noii lideri de la Kremlin depun, la acest început de secol XXI, eforturi teribile pentru păstrarea, cu orice preţ, a potenţialului strategic al Federaţiei Ruse, la nivel intercontinental, respectiv să rămână “o superputere”, chiar dacă într-o variantă redusă, micşorată, acceptând o serie de compromisuri politice, geopolitice, economice şi teritoriale, şi fiind convinşi că orice concesie teritorială făcută astăzi va fi revizuită mâine în folosul ruşilor. Pe măsură ce eterne şi discrete alianţe se revigorează, geopoliticienii atlantişti, care intuiesc foarte bine pericolul strategic al unei alianţe ruso-europene, cu precădere cea ruso-germană, încearcă să instituie un “cordon sanitar” format din câteva state limitrofe duşmane, atât vecinului din est cât şi celui din vest, şi legate direct de polul atlantic. Interesul crescând al SUA şi al ţărilor occidentale pentru zona Mării Caspice a generat nervozitate la Moscova şi proteste din partea Rusiei, cu privire la intervenţia în sfera sa de influenţă. Interesele americane au prins contur de-a lungul axei geopolitice Marea Caspică-Marea Neagră-Marea Mediterană, pe direcţia dinspre vest spre est, iar Z. Brzezinski consideră această regiune drept axul geopolitic mondial, astfel încât cel care va domina această axă, şi, mai apoi, Eurasia, va avea influenţa decisivă asupra a două din cele mai bogate trei regiuni mondiale.           

Analiştii politici şi geopoliticienii ruşi apreciază că, în momentul de faţă, Europa nu are o geopolitică şi o voinţă geografică proprie iar funcţiile ei se reduc la faptul că ea serveşte drept bază auxiliară a SUA în Eurasia şi loc pentru cel mai verosimil conflict cu Eurasia, ceea ce impune ca liderii politici ai Federaţiei Ruse să participe, ba chiar să genereze, o reorganizare a spaţiului european care ar face din acest sector geopolitic un aliat strategic al Moscovei, păstrându-i suveranitatea, autonomia şi autarhia. Scopul geopolitic al Federaţiei Ruse este de a scoate Europa de sub controlul SUA (NATO), de-a contribui la unificarea ei şi de-a consolida legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruse. Din punct de vedere militar, UE nu va fi pentru încă mult timp, fără sprijinul SUA, un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei şi Asiei în schimbul resurselor şi al parteneriatului strategic. Evoluţiile din arena relaţiilor internaţionale ale Rusiei par să confirme într-o proporţie foarte mare aceste principii de acţiune geopolitică care nu mai par, astfel, doar nişte simple teorii.

În concepţia geopoliticienilor ruşi, îmbrăţişată şi de către noii lideri de la Kremlin, "Noul Imperiu Rus" trebuie să se nască nu printr-o evoluţie social-politică ci printr-o revoluţie geopolitică. Contururile geopolitice şi ideologice ale "Noului Imperiu Rus", apreciază geopoliticienii ruşi, trebuie să fie realizate ca urmare a însuşirii învăţămintelor din analiza acelor momente în urma cărora formele precedente s-au părbuşit de-a lungul istoriei. Geopoliticenii ruşi apreciază că "Noul Imperiu Rus"[61], născut de data aceasta conform logicii geopolitice, trebuie să fie superior din punct de vedere strategic şi spaţial, faţă de fosta URSS, eurasiatic, continental, iar în perspectivă mondial. Axa Paris-Berlin-Moscova, revitalizată spectaculos după războiul din Irak (2003), ar putea constitui baza "Noului Imperiu Rus" la care s-ar putea alătura şi Japonia. Rusia poate să le propună partenerilor, la Est şi la Vest, resursele sale în calitate de compensare pentru încordarea relaţiilor cu SUA. Acest export de resurse al Rusiei nu va fi un ajutor unilateral, deoarece acest proces trebuie să fie înscris în planul geopolitic general, care presupune o participare financiară şi tehnologică activă a UE şi a Japoniei la dezvoltarea strategică a Rusiei şi, totodată, la extinderea frontierelor politice şi de securitate ale Federaţiei Ruse. Dintr-o asemenea perspectivă geopolitică poate fi înţeleasă decizia Federaţiei Ruse de-a construi, în cooperare cu Germania, Gazoductul Nord-European (GNE) menit să rezolve problemele energetice ale Germaniei.

Restaurarea economică

Economia Federaţiei Ruse a avut un reviriment în dezvoltare în al doilea mandat Elţîn şi la începutul primului mandat Putin. Privatizările majore făcute în anii ’90 de Boris Elţîn ca şi acţiunile de forţă ale unor premieri au dus, pe de o parte, la lansarea mecanismelor economiei de piaţă, la atragerea de investiţii şi, ulterior, în mandatele premierilor Primakov şi Putin cu preponderenţă, la limitarea acţiunilor discreţionare a marilor oligarhi şi aducerea în legalitate a noilor companii create. Primul mandat prezidenţial al lui Putin s-a situat sub aceleaşi auspicii, cu unele semnale privind dorinţa de control şi limitare a independenţei marilor oligarhi, pe baza instrumentelor controlului fiscal şi al justiţiei.

Începând din 2002 lucrurile au luat aspectul unei confruntări în forţă între oligarhi şi noua putere de la Kremlin, cu lupte deschise la adresa oligarhilor. După discursul lui Vladimir Putin, din 13 septembrie 2004, au fost demarate proiectele de creare şi întărire a “verticalei puterii”, de centralizare a economiei şi punere a acesteia sub controlul statului, sub pretextul nevoii de resurse în combaterea terorismului, în scopul de refacere a măreţiei şi grandorii Rusiei. IMM-urile care nu au vrut să se alinieze au fost eliminate de pe piaţă, prin presiuni şi controale, dar marea majoritate au fost distruse prin dispariţia oligarhilor şi a societăţilor rentabile cu care aveau contracte, prin politicile neconcurenţiale şi de dirijare a oportunităţilor de către “noii oligarhi” de stat ce au preluat afacerile mari, rentabile, cît şi prin noile mecanisme de control care le-au eliminat profiturile pe baza unor interpretări discriminatorii şi discreţionare ale legilor fiscale. Declaraţiile făcute de către primul-ministru al Federaţiei Ruse, Mihail Kassianov, cu ocazia Forumului Economic Mondial de la New York (februarie 2002), au produs senzaţie, în rândul auditoriului, deoarece acesta anunţa că Rusia nu mai solicită asistenţă financiară din partea Occidentului. Rusia a devenit o ţară donatoare sub formă de credite, de miliarde de dolari, pentru ţările nevoiaşe, mai ales din spaţiul CSI. Totodată, Mihail Kassianov a vorbit, la New York, despre o “axă strategică energetică” ce ar permite Rusiei să se substituie Arabiei Saudite ca partener petrolier privilegiat al SUA prin extracţiile din Insula Sahalin, din Extremul Orient rus, ca şi prin proiectele de transport al petrolului din câmpurile de la Petchora, via Arctica, printr-un sistem de tancuri-spărgătoare de gheaţă. Discursul premierului rus confirmă faptul că Rusia a revenit la tradiţionalele direcţii ale politicii sale externe, susţinută de o serioasă creştere economică ce are dimensiunile “aproape înspăimântătoare – după cum aprecia expertul Aleksander Rarr de la postul de radio «Deutsche Welle» - ale unui veritabil boom” precum şi de o acumulare pozitivă în ceea ce priveşte capitalul de imagine, după 11 septembrie 2001. Recentele declaraţii ale liderilor politici ruşi, şi nu numai declaraţii, au confirmat faptul că Rusia a introdus un “nou algoritm” pentru relaţiile ei cu ţările din centrul şi sud-estul Europei, algoritm axat pe pe cooperare economică şi comerţ bazat pe considerente pragmatice.

“Doctrina Putin” aplicată economiei ruse, în special sectorului energetic, a confirmat dorinţa de centralizare şi control politic în spaţiul post-sovietic şi în lume pe baza unor noi instrumente, precum exporturile de petrol şi gaz, pârghii esenţiale, în acelaşi timp, şi pentru consolidarea bugetului federal. “Gazprom, ca o firmă de importanţă strategică, este o pîrghie puternică de influenţă politică şi economică asupra restului lumii”, a declarat, la 17 februarie 2003, preşedintele Vladimir Putin, prezent la cea de-a 10-a aniversare a Gazprom. Importanţa noului monopol pe piaţa rusă a fost relevată de numeroşi analişti, experţi şi chiar oficiali, precum fostul şef al serviciilor secrete poloneze, Zbigniew Siemiatkowski, care, în cadrul unei audieri parlamentare, la 25 octombrie 2004, a declarat: “Facem faţă restaurării Imperiului Rusesc prin mijloace economice, pe principiul, ieri, tancuri, azi, petrol”.

Complicatul joc rusesc

În “Strategia Energiei din Rusia până în 2020”, aprobată de fostul premier Mihail Kasianov, la 28 august 2003, se apreciază că : “Întărirea poziţiei Rusiei pe piaţa internaţională a gazului şi a petrolului este de o importanţă strategică, ea având scopul de a realiza în mod maximal oportunităţile de export ale complexului intern de combustibil şi energie şi de a contribui la securitatea ţării, rămânând în acelaşi timp un partener de încredere şi stabil pentru statele europene şi comunitatea mondială. Participarea Rusiei, în calitate de mare furnizor de resurse energetice,  la garantarea securităţii energetice internaţionale, va fi un nou factor în perioada până în 2020”. Statele Unite sunt menţionate în strategie într-un scurt paragraf în care este discutată necesitatea de a deschide un dialog energetic. Autorii strategiei nu au considerat Statele Unite un mare cumpărător de petrol rusesc, deşi compania IUKOS considera la acea vreme piaţa americană de petrol ca fiind una atractivă. Analiştii fenomenului sunt de părere că deşi legea americană, din 8 agust 2005, va conduce la o creştere a importurilor de petrol (la preţuri mai scăzute), Federaţia Rusă nu va fi pregătită să folosească situaţia în avantajul ei, din motive tehnice şi, mai ales, din cele politice. Totodată, analiştii admit, teoretic, că, totuşi, o dată cu consumul, ar putea scădea şi preţurile. Dar, în mod paradoxal, dependenţa americană de petrolul străin va creşte în acest caz, deoarece petrolul produs cu cele mai mari costuri va fi primul eliminat[62].

Neînţelegerile ruso-americane în ceea ce priveşte accesul la resursele energetice din Eurasia sunt alimentate şi de conflictul izbucnit între statul rus şi compania petrolieră şi de gaz americană Moncrief Oil International[63]. Compania a deschis în Texas un proces împotriva Gazprom şi a filialelor sale Zapsibgazprom şi Severneftegazprom. Compania cere reinstaurarea dreptului său de a participa la exploatarea zăcămintelor de gaz din câmpul Iujno-Russkoe (din regiunea autonomă Iamalo-Neneţ). Moncrief cere fie 40% din proiect, fie compensaţii, pe care compania le-a estimat la câteva miliarde de dolari.Câmpul Iujno-Russkoe (din Regiunea Autonomă Iamalo-Neneţ) este principala sursă de materie primă pentru viitoarele livrări prin conducta de gaz nord-europeană (GNE)[64]. Rezervele acestui zăcământ sunt estimate la 700 de miliarde de metri cubi, iar Severeneftegazprom deţine licenţa de dezvoltare. Totodată, Rusia ar putea deveni, până în 2010, liderul mondial în extracţia şi exportarea heliului în detrimentul pricipalului furnizor de heliu al pieţei mondiale, respectiv Statele Unite.

Rezervele de heliu din SUA sunt estimate la şase miliarde de metri cubi, însă specialiştii americani se aşteaptă ca extracţia din SUA să scadă în fiecare an. Experţii în domeniu apreciază că rezervele ruseşti de heliu din estul Siberiei sunt comparabile cu acelea din Statele Unite şi pot deveni, în timp, principala sursă a exportului comercial. Heliul este o marfă strategică iar legile existente nu permit companiilor să îl exporte, ci doar să îl depoziteze în facilităţi speciale. Consumul mondial de heliu creşte de două ori mai repede decât economia mondială. Datorită abilităţii sale de a crea un mediu complet neutru, heliul poate fi folosit în diferite sectoare legate de industria spaţială, de apărare şi cea medicală. O mie de metri cubi de gaz natural costă aproximativ 170 de dolari americani, în timp ce preţul mediu pentru 1.000 de metri cubi de heliu este de 10 ori mai mare. În perioada 2006-2009, Gazprom intenţionează să continue schimbul pe baza unor contracte pe termen mediu cu companiile americane, iar din 2010 se va începe livrarea directă de gaz lichefiat spre piaţa americană, pe termen lung. Compania Gazprom a semnat un memorandum cu compania Sempra Energy, care deţine circa 14 % din piaţa americană de gaz lichefiat, pentru folosirea terminalelor companiei pentru regazificarea (transformarea din formă lichidă) gazului lichefiat rus în SUA.

Implicându-se în asigurarea securităţii energetice a UE, Federaţia Rusă contribuie la erodarea statutului geopolitic al SUA precum şi a securităţii sale energetice, în condiţiile în care 70 % din petrolul consumat de către piaţa americană va fi importat, până în 2025, dacă actualele tendinţe de consum vor continua. Totodată, reducerea importurilor de petrol ale SUA reprezintă un motiv de îngrijorare pentru autorităţile din Federaţia Rusă deoarece restrângerea importurilor şi-a consumului de petrol pe piaţa americană va influenţa preţul barilului de petrol pe piaţa mondială şi va înlătura o posibilă pârghie de influenţare a unei anumite atitudini a Administraţiei de la Casa Albă faţă de Rusia. Liderii de la Moscova sunt interesaţi, în noul context, de clauza privind finanţarea de către stat a explorărilor geologice ceea ce a determinat demararea unor negocieri pentru implicarea companiilor americane în exploatarea părţii ruseşti a zonei arctice.

Preşedintele Vladimir Putin este preocupat de inexistenţa unei legi care să restricţioneze investiţiile străine în economia rusă, astfel încât la jumătatea lunii mai 2005, preşedintele a cerut guvernului rus să conceapă o lege în acest sens. Cel mai mediatizat act din pachetul de legi este cel referitor la resursele naturale, care urmează a fi supus aprobării Dumei de Stat. Legea urmăreşte să definească rezervele strategice şi să interzică companiilor conduse de străini să controleze aceste resurse. Rusia deja are unele restricţii în ceea ce priveşte investiţiile străine în industria aeronautică unde nu este permis un procent mai mare de 25 %. În plus, străinii nu pot deţine teren agricol. Preşedintele Federaţiei Ruse a remarcat că, adesea, restricţiile sunt impuse investitorilor pe baza intereselor securităţii naţionale, dar nu există nici o bază legală pentru această decizie.

O politică de restricţii ar avea dezavantajele ei, dat fiind faptul că economia rusă chiar are nevoie de investiţii străine (capital străin şi tehnologie). Autorităţile ruse au declarat de nenumărate ori necesitatea de a crea un climat favorabil investiţiilor. Pe de altă parte, companiile străine investesc în sectoarele economice competitive, care, acum în Rusia, sunt petrolul, gazul, aluminiul, dar şi industriile de apărare, spaţială şi energia nucleară. Oficiali de la Moscova au declarat că, în concordanţă cu noua lege a resurselor, Ministerul Resurselor Naturale va realiza o listă cu zăcămintele strategice pe care companiile străine nu au voie să le exploateze. Totuşi, experţii sunt de părere că fără ajutorul investiţiilor străine, Rusiei îi va fi foarte greu să exploateze resursele de pe coasta maritimă, deoarece companiile străine au experienţa necesară şi echipamentul. În acest complicat joc geopolitic, geostrategic şi geoeconomic care se derulează în prezent, Federaţia Rusă este interesată de obţinerea unor investiţii străine directe, în special americane şi germane, spre a fi folosite în dezvoltarea unei infrastructuri legată de exportul de resurse energetice, şi de-a subordona, totodată, intereselor sale o serie de state membre ale UE .

 Când şi cu ce preţ ?

Generalul Patrick Hughes, directorul Agenţiei de Informaţii pentru Apărare (Defense Intelligence Agency – DIA) a SUA, afirma, la 6 februarie 1997, în faţa membrilor Comisiei Forţelor Armate din Senatul SUA, că slăbiciunea economică a Rusiei îndepărtează, pentru moment, riscurile la adresa intereselor americane, în zona caspică, dar posibilitatea ca Rusia, în timp, să redevină o putere regională rivală SUA va spori semnificativ astfel încât peste 10 sau 20 de ani, Rusia sau China ar putea deveni un concurent serios al SUA. Fostul secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, aprecia că sub aspect geopolitic, în raport cu Eurasia, America este o insulă ale cărei resurse şi populaţie este depăşită de aceasta iar dominarea de către o singură putere a oricăreia dintre cele două sfere principale ale Eurasiei – Europa şi Asia – rămâne o bună definiţie a pericolului strategic pentru America, cu sau fără război rece. Înlăturarea Rusiei, ca prezenţă militară directă şi influenţă politică, din zona “Balcanilor” Eurasiei (Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia şi Afganistan), în favoarea celorlalţi actori geostrategici, combinată cu extinderea NATO spre Est şi pierderea “marelui joc petrolier” din Caspica, se transformă într-un pericol de moarte pentru existenţa şi viitorul Federaţiei Ruse. Noii stăpâni ai zonei ar putea să încurajeze “pluralismul geopolitic” pe teritoriul Rusiei împreună cu renaşterea Islamului astfel încât Rusia ar putea deveni, cum a afirmat Z. Brzezinski, “o ţară de prisos pe harta lumii”. În condiţiile în care NATO controlează prin intermediul Turciei strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar Marea Neagră nu înlocuieşte ieşirea Federaţiei Ruse la “mările calde”, apariţia unui nou actor geopolitic, respectiv Ucraina, şi integrarea lui în comunitatea euro-atlantică, reprezintă un pericol major pentru planurile Federaţiei Ruse de a controla Eurasia. Geopoliticienii ruşi apreciază că existenţa Ucrainei în graniţele actuale şi cu actualul statut de “stat suveran” este identică cu aplicarea unei lovituri monstruoase asupra securităţii geopolitice a Rusiei, care echivalează cu o invazie pe teritoriul ei. Evenimentele care se desfăşoară în Ucraina, ca rezultat al alegerilor din 31 octombrie 2004, la care se poate adăuga şi recentul "război al gazelor", confirmă supoziţiile conform cărora  amestecul Federaţiei Ruse este dictat de o decizie geopolitică majoră, de faptul că existenţa pe mai departe a Ucrainei unitare este inadmisibilă, în aprecierea unor cercuri politice ruseşti radicale, precum şi de obiectivele extrem de pragmatice ale noului curs de politică externă al Federaţiei Ruse.

Având în vedere că o simplă integrare a Moscovei şi Kievului este imposibilă şi nu va crea un sistem geopolitic stabil, chiar dacă aceasta se va întâmpla în pofida oricăror dificultăţi obiective, geopoliticienii ruşi sunt de părere că Moscova trebuie să se implice activ în refacerea spaţiului ucrainean conform singurului model geopolitic logic şi firesc. Divizarea Ucrainei va permite, în perspectivă, reunificarea părţilor de Est ale Ucrainei cu Federaţia Rusă ceea ce va transforma Rusia într-o mare putere navală care va domina Marea Neagră. Totodată, prezenţa unor importante categorii de tehnică militară şi trupe ruseşti în spaţiul caucazian, precum şi continua lor sporire în ciuda prevederilor CFE, confirmă faptul că, în adoptarea celor mai importante decizii geopolitice şi geostrategice, specificul armamentului unei sau altei ţări este mai convingător decât declaraţiile oficiale şi neoficiale ale diplomaţilor şi liderilor politici.

Controversele născute în cadrul NATO ca urmare a eforturilor făcute pentru crearea unui Cartier General European, în perspectiva unei viitoare armate europene şi-a unei politici externe şi de securitate comune, ofensiva diplomaţiei ruse în spaţiul CSI, în conformitate cu “Doctrina Putin”, precum şi noua doctrină militară a Federaţiei Ruse, care consideră amestecul altor state sau grupări în afacerile interne ale Federaţiei Ruse ca fiind “noua ameninţare la adresa securităţii ţării”, ne îndeamnă să credem că se reactualizează o serie de vechi şi discrete alianţe, precum cea ruso-germană, ce au obiectiv sprijinirea Rusiei în obţinerea de hotare maritime în Occident ceea ce este imperativul strategic al dezvoltării geopolitice a Eurasiei în condiţiile în care se desfăşoară un uriaş efort de cucerire, de către SUA, a “bordurei maritime” a Eurasiei, respectiv “Rimland”-ul.

Rusia a anunţat un nou concept al securităţii sale naţionale, prin care face posibilă recurgerea la armele nucleare nu numai în cazuri extreme. Prima prezentare publică a noii doctrine a avut loc la 2 octombrie 2003 în faţa activului de comandă al Armatei ruse şi a cuprins o întreagă pleiadă de teme de la dreptul de intervenţie, în special în spaţiul post sovietic sub diverse pretexte (protejarea ruşilor din “vecinătatea apropiată”, protejarea conductelor de petrol şi gaze, menţinerea accesului Moscovei în spaţii de interes), până la adoptarea unei strategii a loviturilor preventive, după model american, precum şi reconsiderarea posibilităţilor utilizării arsenalului nuclear din epoca sovietică. Prin noua sa doctrină militară, Rusia optează ferm pentru o lume multipolară, în care există puteri regionale, respingând modelul unei lumi unipolare, dominată de SUA.

Consolidarea puterii prezidenţiale şi restabilirea economică, acordarea statutului de “economie de piaţă“ de către SUA şi UE, excelentele relaţii politico-economice cu Uniunea Europeană şi noul Consiliu NATO-Rusia ne îndreptăţesc să afirmăm că Rusia experimentează cu succes o “a treia cale”, în drumul spre constituirea “Noului Imperiu Rus” (“Noua Rusie”), fără a renunţa la obiectivele de politică externă ale Imperiului Romanovilor. Între convingerea lui Brzezinski (“O Rusie imperială nu ar putea fi o Rusie democratică”) şi cea a lui Kerenski (“Rusia va deveni o ţară democratică”) se află Rusia lui Vladimir Putin ale cărei evoluţii, în arena relaţiilor economice şi politice internaţionale, sunt surprinzătoare astfel încât “necunoscuta rusă” rămâne, la acest început de mileniu, la fel de tainică precum a fost de atâtea ori în decursul istoriei. “Sigur că Rusia e o ţară mare, care dispune de un potenţial de resurse naturale şi intelectuale enorm. De aceea, propun să avem totuşi încredere că vom ieşi din criză. Singura problemă este însă de timp şi de preţ”, pronostica politologul Gheorghi Arbatov. Cât va mai dura, oare, această criză şi cum va arăta lumea după ce Rusia va ieşi din ea ? Răspunsul la această întrebare se dovedeşte a fi esenţial în dorinţa de-a afla dacă lumea secolului XXI va fi unipolară sau multipolară, şi care va fi rolul Rusiei şi al ruşilor în ea.       

Articol publicat în revista “Europa XXI”, vol. XIII-XIV, Iaşi, 2006, p. 355 - 385

 ________________________________________________

[1] Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 251.

[2] Ibidem, p. 191.

[3] Ibidem, p. 249.

[4] Ibidem.

[5] Pascal Lorot, Perestroika, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 139.

[6] Ibidem.

[7] Oleg Gordievski, Următorul Pas: Execuţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 295.

[8] Oleg Gordievski, Andrew Christopher, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor  sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura ALL, Bucureşti, 1996, p. 412-413.

[9] Thierry Wolton, KGB-ul în Franţa, Bucureşti, 1992, p. 320-321.

[10] Oleg Gordievski adnota, referitor la generalul KGB Mihail Liubimov următoarele: “Deşi foarte inteligent şi plin de sentimente frumoase pentru Anglia, pentru literatura şi tradiţiile ei, Liubimov nu renunţase la o mulţime de idei nebuneşti de stânga. În 1976 şi 1977, după ce lucrase la Londra, încă mai putea discuta despre Troţki cu un real interes şi, în ciuda experienţei sale din Occident, el spera în continuare să ajungă general KGB. Visul lui era să devină o binecunoscută figură literară, în stare să recite volume întregi de poezii englezeşti, dar să fie, în acelaşi timp, şi general KGB – o combinaţie imposibilă” (Apud Oleg Gordievski, Următorul Pas..., p. 370).

[11] L. Fletcher Prouty, JFK, Editura RAO, Bucureşti, 1996, p. 463-464.

[12] A se vedea: Florentina Dolghin, Adevăr sau diversiune? Nume de cod “Golgota”? în Curierul Naţional Magazin (CNM), nr. 226/1996, p. 15.

[13] Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 78.

[14] Ibidem.

[15] Andrew Christopher, CIA şi Casa Albă, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 441.

[16] Françoise Thom, op. cit., p. 73.

[17] Ibidem, p. 84.

[18] Filip Bobkov este considerat de către sovietologi ca fiind mentorul discret şi popular al intelighenţiei moscovite, “creierul” din conducerea organelor KGB. El a jucat un rol foarte important în organizarea şi controlarea , “mişcărilor informale” din fosta URSS.

[19] Françoise Thom, op. cit., p. 78.

[20] Ibidem, p. 73.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, p. 82.

[23] Ibidem. Circulara nr. 066 din 2 februarie 1988 (“Lărgirea drepturilor forurilor conducătorilor organelor Securităţii de Stat din URSS”) permite ca, de acum înainte, “în caz de necesitate operaţională urgentă, grupurile operaţionale pot fi formate pentru o durată de până la doi ani, fiind constituite din ofiţeri detaşaţi din alte departamente, fără a se raporta la forurile centrale”.

[24] Ibidem, p. 83.

[25] Ibidem, p. 67.

[26] Ibidem, p. 62.

[27] Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 389.

[28] Françoise Thom, op. cit., p. 85.

[29] Vladimir Bukovski, op. cit., p. 404-405.

[30] Ibidem, p. 410.

[31] Françoise Thom, op. cit., p. 45.

[32] Ibidem, p. 46-47.

[33] Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 135.

[34] Principalele componente ale acesteia, în viziunea istoricului Martin McCauley, erau: “1) confruntarea dintre superputeri este neproductivă, de vreme ce orice avantaj tangibil câştigat de una dintre părţi o stimulează pe cealaltă să-l anuleze şi să-şi îmbunătăţească performanţele în domeniu; 2) puterea militară nu garantează securitatea, care poate fi atinsă doar prin mijloace politice şi prin căutarea unor soluţii comune; 3) securitatea unui stat nu poate fi sporită dacă aceasta se face în detrimental unui alt stat; 4) conflictul dintre superputeri în lumea a treia a adus Moscovei puţine avantaje tangibile, dar a contribuit la creşterea tensiunii dintre acestea; Rusia şi America ar trebui să-şi conjuge eforturile pentru a rezolva problemele lumii a treia împreună; 5) toate statele sunt interdependente, în consecinţă securitatea fiecărui stat depinde de relaţiile cu celelalte, de interacţiunile acestora; 6) valorile universale comune, cum sunt drepturile omului, nefolosirea forţei în rezolvarea problemelor politice, democraţia şi libertatea conştiinţei ar trebui să constituie fundamentul şi inspiraţia actelor decizionale de politică externă; 7) abordarea prin prisma ideologiei de clasă a strategiei de politică externă ar trebui abandonată în favoarea intereselor commune ale omenirii; 8) Uniunea Sovietică este un stat normal, care nu are ca obiectiv stăpânirea lumii, ci îşi doreşte să se afle în relaţii de strânsă cooperare cu toate celelalte state” (Apud Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece. 1949-1991, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 106).

[35]Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 132.

[36] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa şi în Vest, Editura Orizonturi&Sirius, Bucureşti, 2003, p.457.

[37] Brian Crozier, Fenixul Roşu, Editura Agni, Bucureşti, p. 106.

[38] Hélène Carrère d’Encausse, Triumful naţiunilor, Editura Remember, Bucureşti, 1993, p.195.

[39] Françoise Thom, op. cit., p. 74.

[40] Hélène Carrère d’Encausse, op. cit., p. 201.

[41] Ibidem, p. 202.

[42] Ibidem, p. 203.

[43] Pascal Lorot, op. cit., p. 102.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem, p. 103.

[46] Ibidem, p. 104.

[47] Liderii republicilor sovietice doreau o autonomie maximă, nu o dezmembrare a Uniunii Sovietice. La întâlnirea lărgită a cabinetului ministerial, din 5 iulie 1991, au fost analizate eventualele consecinţe ale dezmembrării URSS, iar liderii republicilor s-au pronunţat împotriva acestui proces.

[48] Françoise Thom, op. cit., p. 128.

[49] Andrei S. Graciov, op. cit., p. 190-191.

[50] Aleksandr Soljeniţîn, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 172.

[51] La evaluarea costului avuţiei naţionale se are în vedere: 1) activele industriale nefinanciare (fonduri de bază, reserve ale fondurilor materiale de rulment); 2) active neindustriale, inclusive materiale (pământ, reserve minerale, resurse naturale bilogice şi subterane); 3) reserve nemateriale (licenţe de folosire a invenţiilor, know-how, acorduri etc.); 4) active financiare (aur monetar, valută, acţiuni ale companiilor industriale, hârtii valorice de stat, îndatoriri ale ţărilor străine etc.).

[52] A se vedea: Vladimir Andrianov, Rusia în economia mondială. Potenţial economic şi investiţional, Editura Argument MP, Bucureşti, 2002, p. 10-11.

[53] În Publicaţiile statistice oficiale, la capitolul costului avuţiei naţionale a Rusiei sunt incluse: 1) fonduri de bază; 2) fonduri materiale de rulment şi 3) averea casnică acumulată. La sfârşitul anilor 90, fondurile de bază (clădiri, construcţii, maşini şi utilaje, mijloace de transport, instrumente de lucru şi de producţie etc.) ale Rusiei reprezentau aproximativ 90 % din avuţia naţională a Rusiei.

[54] Vladimir Andrianov, op. cit., p. 13.

[55] Alexandr Soljeniţîn, Rusia sub avalanşă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 26.

[56] Ibidem, p. 29-30.

[57] Evgheni Primakov, Din secretele spionajului rus în Magazin Istoric, serie nouă, Anul XXX, nr. 6 (351), iunie 1996, p. 21.

[58] Ibidem.

[59] Amy Knight, KGB după KGB, Editura Elit, Bucureşti, 1999, p. 147.

[60] Vezi Strategia Rusiei, în dezacord cu China şi Iranul în Globul, nr. 14, vineri 10 martie 2000, p. 30.

[61] "Noul Imperiu Rus" trebuie: 1) să nu fie materialist, ateist, economico-centralist; 2) să aibă fie frontiere maritime, fie blocuri prietene, pe teritorii continentale învecinate; 3) să dispună de o structură etnoreligioasă flexibilă şi diferenţiată a organizării politico-administrative interne, adică să ţină cont de particularităţile locale, etnice, religioase, culturale etc. ale regiunilor, acordând acestor elemente un statut juridic; 4) să facă în aşa fel ca participarea statului la conducerea economiei să fie flexibilă şi să abordeze doar sferele strategice, să reducă radical ciclul social, să obţină participarea organică a poporului rus în problemele împărţirii; 5) să umple formula religioasă monarhică cu un conţinut cu adevărat sacru care s-a pierdut sub influenţa Vestului monden asupra dinastiei Romanovilor ; 6) să înfăptuiască “revoluţia conservatoare” ortodoxă pentru a reveni la izvoarele concepţiei cu adevărat creştine; 7) să transforme termenul “popor” într-un aspect de bază al structurii social-politice şi să facă din popor o categorie politică şi juridică principală, fundamentală, să opună concepţia organică a poporului normelor cantitative ale jurisprudenţei liberale şi socialiste, să elaboreze teoria “drepturilor poporului”; 8) să se îndrepte nu spre geopolitica slavofilă ci spre proiectele eurasiatice care resping politica antigermană a Rusiei la Vest şi cea antijaponeză la Est, să pună capăt direcţiei atlantice, camuflată în “naţionalismul rus”; 8) să se opună proceselor de privatizare şi de capitalizare, speculaţiilor financiare în Imperiu, să se orienteze spre controlul corporativ, colectiv şi de stat al poporului asupra realităţii economice, să respingă himera dubioasă a “capitalismului naţional”; 9) să treacă de la principiul gubernial la crearea regiunilor etnoreligioase cu un grad maximal de autonomie culturală, lingvistică, economică şi juridică, limitându-le doar în ce priveşte o suveranitate politică, strategică, geopolitică şi ideologică; 10) realizatorii Noului Imperiu Rus trebuie să se opună activ tendinţelor “ruşilor tineri” în problema naţionalismului rus care se grăbesc să-i atribuie Rusiei statutul de “stat-naţiune”, să se opună, de asemenea, tuturor forţelor politice nostalgice ale căror proiecte geopolitice conţin apelul la acele elemente care au adus deja URSS la o catastrofă.

[62] Acest petrol este exploatat din cele mai promiţătoare câmpuri petroliere din America de Nord şi care se află în statele Utah şi Wyoming, în provincia canadiană Alberta şi în Golful Mexic. În toate aceste zone, costul mediu de producţie pe baril este de 15 dolari. Costul de producţie în Iran şi Arabia Saudită este de 1,5 dolari, ceea ce reprezintă un contrast dramatic. Astfel, reducerea consumului va lovi în petrolul american şi va conduce la creşterea importurilor.

[63] În conformitate cu acordul dintre Vladimir Nikiforov, manager general la Zapsibgazprom şi Richard Moncrief, preşedintele Moncrief Oil International, semnat la 17 septembrie 1997, urma să se constituie o companie separată pentru a exploata câmpul Iujno-Russkoe. Astfel, conform înţelegerii, Zapsibgazprom urma să transfere licenţa de execuţie către această companie şi să primească majoritatea acţiunilor. Moncrief Oil International s-a angajat să atragă credite occidentale în valoare de 600-800 milioane de dolari, în schimbul unui pachet minoritar de acţiuni. Dimensiunea acestor pachete de acţiuni a fost stabilită pe 23 noiembrie 1998. Astfel, Moncrief Oil International urma să primească 20 % din companie pentru 120 de milioane de dolari investiţie directă şi 300 de milioane de dolari din împrumuturi. Zapsibgazprom a primit 50 % din acţiunile acestui “joint venture”, în timp ce Edison Gas din Italia a primit alte 20 % din acţiuni, 9% din acţiuni urmând să ajungă la o altă companie rusească care s-a dovedit a fi MGK Itera. Moncrief Oil International a preluat şi acţiunile lui Edison Gas care s-a retras din proiect, în februarie 1999, ceea ce a făcut ca americanii să deţină 40% din societatea mixtă. Gazprom a pierdut controlul asupra Zapsibgazprom în anul 2000, după ce şi-a redus participarea de la 75% la 39%. În noile circumstanţe, licenţa pentru Iujno-Russkoe a fost transferată către nou formata OAO Severneftegazprom, în care Zapsibgazprom deţinea 51% din acţiuni, iar MGK Itera 49%. Comapnia MGK Itera a controlat acest pachet până în mai 2001, dar după o emisie suplimentară de acţiuni, pachetul a crescut până la 89%. Cu timpul, Zapsibgazprom a pierdut întregul pachet deţinut la Severneftegazprom. Spre sfârşitul anului 2002, Gazprom a recuperat 85% din Zapsibgazprom, prin eforturile noii conduceri cu Aleksei Miller în frunte şi a restabilit controlul asupra licenţei de dezvoltare a câmpului de gaze de la Iujno-Russkoe. MGK Itera a primit, în schimb, licenţa pentru câmpul de la Beregovoe.Reprezentanţii Moncrief Oil International susţin că, în noiembrie 2002, reprezentanţii companiei au renegociat cu vicepreşedinţii Gazprom, Aleksandr Riazanov şi Boris Iurlov, termenii contractului ce privea exploatarea cîmpului de la Iujno-Russkoe. La întâlnire, ambii au fost de acord cu reînnoirea contractului, iar Moncrief s-a angajat să atragă un credit de un miliard de dolari. Negocierile au continuat în anii 2003-2004, dar compania americană nu a primit un răspuns final de la Gazprom. În aprilie 2005, Gazprom şi concernul german BASF AG au semnat un memorandum prin care Wintershall, filială BASF, urma să primească 50% minus o acţiune din Severneftegazprom. În schimb, Gazprom urma să îşi crească participarea în Wingas (structura de distribuţie a gazului din BASF) de la 35% la 50% minus o acţiune. În plus, BASF ar urma să primească 49% din acţiunile societăţii mixte ce ar urma să construiască GNE.

[64] GNE va trece prin Marea Baltică dinspre Vîborg (regiunea Leningrad) spre Greifswald (Germania). GNE va avea o lungime de 1.200 de kilometri şi va fi dat în folosinţă, conform afirmaţiilor reprezentanţilor Gazprom, în 2010. Prima etapă constă în construirea unei linii cu o capacitate de 27,5 miliarde de metri cubi de gaz pe an. Proiectul mai are prevăzută construcţia unei a doua linii, care va creşte capacitatea la 55 de miliarde de metri cubi pe an. Aceasta ar permite eliminarea unei jumătăţi din gazul tranzitat prin Ucraina. Costul total al investiţiei este estimat la patru miliarde de dolari. Acordul pentru construcţia gazoductului a fost semnat la Berlin de şefii Gazprom, BASF şi E.ON AG, în timpul vizitei preşedintelui Vladimir Putin în Germania în cursul lunii septembrie 2005.