Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Arhiva 2009 - 2010. Analize geopolitice, de securitate şi studii de relaţii internaţionale

Destructurarea DSS şi noua comunitate informativă românescă (decembrie 1989 – martie 1990)

Autor: Dr. Constantin CORNEANU 

On December 26, 1989, the National Salvation Front Council was issuing the Decree no. 4 with regards to subordination of State Security Department and of other departments of the Internal Affairs Ministry, under the National Defense Ministry. In the “Official Bulletin of Romania” from December 27, 1989 were stated, formally, as historical record with juridical value the decisions of the new installed power from Bucharest that was within the process of organization and of taking over the governance of the Romanian state. Thus we can record the fact that in the history of the Romanian secret services a new historical stage was beginning. The Security chiefs were forbidding and were not encouraging, by means of “intelligence” work, the existence of a political alternative to Ceausescu’s clan, namely, an opposition inside the Romanian Communist Party that should benefit our daily life and the historical perspective. “Put your faith in us! Help us and we won’t betray your trust!” was appealing for, the general-colonel Iulian Vlad, chief of State Security Department on December 23-th morning. It was too late. The Romanians could not have faith anymore, the history was in a hurry to turn over the calendar files and people were ready to let themselves shot for their dreams, for their beliefs.

 *

*      *

În cursul zilei de 26 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) emitea Decretul nr. 4 privind trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale (MApN) a Departamentului Securităţii Statului (DSS) şi a altor organe din subordinea Ministerului de Interne. “Monitorul Oficial al României” din 27 decembrie 1989 consemna - în mod formal, pentru istorie şi pentru a-i conferi, totodată, valoare juridică -, hotărârea noii puteri de la Bucureşti, aflată în curs de organizare şi de preluare a puterii în statul român, astfel încât putem consemna faptul că în istoria servicilor secrete de informaţii şi contrainformaţii ale României începea o nouă etapă istorică.

Decretul-lege al CFSN publicat în “Monitorul Oficial al României”[1] reprezintă doar o etapă în procesul de desfiinţare a structurilor informative şi contrainformative ale fostului stat socialist, urmată, mai apoi, de desfiinţarea DSS-ului la 30 decembrie 1989 prin alt Decret-Lege al noilor autorităţi de stat. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, organele de informaţii şi siguranţă româneşti au trebuit să se adapteze noii situaţii operative, generată de preluarea puterii - treptat şi prin forţă - de către Partidul Comunist Român cu sprijinul direct al Uniunii Sovietice prin braţele sale forte: Armata Roşie şi NKVD&GRU. După instaurarea guvernului condus de către dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, printr-o adevărată avalanşă de reorganizări, restructurări, epurări, elaborări şi reelaborări de legi, ordine şi instrucţiuni, instituţiile abilitate să vegheze la siguranţa statului român, la ordinea şi liniştea publică aveau să devină instrumentele prin care se va asigura, cu prioritate, securitatea unui regim politic care se dovedea din ce în ce mai străin de aspiraţiile şi de interesele poporului român. Prin Decretul nr. 221 din 28 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale s-a înfiinţat, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului (DGSP), având ca îndatoriri “apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior”[2].

“Braţul înarmat” al PCR va cunoaşte, în perioada 1948-1989, numeroase transformări, redenumiri şi reorganizări, de la Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP) la Direcţiunea Generală a Securităţii Statului (DGSS), la 30 martie 1951, urmată de crearea Consiliului Securităţii Statului (CSS), la 21 iulie 1967 şi, în final, la redenumirea structurilor de securitate, la 7 martie 1978, în Departamentul Securităţii Statului (DSS). Istoria Securităţii române este un subiect aflat pe agenda de lucru a numeroşi istorici români şi străini, iar o cunoaştere aprofundată a istoriei Securităţii ne va ajuta să înţelegem mai bine modul în care regimul politic comunist şi-a reprimat opozanţii politici şi s-a menţinut la putere. O astfel de înţelegere a propriului trecut ne-ar permite să facem o distincţie cât mai clară între acele activităţi specifice muncii informative care au fost orientate spre conservarea statalităţii statului naţional român unitar şi cele care au permis menţinerea la puterea unui regim politic opresor.

În Departamentul Securităţii Statului lucrau, la 22 decembrie 1989, un număr de 15.312 persoane dintre care 10.114 ofiţeri (1.892 în unităţi speciale acoperite, 4.124 în unităţi centrale de securitate, 81 în şcoli şi 4.017 în Securităţi judeţene şi cea a Municipiului Bucureşti), 791 maiştri militari (61 în unităţi speciale acoperite, 528 în unităţi centrale de securitate, 17 în Şcoli şi 182 în Securităţi judeţene şi cea a Municipiului Bucureşti), 3.179 subofiţeri (296 în unităţi speciale acoperite, 1.556 în unităţi centrale de securitate, 30 în Şcoli şi 1.297 în Securităţi judeţene şi cea a Municipiului Bucureşti) şi 1.228 civili (174 în unităţi speciale acoperite, 394 în unităţi centrale de securitate, 97 în Şcoli şi 563 în Securităţi judeţene şi cea a Municipiului Bucureşti). Comanda DSS-ului era exercitată de către generalul-colonel Iulian Vlad, care avea şi rangul de ministru secretar de stat în Ministerul de Interne al Republicii Socialiste România[3].

Într-un raport al STASI, din 5 septembrie 1988, obţinut din mediul politico-diplomatic al Alianţei Nord-Atlantice (NATO), aflat foarte probabil şi pe masa de lucru a ofiţerilor din Departamentul 5 al Direcţiei I Centrale a KGB (Serviciul de Informaţii Externe sovietic), se putea citi, cu referire la DSS-ul României socialiste, următoarele: “Duşmanul (NATO – n.n.) continuă să aprecieze că organele de securitate ale Republicii Socialiste România sunt pe deplin funcţionale şi capabile să asigure o supraveghere de amploare şi neîntreruptă a populaţiei, precum şi să recunoască la timp o evoluţie încordată a evenimentelor care ar duce la schimbarea situaţiei. Starea de conştiinţă în sânul organelor de securitate îi permite conducerii de partid şi de stat să se bizuie pe aparatul de securitate apreciat drept loial şi de încredere chiar şi în cazul în care situaţia securităţii interne ar continua să se agraveze”[4].

Concluziile serviciilor de informaţii occidentale păreau să fie întru-totul corecte în ceea ce priveşte pe omologii de la Bucureşti, iar evenimentele petrecute în spaţiul românesc, după lansarea de către Mihail Sergheevici Gorbaciov a procesului de reformare a sistemului socialist, confirmă o serie de aprecieri cuprinse în continuarea raportului STASI. “O supraveghere extrem de strictă [din partea organelor de securitate] şi o neîncredere omniprezentă faţă de oricine nu permit apariţia unei opoziţii organizate a populaţiei. Chiar şi în rândurile organelor de securitate predomină, în ciuda rezervelor interne existente faţă de conducerea lui Ceauşescu, teama că în cazul unei soluţionări violente, respectiv într-un caz extrem, îşi vor pierde toate privilegiile şi bunurile materiale şi vor fi tratate aşa cum au fost trataţi membrii organelor de securitate în timpul contrarevoluţiei din Ungaria[5]. Atât organele de securitate cât şi forţele armate aşteaptă să afle care este părerea adversarului despre schimbările care vor avea loc după moartea lui Ceauşescu. Din acest motiv, se aşteaptă ca organele de securitate să fie în stare să menţină controlul în cazul unor tulburări regionale spontane, precum şi în cazul situaţiei labile a Securităţii care ar surveni după un eventual deces al lui Ceauşescu”[6], scriau analiştii de la STASI. În lucrările sale dedicate anului 1989[7], Alex Mihai Stoenescu emite ipoteza unei acţiuni conspirative a conducerii DSS, îndeosebi a generalului-colonel Iulian Vlad, după luna martie 1988, mai ales ca urmare a evenimentelor din 15 noiembrie 1987 de la Braşov, respectiv “o acţiune de protejare a instituţiei, în eventualitatea unei schimbări a liderului politic de la Bucureşti”[8]. Istoricul Alex Mihai Stoenescu consideră că Ordinul nr. 2600/1988, respectiv culegere de informaţii în detrimentul represiunii, reprezintă o dovadă a unei presupuse acţiuni conspirative a fostului DSS. În înţelegerea şi analiza rolului DSS în ultima perioadă a regimului socialist, trebuie să avem în vedere faptul că istoricul Marius Oprea emite o ipoteză extrem de interesantă: “Activiştii comunişti au fost aceia care, în general, i-au dictat priorităţile şi i-au supravegheat acţiunile – şi nu invers, cum s-a acreditat public în lumea postcomunistă”[9]. Totuşi, un astfel de control nu exonerează instituţia Securităţii de îndeplinirea cu succes a misiunii de înăbuşire a oricărei opoziţii politice interne atât în partid, cât şi în rândul intelectualităţii şi a opiniei publice. Nota înaintată de către şeful DSS lui Nicolae Ceauşescu, în aprilie 1989, şi care viza constituirea grupului disident Ion Iliescu - Virgil Măgureanu relevă faptul că DSS-ul era convins de existenţa unei relaţii certe între Ion Iliescu şi KGB. “Tot în această etapă a fost documentată relaţia cu KGB-ul ca fiind indubitabilă”[10], scrie istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Consider că “Nota” generalului-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, a împiedicat crearea acelei “opoziţii” a cărei lipsă era invocată în Raportul Bogomolov[11] (“absenţa unei Opoziţii organizate în România”). Această lipsă a unei opoziţii politice, reformiste, era considerată de către sovietici ca fiind un factor de ajutor în menţinerea lui Nicolae Ceauşescu la putere. Nu ştiu cum ar putea fi interpretat gestul conducerii DSS de a anihila “Grupul Iliescu”, respectiv ca o acţiune menită să protejeze (?!?!) o viitoare rezervă politică a României sau ca o acţiune de represiune politică, în alt mod şi în altă formă decât în anii ’50, faţă de o grupare politică conectată, după aprecierile lui Alex Mihai Stoenescu, la planurile tainice ale Kremlinului. Referindu-se la un posibil rol conspirativ al Securităţii în căderea regimului Ceauşescu, ba chiar de opoziţie tacită, Virgil Măgureanu, fost director al Serviciului Român de Informaţii (1990 – 1997), declară: “Atâta timp cât a fost pe scenă, Securitatea nu şi-a permis, până în ziua de 22 (decembrie 1989 – n.n.), nici un gest de opoziţie făţişă sau de împotrivire faţă de regimul Ceauşescu. (…) În afară de opoziţia tacită, cel mai adesea, ca indivizi şi niciodată ca grupări, din partea Securităţii n-a existat altceva. Poate ca această opoziţie să fi existat la nivelul unor indivizi, niciodată concretizată în fapte de opoziţie clară, să fi existat în capul acelor indivizi care fuseseră descăunaţi. În nici un caz sub forma unor acţiuni. Vlad însuşi, care era un funcţionar fidel al regimului, cu state vechi de activitate, şi care a cunoscut în mod constant o ascensiune, chiar dacă el nu era unul dintre satrapii regimului, era considerat de ceilalţi superior pentru inteligenţa lui şi pentru modul în care ştia să facă sinteze şi să evalueze situaţii globale. Vezi atitudinea lui Vlad din după-amiaza de 22 şi în continuare! Nici Vlad însuşi n-a făcut vreodată vreun gest de împotrivire şi nici de atitudine. Altfel, omul care l-a evacuat pe Ceauşescu din sediul CC şi l-a urcat în elicopter trebuia să fie el”[12].

Fostul adjunct al şefului Direcţiei a III-a Contraspionaj (UM 0625) din DSS, generalul de brigadă ® Filip Teodorescu, notează în memoriile sale, cu referire la ideea de “opoziţie politică” în România socialistă, următoarele: “Întrucât în România nu a existat o mişcare dizidentă, în înţelesul ei organizat, aşa cum a existat în alte ţări socialiste, scopul urmărit (de către adversarii regimului Ceauşescu – n.n.) a fost tocmai acela de a stimula din afară crearea unui asemenea grup opoziţionist care să poată fi scos în faţă, la momentul oportun, ca fiind promotorul acţiunii de răsturnare a puterii”[13]. Filip Teodorescu sugerează în memoriile sale că ultimul şef al DSS a fost de acord cu informarea responsabililor din CIA, pe canale discrete, despre faptul că făceau o eroare atunci când îşi concentrau “atenţia şi speranţa pe persoane compromise, fără perspective, neglijând tinerii de valoare care, deşi nu ocupau funcţii importante, constituiau fără îndoială «echipa de mâine»”[14]. Afirmaţiile adjunctului şefului Direcţiei a III-a Contraspionaj din DSS nasc o serie de întrebări referitoare la această aşa-zisă “echipă de mâine” şi la absenţa, totuşi, unei opoziţii politice reale în sânul PCR[15], împiedicată să existe, cu mai multă sau mai puţină discreţie, de către ofiţerii DSS[16]. În vremea în care oamenii  fostului colonel Filip Teodorescu compromiteau în ochii CIA, şi nu numai, “opoziţia” românească, Mihail S. Gorbaciov declara, la Plenara Comitetului Central al PCUS, din 18 februarie 1988, că “este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului şi deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-şi poată forma prin instrucţie o conştiinţă istorică corectă…”[17]. La 25 septembrie 1987, Filip Bobkov[18], prim-adjunct al preşedintelui KGB, avea să rezume într-un discurs, rolul KGB[19] în desfăşurarea procesului de perestroikă: “Scopul nostru final este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din Octombrie”[20]. Dintr-o astfel de perspectivă, pot fi înţelese şi dorinţa lui Filip Bobkov de-a se publica parţial arhivele de care dispunea KGB, astfel încât PCUS va putea fi ajutat la “formarea unei opinii publice sănătoase”[21], iar pe de altă parte “societatea va înţelege mai bine acţiunile noastre (ale conducerii de partid şi a KGB – n.n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”[22].

Eforturile aparatului KGB în ceea ce priveşte perestroika şi glasnosti-ul[23], au fost analizate de către instanţele conducătoare ale KGB, la 10-12 decembrie 1987, în prezenţa lui Anatoli Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului CC al PCUS, cu activitatea organelor de securitate sovietice în faţa CC al PCUS. Analiza muncii desfăşurate de ofiţerii KGB va releva faptul că “apare ceva asemănător unei opoziţii”[24]. Viktor Cebrikov, preşedintele KGB, va cere perfecţionarea muncii cu reţelele de agenţi şi utilizarea mijloacelor de informare în asigurarea victoriei perestroikăi. Vicepreşedintele Bobkov va prezenta un referat intitulat “Democratizarea societăţii sovietice şi perestroika organelor de securitate”. La 22 ianuarie 1988, Filip Bobkov va raporta: “Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acţiune pentru viitor…”[25]. La 14 octombrie 1988, conducerea KGB emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: “Îmbunătăţirea muncii cu agenţii în actualele condiţii”. Ordinele erau extrem de clare pentru ofiţerii KGB: “Fiecare ofiţer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofiţer trebuie să ştie să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putinţă, fără a cădea în confruntare şi filosofie inutilă. (...) Cekiştii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolenţă, pe dreptate socială”[26]. Aceste ordine şi indicaţii erau date într-o clipă în care unii dintre agenţii folosiţi pentru a controla elementele naţionaliste căzuseră sub influenţa lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofiţerii KGB. Modul în care Alexandr Iakovlev a reuşit să adoarmă vigilenţa membrilor Biroului Politic, alarmaţi de rapoartele KGB, privind recrudescenţa naţionalismului în Lituania, a determinat-o pe Françoise Thom să concluzioneze că, în fond, perestroika “a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice sovietice, desfăşurată cu încetinitorul, rămasă multă vreme într-o stare larvară, care s-a manifestat vizibil din ce în ce mai des în 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din august 1991”[27].

Modul în care conducerea DSS a perceput “perestroika” şi “glasnosti”-ul, precum şi rolul KGB în desfăşurarea lor, rămâne un mister încă neelucidat pe deplin. “În timpul operaţiunii de penetrare a structurilor de decizie ale URSS, agenţii Securităţii române s-au întâlnit cu două situaţii neaşteptate. (…) De unde înainte penetrarea structurilor sovietice era extrem de dificilă şi riscantă, acum numărul înalţilor funcţionari sau al ofiţerilor cu acces la diferite niveluri de informaţie care acceptau să furnizeze informaţii foştilor aliaţi crescuse simţitor”[28], apreciază Alex Mihai Stoenescu. Virgil Măgureanu, referindu-se la notele informative ale Securităţii din toamna anului 1989, înaintate către Nicolae Ceauşescu, declară următoarele: “Eu am citit rapoartele Securităţii române din toamna anului 1989. Erau foarte departe de adevărul celor care urmau să se întâmple. (…) Erau note generale, ceva de genul că imperialismul care se mişcă, că serviciile israeliene care fac…nu că n-ar fi fost implicate, că au fost şi ele, dar nu într-o măsură semnificativă. Or, tocmai pe ăştia îi scoteau în faţă, când rolul lor, s-a şi dovedit, era altul. Dar printre potenţialii duşmani, consideraţi foarte periculoşi, erau serviciile acestea israeliene, care s-a şi dovedit că nu aveau legătură cu planificarea, cu acţiunea pusă în derulare de sovietici. Notele Securităţii nu aveau legătură cu miezul afacerii şi nici nu transpărea, în nici una dintre note, să fie clar, că regimul este condamnat. Faptul că acel calendar al dispariţiei sale şi al evoluţiei evenimentelor care ar urma să ducă la această dispariţie, fixarea unor puncte de conflict, în mari oraşe, despre care am vorbit, inclusiv mişcarea pe eşichierul operaţiunilor serviciilor secrete, mişcarea de la Iaşi către Timişoara, prin Cluj, încercările acestea de a porni conflictul şi cum să se pună în dispozitiv de acţiune, ei bine, toate acestea erau foarte slab sau deloc reflectate în notele Securităţii din toamna lui 1989”[29].

Unul dintre cele mai controversate momente din acţiunea “de protejare a instituţiei” DSS îl reprezintă episodul din 11 noiembrie 1989, când a avut loc consfătuirea pe ţară a şefilor Inspectoratelor de Securitate din judeţe în trei localităţi din România: Bucureşti (şedinţă condusă de către generalul-colonel Iulian Vlad, şeful DSS), Iaşi (şedinţă condusă de către generalul-maior Victor Neculcioiu, şeful UM 0110) şi Braşov (şedinţă condusă de către generalul-locotenent Aristotel Stamatoiu, şeful UM 0544/Centrul de Informaţii Externe - CIE). Despre întâlnirea de la Braşov a povestit, pentru prima dată, la 2 iunie 1994, colonelul ® Dumitru Răşină, fostul şef al Securităţii judeţului Arad, în faţa Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989[30]. Cu ocazia acelei întâlniri de la Braşov, unde erau prezenţi şefii Securităţilor din judeţele din Transilvania şi Banat, generalul-locotenent Aristotel Stamatoiu ar fi citit o “Notă” care purta apostila C 1 (Cabinetul 1 – Silviu Curticeanu) şi în care se făcea referire la faptul că în următoarele trei luni de zile se vor petrece următoarele acţiuni, conform mărturiei colonelului ® Dumitru Răşină, respectiv: “a) lichidarea lui Ceauşescu în urma unei vizite pe care o va face în Crimeea sau la Moscova ca invitat la o plenară de partid sau consfătuire; b) (…) schimbarea din funcţia de secretar general şi şef de stat, urmare a unei plenare care va avea loc în Bucureşti într-un loc secret, unde va fi demis; c) apariţia unor manifestaţii de stradă de tip Braşov, de tip Valea Jiului, parcă a zis, la care vor participa elemente declasate şi foşti deţinuţi de drept comun, unde vor avea loc ciocniri cu armata, vor fi ocupate şi sediul şi va fi obligat (Nicolae Ceauşescu –n.n.) să fugă sau va fi prins şi judecat (…)”[31]. Referindu-se la acea întâlnire de la Braşov, istoricul Cristian Troncotă adnotează următoarele: “(…) 2) prin ordinul conducerii DSS, ofiţerilor operativi li se interzicea să-şi contacteze reţeau de informatori (agentura secretă) pentru a verifica informaţiile privind înlăturarea cuplului dictatorial; 3) prin acelaşi ordin, ofiţerii operativi puteau să primească din partea agenturii doar informaţii, sesizări ori reclamaţii ale oamenilor muncii din întreprinderi şi alte sectoare productive despre distrugeri, furturi ori sustrageri de bunuri de valoare; 4) în cazul unor mişcări de stradă cu caracter protestatar, îndreptate contra lui Ceauşescu, «şeful Securităţii cu întregul aparat din subordine nu se implică în acţiuni represive»”[32].

Alex Mihai Stoenescu ne spune că, de fapt, s-a citit o “Notă” a generalului-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, iar întâlnirea a avut o altă ordine de zi[33] şi nu cea invocată de colonelul ® Dumitru Răşină. A fost “ordinea de zi” invocată de Răşină sau cea invocată de Alex Mihai Stoenescu?! În scrierile sale, Alex Mihai Stoenescu face o analiză[34] al acestui “instructaj” făcut de către comanda DSS cu activul de comandă al DSS la nivel judeţean. Controversele care se menţin asupra “ordinii de zi” din 11 noiembrie 1989 alimentează misterul în care este învăluită această operaţiune de “salvare a instituţiei”. “Cheia înţelegerii acestor demersuri prudente este că Securitatea «descoperise» legea, că în faţa unei rezistenţe din partea lui Ceauşescu, prin represiune, la mişcările sociale care urmau, Securitatea se agăţa de prevederile legilor pentru a evita abuzul. Scopul real şi ascuns era salvarea instituţiei”[35], scrie Alex Mihai Stoenescu, sugerând existenţa unui astfel de efort, însă nu convinge.

În efortul său de a scrie istoria evenimentelor din decembrie 1989, Alex Mihai Stoenescu consideră că ultimul şef al DSS, generalul-colonel Iulian Vlad, avea trei posibilităţi de acţiune, începând cu 5 octombrie 1987, respectiv: “1. Fidelitate faţă de Ceauşescu, ca urmare a propriilor credinţe în valorile comuniste, apoi din admiraţie pentru personalitatea şefului comunist, precum şi datorită faptului că la acea dată cunoştea care sunt duşmanii acestuia pe care mizau sovieticii. 2. Inactivitate din prudenţă, retragere în interiorul legii, ca funcţionar şi ofiţer apolitic, rezumându-se la a-l informa pe şeful statului şi nimic mai mult, protejându-se în faţa unor evenimente previzibile. 3. Decizia de a trece la o acţiune care să scutească poporul şi ţara de o intervenţie militară, nu neapărat prin favorizarea unei lovituri de stat, dar cu luarea unor măsuri care să permită o schimbare a conducerii statului fără victime”[36]. Alex Mihai Stoenescu apreciază că generalul-colonel Iulian Vlad avea o mare admiraţie pentru Nicolae Ceauşescu, pentru experienţa de activist al PCR a acestuia şi îi admira “abilitatea speculativă în probleme internaţionale”[37]. Privite lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, putem înţelege de ce propunerea de arestare a lui Nicolae Ceauşescu, făcută de către şeful DSS ministrului Apărării Naţionale al RSR, generalul-colonel Vasile Milea, a venit atât de târziu, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, după ce cursese sânge de român, iar instituţia DSS era compromisă în ochii celor aflaţi în stradă sau în aşteptare.

Menţionăm faptul că puterea politică într-un stat trebuie să şi-o asume un grup politic, un partid, o structură reformistă în cazul României acelor timpuri, probabil de genul “Grupului Iliescu - Măgureanu”, destrămat după înaintarea “Notei” din aprilie 1989. Alegerea presupusei variante “2”, propusă spre analiză de către Alex Mihai Stoenescu, şi împiedicarea coagulării oricărei forme de opoziţie politică la adresa lui Nicolae Ceauşescu, chiar şi de sorginte gorbaciovistă[38], s-a dovedit neproductivă şi ineficientă pentru viitorul unei instituţii-cheie a statului comunist, şi nu numai, precum şi pentru viitorul poporului român. Ciudata “inactivitate” a DSS-ului în raport cu necesităţile impuse de transformarea Securităţii române într-un serviciu secret modern, conform mărturiilor foştilor săi lideri[39], confirmă faptul că Securitatea română nu a reuşit, totuşi, să devină, după opinia mea, un serviciu secret flexibil, imaginativ şi devotat, mai ales prin liderii săi[40], unui ideal şi interes naţional. Virgil Măgureanu întăreşte prin declaraţiile sale, din postura de fost director al SRI, convingerea că varianta unei inactivităţi, a unei retrageri în interiorul legii şi doar informarea şefului statului român, nu a fost una dintre cele mai bune decizii luate de către un şef de serviciu secret. “Eu - declară Virgil Măgureanu -, acum, când am făcut referire la notele acelea în care nu se reflecta realitatea, eu mă refeream la perioada toamnei timpurii a lui 1989, când s-a întâmplat, conform acelui proverb vulgar «Ce ştie tot satul, nu ştie bărbatul», ca autorităţile române să ignore cu superbie, aş zice, tot ce se întâmplă pe teatrul european, când şi-au pregătit mascarada de la Congresul al XIV-lea şi n-au luat nici o măsură. Iar eu acum mă refer la clasa politică românească, atâta câtă era atunci, completamente arondată voinţei celui din fruntea partidului sau celor din jurul lui. Nu s-a conturat nici un element la Congresul al XIV-lea, în afara unor mici discuţii de grup, nici o acţiune cât de cât concretă pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Asta confirmă o dată în plus ceea ce aţi afirmat, că Vlad nu a îndrăznit să se adreseze în scris şi să-i prezinte realitatea nudă, aşa cum rezulta ea din nişte documente. (…) În relaţia directă între şeful serviciului secret şi conducător se pot spune anumite lucruri. Trebuie să ai forţa. (…) Dar documente anterioare prezentate de Vlad, care veneau pe filiera ştiută, de la serviciile speciale, şi erau transmise către Ceauşescu, acestea nu făceau vorbire despre posibile conflicte şi despre iminenta distrugere a sistemului?”[41].

În cursul lunii octombrie 1989, şeful serviciului secret militar iugoslav, generalul-locotenent Georgio Iovici l-a invitat pe ataşatul militar al României la Belgrad, colonelul Manea Dumitru, pentru a-l informa cu o serie de probleme de un interes deosebit pentru statul român, obţinute din Budapesta, Sofia şi Moscova ca rezultat al unei călătorii în circuit. “După ce şi-a justificat iniţiativa, ca o dovadă a prieteniei tradiţionale şi a obligaţiilor de reciprocitate statornicite între ţările noastre, generalul iugoslav a solicitat să se comunice la Bucureşti despre existenţa unor planuri care vizau răsturnarea regimului politic din România”[42], consemnează în memoriile sale viceamiralul ® Ştefan Dinu, fost şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA) în decembrie 1989. Informaţiile obţinute de către DIA au fost puse la dispoziţia conducerii Ministerului de Interne şi a DSS-ului. Având în vedere implicarea Consului General al Iugoslaviei la Timişoara, Mirko Atanackovic, în sprijinirea revoltei timişorenilor, consider că gestul şefului serviciului secret militar iugoslav avea drept substrat un avertisment discret, transmis autorităţilor militare româneşti, privind neimplicare în reprimarea propriului popor în cazul unei revolte populare împotriva regimului Ceauşescu. Raportul STASI din 5 septembrie 1988 consemna, referitor la conducerea Ministerului Apărării Naţionale de la Bucureşti, următoarele: “Poziţia conducerii forţelor armate este apreciată ca fiind invariabil loială conducerii [de partid şi de stat]. Nu este de aşteptat nici o abatere de la această poziţie atâta timp cât interesele armatei nu vor fi prejudiciate. (…) Partea adversă consideră că deosebirile, cunoscute de ea, dintre concepţiile ofiţerilor mai bătrâni – al căror antisovietism este mai puternic – pe de o parte, şi cele ale ofiţerilor mai tineri – care sunt mai «deschişi» faţă de evoluţiile din Uniunea Sovietică şi schimbările din propria ţară – pe de altă parte, nu au influenţă asupra loialităţii faţă de Ceauşescu”[43]. În telegrama ataşatului militar al RDG la Bucureşti, locotenent-colonelul Gabler, expediată în Berlinul de Est, la 9 decembrie 1987, se consemna: “Datorită patriotismului românesc care le-a fost inoculat cadrelor forţelor armate, într-o formă puternic accentuată, timp de ani de zile şi a aplicării riguroase a doctrinei militare române, dar şi din cauza îngrijorării provocată de agenţii secreţi ai poliţiei şi de «turnători» (denunţători), care domneşte parţial în rândurile ofiţerilor şi subofiţerilor (generali şi ofiţeri care şi-au exprimat opiniile critice au fost şi continuă să fie scoşi din funcţiile lor), forţele armate susţin ferm conducerea de partid şi de stat şi îndeplinesc sarcinile care le-au fost încredinţate”[44].

Istoricul Alex Mihai Stoenescu susţine prin scrierile sale că Securitatea română a reuşit să obţină informaţii certe privind întâlnirea de la Malta (2 - 3 decembrie 1989). “Jocul diplomatic” dintre cele două superputeri avea să fie relevat preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, la data de 1 decembrie 1989, prin “Nota” strict secretă cu nr. 0075/989 înaintată olograf de către generalul-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, care menţiona următoarele: “În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale. (…) Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul european care să permită atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ţările socialiste şi cele capitaliste şi asigurarea transpunerii în practică a conceptelor privind «dezideologizarea relaţiilor internaţionale» şi crearea aşa-numitei «case comune europene»”[45]. Analiştii DSS de la Bucureşti apreciau că la Malta “ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de «reforme reale», fiind avute în vedere îndeosebi R. P. Chineză, Cuba şi România”[46]. În conformitate cu mărturiile foştilor lideri ai DSS, generalul-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, s-a deplasat personal într-o locaţie specială pentru a se întâlni cu o  “sursă ” a DSS care oferea informaţii despre deciziile luate la Malta de către Gorbaciov şi Bush[47]. Într-o altă lucrare[48], Alex Mihai Stoenescu vorbeşte despre un general de securitate care s-a dus la această întâlnire cu “sursa”, într-o locaţie specială, nu se ştie dacă afară sau în ţară, şi nu de şeful DSS.

În declaraţiile făcute în faţa Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, fostul şef CIE, generalul-locotenent ® Aristotel Stamatoiu avea să declare, la 26 ianuarie 1994, cu referire la episodul “Malta”, următoarele: “(…) Efectiv în Malta nu aveam posibilităţi, nici în zvon”[49]. Referindu-se la culegerea de informaţii din intimitatea cancelariilor occidentale[50], privind evoluţia de perspectivă a relaţiilor internaţionale şi a raporturilor Est – Vest, fostul şef al CIE avea să declare: “Da, aveam şi mai cunoşteam câte ceva, dar problemele erau la modul general. Noi nu am ajuns să cunoaştem nişte treburi concrete, înscrise în ordinea de zi. A trebuit să desprindem concluzii despre ce s-a discutat acolo din măsurile pregătitoare care au fost făcute înainte, din ce s-a mai aflat după, dar s-ar putea ca Direcţia de Informaţii a Armatei care era tot atât de interesată să fi avut ceva posibilităţi”[51].

Mărturisirile colonelului ® Ion Tameş, intitulate “Mărturia unui contraspion”[52], se constituie într-un ajutor extrem de preţios pentru istoricul, şi nu numai, interesat de perioada comunismului în România, de personalitatea unora dintre protagoniştii Revoluţiei Române din Decembrie 1989, prin evocarea unui episod extrem de fierbinte din culisele “Războiului Rece”. Un episod care se referă la deconspirarea unui spion occidental la Bucureşti, ataşatul militar “Caidul” (nume de cod în dosarele contraspionajului român), precum şi trădarea care s-a petrecut în sânul puterii comuniste de la Bucureşti, cu acceptul tacit, din motive încă neelucidate, al conducerii politico-militare şi de securitate a României socialiste. “Eroul” acestei trădări a fost generalul-locotenent Iulian Vlad, locţiitor al Ministrului de Interne cu rangul de secretar de stat, însărcinat cu coordonarea muncii de contraspionaj. Memorialistica post-revoluţionară acreditează ideea conform căreia Iulian Vlad, din postura de ultim şef al DSS, a contribuit în mod decisiv la victoria unei Revoluţii, pe care, mai apoi, memorialistica foştilor subordonaţi ai lui Iulian Vlad o denigrează în mod constant. O denigrarea făcută, foarte probabil, cu acceptul fostului ultim şef al DSS a cărui tăcere pare să ascundă multe din tainele Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Colonelul ® Ion Tameş dezvăluie trădarea unui important personaj politic comunist de la Bucureşti, nume de cod “W” în notele informative ale contraspionajului român, respectiv prim-viceprim-ministru al Guvernului Republicii Socialiste România şi membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR. După înaintarea raportului privind trădarea lui “W”, alias Gheorghe Oprea[53], generalul-locotenent Iulian Vlad nu numai că nu a ordonat luarea unor măsuri absolut obligatorii, din perspectiva gravităţii cazului şi a misiunii încredinţate de PCR, dar şi-a schimbat atitudinea şi a declarat că organele de contraspionaj ale DSS sunt intoxicate de către serviciile secrete străine care vor să compromită cadre de valoare ale aparatului de partid şi de stat. “Cei doi conducători ai Securităţii, Iulian Vlad, în special şi Tudor Postelnicu – singurii din asistenţă care cunoşteau identitatea suspecţilor de trădare – au făcut tot posibilul să respingă orice argument şi probe evidente, acreditând ideea că, vezi Doamne, ne-am afla în faţa unei acţiuni a spionajului occidental de a compromite cadre de valoare din conducerea de partid şi de stat, neacceptând posibilitatea trădării în pofida tuturor evidenţelor”[54], mărturiseşte colonelul ® Ion Tameş despre momentul în care a fost judecat, la 20 noiembrie 1982, în şedinţa Biroului Executiv al Consiliului de Conducere al Ministerului de Interne al RSR şi al DSS. Privite lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, ne intrigă şi nedumereşte faptul că paginile rezervate lui Iulian Vlad, de către istoricul Cristian Troncotă, în “Duplicitarii…” poartă titlul “Iulian Vlad – singurul român profesionist în fruntea Securităţii”[55]. Referindu-se la personalitatea fostului şef al DSS, generalul-maior ® Ionel Gal scrie: “Poziţia şi coabitarea generalului Vlad Iulian, adjunct al şefului Securităţii Statului, deci mâna dreaptă a lui Tudor Postelnicu şi apoi ministru secretar de stat, care a coordonat activitatea Securităţii peste două decenii, rămâne o enigmă, un mister. Era un ofiţer cu o cultură formată, manierat şi respectuos în relaţiile cu colegii şi colaboratorii săi. Principalele sale neajunsuri au fost însă frica, teama, lipsa unei poziţii ferme faţă de stările abuzive şi măsurile ilegale; conştient de multe stări negative nu a avut curajul să acţioneze situându-se, în multe cazuri într-o poziţie oscilantă şi duplicitară”[56]. Mărturisirile lui Ion Tameş, şi nu numai, ne relevă faptul că liderii DSS nu au fost nici pe departe acei români profesionişti din fruntea serviciilor secrete române care au înţeles, în baza informaţiilor obţinute cu mijloacele şi metodele muncii de informaţii, încotro ar fi trebuit să îndrepte corabia poporului român.

Cazul colonelului ® Ion Tameş şi cazul “W” sunt relevante pentru a înţelege duplicitatea, micimea de caracter şi intransigenţa revoluţionară a celor care lasă posterităţii, prin lucrările apărute după 1990, impresia că au salvat, printr-o acţiune conspirativă desfăşurată împotriva lui Nicolae Ceauşescu şi neimplicare decisivă, destinul românilor. Colonelul ® Viorel Roşu, fost cadru al DSS – Unitatea “F”, consideră că ordinele venite de la Cancelaria DSS către unităţile din subordine, cu ocazia desfăşurării Congresului al XIV-lea al PCR, aveau o “nuanţă represivă, în totalitate”[57]. Viorel Roşu mărturiseşte: “La prelucrarea lui, ofiţerii de securitate, dar şi de miliţie, grăniceri, trupe de securitate şi pompieri, au înţeles fiecare în funcţie de pregătire şi vechimea în aparat că lucrurile în România se îndreptau într-o direcţie greu de prevăzut. Cu toţii am urmărit la televizor desfăşurarea lucrărilor ultimei zile a congresului şi am închis apoi televizoarele scârbiţi de ceea ce am văzut. Ce se vorbea pe la colţuri, de fapt ce se aştepta de către români nu s-a produs. Ceauşescu fusese reales”[58].

Modul în care s-au comportat şefii DSS în cazul “W” şi, mai apoi, în decembrie 1989 confirmă întru-totul aprecierile din raportul STASI din 5 septembrie 1988: “Potrivit estimării părţii adverse (NATO – n.n.), efectivul de cadre al organelor de securitate române are o structură stratificată alcătuită din trei grupuri principale. Primul grup este format din cadre de conducere de nivel mai înalt, care îşi datorează poziţiile lui Ceauşescu şi ar putea supravieţui numai împreună cu el. Un al doilea grup, care include majoritatea lucrătorilor, îşi îndeplineşte sarcinile în mod profesionist pe baza unei concepţii despre datorie care este în esenţă nepolitică, aceşti lucrători putând servi şi sub o altă conducere. Al treilea grup este alcătuit în mod predominant din lucrători mai tineri, care se ocupă mai ales de carierele lor şi se abţin de la exprimarea unor puncte de vedere critice cu privire la sarcinile lor”[59]. Referindu-se la atitudinea ultimului şef al DSS, faţă de evenimentele aflate în derulare pe scena relaţiilor internaţionale şi aşteptările poporului român, colonelul ® Viorel Roşu scrie: “«Cei ce hotărăsc să piardă sunt şi cei mai puternici». Aceste cuvinte ale generalului (Iulian Vlad – n.n.) trebuiesc puţin analizate, clarificate, mai ales şi datorită faptului că Vlad Iulian a intrat de mulţi ani într-o silenzio stampa aproape cu toată lumea. (…) Ceea ce afirmaţi nu sunt de fapt decât vorbe…! Am participat la o şedinţă prin 1989 condusă de generalul Marcu (Ioan, şeful Consiliului Politic din DSS - n.n.), cel pe care l-aţi tolerat până la sfârşit. Ca de fiecare dată, a spus numai prostii, enormităţi, neuitând însă să ne atenţioneze că nu cumva să facă cineva altceva decât ce trebuie…! Aşteptam să plecăm mai repede, când deodată Marcu ne-a anunţat că ne veţi vorbi, că veţi fi alături de noi. Din păcate, am auzit aceleaşi fraze, critici la adresa personalului şi…că în viitorul apropiat evenimentele care pot apărea să ne găsească aproape. În gând mi-am pus o întrebare rapid, aproape de cine? Nu am putu atunci să-mi dau un răspuns. Am văzut la evenimente cât de aproape aţi fost de noi…!”[60].

O serie de ofiţeri superiori din fostul DSS[61] au acreditat ideea, în memorialistica lor, că Securitatea română ar fi avut o relaţie discretă de colaborare cu CIA împotriva KGB-ului. Difuzarea emisiunii “Piéces à conviction”, la 6 martie 2003, de către canalul francez de televiziune “France 3”, a amplificat discuţiile privind rolul CIA în România înainte de 1989 şi, mai ales, după. Istoricul Catherine Durandin a afirmat în cadrul emisiunii “Piéces à conviction” că CIA a reuşit “infiltrarea viitoarelor democraţii”[62], printre care România şi Bulgaria. “O muncă extraordinară a CIA, pentru recuperarea elitelor de opoziţie, care încă îşi mai produc roadele de infiltrare. Oameni care tăceau, dar erau nemulţumiţi; gorbaciovişti români, care nu aveau dreptul la cuvânt şi care au fost invitaţi în SUA, formaţi în SUA, câteva luni, relansaţi în circuit şi care acum sunt miniştri şi buni clienţi ai NATO”[63], declară Catherine Durandin. Generalul-locotenent ® Aristotel Stamatoiu a acreditat ideea, în faţa membrilor Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, că serviciile de informaţii occidentale au încercat în anii 1988 – 1989 să penetreze informativ DSS-ul României socialiste prin recrutarea unor ofiţeri de informaţii aflaţi la post în străinătate sau în misiuni temporare. Unii recrutaţi, care nu au vrut să spună, au lucrat mai departe, dar au fost depistaţi în ţară, alţii au venit să spună şi ori au intrat în joc, ori i-am retras din joc de la post ca să evităm, că ne-am dat seama că nu putem controla şi au ieşit din joc”[64], avea să declare fostul şef al CIE la 26 ianuarie 1994. Memorialistica foştilor şefi ai Securităţii române, destăinuirile lor şi ale unora dintre subordonaţi, încredinţate mass-media, încearcă să construiască imaginea unui serviciu secret de informaţii modern şi performant, pentru DSS-ul din decembrie 1989, precum şi a unei conduceri care a înţeles că trebuie să “protejeze instituţia” prin inactivitate[65], prin retragere în interiorul legii şi doar informarea şefului statului român de atunci[66]. În declaraţia fostului şef al DSS, generalul-colonel ® Iulian Vlad, din 31 martie 1990, privind instituţia Securităţii române în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, publicată de către cotidianul “Evenimentul zilei”, din perioada 14 – 18 septembrie 1992, se puteau citi următoarele: “Dându-mi tot mai mult seama de mersul ireversibil al lucrurilor, fiind în sinea mea convins că altă soluţie pentru salvarea ţării nu poate fi decât prin căderea dictatorilor şi în acest caz (“Scrisoarea celor şase” – n.n.) , ca şi în multe altele, am lăsat ca evenimentele să-şi urmeze cursul. (…) Declar şi subliniez că în anii din urmă şi mai ales în perioada care a precedat revoluţia, Securitatea n-a mai fost instituţia care se cerea să fie. Prin aceasta s-au facilitat în mod indirect acţiunile forţelor revoluţionare ale maselor populare împotriva regimului dictatorial al lui Ceauşescu[67].

Istoricul Alex Mihai Stoenescu creionează imaginea unui serviciu român secret de informaţii penetrat informativ de către CIA, într-o proporţie semnificativă, şi în foarte puţină măsură, ba chiar deloc, de către KGB şi care a ales, prin anumiţi ofiţeri superiori cu drept de comandă[68], să orienteze evoluţia României către o schimbare şi către Occident, prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu sau îndeplinirea lor în mod satisfăcător[69]. Interviurile realizate de către Alex Mihai Stoenescu conturează imaginea unui Departament al Securităţii Statului pro-occidental, însă neîngăduitor cu KGB şi GRU, prin intermediul UM 0110. Profesionalismul cadrelor din UM 0110 şi intransigenţa conducerii supreme a DSS nu au permis naşterea unei “opoziţii politice” în sânul PCR, de inspiraţie “gorbaciovistă”, cu efecte pe termen mediu şi lung în ceea ce priveşte drumul nostru în viitor[70]. Referindu-se la o atitudine unitară a Securităţii în decembrie 1989, Virgil Măgureanu concluzionează: “Securitatea, dacă a încetat să mai existe organic şi să funcţioneze, acesta este un fapt indubitabil. Sunt destule cazuri în care ofiţeri de Securitate, care au avut un rol în evenimentele care au precedat căderea, au căutat să se ascundă, să scape şi avem deja radiografia acelor cazuri. Securitatea, ca instituţie organică, acţionând pe baza unui plan şi acţionând unitar, eventual în baza unui ordin pentru probleme de criză, aşa ceva nu a existat. O spun cu toată răspunderea”[71].

Telefonul dat de către colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei I de Informaţii Interne (UM 0610) a DSS, cu acceptul foarte probabil al şefului DSS, lui Ion Iliescu, în ziua de 22 decembrie 1989, după ora 13.30, şi prezenţa acestuia la MApN, la ora 16.00, alături de comanda Armatei[72], de comandantul Comandamentului Trupelor de Securitate (CTS), general-maior Grigorie Ghiţă, şi de locotenent-colonelul Stan Gheorghe, adjunctul şefului Direcţiei a II-a Contrainformaţii Economice (UM 0617), relevă faptul că DSS-ul a ales să se subordoneze celor care păreau că deţin perspectiva preluării controlului politic asupra statului român[73]. În momentul în care “Grupul Iliescu” se bucura de susţinerea conducerii Armatei şi a mulţimilor ieşite în stradă, cadrele UM 0110 ardeau părţi importante din arhiva operativă[74], şi nu numai ele[75], cu gândul că viitorul era sumbru, dacă nu cel puţin nesigur. Şeful DSS-ului nu a fost prezent la întâlnirea de la sediul MApN din Drumul Taberei, însă l-a întâlnit pe Ion Iliescu în cursul după-amiezii de 22 decembrie 1989 la sediul fostului CC al PCR. Într-un interviu acordat lui Alex Mihai Stoenescu de către Ion Iliescu, la 2 decembrie 2004, se confirmă scena întâlnirii dintre fostul şef al DSS şi noul lider politic al României. “Eu, practic, nu-i cunoşteam pe nici unul din cei doi (generalii Ştefan Guşă şi Iulian Vlad – n.n.). Am receptat ca un fapt că îşi făceau datoria ca şefi ai instituţiilor lor. Mie mi s-a părut că Vlad a lucrat cinstit, dar…”[76], mărturiseşte Ion Iliescu. Regizorul Alexa Visarion lasă se înţeleagă, din mărturisirile sale privind cele petrecute în sediul fostului CC al PCR, după plecarea lui Nicolae Ceauşescu, că şeful DSS s-ar fi pronunţat vehement împotriva constituirii unui guvern sub bagheta lui Ilie Verdeţ[77], preşedintele Comisiei Centrale de Revizie a PCR.           

În seara de 22 decembrie 1989, generalul-maior Grigorie Ghiţă, comandantul CTS, l-a informat pe şeful DSS că a primit ordin să se subordoneze noului ministru al Apărării Naţionale, generalul-colonel ® Nicolae Militaru. “Grupului Iliescu” i se alăturase şi colonelul Gheorghe Ardeleanu, şeful USLA, pe care fostul locţiitor al şefului CIE, generalul-maior Ştefan Alexie, îl acuză de duplicitate în condiţiile în care după sosirea din vizita din Iran, şeful USLA sondează terenul în vederea unei posibile repoziţionări politice în vâltoarea acelor evenimente. Istoricul Marius Oprea consemnează mărturia colonelului Ion Hotnog de la Direcţia a II-a Contrainformaţii Economice privind prezenţa unui civil în grupul de generali care l-au întâmpinat pe Ion Iliescu la sosisrea în Comitetul Central şi care civil a participat în continuare la o sedinţă secretă a noii puteri. Civilul invocat de fostul ofiţer de securitate era generalul-maior Aurelian Mortoiu, şeful Direcţiei a III-a Contraspionaj din DSS[78]. Toate acestea demonstrează că Securitatea nu a fost un tot unitar în relaţia cu noua putere aflată în curs de constituire.

Raporturile dintre puterea revoluţionară, constituită în Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN), ca “organism al puterii de stat din România”[79], şi DSS vor fi, pentru început, normale. Întreaga activitate militară urma să fie coordonată de către Consiliul Militar Superior căruia i se subordonau toate unităţile MApN şi ale Ministerului de Interne, inclusiv DSS-ul. Generalul-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, s-a subordonat noului auto-impus Ministru al Apărării Naţionale, generalul-colonel ® Nicolae Militaru, încă din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989[80]. În condiţiile declanşării “fenomenului terorist”, USLA şi CTS au fost trecute sub comanda directă a Armatei în cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie 1989, iar în cursul dimineţii de 23 decembrie 1989, ora 05.00, CFSN-ul comunică prin intermediul Televiziunii că “Armata şi Securitatea cooperează pe deplin pentru a asigura stabilitatea în ţară şi liniştea cetăţenilor noştri”[81]. În acele momente, Securitatea ca instituţie fundamentală a statului român continua să existe şi se afla în slujba noii puteri şi a poporului. Şeful DSS-ului a transmis, în tot cursul nopţii, ordine “cu privire la intrarea în subordinea armatei a subunităţilor MI din teritoriu, de subordonare a securităţii judeţene[82], de a pune la dispoziţia armatei armamentul şi muniţia, de a pune sub pază şi a asigura securitatea documentelor”[83]. Generalul-colonel Iulian Vlad, şeful DSS-ului, va pleca la sediul MApN în cursul zilei de 23 decembrie 1989, chemat fiind de noul Ministru al Apărării Naţionale[84], pentru a putea fi ţinut sub observaţie împreună cu întreaga comandă a DSS-ului. În Nota telefonică cu nr. SA 2/905 a Marelui Stat Major, transmisă în cursul zilei de 23 decembrie 1989, sub semnătura generalului-maior Ştefan Guşă, prim-adjunct al MApN şi şef al MStM, se consemnează faptul că “în nici un caz nu vor pătrunde (Gărzile Patriotice –n.n.) în sediile organelor de miliţie şi securitate”[85] şi, totodată, “Miliţia şi Securitatea vor exercita în continuare toate atribuţiile care le-au revenit în strânsă legătură cu unităţile economice şi celelalte întreprinderi din cadrul localităţilor”[86]. În acele momente existenţa DSS-ul era acceptată de către CFSN iar cooperarea cu unităţile MApN era în curs de realizare. “În continuare, din ziua de 23 am fost la Ministerul Apărării Naţionale. Am continuat acţiunile noastre, m-am plâns şi gl. Militaru că se întâmplă ceva cu telefoanele care sunt întrerupte. A fost o şedinţă convocată de gl. Militaru cu toţi comandanţii de arme, de unităţi şi acolo locţiitorul meu, gl. Bucurescu, la fel s-a plâns de întreruperea telefoanelor, la care Militaru a spus că se va face ordine. Am stat acolo până noaptea de 24/25 decembrie, dar situaţia era grea că nu puteam să lucrez. Camarazii de la Ministerul Apărării aveau ce le trebuie: sistemul lor, grupul operativ, telefoane ale armatei cu care se putea comunica, eu nu aveam nici un adjutant, am cerut nişte oameni, mi s-a promis, dar nu au venit. În final, am cerut să vină şeful de la contrainformaţii militare, gl. Vasile, care a venit acolo, dar nici el nu a putut face mai mult”[87], mărturiseşte fostul şef al DSS în faţa Comisiei senatoriale.

În pofida neîncrederii care domnea între reprezentanţii CFSN şi ai MApN, pe de o parte, şi conducerea DSS-ului, pe de altă parte, în cursul zilei de 24 decembrie 1989 s-a întocmit de către Gelu Voican Voiculescu un punctaj privind culegerea de informaţii referitoare la organizarea grupurilor teroriste”[88] pe care urma să-l îndeplinească forţele Securităţii în cooperare cu cele ale MApN. Totodată, Gelu Voican Voiculescu aproba şi semna, în cursul zilei de 24 decembrie 1989, un document intitulat “Măsuri de organizare a activităţii de contracarare a acţiunilor grupurilor teroriste” în care se prevedea: “1. Trecere imediată la verificarea şi selecţionarea (pe răspunderea generalului-colonel VLAD IULIAN, asistat de colonel ŞARPE PAUL din Direcţia informaţii a MApN) individuală a cadrelor USLA susceptibile să fie folosite, operativ, în acţiunile de contracarare (capturare, nimicire, neutralizare) a grupurilor teroriste”[89]. Silviu Brucan va alimenta neîncrederea Armatei în Securitate şi comandanţii ei, în cursul nopţii de 24 spre 25 decembrie 1989, acuzând faptul că teroriştii “sunt de la Securitate”[90]. Discuţia dură dintre Silviu Brucan şi Iulian Vlad s-a bucurat de prezenţa lui Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, generalilor Nicolae Militaru, Vasile Ionel, viitor şef al MStM, Vasile Al. Gheorghe[91], general-locotenent şi şef al Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare (UM 0632) din DSS, şi Romeo Cîmpeanu, general-maior şi locţiitor al şefului Inspectoratului General al Miliţiei (IGM).În mod inexplicabil, în pofida prezenţei conducerii DSS în sediul Ministerului Apărării, sub un strict control al Armatei, au început să se desfăşoare acţiuni de forţă, în teritoriul naţional, împotriva sediilor Securităţii şi unităţilor din compunerea CTS. “După 23 decembrie 1989 asupra efectivelor marii unităţi şi a unităţilor au aplanat şi s-au abătut atacuri foarte grave, neconforme cu realitatea, s-a încălcat în mod abuziv onoarea şi demnitatea militară de către unele cadre de conducere ale Armatei a 4-a în frunte cu comandantul acesteia general colonel Iulian Topliceanu, astfel: s-a ordonat şi s-a publicat şi în presă că Brigada de Securitate se dezarmează şi depune armamentul şi toate mijloacele din dotare forţelor armate ale MApN; comanda marii unităţi şi a unor unităţi au fost supravegheate în perioada 24 – 29 decembrie 1989 de către grupe de ofiţeri, urmărind activitatea comandanţilor şi a întregului efectiv de cadre şi ostaşi; s-au instalat tancuri, TAB, precum şi ostaşi în poziţie de tragere în jurul comandamentului Brigăzii, Batalionului 15 Cluj, 51 Oradea; s-a controlat tot armamentul, muniţia şi mijloacele de transmisiuni, toată tehnica de transport şi toate încăperile; s-au cerut structurile organizatorice şi s-au verificat acestea, s-au făcut presiuni dure asupra cadrelor de comandă”[92], declara, în primăvara anului 1990, colonelul Vasile Mihalache, fost comandant al Brigăzii de Securitate Cluj în decembrie 1989. În perioada 22 – 26 decembrie 1989, unele subunităţi din trupele de securitate au fost dezarmate şi introduse în cazărmile Armatei, respectiv cazurile de la Zalău şi Baia Mare, în timp ce comandantul Batalionului 51 Securitate din Oradea a fost ameninţat, de către generalul-maior Nicolae Şchiopu, că va fi călcat cu tancurile Diviziei 11 Mecanizate “Carei” iar Divizia 81 Mecanizată de la Dej se pregătea să ocupe cazarma trupelor de securitate de la Tăşnad.

În Bucureşti, sediile unităţilor CIE au fost blocate de Armată şi supuse presiunii manifestanţilor care doreau să le ocupe. Generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir din Serviciul de Informaţii Externe (SIE) povesteşte în amintirile sale[93] cum a reuşit să deblocheze situaţia din jurul sediului unităţii sale (UM 0208), înconjurată de către manifestanţi, Gărzi Patriotice[94] şi militari aparţinând MApN, numai cu sprijinul comandantului Centrului Militar de la Sectorul 2 Bucureşti. Viitorul adjunct al directorului SIE din perioada 1990 – 1992, generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir mărturiseşte că în ziua de 23 decembrie 1989 a trimis în numele conducerii CIE o telegramă circulară grupelor operative externe, cerându-le să ia toate măsurile menite să asigure securitatea ambasadelor şi cifrului, să colaboreze cu şeful misiunii diplomatice şi cu personalul diplomatic aflat la post, urmând să primească noi instrucţiuni după formarea unui nou guvern. “A început o adevărată «vânătoare» de ofiţeri de informaţii în instituţiile sub acoperire şi la misiunile diplomatice româneşti din străinătate, unde personaje dubioase din diaspora română au forţat şi ocupat sediile reprezentanţelor diplomatice şi consulare, sub ochii îngăduitori ai poliţiei locale care nu a intervenit pentru asigurarea protecţiei sediilor diplomatice, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena”[95], consemnează Gheorghe Dragomir în lucrarea sa memorialistică. Totodată, cinci ofiţeri ai CIE aflaţi sub acoperire diplomatică au fost reţinuţi în diverse puncte de frontieră ale României, la intrarea în ţară, în ciuda paşapoartelor diplomatice pe care le posedau şi a faptului că făceau parte din delegaţii oficiale ale MAE. Erau acuzaţi de terorism. În Bucureşti, o unitate a CIE a fost atacată de manifestanţi şi s-a înregistra o primă victimă din rândul ofiţerilor CIE. “La această unitate - consemnează generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir - care acoperea informativ şi contrainformativ SUA şi Canada, s-a petrecut un fapt ieşit din comun pe care «istoricii» revoluţiei l-au trecut sub tăcere. Din rapoartele cadrelor acestei unităţi a rezultat că un camion militar în care se aflau persoane înarmate îmbrăcate în ţinute de camuflaj, a intrat în forţă în unitatea în cauză. Au fost arestate şi sechestrate cele 20 de cadre aflate în unitate, s-au devastat arhivele, care se refereau la agentura externă şi internă existentă pe spaţiile menţionate. În această învălmăşeală ofiţerul de serviciu nefiind orientat asupra modului de acţiune, a încercat să se opună «asediatorilor», însă a fost lichidat pe loc. Camionul cu arhiva, calculatoarele care conţineau baze de date secrete şi cei 20 de ofiţeri s-au «evaporat» în noapte”[96]. Ofiţerii acelei unităţi a CIE au fost eliberaţi dintr-o cazarmă a Armatei abia la mijlocul lunii ianuarie 1990, însă nu şi arhiva[97]. Într-un interviu acordat autorului acestor rânduri, în septembrie 2010, fostul şef al DIA, viceamiralul ® Ştefan Dinu, respinge cu fermitate faptul că sediile unităţilor CIE au fost luate cu asalt de către subunităţi ale MApN. “Este o variantă ticluită de ei ca să sune aşa, ca un atac la adresa Armatei, nemeritat însă”[98], declară viceamiralul ® Ştefan Dinu.

O scenă extrem de tulburătoare se va produce în acele zile la sediul Ministerului Apărării Naţionale unde generalul-maior Marin Neagoe[99], fostul comandant al Direcţiei a V-a Securitate şi Gardă (UM 0666) din DSS, era ţinut în arestul Ministerului Apărării şi era umilit şi batjocorit, după propria mărturisire[100]. În contextul desfăşurării “fenomenului terorist”[101], fostul şef al Direcţiei a V-a solicită scoaterea din arest la raport la generalul-locotenent Victor A. Stănculescu, deoarece ştia că fusese numit de către Nicolae Ceauşescu în funcţia de Ministru al Apărării Naţionale. În biroul fostului Ministru al Apărării, în prezenţa generalilor Stănculescu, Militaru, Hortopan şi Vlad, a colonelului Gheorghe Ardeleanu şi a inginerului Mihai Montanu din partea CFSN, fostul şef al Direcţiei a V-a încearcă să-i convingă pe capii Armatei că teroriştii nu sunt oamenii săi şi ordonă subordonaţilor săi să se adune la garajul Direcţiei a V-a unde urmau să fie inspectaţi de Mihai Montanu şi de generalii Iulian Vlad şi Ion Hortopan[102]. Scena descrisă în memoriile lui Marin Neagoe[103] este extrem de sugestivă pentru incapacitatea conducerii DSS, în speţă a generalului-colonel Iulian Vlad, de a-şi proteja ofiţerii subordonaţi a căror onoare militară şi demnitate umană erau lezate în mod grav. Neintervenţia şefului DSS în favoarea eliberării şefului Direcţiei a V-a este un lucru de neînţeles în condiţiile în care generalul-maior Marin Neagoe se prevala, în apărarea sa, de faptul că executase întocmai şi la timp, împreună cu subordonaţii săi, ordinele şefului DSS.

În cursul zilei de 24 decembrie 1989, din ordinul generalului-colonel ® Nicolae Militaru, în prezenţa generalului-colonel Ion Hortopan, comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, a şefului DSS, general-colonel Iulian Vlad, a unor ofiţeri din MStM şi a reprezentantului CFSN, Mihai Montanu, s-a realizat o revistă de front a Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă (USLA/UM 0620) la sediul unităţii. Totodată, sediul USLA a fost înconjurat, “pentru protecţia unităţii”[104], de TAB-uri ale Armatei şi de o subunitate de paraşutişti, în condiţiile în care efective ale Serviciului Special de Intervenţie al USLA erau solicitate în diverse puncte ale Bucureştiului pentru capturarea teroriştilor. “Colonelul Z. G., comandantul paraşutiştilor, a dovedit calităţile unui adevărat comandant: cinste, probitate, calmitate, competenţă, cooperare perfectă cu colonelul Ardeleanu şi comanda USLA. Prin el, într-o perfectă înţelegere, s-a realizat actul de comandă al unităţii, iar generalul Nicolae Militaru era la curent, permanent, cu situaţia reală din unitate. Pe parcurs, aceşti ofiţeri au rămas şi ei miraţi de neîncrederea manifestată făţiş de această unitate, de nenumăratele «informaţii» primite prin telefonul scurt”[105], consemnează locotenent-colonelul ® Teodor Filip într-o lucrare referitoare la istoria USLA.

Evenimentele petrecute în unele unităţi ale DSS-ului, inclusiv ale CIE, relevă că şeful DSS nu a anticipat în toată complexitatea lui fenomenul revoluţionar[106], iar soluţia aleasă a fost doar o tactică bună, pentru moment, însă strategia hotărâtă, cândva, pentru salvarea perspectivei aparatului de informaţii şi contrainformaţii românesc nu era una dintre cele mai bune. Securitatea cu toate componentele ei urma să se prăbuşească, în curând, definitiv, odată cu regimul Ceauşescu şi cu dispariţia PCR ca unică forţă politică conducătoare.

În cursul nopţii de 22 spre 23 decembrie 1989, legăturile telefonice ale DSS-ului cu unităţile din subordine, inclusiv cele ale CIE cu unităţile “acoperite”, au fost tăiate din ordinul colonelului Stelian Pintilie[107], adjunct al Ministrului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor (din 23 iunie 1984) şi care răspundea de Unitatea “R” (actualul Serviciu de Telecomunicaţii Speciale). În ziua de 25 decembrie 1989, conducerea Armatei a convocat la sediul din Drumul Taberei al MApN, pentru ora 12.30, o întrunire cu toţi şefii de unităţi centrale de securitate şi cei ai CIE pentru “comunicări de ordine”[108]. Ofiţerii din conducerea DSS şi CIE vor vedea cu proprii ochi tragedia petrecută cu echipajul de la USLA condus de locotenent-colonelul Gheorghe Trosca, şeful de stat-major al USLA. Şedinţa a fost extrem de tensionată datorită acuzelor permanent aduse Securităţii de către Nicolae Militaru, noul Ministru al Apărării Naţionale. Şeful DSS-ului părea să fie sub arest, după cum remarcau proprii subordonaţi, iar perspectiva Securităţii era din ce în ce mai sumbră. “Odată încheiată şedinţa, ofiţerii MApN au trecut la identificarea noastră după legitimaţiile de ofiţeri, pe care ni le-au returnat fără comentarii. În momentul în care se părăsea sala de şedinţe şi se pregăteau să ocupe cele două autobuze, cadrele DSS au fost supuse unui tir de arme automate din direcţia blocurilor situate la 200 metri în faţa intrării în curtea MStM. Din instinct, fiecare s-a adăpostit după dalele de beton, aşteptând încetarea focului”[109], mărturiseşte generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir, participant la acea şedinţă din 25 decembrie 1989. Relaţiile extrem de tensionate dintre conducerea Armatei şi ofiţerii DSS şi CIE, în pofida şedinţelor de lucru comune sau a apelului şefului DSS din 23 decembrie 1989[110], ora 06.00, se vor manifesta şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către unităţile de securitate şi de informaţii externe, astfel încât, după cum îşi aminteşte generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir din SIE, “tot mai multe voci din conducerea armatei se pronunţau deschis şi ferm că securitatea şi spionajul românesc au inventat problema iredentist-maghiară pentru a-şi justifica existenţa în faţa «dictatorului», cerând îndeosebi CIE să pună la dispoziţie, dosarele agenturii recrutate în interiorul organizaţiilor iredentist-maghiare din străinătate şi ale ofiţerilor CIE de legătură”[111].

Noua putere în stat emite, în cursul zilei de 26 decembrie 1989, Decretul nr. 4 privind trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale a Departamentului Securităţii Statului şi a altor organe din subordinea Ministerului de Interne. Pentru aparatul de informaţii şi contrainformaţii românesc lucrurile începeau să se precipite. În dimineaţa de 27 decembrie 1989 a reapărut un zvon destabilizator care alimenta frica că liderii CFSN vor fi asasinaţi. “În fiecare casă, un mort pe masă!” şi “De Crăciun aţi învins voi, de Anul Nou vom învinge noi!” erau zvonurile care alimentau suspiciunea Armatei şi a liderilor CFSN împotriva Securităţii. Gelu Voican Voiculescu, însărcinat cu siguranţa liderilor CFSN, emite, la 26 decembrie 1989, un nou document “tip chestionar, pentru identificarea provenienţei şi modului de operare a teroriştilor, indicând ca persoane ce ar trebui interogate pe Emil Bobu, Ion Dincă, Nicu Ceauşescu, Tudor Postelnicu, pe generalii Vlad, Stamatoiu, Bucurescu, Vasile şi colonelul Ardeleanu”[112].

Atmosfera de suspiciune împotriva conducerii DSS se amplifică în cursul zilei de 29 decembrie 1989 când noul vice-prim-ministru al Guvernului Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, elaborează un “Punctaj de probleme privind modalităţile de depistare şi reţinere a teroriştilor rămaşi în libertate”[113], cu caracter “strict secret”, înaintat prim-ministrului Petre Roman. În document se menţiona că “dictatorul Nicolae Ceauşescu a organizat acest aparat de teroare şi eventuală salvare personală din timp (poate de un an, poate de mai mulţi)”[114] şi, totodată, “pregătirea aparatului s-a făcut de către specialişti străini (sau autohtoni) după un plan complex”[115]. Documentul din 29 decembrie 1989 consemnează faptul că vice-prim-ministrul Gelu Voican Voiculescu cere “anchetarea de urgenţă de către organele specializate ale Ministerului Apărării naţionale în prezenţa şi cu concursul organelor Procuraturii Militare, a persoanelor asupra cărora există prezumţia că deţin date despre existenţa şi organizarea grupurilor de terorişti (Emil Bobu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Nicu Ceauşescu, general-colonel Iulian Vlad, general-maior Bucurescu Gianu)”[116]. Noul şef al Marelui Stat Major, generalul-colonel Vasile Ionel, adaugă pe document[117], după mărturisirile lui Gelu Voican Voiculescu, “Stamatoiu şi Vasile”. Totodată, în jurul noii puteri se învârteau o serie de persoane dubioase prin trecutul lor, precum Nicolae Doicaru[118], Virgil Măgureanu, care sub masca disidenţei anti-ceauşiste doreau o răfuială cu conducerea încă activă a DSS-ului. Silviu Brucan avea să fie catalizatorul tuturor acestor tendinţe revanşarde, mai mult sau mai puţin întemeiate, astfel încât a crescut presiunea asupra liderului CFSN, Ion Iliescu, pentru a ordona arestarea comenzii DSS[119].

În cursul dimineţii de 30 decembrie 1989, generalul-colonel Iulian Vlad a transmis, la ora 09.30, ordinul S/184 către “toate unităţile centrale şi teritoriale de informaţii ale Ministerului Apărării Naţionale”, respectiv fostele unităţi componente ale DSS, prin care a comunicat că din ordinul Ministrului Apărării Naţionale “se interzice cu desăvârşire distrugerea oricărui document[120] privind activitatea informativ operativă”[121] şi, totodată, şefii unităţilor centrale şi teritoriale de informaţii “vor lua măsuri de protecţie strictă a tuturor documentelor privind activitatea informativ-operativă, precum şi a întregului fond de arhivă”[122].

Prin Decretul nr. 33 al CFSN a fost desfiinţat, la 30 decembrie 1989, Departamentul Securităţii Statului, iar în cursul zilei de 31 decembrie 1989, fostul şef al DSS, generalul-colonel Iulian Vlad, a fost informat că trebuie să fie prezent la cabinetul Ministrului Apărării Naţionale la ora 13.00 şi nu la 11.00, iar, mai apoi, a fost informat că trebuie să se prezinte la ora 14.00 împreună cu adjuncţii săi, Gianu Bucurescu şi Aristotel Stamatoiu, şi cu şeful Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare. “Atunci când planul era aproape gata (de prindere a teroriştilor – n.n.), m-am dus cu el la raport la ministru, chiar am dat ordine, unul suna aşa: «Din dispoziţia ministrului Apărării Naţionale, gl. de armată Nic. Militaru, ordin tuturor şefilor unităţilor centrale şi teritoriale de informaţii…»; eu am fost de bună credinţă. Mi s-a spus atunci de col. Cerbu, care era la cabinet, mi s-a spus că mă primeşte la ora 14, dar să vin şi cu locţiitorii, dar gl. Alexie avusese un infarct şi nu l-am luat, mi s-a ordonat expres să-l iau şi pe gl. Vasile. Am avut un presentiment şi le-am spus celor de lângă mine că s-ar putea să nu ne mai vedem, iar când mă deplasam cu maşina la minister, la radio s-a anunţat arestarea mea”[123], declara fostul şef al DSS în faţa Comisiei Senatoriale.

În seara aceleiaşi zile, Gelu Voican Voiculescu, numit de Ion Iliescu la comanda structurilor fostului DSS, s-a întâlnit la ora 22.00 la sediul Ministerului de Interne cu comandanţii unităţilor de securitate proaspăt desfiinţate. Istoricul Marius Oprea consemnează faptul că “la întrunire, Voican, le-a garantat ofiţerilor DSS că noua putere nu va purta un război împotriva lor, ci se va limita doar la destructurarea instituţiei”[124]. Omul de legătură între Gelu Voican Voiculescu şi fostul DSS devine colonelul Gheorghe Goran[125], fost şef al Securităţii Municipiului Bucureşti. “În primele luni i-au fost date informaţii lipsite de importanţă şi informaţii despre situaţia din economie, probleme de aprovizionare, apa în baraje, chestiuni din acestea”[126], mărturiseşte fostul locţiitor al şefului CIE, general-maior ® Ştefan Alexie. Preocupările reprezentanţilor noii puteri în stat, în ceea ce priveşte viitorul aparatului de informaţii şi contrainformaţii românesc, sunt evidenţiate de redactarea, de către Gelu Voican Voiculescu din postura de vice-prim-ministru, a Ordinului nr. 1 al şefului Consiliului Siguranţei Naţionale în care sunt consemnate propuneri pentru noul Consiliu al Siguranţei Naţionale care era menit să înlocuiască activitatea fostului Departament al Securităţii Statului intrat în destructurare după desfiinţare. Lectura documentului ne relevă faptul că unul dintre şefii Securităţii, colonelul Goran Gheorghe, şeful Securităţii Municipiului Bucureşti, era nominalizat la comanda viitoarei Siguranţe a Municipiului Bucureşti, în timp ce la CIE era nominalizat colonelul Deaconescu Ion. Personalul Direcţiilor a V-a şi a VI-a se demiteau din funcţiilor lor, cadrele fiind “trecute în rezervă, cu excepţia acelora care s-au dovedit loiali prin misiunile îndeplinite”[127]. În document se mai specifica: “Direcţia IV va fi încadrată cu ofiţeri MApN loiali revoluţiei; actuala încadrare va fi redistribuită la unităţile MApN ca ofiţeri trupă sau specialişti, conform pregătirii acestora; prima măsură va consta în eliberarea de către ofiţerii CI (contrainformaţii –n.n.) a birourilor ocupate, odată cu documentele aflate asupra lor. Această documentaţie va fi predată organelor de comasare a unităţilor”[128]. Documentul făcea referire, în finalul său, la faptul că erau consideraţi ca “intraţi în inactivitate până la noi ordine”[129] următorii foşti şefi ai DSS: general-colonel Iulian Vlad, general-locotenent Vasile Al. Gheorghe[130] şi general-maior Gianu Nicolae Bucurescu[131]. Documentul emis de către Gelu Voican Voiculescu a rămas doar pe hârtie, fără nici o valoare juridică practică. Evenimentele aveau să se succeadă cu repeziciune, iar viitorul aparatului de informaţii şi contrainformaţii românesc avea să fie cu totul altul.

Generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir îşi aminteşte că la venirea serii de 31 decembrie 1989, în jurul orei 20.00, a observat că “«vechea gardă» a conducerii CIE nu era prezentă, depunându-şi chiar în aceeaşi zi cereri de pensionare”[132]. Sediul central al CIE a fost înconjurat de TAB-uri ale MApN, în seara aceleiaşi zile, sub pretextul că există o informaţie conform căreia “cadrele CIE, aflând de arestarea şefului CIE, pregătesc o lovitură de stat”[133]. Echipa CFSN care şi-a făcut apariţia era formată din Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu[134], Nicolae Doicaru[135] şi general-locotenent Marin Pancea. Cadrele CIE au fost informate că, până la noi ordine, instituţia va fi condusă de către generalul-locotenent Marin Pancea[136] care preluase şi coordonarea activităţii DIA[137]. Fostul comandant de unitate din CIE, Gheorghe Dragomir, consideră că în acea seară de 31 decembrie 1989, a început operaţiunea prin care “CIE urma să fie «topit» în DIA”[138]. Gheorghe Dragomir consideră că în umbra reorganizării spionjaului extern românesc se afla un personaj politic, denumit “Profesorul”[139], care “ţintea crearea unui serviciu secret mamut (o replică a DSS) cu o componenţă internă şi una externă a cărui conducere i se promisese”[140]. Dorinţa “Profesorului” intra în conflict cu interesele DIA care dorea să absoarbă CIE în interiorul organismului său. “CIE devenise o «plăcintă» atractivă pentru noua putere care se «războia» pentru a-şi împărţi conducerea serviciilor secrete în funcţie de interesele celor care trăgeau sforile din umbră şi de multe ori se încurcau în propriile intrigi. Din acel moment s-a declanşat o cursă «nebună» de preluare a dosarelor personale ale cadrelor CIE din centrală şi exterior inclusiv dosarele întocmite acestora de unitatea de contrainformaţii. Saci plini cu asemenea documente erau încărcaţi în camioanele armatei şi transportate la DIA pentru «studiere şi evaluare». A venit rândul apoi dosarelor ofiţerilor deplin conspiraţi şi «ilegalilor» implantaţi în diverse ţări, apoi agenturii din rândul românilor şi străinilor”[141], concluzionează generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir. Viceamiralul Ştefan Dinu, şeful DIA, a declinat propunerea de a comanda CIE[142], după cum afirmă Virgil Măgureanu, urmând să preia, în curând, comanda fostelor UM 0110 şi UM 0625 contopite într-o nouă structură de contrainformaţii în organigrama MApN.

În cursul zilei de 3 ianuarie 1990, Ion Iliescu, preşedintele CFSN, a sunat la sediul central al CIE şi a cerut să fie informat generalul-maior ® Mihai Caraman[143] că este aşteptat a doua zi, 4 ianuarie 1990, la ora 09.00, la Palatul Victoria. Generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir este cel care mai menţinea, în acele momente, contactul cu Mihai Caraman şi l-a sunat pentru a-i comunica solicitarea lui Ion Iliescu. Mihai Caraman s-a prezentat a doua zi la biroul preşedintelui CFSN, ignorând faptul că în anticameră se afla “Profesorul” şi refuzând orice discuţie cu acesta. După discuţiile avute cu Ion Iliescu şi, mai apoi, cu cadrele de conducere ale CIE, Mihai Caraman a fost rechemat în cadrele active şi numit, la data de 18 ianuarie 1990, adjunct al MApN şi comandant al CIE cu rang de secretar de stat în MApN (18.01.1990 – 13.12.1990). “Primele dezamăgiri – notează generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir – la nivelul cadrelor tinere din SIE au apărut în momentul în care generalul (Mihai Caraman – n.n.), odată stabilizată situaţia instituţiei, a trecut la reactivarea unor cadre aflate în rezervă, sau care s-au manifestat după evenimente (din 1989 – n.n.), ca «dizidenţi» sau marginalizaţi de vechea conducere a CIE”[144]. Noua conducere a CIE a întâmpinat numerose dificultăţi prentru a putea prelua, din nou, controlul asupra sediilor CIE “ocupate de armată din ordinul verbal al ministrului Militaru, pentru care nu existau procese-verbale şi inventare de preluare în administrare, noii «ocupanţi» refuzând să accepte restituirea acestora”[145]. Fostul adjunct al directorului SIE, generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir mărturiseşte că un rol extrem de important în atenuarea acestor tensiuni dintre CIE şi Armată l-a jucat vice-prim-ministrul Gelu Voican Voiculescu. Referindu-se la reorganizarea spionajului extern românesc, generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir scrie: “Noul serviciu «imaginat» de noua conducere avea în vedere revenirea la un organism mamut în care ponderea cadrelor şi funcţiilor bine retribuite să revină departamentului administrativ şi logistic. În acest proiect de reorganizare îşi găseau un loc călduţ, o serie de «prieteni» şi «clienţi» ai noii conduceri”[146]. Era doar începutul unui comportament care va conduce, peste puţin timp, la scandaluri de presă în care a fost implicat SIE şi directorul Mihai Caraman[147].

La 8 februarie 1990[148], prin Decretul nr. 111 al CFSN, a fost reorganizat CIE, aflat tot în componenţa MApN, iar la 13 decembrie 1990 este promulgată Legea nr. 39 care stipulează înfiinţarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE)[149], subordonat Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). În funcţia de director al SIE este reconfirmat Mihai Caraman (13.12.1990 - 09.04.1992)[150]. A fost înlocuit din funcţie la 9 aprilie 1992 şi trecut în rezervă cu gradul de general-colonel. Noul director al SIE avea să devină colonelul dr. Ioan Talpeş[151] din MApN, fost consilier prezidenţial, cu rang de vice-ministru, pe probleme de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională, al preşedintelui Ion Iliescu.

În ianuarie 1990, după desfiinţarea fostului Departament al Securităţii Statului, s-a ordonat de către conducerea Armatei ca fostele unităţi de Securitate să înainteze tabele cu personalul din compunere, precum şi cu misiunile pe care le îndepliniseră în conformitate cu fişa postului, pentru a se putea face noile organigrame. Generalul-locotenent Gheorghe Logofătu coordona, din ordinul Ministrului Apărării Naţionale, activitatea de destructurare a DSS-ului. La 4 ianuarie 1990 a fost numit, prin Decretul nr. 19[152] al preşedintelui CFSN, adjunct al Ministrului Apărării Naţionale urmând să conducă rămăşiţele Securităţii. UM 0195 (Contrainformaţii Externe), Direcţiile a IV-a[153] şi a V-a din DSS, UM 0110, Consiliul Politic al DSS, Unitatea Specială “T” pentru Instalaţii Tehnice (UM 0639), Comandamentul pentru Tehnică Operativă şi Transmisiuni şi Securitatea Municipiului Bucureşti au fost desfiinţate. Efectivele UM 0110 au fost integrate fostei Direcţii de Contraspionaj împreună cu cei de la UM 0650 (Serviciul Independent pentru Comerţ Exterior) şi UM 0500 (Serviciul Independent pentru Protejarea Secretelor de Stat). Serviciul “D” - Dezinformare a fost subordonat CIE iar ICE “Dunărea” (UM 0107) se contopea cu “Romtehnica” din cadrul MApN. Conducerea MApN a trecut în rezervă cadrele care aveau 50 de ani împliniţi, respectiv peste 2.000 de cadre ale fostului DSS, după cum afirmă colonelul ® Viorel Roşu în memoriile sale. Generalul-colonel Victor A. Stănculescu avea să declare mass-media, la 21 februarie 1990, la o săptămână după preluarea funcţiei de Ministru al Apărării Naţionale, următoarele: “Au fost desfiinţate unităţi ale Departamentului, iar efectivele lor au fost trecute în rezervă – Direcţia V de pază şi ordine (437 cadre), Direcţia IV de contrainformaţii militare (1.037 cadre din care 611 trecute în rezervă, iar unele arestate). Au fost trecute în rezervă 1.844 cadre ale Securităţii Municipiului Bucureşti şi ale judeţelor Timiş, Sibiu, Braşov, Cluj. (…) În total, la 22 decembrie 1989, efectivele aparatului central şi teritorial de Securitate însumau aproximativ 8.400 de cadre”[154]. Referindu-se la atmosfera din acele clipe şi la perspectivele profesionale şi materiale ale fostelor cadre ale DSS, hotărâte de conducerea MApN, colonelul ® Viorel Roşu scrie: “În loc să aşeze funcţiile după schema fostului DSS, le-a creat după cele existente în structura sa. Astfel, şeful de serviciu de la Securitate a devenit şef de secţie, mai mare la prima vedere, dar mai mic la retribuţie. Ce folos că puteai ajunge general-maior dacă clasa de salarizare se reducea corespunzător, iar salariul scădea destul de mult”[155].

La începutul anului 1990, începuse să se manifeste, în sânul noii structuri de putere, lupta surdă pentru acapararea resturilor Securităţii şi a secretelor acesteia. Gelu Voican Voiculescu, vice-prim-ministru al Guvernului Roman, propune la începutul lui ianuarie 1990 o primă reformare a structurilor ministerelor de forţă. Documentul i-a fost înaintat preşedintelui Ion Iliescu pentru analiză şi aprobare[156]. Ion Iliescu nu a dispus nici o măsură în ceea ce priveşte propunerile înaintate de către vice-prim-ministru. Ion Iliescu nu agrea perspectiva unui “Consiliu al Siguranţei Naţionale” pe motiv că “termenul «Siguranţă» - scrie istoricul Marius Oprea - trimitea la perioada antebelică, o epocă deloc pe placul fostului preşedinte al CFSN, care şi-a amintit din nou de suferinţele tatălui său, ilegalist comunist închis în lagărul de la Târgu Jiu”[157]. La 25 ianuarie 1990, viceamiralul Ştefan Dinu a preluat comanda structurii de contraspionaj a fostei Securităţi în prezenţa generalului-locotenent Gheorghe Logofătu şi a circa 400 – 500 de ofiţeri. După prezentarea noului comandant, s-a comunicat că pentru un timp vor fi sistate acţiunile operative, cu excepţia celor aflate în derulare şi pentru care trebuia solicitată aprobarea conducerii. Viceamiralul ® Ştefan Dinu consemnează în memoriile sale: “În al doilea rând, pentru a cunoaşte la cel fel de misiuni au participat pe timpul Revoluţiei, fiecare (ofiţer de securitate – n.n.) trebuia să prezinte un raport detaliat cu descrierea pe zile şi ore a activităţilor executate, menţionând şi persoanele care pot confirma cele declarate. În al treilea rând, ofiţerilor care aveau vârsta şi anii de serviciu împliniţi le-am oferit prilejul pensionării, cerându-le doar un scurt raport prin care să dorească acest lucru. Urmare a acestei oferte, numeroase cadre au preferat să se pensioneze sau chiar să treacă în rezervă. Prin această opţiune, mulţi ofiţeri s-au eliberat de teama verificării activităţii din zilele Revoluţiei, pe noi interesându-ne numai situaţia celor care rămâneau în unitate”[158].

În condiţiile în care Armata îşi întărea potenţialul informativ şi contrainformativ, inclusiv cu cel al CIE, vice-prim-ministrul Gelu Voican Voiculescu a hotărât să construiască o structură informativă nouă pusă la dispoziţia premierului Petre Roman. Evenimentele de la începutul anului 1990, respectiv 12 ianuarie şi cele din 28 – 29 ianuarie, au convins Guvernul că este nevoie de informaţii, de certitudini[159]. La 7 februarie 1990[160] se înfiinţează în cadrul Ministerului de Interne, în baza Decretului nr. 100 al CFSN, un serviciu de informaţii denumit “Serviciul pentru Paza Obiectivelor de Interes Politic” (UM 0215) subordonat direct Ministrului de Interne. În compunerea UM 0215 vor intra cadre de la fosta Securitate a Municipiului Bucureşti (SMB) şi de la fosta Direcţie a IV-a[161]. “Au mai intrat în 0215 - povesteşte colonelul ® Viorel Roşu -, individual, ofiţeri din foste structuri ale Securităţii desfiinţate, revoluţionari, tot felul de civili…era un talmeş-balmeş. Nu avea filaj şi investigaţii, însă în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei apare o «Direcţie de supraveghere şi investigaţie». (…) Înclin să cred că, desfiinţându-se SMB-ul, cei de la Miliţie, transformaţi în Poliţie, au căutat să-şi refacă structura proprie de filaj şi investigaţii. Astfel că, în evenimentele de după '89 vom întâlni personaje implicate în tot felul de acţiuni, despre care s-a spus generic că sunt foşti securişti, dar nimeni nu a produs vreo dovadă”[162]. În procesul de constituire al UM 0215, Gelu Voican Voiculescu va fi ajutat de către Nicolae Doicaru şi colonelul Viorel Tache, care lucrase în UM 0920 (precursoarea UM 0110). Colonelul Viorel Tache[163] fusese mutat de la DIE la SMB la “Serviciul de înscrisuri periculoase” şi era, în acele momente, consilierul personal al vice-prim-ministrului Gelu Voican Voiculescu. UM 0215 era condusă de colonelul Florin Calapod[164] şi se structura pe două diviziuni: cea de informaţii, condusă de colonelul Ion Condoiu din fostul DSS, şi cea pentru protecţia cadrelor. Diviziunea de Informaţii a UM 0215 era formată din: 1) Serviciul de luptă şi intervenţie antihuliganică ; 2) Serviciul delincvenţă şi parazitism şi 3) Serviciul de supraveghere al partidelor politice. Colonelul® Viorel Roşu, fost cadru şi al UM 0215, confirmă, alături de numeroase articole din mass-media, că UM 0215 a fost implicată, în perioada de început, a existenţei ei, şi nu numai, în acţiuni de poliţie politică, de intimidare a opozanţilor Puterii, în fenomenul “Piaţa Universităţii” şi în evenimentele din 13 – 15 iunie 1990[165]. După evenimentele din 13 - 15 iunie 1990, “Serviciul de supraveghere al partidelor politice” din cadrul UM 0215 a fost desfiinţat. Sub comanda generalului Dan Gheorghe (1993 – 1997), UM 0215 avea să rivalizeze ca putere şi influenţă cu SRI-ul lui Virgil Măgureanu.

Înfiinţarea UM 0215, precum şi simpatia manifestată deschis de către şeful SIE faţă de premierul Petre Roman, au amplificat confruntarea surdă dintre centrele de putere existente în Palatul Victoria astfel încât s-au creat, după cum mărturisea un contemporan al acelor clipe, generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir din SIE, “premizele primelor confruntări între cele două palate la care au fost antrenate, din păcate, şi serviciile de informaţii, fiecare dintre protagonişti căutând să realizeze «breşe» în tabăra cealaltă”[166].

În cursul zilei de 23 ianuarie 1990, Virgil Măgureanu va solicita în scris premierului Petre Roman un necesar de 40 de autoturisme Dacia şi o serie de facilităţi menite să-l ajute pe consilierul preşedintelui Ion Iliescu să constituie o structură de informaţii. “Toate cele solicitate erau ca urmare a unei puneri de acord anterioare cu preşedintele Iliescu”[167], mărturiseşte Virgil Măgureanu. Necesarul cerut Guvernului de către viitorul director al SRI este impus de către faptul că fostele secţii judeţene de securitate erau blocate în a se desfăşura în urma preluării în logistica Armatei. “Unităţile operative ale fostei Securităţi fuseseră pur şi simplu blocate. (…) Unităţile fuseseră retrase şi ţinute în consem şi doi: că fuseseră lipsite de orice mijloace materiale ca să poată funcţiona”[168], declară Virgil Măgureanu.

După debarcarea lui Nicolae Militaru de la conducerea MApN, la 16 februarie 1990, ca urmare a revoltei ofiţerilor din MStM, sub influenţa acţiunilor CADA, dar şi cu sprijinul mai mult sau mai puţin discret al vice-prim-ministrului Gelu Voican Voiculescu, sprijinit de o serie de foşti ofiţeri de la Direcţia a IV-a din DSS şi din Consiliul Politic Superior al Armatei, ministrul Apărării, Stănculescu, a convocat, la 23 februarie 1990, cadrele de conducere din fostul DSS. Colonelul Gheorghe Diaconescu, fost adjunct la Direcţia a III-a Contraspionaj, a făcut o prezentare a situaţiei operative. Virgil Măgureanu se afla în prezidiu. Referindu-se la acea întâlnire, colonelul ® Viorel Roşu lansează primele acuzaţii de “poliţie politică” de după 1989 la adresa viitoarelor cadre de conducere ale SRI. Cererea colonelului Gheorghe Diaconescu de a se continua urmărirea informativă asupra părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, care urma să sosească curând în România, a surprins pe unii dintre participanţii la întâlnirea din 23 februarie 1990[169]. În acest timp, colonelul Mihai Stan, fost cadru al Unităţii “D” - Dezinformare, şi generalul-maior ® Neagu Cosma[170], fost şef al Direcţiei a III-a Contraspionaj până în august 1973, formaseră o echipă cu sediul în Ministerul Turismului şi pregăteau naşterea unui serviciu de informaţii după modelul fostului Serviciu Special de Informaţii (SSI). Rememorând acele momente, Virgil Măgureanu consideră că înfiinţarea SIE a grăbit găsirea unei soluţii pentru rezolvarea şi a problemei informaţiilor interne. “Nu era vorba de un grup operativ, care să strângă informaţii, ci de un grup de studiu, pentru că la Palatul Victoriei oricum nu aveam loc, şi atunci s-a cerut acel spaţiu de la Ministerul Turismului. S-au adus documentele necesare de pe unde erau ca să se poată studia tema dată, şi eu l-am informat pe domnul Ion Iliescu că urmează să se pună la punct acel documentar şi să se ia hotărâri în consecinţă, inclusiv cu organigramele viitoarei structuri”[171], mărturiseşte Virgil Măgureanu cu referire la grupul de lucru care pregătea înfiinţarea SRI-ului.

Virgil Măgureanu lasă se înţeleagă, în mod foarte clar, în declaraţiile sale, că Armata se dovedea în acele clipe principalul concurent în lupta declanşată pentru a deţine ceva din sistemul informaţiilor din România. Resentimentele dintre cele două instituţii ieşite din vâltoarea acelui decembrie 1989, de neuitat, se pot observa şi în memoriile viceamiralului ® Ştefan Dinu care adnotează: “Nu mă pot abţine să nu amintesc că în anii ce au urmat Revoluţiei, unele mijloace ale mediei interne şi externe au adus o serie de critici la adresa armatei, reproşându-i subordonarea structurilor fostei securităţi. Fireşte că nemulţumiţi şi supăraţi n-au fost decât acei profitori din structurile securităţii cărora armata le-a întrerupt veniturile nemeritate şi le-a limitat substanţial favorurile, dar acei nemulţumiţi ar fi trebuit mai degrabă să-şi exprime recunoştinţa faţă de armată, care le-a servit drept pavăză împotriva răzbunării mulţimilor”[172]. Chemarea şi dorinţa generalului-colonel Iulian Vlad (“Credeţi în noi! Ajutaţi-ne şi nu vă vom trăda încrederea!”) din dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989 se pierduse în vâltoarea Revoluţiei.

Evenimentele petrecute la Târgu-Mureş în 19 - 20 martie 1990 au pus în dificultate extremă noile autorităţi ale statului[173]. Nevoia unui serviciu de informaţii devenise extrem de acută[174]. La 26 martie 1990 prin decretul nr. 181 a fost înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată în domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. În funcţia de director a fost numit Virgil Măgureanu[175]. Se încheia astfel o etapă importantă în istoria aparatului de informaţii şi contrainformaţii românesc, perioadă marcată de destructurarea fostului DSS, simbol al regimului comunist, în vâltoarea Revoluţiei Române din Decembrie 1989, precum şi în etapa post-decembristă. O etapă extrem de importantă, şi critică în acelaşi timp, în efortul de construire a instituţiilor necesare funcţionării statului democratic.

Într-o conferinţă de presă susţintă pe 23 aprilie 1990, Virgil Măgureanu va declara că una dintre sarcinile SRI, printre altele, va fi cea de prevenire a “acţiunilor destabilizatoare de orice fel”. SRI va fi implicat în evenimentele din 13 - 15 iunie 1990 (Operaţiunea “Dâmboviţa”)[176], precum şi în numeroasele jocuri de culise din umbra puterii post-decembriste. Referindu-se la rolul şi locul SRI în acele prime clipe de început ale noii democraţii româneşti, istoricul Marius Oprea scrie: “O primă şi vagă apreciere a rolului jucat de Serviciul Român de Informaţii în cursul mineriadei avea să vină în iunie 1993, când Virgil Măgureanu a prezentat comisiei parlamentare de control primul său raport. De la Ministerul de Interne sau cel al Apărării nu au venit vreodată precizări”[177]. Chestionat asupra moralităţii gestului de a reîncadra în SRI numeroşi ofiţeri de securitate[178], Virgil Măgureanu face apel la istorie, respectiv la practica recuperării de către serviciile de informaţii ale Aliaţilor Occidentali a foştilor ofiţeri de informaţii germani din Gestapo, SD şi Abwher, considerând că “într-un regim democratic, cei care au comis crime se descalifică din start”[179]. În mod surprinzător, fostul director al SRI acuză, în 2009, lipsa de profesionalism a fostelor cadre de securitate acceptate în SRI. “Era vorba – mărturiseşte Virgil Măgureanu - de o descalificare profesională. A fost cel mai grav lucru cu care ne-am confruntat. În destule cazuri, ofiţerii de Securitate erau slab pregătiţi pentru munca de informaţii profesionistă”[180]. Publicistul Mihai Pelin, unul dintre cei mai competenţi specialişti[181] în istoria serviciilor româneşti de informaţii şi contrainformaţii şi, totodată, un apropiat al fostului director Virgil Măgureanu, susţine că în mandatul fostului director al SRI (26 martie 1990 – 25 aprilie 1997), securiştii au fost acceptaţi în instituţie[182], însă au fost rotiţi. “Nu i-a lăsat să facă sistem şi nu a jucat cum ar fi vrut ei să joace”[183], apreciază Mihai Pelin, în timp ce cadrele venite de la MApN au fost “ajutate” să părăsească SRI-ul. “Procedeele utilizate au fost dintre cele mai infamante – de la blocarea executării ordinelor acestora, până la compromiterea unor iniţiative operative”[184], scrie viceamiralul ® Ştefan Dinu.

În structura viitoarei comunităţi informative a României post-decembriste[185] aveau să intre, cu timpul, şi alte instituţii cu atribuţii, pentru început limitate dar extinse pe parcurs, în domeniul culegerii de informaţii: Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS), Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie (SIPA) din Ministerul Justiţiei. La 26 decembrie 1989, conducerea MApN a hotărât constituirea unui grup de patru ofiţeri MApN, care să asigure protecţia fizică a membrilor marcanţi ai CFSN. Pe structura acestui grup s-a constituit prin Decretul nr. 204 din 7 mai 1990, emis de Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională (CPUN), Unitatea Specială de Pază şi Protocol (USPP), în subordinea Ministerului Apărării Naţionale (în componenţa Brigăzii de Gardă), cu misiunea de a asigura protecţia şi paza demnitarilor. După promulgarea Legii nr. 51/26 iulie 1991 privind siguranţa naţională a României, USPP a căpătat denumirea de Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP), devenind un organ de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale”. Presa a comentat de-a lungul timpului faptul că în cadrul SPP au activat numeroşi ofiţeri din fosta Direcţie a V-a a DSS. La 18 decembrie 1992, printr-o hotărâre a CSAT, se înfiinţează Serviciul de Telecomunicatii Speciale (STS) pe structura fostei Unităţi Speciale “R” a fostului DSS. Desprinderea totală a telecomunicaţiilor speciale din structura MApN se va face mai întâi prin HG nr. 229 din 27 mai 1993, care a stabilit unele măsuri de organizare şi funcţionare a STS ca organ central de specialitate în domeniul telecomunicaţiilor speciale, iar cadrul legal de funcţionare a fost stabilit prin adoptarea Legii nr. 92/1996.

MApN a păstrat structura DIA până în februarie 1991 când DIA îşi schimbă denumirea în Direcţia de Cercetare a Armatei, iar în septembrie 1993 în Direcţia Informaţii Militare. Se constituie, totodată, Direcţia de Contraspionaj a MApN, la 14 mai 1990, prin Ordinul M 41/1990, cu atribuţii şi cadre de la fosta Direcţie a IV-a Contrainformaţii Militare şi care îşi intră efectiv în atribuţii la 24 aprilie 1990. Şeful acestei structuri va fi generalul de divizie Victor Negulescu, fost ataşat militar al României la Roma în decembrie 1989. Ordinul M 98/1990 al Ministrului Apărării Naţionale specifică faptul că Direcţia de Contraspionaj este “o unitate specializată care organizează, planifică, execută şi coordonează activităţile operativ – informative în scopul prevenirii, descoperirii şi contracarării actelor ostile ale serviciilor de informaţii străine îndreptate împotriva Armatei Române”[186].

Aparatul de informaţii şi contrainformaţii românesc, grupat la 22 decembrie 1989 sub stindardul Departamentului Securităţii Statului, identificat ca fiind un instrument de represiune al regimului comunist, avea să se prăbuşească sub loviturile mulţimii de revoluţionari, împreună cu regimul Ceauşescu, beneficiind, mai apoi, şi de un adversar implacabil, Armata Română. În finalul lucrării sale (Trecutul nu se prescrie. SIE&SRI), Mihai Pelin concluzionează asupra istoriei acestei instituţii - Securitatea - scriind: “În realitate, Securitatea a fost, în anii gloriei sale, o furnizoare incontinentă de trădători ai proprilor ei idealuri. Astăzi nu mai contează de ce au ales libertatea unul sau altul din numeroşii ei ofiţeri fugiţi sau rămaşi în afara hotarelor ţării, contează doar faptul că Securitatea, înainte de a teroriza populaţia civilă şi a învinui diverşi cetăţeni de intenţii de trădare de ţară, ar fi trebuit să-şi supravegheze cu un plus de atenţie propriile efective. Deoarece ei, securiştii, dezertând într-o veselie, au adus prejudiciile cele mai grave siguranţei statului comunist”.

Mareşalul Ion Antonescu considera că “statul a avut în toate unghiurile pământului şi va avea în toate timpurile valoarea aceluia care trecător conduce”[187]. Valoarea corpului de comandă al aparatului de informaţii şi contrainformaţii românesc, în acel decembrie 1989, a fost îndoielnică în ceea ce priveşte necesităţile impuse de funcţionarea unui serviciu secret modern, flexibil, imaginativ şi devotat unui ideal şi interes naţional. Duplicităţile generalului Iulian Vlad, laşităţile lui Gianu Bucurescu, “jocurile” lui Stamatoiu şi Raţiu etc. relevă un mod de a fi şi de a înţelege al liderilor “intelligence”-ului românesc, din acele timpuri, care îmi dau dreptul de a considera că retragerea în interiorul legii şi doar informarea şefului statului a reprezentat o decizie care putea trezi speranţe pentru viitor, pentru conservarea unei situaţii existente, însă pe termen lung s-au pierdut oamenii, arhivele şi credibilitatea serviciului secret român ca instituţie.

Şefii Securităţii nu au permis şi nu au încurajat, cu metodele şi mijloacele specifice muncii de “intelligence”, existenţa unei alternative politice la clanul Ceauşescu, a unei opoziţii în PCR cu efecte benefice în planul vieţii noastre de zi cu zi şi a perspectivei istorice. În condiţiile în care memorialistica foştilor ofiţeri de securitate, preluată de către Alex Mihai Stoenescu, lasă să se înţeleagă că Securitatea a infiltrat anturajul lui Mihail Gorbaciov[188] şi a aflat tainele “perestroikăi”[189], întrebarea care se naşte este legată de modul în care liderii “intelligence”-ului românesc au pregătit o perspectivă pentru poporul român, precum colegii de la KGB&GRU[190] pentru poporul rus[191], o alternativă la baia de sânge din decembrie 1989. “Credeţi în noi! Ajutaţi-ne şi nu vă vom trăda încrederea!”, cerea generalul-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989. Era mult prea târziu. Românii nu mai puteau avea încredere, istoria era din ce în ce mai grăbită să întoarcă filele de calendar, iar oamenii erau gata să se lase împuşcaţi pentru visurile lor, pentru credinţele lor.

Studiul a fost publicat în “CLIO 1989”, Anul VI, nr. 1 - 2 (11 - 12)/2010, p. 97 – 143.



[1] A se vedea “Monitorul Oficial al României”, anul I, nr. 5, miercuri 27 decembrie 1989.

[2] Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective şi metode, vol. I (1948 – 1967), Editori: Florica Dobre, Florian Banu, Camelia Ivan Duică, Liviu Ţăranu, Theodor Bărbulescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 11.

[3] Organigrama Departamentului Securităţii Statului se poate citi în Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, STASI şi Securitatea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 436 – 437.

[4] Ibidem, p. 399.

[5] Poate dintr-o astfel de îngrijorare a cerut şeful DSS, generalul-colonel Iulian Vlad, să vadă, în cursul vizitei efectuate în luna august 1989 la Arhiva Securităţii, dosarele şi întreaga documentaţie despre revoluţia maghiară din 1956 de la Budapesta (A se vedea Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 164).

[6] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 401.

[7] A se vedea Alex Mihai Stoenescu, Cronologia evenimentelor din decembrie 1989, Editura RAO, Bucureşti, 2009, 287 p.; Idem, Istoria loviturilor de stat în România. “Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea I, Editura RAO, Bucureşti, 2004, 776 p.; Idem, Istoria loviturilor de stat…, vol. 4, partea II, Editura RAO, Bucureşti, 2005, 830 p., Idem, România post-comunistă (1989 – 1991), Editura RAO, Bucureşti, 2008, 671 p. şi Idem, Din culisele luptei pentru putere (1989 – 1990). Prima guvernare Petre Roman, Editura RAO, Bucureşti, 2006, 607 p.; Idem, Interviuri despre revoluţie, Editura RAO, Bucureşti, 2004, 224 p.; Idem, În sfârşit adevărul…, Editura RAO, Bucureşti, 2009, 224 p.

[8] Alex Mihai Stoenescu, Cronologia evenimentelor…, p. 15 – 16.

[9] Marius Oprea, Nicolae Videnie, Ioana Cîrstocea, Andreea Năstase, Stejărel Olaru, Securiştii partidului. Serviciul de Cadre al PCR ca poliţie politică. Studiu de caz: arhiva Comitetului Municipal de partid Braşov, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 12.

[10] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 30. Generalul de brigadă ® Filip Teodorescu, fost adjunct al şefului Direcţiei a III-a Contraspionaj (UM 0625) din DSS, a susţinut, la 30 martie 2010 în cadrul unei sesiuni ştiinţifice desfăşurate, la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (IRRD), sub genericul “Societatea românească în anul 1990” şi având drept subiect de discuţie evenimentele de la Târgu-Mureş, din martie 1990, referitor la presupuse relaţii de colaborare cu KGB-ul a “Grupului Iliescu”, următoarele: “Atât cât eu am ştiut, şi zic că am ştiut câte ceva, şi mai ştiu, şi acum, câte ceva, nu-l disculp în nici un fel pe dumnealui (Ion Iliescu – n.n.) pentru că nu este cazul, deci, n-a avut nici un fel de implicare. Poveştile astea care se lansează, cu KGB-ul, cu…Toate au fost făcute şi se mai menţin. Cred că, din acest punct de vedere, mijloacele mass-media au o anvergură extraordinară, dar nu toată lumea îşi face datoria, nu gândeşte româneşte, în interesul naţional românesc” (Apud Caietele Revoluţiei, nr. 3/28, 2010, p. 26). Alex Mihai Stoenescu consemnează faptul că nu există nici o dovadă a unei legături directe între Ion Iliescu şi rezidenţa KGB/GRU din România, ci doar cu persoane suspecte, dovedite sau nu, de colaborare cu oficialii sovietici. În faţa Comisiei senatoriale, fostul şef al UM 0110, generalul-maior ® Victor Neculicioiu, declara, la 12 iunie 1994, următoarele: “Eu cred aşa, că ideea principală, nu vă supăraţi, aşa intuiesc eu, e că probabil întrebarea bate undeva sus, eu vă spun fără nici un fel de ocoliş: nu s-a stabilit, nu s-a primit nici o informaţie certă referitor la actualul preşedinte al ţării, domnul Iliescu, că ar avea ceva cu ruşii, deşi s-a vânturat foarte mult” (Apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor…, vol. 4, partea II, p. 755).

[11] “Comisia Bogomolov” şi Departamentul Internaţional al CC al PCUS au prezentat lui Mihail S. Gorbaciov un scenariu al desfăşurării evenimentelor în spaţiul hegemonic sovietic în trei ipoteze: “1. Mişcarea lină spre democratizare, cu formarea unei republici socialiste parlamentare sau prezidenţiale şi care «este pentru noi preferabil». 2. Minicrize care obligă partidele conducătoare să facă unele concesii Opoziţiei, situaţie care «în final pregăteşte terenul abandonării socialismului». 3. Menţinerea sistemului şi suprimarea activităţii politice şi sociale a opiniei publice, drum care «nu exclude în viitor rezolvarea violentă a situaţiei de criză printr-o explozie socială cu consecinţe de nebănuit pentru politica internă şi externă a ţării»(Apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor…, vol. 4, partea I, p. 87).

[12] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist la regimul Iliescu, Editura RAO, Bucureşti, 2008, p. 117 – 118.

[13] Filip Teodorescu, Un risc asumat, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1992, p. 23.

[14] Ibidem, p.28.

[15] Referindu-se la opoziţia vechii gărzi a PCR faţă de Nicolae Ceauşescu, respectiv o disidenţă, Virgil Măgureanu mărturiseşte: “Apoi să nu uitaţi un lucru, că, deşi disidenţa în România, o disidenţă făţişă, o facţiune sau un curent care să determine o orientare social-democrată – deşi cuvântul aici comportă echivocuri, mă refer la România, aşa cum echivoc comportă şi social-democraţia de azi din România, dar astea sunt alte capitole de discuţii -, deşi disidenţa din cadrul PCR a existat, nu se poate vorbi de o viziune social-democrată, în sensul european al cuvântului. Vreau să vă spun că între toţi aceştia care erau în jurul lui Iliescu, inclusiv Ion Ioniţă, inclusiv alţii, între care unii mai apar la televizor şi azi, mă refer la bătrânii din vechea conducere…(…) toţi aceştia alcătuiau o veritabilă reţea. M-am uitat şi la momentul când, la moartea lui Ioniţă, erau toţi prezenţi acolo” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 35).

[16] Virgil Măgureanu referindu-se la rolul Securităţii, în lichidarea oricărei forme de opoziţie faţă de Nicolae Ceauşescu, declară: “Dată fiind şi situaţia din partidul comunist şi situaţia organelor de represiune a căror prezenţă era absolut copleşitoare, toate aceste lucruri făceau imposibil un demers” (Apud Ibidem, p. 34 - 35).

[17] Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 73.

[18] Filip Bobkov este considerat de către sovietologi ca fiind mentorul discret şi popular al “intelighenţiei” moscovite, “creierul” din conducerea organelor KGB. El a jucat un rol foarte important în organizarea şi controlarea , “mişcărilor informale” din fosta URSS.

[19] Într-un interviu acordat ziarului italian “L'Unità”, la 19 august 1989, Filip Bobkov declara: “Încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika” (Apud Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 25).

[20] Françoise Thom, op. cit., p. 78.

[21] Ibidem, p. 73.

[22] Ibidem.

[23] Evgheni Primakov mărturisea: “Glasnosti-ul este un mijloc esenţial de influenţare a opiniei publice, la noi şi în Occident” (Apud Thierry Wolton, op. cit., p. 28).

[24] Françoise Thom, op. cit., p. 82.

[25] Ibidem. Circulara nr. 066 din 2 februarie 1988 (“Lărgirea drepturilor forurilor conducătorilor organelor Securităţii de Stat din URSS”) permite ca, de acum înainte, “în caz de necesitate operaţională urgentă, grupurile operaţionale pot fi formate pentru o durată de până la doi ani, fiind constituite din ofiţeri detaşaţi din alte departamente, fără a se raporta la forurile centrale”.

[26] Ibidem, p. 83.

[27] Ibidem, p. 85.

[28] Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România. “Revoluţia din decembrie 1989” – o tragedie românească, vol. 4, partea I, Editura RAO, Bucureşti, 2004, p. 164.

[29] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 19.

[30] A se vedea Stenograma şedinţei de audiere din ziua de 2 iunie 1994 a colonelului ® Dumitru Răşină în Şerban Săndulescu, Decembrie '89. Lovitura de stat a confiscat Revoluţia Română, Editura Omega Ziua Press, Bucureşti, 1996, p. 246 - 282.

[31] Ibidem, p. 255.

[32] Cristian Troncotă, Duplicitarii.., p. 165.

[33] “1. Analiza situaţiei operative, cu elemente majore de pericol. 2. Mobilizarea subordonaţilor pentru perioada următoare, în care erau prevăzute trei evenimente importante: plenara CC al PCR, Congresul al XIV-lea şi sesiunea Marii Adunări Naţionale. 3. Măsuri de îmbunătăţire a activităţii, cu caracter general” (Apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor…, vol. 4, partea II, p. 103).

[34] Ibidem, p. 100 – 104.

[35] Ibidem, p. 104.

[36] Ibidem, p. 152.

[37] Ibidem.

[38] În memoriile sale, generalul-maior ® Ionel Gal, fost adjunct al Şefului Secţiei Militare şi de Justiţie din cadrul CC al PCR şi fost adjunct al Ministrului de Interne, face referiri la rolul nefast pe care l-a jucat Securitatea în lichidarea oricărei forme de opoziţie politică la adresa lui Nicolae Ceauşescu în sânul PCR, respectiv lichidarea politică, şi nu numai, a lui Vasile Patilineţ, ambasadorul României socialiste în Turcia. Unul dintre înalţii ofiţeri de securitate care îi făcea frecvente vizite lui Vasile Patilineţ în Turcia era locotenent-colonelul Filip Teodorescu, locţiitor al şefului Direcţiei a III-a Contraspionaj (UM 0625) din DSS (A se vedea Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne. 1965 – 1989, vol. I, Editura Domino, Iaşi, 2001, p. 246 – 258).

[39] Generalul de brigadă ® Filip Teodorescu, fost adjunct al şefului Direcţiei a III-a Contraspionaj (UM 0625) din DSS, a susţinut, la 30 martie 2010, cu referire la faptul că Direcţia a III-a Contraspionaj a DSS îşi are originea în vechiul SSI, următoarele: “A continuat să existe serviciul secret de informaţii, din 1940, sub titulatura anterioară (Serviciul Special de Informaţii - n.n.) până în 1951. Acolo erau spionajul, contraspionajul şi contrasabotajul, adică partea pur informativă. Care a fost îngropată, din motive politice, în Securitate. De aici se fac tot felul de confuzii şi se aruncă în spatele sistemului informativ al României tot felul de acţiuni, care nu i-au aparţinut sub nici o formă” (Apud Caietele Revoluţiei, nr. 3/28, 2010, p. 27). Fostul ofiţer de informaţii, generalul de brigadă ® Filip Teodorescu, neglijează faptul că Serviciul Special de Informaţii (SSI) a fost subordonat, după 23 August 1944, de către comunişti, iar în decembrie 1946 comanda lui a fost preluată de către Sergiu Nicolau, fost spion în reţelele secrete ale Internaţionalei a III-a în Europa Occidentală şi în România. Reţelele secrete ale Internaţionalei a III-a au lucrat mereu în tandem cu ofiţerii GRU şi NKVD, sub controlul şi în sprijinul acestora. Sergiu Nicolau a fost unul dintre oamenii de încredere ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Într-un raport al Biroului II Contrainformaţii înaintat, la 17 mai 1945, ministrului de război al României, generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu, se sublinia, referitor la SSI, faptul că “nu se mai putea conta pe acest organism”, deoarece era “încadrat numai cu elemente exclusiv comuniste”, iar “acest serviciu nu mai face operă naţională – pentru Rege şi Ţară – şi lucrează exclusiv pentru Partidul Comunist” (Apud Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii. 23 August 1944 – 30 august 1948, vol. I, Bucureşti, 1997, p. 20). SSI-ul este instituţia care l-a arestat, deţinut şi anchetat pe Lucreţiu Pătrăşcanu până la desfiinţarea acesteia, ca urmare a emiterii Decretului nr. 50 din 30 martie 1951, care viza reorganizarea DGSP-ului şi desfiinţarea SSI-ului, prin înglobarea acestuia în DGSS sub titulatura de Direcţia A – Informaţii Externe. Sergiu Nicolau a fost îndepărtat de la conducerea fostului SSI şi numit la comanda Direcţiei de Informaţii a Marelui Stat Major român la data de 22 ianuarie 1954 prin Ordinul nr. 166 al Ministrului Forţelor Armate ale Republicii Populare Române. Rivalitatea dintre SSI şi Ministerul Afacerilor Interne înceta astfel, iar NKVD-ul câştiga controlul aproape absolut asupra sistemului de informaţii şi securitate al României.

[40] “Triada: Consiliul Politic, Organul de contrainformaţii şi Consiliul de conducere al DSS, după anii 1978 – 1979 s-a constituit într-o forţă ce exercita puterea şi asigura aplicarea indicaţiilor superioare fără discernământ şi fără comentarii. Nu poate fi omis din analiză şi faptul că factorii de decizie din conducerea Securităţii, generalii Vlad Iulian, Gianu Bucurescu şi alţii nu aveau maturitatea politică şi experienţa muncii de securitate, fiind proveniţi din serviciile de învăţământ. Orice acţiune deviantă de la ordine şi instrucţiuni era considerată «contrară liniei politice a partidului». Domnea o atmosferă de tensiune şi neîncredere în tot aparatul Departamentului Securităţii Statului şi Ministerului de Interne, în cadrele armatei şi demnitarilor, în bună măsură alimentate şi de valul de denigrare al postului de radio «Europa Liberă». (…) Orice manifestare de nemulţumire sau de protest faţă de stările negative existente era înăbuşită cu brutalitate. Tudor Postelnicu şi echipa de generali, inclusiv Vlad Iulian, nu au folosit discernământul politic necesar pentru a face diferenţa între cei nemulţumiţi de mizeria socială şi elementele politice adversare sau ostile regimului politic. (…) Vârful de lance împotriva manifestărilor sociale a fost Securitatea şi nu Partidul Comunist Român – ce se intitula forţa politică conducătoare a ţării. Unele unităţi ale Securităţii au fost transformate într-un instrument de apărare a dictatorului şi a familiei acestuia” (Apud Ionel Gal, op. cit., p. 150 – 151).

[41] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 22 – 23.

[42] Viceamiral ® Ştefan Dinu, Condamnat la discreţie, Editura Neverland, Bucureşti, 2009, p. 231.

[43] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 400.

[44] Ibidem, p. 396.

[45] Cristian Troncotă, op. cit., p. 207.

[46] Ibidem, p. 208.

[47] A se vedea Alex Mihai Stoenescu, Cronologia evenimentelor…, p. 37.

[48] Idem, Istoria loviturilor…, vol. 4, partea I, p. 151.

[49] Ibidem, vol. 4, partea II, p. 130.

[50] Generalul de brigadă ® Gheorghe Dragomir, fost cadru al CIE (UM 0544), şi, mai apoi, adjunct al directorului Serviciului de Informaţii Externe (1990 – 1992), acreditează ideea că un agent secret al CIE a oferit informaţii importante conducerii CIE al RSR privind evenimentele care se vor petrece în România în cursul anului 1989 (A se vedea Gheorghe Dragomir, Recviem pentru spioni, vol. I, Editura România în Lume, Bucureşti, 2006, p. 305 - 309).

[51] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., vol. 4, partea II, p. 130 – 131.

[52] Ion Tameş, Mărturia unui contraspion, Editura Exigent, Bucureşti, 2008, 135 p.

[53] Gheorghe Oprea (n. 15 aprilie 1927), membru al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, membru al Biroului Politic Permanent al CC al PCR, prim-viceprim-ministru al Guvernului României socialiste în 22 decembrie 1989. 

[54] Ion Tameş, op. cit., p. 105.

[55] Cristian Troncotă, op. cit., p. 156 - 169.

[56] Ionel Gal, op. cit., p. 150 – 153.

[57] Viorel Roşu, De la Securitate la Doi şi un sfert, via SRI, Editura RAO, Bucureşti, 2008, p. 85.

[58] Ibidem.

[59] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 400.

[60] Viorel Roşu, op. cit., p. 86 - 87.

[61] Este vorba de generalii Aristotel Stamatoiu şi Victor Neculicioiu. Colonelul ® Niculae Mavru, fostul şef al Serviciului de Filaj care răspundea de Ambasada SUA la Bucureşti, sugerează că acei ofiţeri de securitate care au lucrat în România pentru CIA erau de fapt “urmaşi -«cârtiţe» de-ale lui Pacepa”. Fostul ofiţer de filaj conchide: “Cea mai mare parte a «cârtiţelor» lui Pacepa, ofiţeri racolaţi în străinătate sau şantajaţi la Bucureşti au făcut asta pentru bani. Cheia multor trădări de acest fel a fost cunoaşterea de către Pacepa a mediului corupt şi avid de bani în care lucrase şi el şi în care fusese un as al corupţiei” (Apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor…, vol. 4, partea II, p. 139).

[62] Ibidem, p.131.

[63] Ibidem, p.132.

[64] Ibidem, p. 135.

[65] În lucrarea dedicată participării Armatei Române la Revoluţia din Decembrie 1989, se menţionează faptul că un colectiv de cadre din MApN a acţionat pentru recuperarea armamentului cadrelor Direcţiei a V-a Securitate şi Gardă a DSS, după 22 decembrie 1989, care, “potrivit declaraţiilor acestora, a fost abandonat în diferite locuri (sediul CC al PCR, sediul Direcţiei etc.) sau predate la unele unităţi ale MApN sau MI” (Apud Armata Română în Revoluţia…, p. 208). Până la data de 14 martie 1990, nu s-a reuşit recuperarea următoarelor categorii de armament: 151 pistoale cal. 9 mm Makarov, 31 pistoale cal. 9 mm Stecikin, 11 pistoale cal. 6,35 mm Walter, 43 pistoale-mitralieră cal. 7,62 mm, 6 puşti semiautomate cu lunetă. Modul în care a acţionat efectivul Direcţiei a V-a Securitate şi Gardă a DSS relevă faptul că nu a existat nici un plan coerent de salvare a cadrelor şi a armamentului. Abandonarea armamentului nu reprezintă un gest compatibil cu onoarea şi demnitatea militară, ci semnifică mai mult o fugă haotică a unor militari însă fără a avea un plan anume.

[66] Referindu-se rolul şi locul conducerii DSS în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la subordonarea acesteia faţă Ministrul Apărării Naţionale, generalul-colonel Vasile Milea, numit “comandant unic” de către Nicolae Ceauşescu, autorii volumului dedicat participării Armatei Române la Revoluţia din Decembrie 1989, consemnează: “Sistemul de legături asigurat de grupa de transmisiuni adusă la CC făcea posibilă comunicarea directă numai cu unităţile MApN. În condiţiile când toată conducerea Ministerului de Interne şi a Departamentului Securităţii Statului se afla în sediul CC, este îndoielnic că aceasta ar fi acceptat, inclusiv din orgoliu şi motive de conspirativitate, «amestecul» unui general din MApN în conducerea operaţiunilor specifice pe care le desfăşurau. În plus, nu exista nici un document, nici o informaţie din care să rezulte că Ceauşescu a comunicat celor în cauză că generalul Milea este comandant unic şi că acest ordin a fost transmis până la ultimul comandant din unităţile şi subunităţile MI” (Apud Armata Română în Revoluţia…, p. 154).

[67] Cristian Troncotă, op. cit., p. 230.

[68] Colonelul Gheorghe Raţiu, şeful Direcţiei I de Informaţii Interne din DSS, este bănuit de relaţii cu serviciile de informaţii vest-germane. Menţionăm faptul că este singurul şef important al DSS care nu a fost arestat după 22 decembrie 1989, deşi Direcţia I a DSS se ocupa cu ceea ce se cheamă “poliţie politică”. Fiul şefului CIE a primit o bursă de studii în SUA în primele luni din 1990, în condiţiile în care tatăl său era arestat, şi a emigrat, mai târziu, acolo, iar generalul-locotenent ® Aristotel Stamatoiu a primit viza de intrare în Statele Unite după ieşirea din închisoare. Generalul-maior Ştefan Alexie, subsecretar de stat şi adjunct al şefului CIE în decembrie 1989, avea rude fugite în Occident, iar unele dintre ele vorbeau constant la Radio “Europa Liberă” împotriva regimului Ceauşescu.

[69] Istoricul Ion Constantin consideră că “prin comportamentul ei, Securitatea a încurajat tacit acţiunile împotriva regimului ceauşist, nu a executat ordinele lui Ceauşescu de îndată ce s-a declanşat mişcarea de la Timişoara; Securitatea, ca urmare a ordinului generalului Vlad, nu a opus rezistenţă faţă de intrarea maselor în CC, nu l-a ajutat pe dictator să fugă ci, dimpotrivă, l-a abandonat, iar apoi cadre ale Securităţii şi Miliţiei l-au reţinut şi predat Armatei” (Apud Securitatea în Revoluţia Română din Decembrie 1989, în Periscop, Anul I, nr. 4, decembrie 2008, p.74). Trebuie menţionat faptul că ordinul generalului-colonel Iulian Vlad, şeful DSS, de a se retrage unităţile DSS din dispozitivul de apărare al CC al PCR, a fost dat abia în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Între timp avusese loc reprimarea cu brutalitate a manifestanţilor de către forţele aflate în dispozitiv de apărare a CC al PCR, respectiv subunităţi ale MApN, Ministerului de Interne, Gărzilor Patriotice şi DSS. Dumitru Mazilu a fost arestat de către ofiţeri de securitate în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 şi dus în arestul Miliţiei din Alexandria. La Timişoara, cadre ale Securităţii judeţului Timiş participau, în cursul zilei de 21 decembrie 1989, la realizarea planului de lichidare a revoluţionarilor din balconul Operei din Timişoara.

[70] În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Eugen Cristescu, directorul Serviciului Special de Informaţii (SSI), a protejat cu discreţie, dar cu multă fermitate în faţa ingerinţelor germane, rezerva politică a ţării. Referitor la acest aspect, colonelul Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii din SSI, scria: “Agenţii ce erau daţi sub formă de supraveghere (lui Iuliu Maniu - n.n.), îl păzeau (...) Când germanii ne cereau informaţii despre domnul Maniu, li se întocmea o lucrare specială în care domnul Maniu era pus într-o situaţie inofensivă. (...) Nu s-a dat nici o informaţie care putea să determine pe fostul mareşal să ia măsuri contra domnului Maniu. Dimpotrivă, lucrurile erau pregătite astfel încât să nu alarmeze pe cineva” (Apud Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete Româneşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 84). Victor Ionescu, fostul şef al serviciului filaj şi supraveghere din SSI, declara în cadrul anchetei întreprinse până la 12 octombrie 1944, de către noile autorităţi ale statului, asupra activităţii lui Eugen Cristescu, următoarele: “Niciodată agenţii de sub conducerea mea n-au urmărit pe dl Iuliu Maniu, ci au efectuat paza asupra d-sale, care a cerut acest lucru dlui Eugen Cristescu, fostul şef al SSI, deoarece se simţea urmărit de anumiţi agenţi, despre care bănuia că sunt din Gestapoul german. După câtva timp, agenţii mei au putut identifica un lot de agenţi ai Gestapoului german, care circulau cu mai multe automobile, la care utilizau un număr de circulaţie de la Sibiu, şi prin intervenţii energice acţiunea aceasta a fost paralizată” (Apud Cartea Albă a Securităţii. 23 August 1944 - 30 August 1948, vol. I, Bucureşti, p. 491).

[71] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 56.

[72] General-maior Ştefan Guşă, prim-adjunct al Ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat Major român, general-locotenent Victor Athanasie Stănculescu, prim-adjunct al Ministrului Apărării Naţionale şi şef al Departamentului Înzestrării Armatei, general-maior Mihai Chiţac, şeful Trupelor Chimice şi comandant al Garnizoanei Bucureşti, general-locotenent Gheorghe Logofătu, locţiitor al comandantului Academiei Militare, general-maior Iosif Rus, comandantul  Aviaţiei Militare, general-colonel Nicolae Eftimescu, locţiitor al şefului MStM şi şef al Direcţiei Operaţii, general-locotenent Traian Dafinescu etc. (A se vedea Alesandru Duţu, Revoluţia din Decembrie 1989. Cronologie, Editura Sitech, Craiova, 2010, p. 151 – 205).

[73] Colonelul Gheorghe Raţiu declară că s-a prezentat la MApN din dispoziţia lui Ion Iliescu, după ce l-a informat pe acesta că Securitatea internă a trecut de partea revoluţionarilor şi solicită instrucţiuni în legătură cu ceea ce are de făcut. Ion Iliescu i-a cerut să sune la interior 262 la cabinetul Ministrului Apărării Naţionale, să ia legătura cu generalul-locotenent Victor A. Stănculescu şi să perfecteze modalităţile de acces în clădirea MApN pentru a fi prezent acolo în cel mai scurt timp posibil. Chestionat, în detaliu, asupra unei astfel de convorbiri telefonice, Ion Iliescu declară: “Nu mai ştiu, m-o fi sunat, nu mai ţin minte” (Apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor…, vol. 4, partea II, p. 527).

[74] Istoricul Marius Oprea consemnează, privitor la arhiva UM 0110, următoarele: “Este posibil ca răspunsul privind dispariţia documentelor fostei Unităţi 0110 de contraspionaj pe «ţările de est» (în special URSS) să poată fi dat de analiza documentelor interne ale serviciului Arhivă din SRI. După o sursă căreia îi păstrăm anonimatul, o mare parte a arhivei UM 0110, circa 40.000 de pagini, depozitată la Iaşi, a fost transferată în 1994 – 1995 către Bucureşti. Unde, se pare, n-a mai ajuns niciodată” (Apud Marius Oprea, Moştenitorii Securităţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 247). În lucrarea Cazul Timofte – KGB între diversiune şi adevăr (Editura VIS Print SRL, 2008, 332 p.), jurnalistul Alexandru Mihăilă reproduce în facsimil (p. 322) raportul din 10 aprilie 2001 al colonelului Constantin Muraru din SRI în care se menţionează faptul că înainte de anul 1996, dar şi după aceea, a apărut solicitarea “inventarierii tuturor persoanelor ce au făcut obiectul preocupărilor pe linia contraspionajului sovietic (a fostei UM 0110) cu precizarea necesităţii valorificării datelor şi informaţiilor pe care le deţineau foştii lucrători ai UM 0110, activi sau în rezervă, cunoscut fiind faptul că pe acel profil de muncă arhiva nu s-a conservat”. Istoricul britanic Dennis Deletant declara, într-un interviu apărut în săptămânalul Prezent”, că  marile mistere, care continuă să învăluie istoria Securităţii, şi care trebuie să fie developate opiniei publice, şi nu numai, se referă la: 1) stabilirea influenţei pe care a avut-o KGB la începuturile Securităţii, în 1948; 2) care a fost politica de cadre a Securităţii înainte de 1965 şi după; 3) care au fost ţintele UM 0110; 4) unde sunt banii din conturile fostului DSS şi 5) care sunt politicienii din Occident şi din partidele socialiste vest-europene care au primit bani de la regimul Ceauşescu sau au întreţinut relaţii cu Securitatea română (A se vedea în acest sens articolul Agentul Victoriasau Alchimia metamorfozei lui Marius Oprea pe http://badeadan.blogspot.com).

[75] În cursul zilei de 22 decembrie 1989, colonelul Raţiu Gheorghe, şeful Direcţiei I a DSS, a ordonat distrugerea documentelor de interes operativ care făceau referire la reţeaua informativă. Trierea şi distrugerea documentelor a fost lăsată la libera apreciere a ofiţerilor de securitate din compartimentele Direcţiei I. “Aceştia au procedat la ruperea şi punerea în sacii de corespondenţă a documentelor cuprinse în dosarele informative, mapele de verificare, supraveghere informativă, reţea informativă (157 de surse) şi 20 de cazuri de control de la Bucureşti şi judeţele Iaşi, Buzău, Bacău, Mehedinţi, Timiş, Vrancea, Dolj şi Cluj. Documentele au fost puse în 82 de saci care au fost depozitaţi în camere anexe din unitate. În februarie 1990, când unitatea a fost preluată de o echipă de comandă de la Armată în frunte cu colonelul Spătaru, fişetele au fost desigilate, materialele inventariate, documentele găsite în grupul sanitar şi spaţii anexe au rămas pe loc” (Apud Viorel Roşu, op. cit., p. 149). Arhiva Securităţii de la Sibiu a fost distrusă în întregime în timpul desfăşurării evenimentelor de după 22 decembrie 1989, cea a Securităţii Constanţa a fost preluată de către Comandamentul Marinei Militare şi devalizată înainte de predarea către SRI în 1990. Documente s-au distrus şi la Securitatea Municipiului Bucureşti, la Cluj şi la Timişoara. Arhiva Securităţii Braşov a fost preluată de către Armată şi predată intact către SRI în 1990. Ofiţerii DSS au distrus documentele cu procese-verbale în condiţiile istorice date, sub presiunea revoluţionarilor care căutau să ocupe sediile Securităţii şi să pună mâna pe arhive.

[76] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 533.

[77] Gelu Voican Voiculescu emite ipoteza, în faţa Comisiei senatoriale privind cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, conform căreia Ilie Verdeţ era un favorit al Kremlinului în preluarea puterii la Bucureşti. Ilie Verdeţ a fost chemat la MApN de către generalul-locotenent Victor A. Stănculescu şi a fost abandonat pe drum, de către echipajul TAB-ului trimis să-l transporte în Drumul Taberei. Fostul lider comunist a plecat pe jos spre Televiziune unde avea să fie arestat.

[78] A se vedea Marius Oprea, op. cit., p. 62.

[79] Revoluţia Română din Decembrie 1989. Documente, vol. I, Editori: Ion Calafeteanu (coordonator), Gheorghe Neacşu, Daniela Osiac, Sebastian Rusu, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 311.

[80] “Militaru mi-a spus că Ministerul de Interne va fi subordonat armatei iar Securitatea se încadrează în structurile armatei. Am spus: dacă este ordin, aşa vom face”, declară generalul-colonel ® Iulian Vlad în faţa Comisiei senatoriale în ziua de 19 octombrie 1993 (Apud Revoluţia Română…, vol. I, p. 363).

[81] Alesandru Duţu, op. cit., p. 209.

[82] “Organele MApN, care, din 22.12.1989, preluaseră protecţia IJMI, nu au întocmit documente în care să consemneze existenţa, prezentarea benevolă sau condiţiile de reţinere a lucrătorilor de securitate. Această carenţă se constată şi la acele unităţi militare unde o serie de cadre MI s-au prezentat benevol sau au fost aduse în urma reţinerii lor” (Apud Armata Română în Revoluţia…, p. 454).

[83] Revoluţia Română…, vol. I, p. 363 – 364.

[84] Documentele existente în Fondul “Decembrie 1989” al MApN relevă faptul că generalul-colonel ® Nicolae Militaru a fost numit verbal în funcţia de Ministru al Apărării Naţionale de către Ion Iliescu, preşedintele CFSN, în cursul zilei de 23 decembrie 1989. Comandamentul Unificat al Forţelor Armate Unite de la Moscova (CFAU) a fost informat telefonic, în cursul aceleiaşi zile, prin intermediul generalului-maior Dumitru Pănescu, reprezentantul României la CFAU, de modificările intervenite în structura de comandă a Armatei Române. Decretul nr. 2 al CFSN din 26 decembrie 1989 prevedea rechemarea în cadrele active ale MApN a generalului-colonel ® Nicolae Militaru, iar prin Decretul nr. 3 al CFSN a fost numit în funcţia de Ministru al Apărării Naţionale.

[85] Arhiva Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (în continuare Arhiva IRRD), Fond I, Dosar nr. 51, fila 1.

[86] Ibidem.

[87] Revoluţia Română…, vol. I, p. 366.

[88] Arhiva IRRD, Fond I, Dosar nr. 38, fila 27.

[89] Ibidem, filele 28 – 29.

[90] Revoluţia Română…, vol. I, p. 366.

[91] Referindu-se la ceea ce a însemnat Direcţia a IV-a Contrainformaţii Militare, generalul-maior ® Ionel Gal consemnează: “Provocarea şi diversiunea, în timpul şi sub patronajul lui Tudor Postelnicu, au luat proporţii monstruoase. Serviciul specializat pentru cadrele militare a fost Direcţia a IV-a şi generalul Vasile Gheorghe. Pentru a-şi etala calitatea, a culege aprecieri şi avansări ei au recurs la cele mai murdare mijloace. Îşi alegeau cu grijă victimele, îndeosebi cele care aveau poziţie demnă, curaj şi responsabilitate în abordarea problemelor. Agenţii aveau teme bine alese, provocau în anumite împrejurări discuţii, pe care apoi le deformau şi le raportau şefilor lor punând într-o anumită lumină, de regulă de opozanţi sau nemulţumiţi, pe cei pe care-i provocaseră. Anonimele scrise cu atenţie şi cu o încărcătură murdară de afirmaţii imaginare, ţeseau în jurul victimei alese o plasă de acuzaţii calomnioase, pentru a-l denigra şi compromite” (Apud Ionel Gal, Raţiune şi represiune…, p. 245). Generalul-locotenent Vasile Al. Gheorghe (n. 30 octombrie 1932 – decedat în mai 1998) a fost aghiotantul personal al lui Nicolae Ceauşescu.

[92] Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Trupele de Securitate (1949 – 1989), Editori: Florica Dobre, Camelia Duică, Silviu B. Moldovan, Liviu Ţăranu, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 29.

[93] A se vedea Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 314 – 332.

[94] Gărzile Patriotice au fost înfiinţate prin decretul Consiliului de Stat nr. 765 din 5 septembrie 1968 şi asigurau transpunerea în fapt a doctrinei militare fundamentată pe principiul apărararea patriei – cauza şi opera întregului popor. În 1989, România socialistă dispunea, la pace, de Gărzi Patriotice cu un efectiv de circa 1.500.000 de oameni a căror pregătire era realizată şi coordonată de 1.064 de cadre militare permanente de la MApN.

[95] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 324.

[96] Ibidem, p. 325.

[97] În lucrarea dedicată participării Armatei Române la Revoluţia din Decembrie 1989, colectivul de autori a inserat, cu referire la raporturile dintre unităţile MApN şi cele ale Ministerului de Interne şi DSS, următoarele: “Nu putem fi de acord cu afirmaţiile făcute în cartea «Anul nou se naşte în sânge», editată de cadre ale MI în 1998, în care se susţine, la pag. 286, că începând cu data de 23 decembrie 1989, împotriva efectivelor Ministerului de Interne «s-a declanşat o adevărată campanie de represiune, mergând până la lichidarea fizică». Cazurile la care se referă cartea (moartea generalilor Nuţă şi Mihalea, a colonelului Trosca, a militarilor în termen din Trupele de Securitate ucişi la Otopeni etc.) nu susţin nici pe departe această afirmaţie. Ele au fost simple accidente, fără nici o legătură unul cu celălalt, care, fiecare, a avut cauze specifice, s-au produs în anumite circumstanţe, astfel încât nici o logică elementară nu permite să se tragă o asemenea concluzie cel puţin hazardată. Aşa cum se recunoaşte chiar în cartea citată (pag. 272) «în majoritatea localităţilor ţării (exceptând cazurile gen Sibiu), a existat o înţelegere a situaţiei din partea comandanţilor unităţilor militare din teritoriu, care au întreprins măsuri pentru calmarea spiritelor, pentru apărarea unităţilor şi efectivelor MI, pentru menţinerea în comun a ordinii şi liniştii publice ş. a.»” (Apud Armata Română în Revoluţia…, p. 208 - 209).

[98] Înregistrarea audio se află în arhiva personală a autorului şi în Arhiva IRRD, Fond I, dosar 127.

[99] Generalul-maior Marin Neagoe era aghiotantul personal al lui Nicolae Ceauşescu încă din 1954.

[100] A se vedea General-maior Marin Neagoe, 35 de ani - Umbra lui Ceauşescu, Editura Lumea magazin, Bucureşti, 2005, 247 p.

[101] Fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, emite, în legătură cu fenomenul terorist-diversionist, următoarea ipoteză: “Eu presupun că au existat nişte ordine pentru anumite unităţi de cercetare în adâncime, cum s-a spus atunci, că anumite ordine date unor comandanţi care nu mărturisesc public nici astăzi acest lucru, de teama de a nu fi trimişi în faţa justiţiei pentru faptele respective, aceste unităţi şi-au continuat misiunea lor în împrejurări excepţionale, după căderea lui Ceauşescu şi a regimului său, regim pentru care fuseseră îndelung îndoctrinaţi să-l apere. Ipoteza cea mai plauzibilă este că asemenea unităţi ale Armatei au intrat în acţiune potrivit unui cod profesional inaccesibil multora dintre cei care au făcut mărturisiri. (…) Abordarea în această manieră şi presupunerea că unităţi regulate, de mici dimensiuni, dar deosebit de eficace în privinţa armamentului şi a dotării ar fi existat în Armata română, nu înseamnă un blam la adresa Armatei române” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 72 - 73). În lucrarea În decembrie '89 KGB a aruncat în aer România cu complicitatea unui grup de militari (Editura Ziua – Omega Press Investment, Bucureşti, 1995, 157 p.), Valentin Raiha, fost ofiţer de contrainformaţii militare în decembrie 1989, emite ipoteza implicării în acţiuni diversioniste a Reţelei informative 246 - internă din cadrul DIA. În interviul acordat, viceamiralul ® Ştefan Dinu recunoaşte existenţa acestei reţele 246, însă declară că ea s-a numit, mai apoi, 276 iar componenţii ei nu au putut lucra deoarece DIA nu reuşise să realizeze dotarea membrilor reţelei cu aparatură de emisie-recepţie (Înregistrarea audio se află în arhiva personală a autorului şi în Arhiva IRRD, Fond I, dosar 127).

[102] Începând cu data de 8 ianuarie 1990, din ordinul Ministrului Apărării Naţionale, generalul de armată Nicolae Militaru, efectivul Direcţiei a V-a Securitate şi Gardă a DSS a fost preluat sub controlul şi protecţia Armatei, fiind concentrat în trei cazărmi ale MApN, dispuse pe linia de centură a Bucureştiului. Cadrelor Direcţiei a V-a “li s-au creat condiţii normale de cazare, hrană şi informare” (Apud Armata Română în Revoluţia…, p. 208). Procuratura Militară a anchetat întregul efectiv al Direcţiei a V-a în legătură cu misiunile ordonate şi executate în decembrie 1989.

[103] General-maior Marin Neagoe, op. cit., p. 228 – 229. Şeful Direcţiei a V-a a fost închis în subsolul Ministerului Apărării până pe 7 ianuarie 1990. După acea dată a fost mutat într-o clădire care avea gratii la uşi şi la ferestre şi care erau “camuflate” ca să nu se poată vedea afară. “După ce generalul Militaru a fost înlăturat de la conducerea MApN, a fost readus ca ministru Victor Atanasie Stănculescu, care, deşi ştia de beciul de la MApN şi de regimul umilitor pe care îl suportam zilnic, iar biroul lui era chiar deasupra locului unde eram deţinut, nu a venit măcar o dată să constate condiţiile şi regimul la care eram supus. Totuşi, când am auzit că a fost reînscăunat ca ministru, nu m-am putut abţine să nu îl provoc pe Constantin Olteanu la o discuţie: «Cred că vom avea o situaţie mai bună cu Victoraş». La care Olteanu îmi răspunde: «Să crezi tu asta. Eu îl cunosc bine, va fi mai rău»” (Apud Ibidem, p. 232 – 233).

[104] Armata Română în Revoluţia…, p. 208.

[105] Teodor Filip, Secretele USLA, Editura Obiectiv, Craiova, 1999, p. 106.

[106] Fostul director al SRI, Virgil Măgureanu, concluzionează: “Judecând după datele aflate în arhivele Securităţii din aceste ultime luni, unităţile de linie care strângeau informaţii esenţiale asupra a cele ce se pregăteau, pot afirma că aceste informaţii nu au putut fi prelucrate şi puse în buletine informative care să sune cât de cât coerent şi să ducă la decizii” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 181).

[107] Colonelul Stelian Pintilie (n. 13 iulie 1938 – m. 14 mai 2002) este fiul fostului general-locotenent de securitate Gheorghe Pintilie (născut în 1902 la Tiraspol cu numele de Timofei Bodnarenko şi cunoscut sub diminutivul de Pantiuşa), şef al DGSP în perioada 1948 – 1963. Gheorghe Pintilie a murit în Bucureşti pe 11 august 1985. Colonelul Stelian Pintilie a devenit general-maior la 30 decembrie 1989 şi a fost Ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor în primul Guvern Petre Roman în perioada 2 ianuarie – 28 mai 1990.

[108] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 326.

[109] Ibidem, p. 331.

[110] “Stimaţi cetăţeni, fraţi români, vă vorbeşte generalul colonel Iulian Vlad, comandantul forţelor de securitate şi ale Ministerului de Interne. În aceste momente istorice, Ministerul de Interne, Securitatea, toate unităţile sale, împreună cu Armata Română, luptă cot la cot pentru salvarea fiinţei noastre naţionale, a poporului român. Ministerul de Interne, toate armele din componenţa sa s-au dezis de elementele loiale lui Ceauşescu. Fraţi români, în aceste clipe hotărâtoare, să fim uniţi. Credeţi în noi! Ajutaţi-ne şi nu vă vom trăda încrederea!” (Apud Arhiva IRRD, Fond I, Dosar 38, fila 79).

[111] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 348 - 349.

[112] Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei pentru putere (1989 – 1990). Prima guvernare Petre Roman, Editura RAO, Bucureşti, 2006, p. 106.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Ibidem.

[116] Ibidem, p. 106 – 107.

[117] Alex Mihai Stoenescu concluzionează: “Este însă evident că diversiunea i-a ţinut la respect pe civili, înţelegând prin aceştia inclusiv nucleul din jurul lui Ion Iliescu. Cheia înţelegerii acestui fenomen rămâne în continuare Armata” (Apud Ibidem, p. 107).

[118] Comisia de anchetă a Securităţii consemna, la 22 iunie 1979, într-o notă care sintetiza cercetările efectuate asupra Direcţiei de Informaţii Externe (DIE), după dezertarea lui Ion Mihai Pacepa, următoarele: “Un capitol aparte în toate rapoartele şi documentele obţinute în timpul verificărilor, cu referire expresă la Nicolae Doicaru, îl constituie încălcarea celor mai elementare norme de conspirativitate a muncii de informaţii externe, ale compartimentării şi secretizării acesteia şi de apărare a cadrelor trimise cu misiuni în străinătate. Nicolae Doicaru a aprobat trimiterea şi menţinerea la post în străinătate a unor ofiţeri şi chiar şefi ai rezidenţelor care erau deconspitaţi şi cunoscuţi de către serviciile de contrainformaţii duşmane. Sunt numeroase exemple care demonstrează că, chiar şi atunci când doi ofiţeri aflaţi la post, pe baza unor aspecte grave survenite în legătură cu conspirarea calităţii lor, au cerut în mod expres să fie retraşi urgent, întrucât se află în pericol iminent, Nicolae Doicaru ignora astfel de informaţii, ajungându-se, în cele din urmă, la retragerea cadrelor respective ca urmare a declarării lor «persona non grata» şi chiar la compromiterea intereselor sau prestigiului ţării noastre. (…) Sunt, de asemenea, date din care rezultă că Nicolae Doicaru a avut o atitudine slugarnică faţă de consilierii sovietici, pe timpul cât aceştia s-au aflat în DGIE. El le-a prezentat acestora toată agentura noastră din exterior, precum şi ofiţerii trimişi la post în străinătate. Din unele rapoarte, rezultă că unii ofiţeri ai DGIE au fost racolaţi de serviciile sovietice, li se acordau grade, iar după plecarea la post ţineau legătura cu sovieticii” (A se vedea Arhiva Serviciului Român de Informaţii, fond D, dosar 11.200, vol. 6, f. 290 - 295/ Apud Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc – DIE. 1955 -1980, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997, p. 271 - 272).

[119] În convorbirile cu Alex Mihai Stoenescu, Petre Roman declară: “Brucan insista foarte mult asupra făţărniciei lui Iulian Vlad. (…) Iar noi spuneam. «Bine, dar…». Eu mă opuneam poate din alte motive decât Iliescu. Eu mă gândeam că n-avem nevoie de inamici în plus, pentru moment, fiindcă lucrurile se îndreptau spre o normalizare” (Apud Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei…, p. 109).

[120] La 10 ianuarie 1991, fostul colonel de securitate Vasile Mălureanu scria într-un raport, referitor la comportamentul foştilor ofiţeri de securitate din Direcţia I, următoarele: “Raportul cu aprobarea de înfiinţarea dosarului de problemă «artă -cultură» nr. 001603 deschis la 17 ianuarie 1974 a fost distrus de mine în ziua de 22 decembrie 1989” (Apud Arhiva CNSAS, fond Documentar, dosar nr. 120, vol. 1, f. 1).

[121] Viorel Roşu, De la Securitate la…, p. 141 – 142.

[122] Ibidem.

[123] Revoluţia Română…, vol. I, p. 371.

[124] Marius Oprea, Moştenitorii Securităţii…, p. 98.

[125] A fost arestat la 19 februarie 1990.

[126] Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 115.

[127] Arhiva IRRD, Fond I, Dosar 38, fila 25.

[128] Ibidem.

[129] Ibidem.

[130] Fostul locţiitor al şefului IGM, general-maior Romeo Cîmpeanu, povesteşte în dialogurile cu Alex Mihai Stoenescu despre faptul că şeful Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare a avut un dialog cu Nicolae Militaru, în 23 sau 24 decembrie 1989, izolaţi fiind într-un birou, singuri (A se vedea Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat…, vol. 4, partea II, p. 692).

[131] Generalul-maior Gianu Nicolae Bucurescu (n. 13 iulie 1934) era adjunct al Ministrului de Interne şi locţiitor al şefului DSS cu rang de secretar de stat. Căderea lui Nicolae Ceauşescu l-a găsit în sediul Securităţii de pe strada Câmpineanu, alături de generalul-maior Alexandru Ţencu, comandantul UM 0639 (Unitatea Specială “T” pentru Instalaţii Tehnice), aşteptând ordine de la generalul-colonel Iulian Vlad. Referindu-se la comportamentul lui Gianu Nicolae Bucurescu în 22 decembrie 1989, istoricul Marius Oprea consemnează: “Atitudinea sa a ridicat semne de întrebare printre foştii camarazi: în situaţia ambiguă creată de lipsa generalului Vlad, aflat în sediul CC al PCR, conducerea trebuia să fie, automat, preluată de adjunctul său, generalul Bucurescu. Acesta însă, conform unor relatări ale fostului său şef de cabinet (ulterior cadru în UM 0215, actualmente 0962, serviciul de informaţii al Ministerului de Interne), refuza să răspundă la telefon sau să dea vreo indicaţie cu privire la activităţile ce ar fi trebuit desfăşurate” (Apud Marius Oprea, op. cit., p. 51). Astfel de mărturisiri întăresc convingerea că nu a existat nici un plan de perspectivă pentru aparatul de informaţii şi contrainformaţii românesc, totul fiind o improvizaţie de moment, hazard şi, uneori, ghinion.

[132] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 349.

[133] Ibidem, p. 350.

[134] Virgil Măgureanu se afla acolo în calitatea de consilier pe probleme de siguranţă naţională al preşedintelui CFSN, Ion Iliescu. Referitor la rolul său în acele momente, Virgil Măgureanu mărturiseşte: Şi trebuie să recunosc că multe dintre acţiunile mele de atunci stăteau sub presiunea evenimentelor care s-au ivit. Aveam de transmis diferite directive către diferite unităţi ale acestui Consiliu Militar şi de comunicat dacă într-o parte sau alta se întâmpla ceva anume şi care trebuia neapărat adus la cunoştinţă preşedintelui. Fie sub forma unor buletine zilnice, fie sub formă de notă telefonică. Să nu se înţeleagă că eram un simplu trepăduş. Lucram la nivelul la care lucram şi ţineam ca toate deciziile şi informaţiile să se facă la nivelul cerut, discutând direct cu şefii departamentelor respective (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist…, p. 145).

[135] Referitor la prezenţa acolo a fostului şef al DIE (1959 - 1978), Virgil Măgureanu mărturiseşte: Personajul numit Nicolae Doicaru cred că avea un rol mult mai puţin conturat decât îl avea GVV. Doicaru era persoana care, fiind îndepărtată de puţin timp de la conducerea acestui departament, putea juca acest rol de intermediar între noile autorităţi şi situaţia operativă din ţară. Cred că Doicaru fusese pur şi simplu numit pentru a da o aparenţă de legitimitate acelui transfer de putere către o persoană reprezentând noile autorităţi. Şi nimic altceva. Dacă vă amintiţi, ulterior Doicaru n-a mai îndeplinit un rol şi nici n-a mai fost chemat vreodată la vreo atribuţie în conturarea noului serviciu (Apud Ibidem, p. 140 - 141).

[136] Marin M. Pancea (n.15 octombrie 1928) era general-maior în MApN în decembrie 1989 şi comandant al Centrului Militar Brăila. A fost avansat la gradul de general-locotenent în 30 decembrie 1989. Marin Pancea fusese ataşat militar al României în Franţa, însă a fost retras de la post ca urmare a suspiciunii privind legături cu GRU şi trimis în provincie. Viceamiralul ® Ştefan Dinu, fost şef al DIA, declara într-un interviu, din septembrie 2010, cu referire la activitatea generalului Marin Pancea în perioada ataşaturii militare, următoarele: “A plecat pe roţi (spre ţară, de la Paris - n.n.) şi la noi exista o ordine. Când pleci cu autoturismul dintr-o ţară, să vii acasă, raportezi traseul. Lui i s-a pierdut urma. Trei zile a fost de negăsit. Ştiu acest lucru de la Contrainformaţii, care i-a luat urma. Până la urmă se ştie: s-a întâlnit la Viena cu cineva” (Înregistrarea audio se află în arhiva personală a autorului şi în Arhiva IRRD, Fond I, dosar 127).

[137] În lucrarea Direcţia de Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr (Bucureşti, 1994, 264 p.) se menţionează (p. 151) că generalul-locotenent Marin M. Pancea a preluat comanda DIA la data de 24 ianuarie 1990 şi a condus-o până la 4 ianuarie 1991, când a fost numit în funcţia de secretar al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT).

[138] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 351.

[139] Consider că acest personaj politic este Virgil Măgureanu, viitorul director al Serviciului Român de Informaţii (1990 – 1997). Gheorghe Dragomir consemnează în memoriile sale că “Profesorul” a lucrat “o scurtă perioadă de timp în CIE, la compartimentul documentare, după care a fost trecut în rezervă, pentru slabe rezultate profesionale, ulterior încadrându-se ca lector la Academia Ştefan Gheorghiu” (Apud Ibidem, p. 353). Publicistul Mihai Pelin consemnează faptul că dosarul de fost ofiţer în DIE al lui Virgil Măgureanu a fost oferit lui Gelu Voican Voiculescu de către Mihai Caraman (A se vedea Mihai Pelin, op. cit., p. 392 - 393). Atacurile mediatice ale lui Ion Mihai Pacepa la adresa SRI în ceea ce priveşte preluarea de către această instituţie a conturilor secrete ale lui Nicolae Ceauşescu, omiţând existenţa SIE care se născuse pe structura DIE (UM 0544), întăreşte ipoteza “conflictului” dintre Virgil Măgureanu şi generalii din SIE. “Conflict” legat de dorinţa “Profesorului” de a prelua sub control spionajul extern românesc. Ion Mihai Pacepa îşi apăra vechea “breaslă”, precum şi orgoliul ei.

[140] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 351.

[141] Ibidem.

[142] Virgil Măgureanu consideră că şeful DIA, viceamiralul Ştefan Dinu, a refuzat să preia comanda CIE în condiţiile în care i s-a cerut să pună la dispoziţia CFSN, după preluarea comenzii, toate informaţiile pe care le poate obţine. “Doar că nici astăzi – declară Virgil Măgureanu - nu mă pot dezbăra de impresia că Dinu a vrut să se eschiveze de la o răspundere, de a colabora cu informaţii la clarificarea situaţiei” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 141).

[143] Mihai Caraman s-a născut la data de 11 noiembrie 1928 în comuna Oancea (jud. Galaţi). Într-o fişă strict-secretă a DSS, din data de 22 iunie 1979, cu privire la generalul-maior Mihai Caraman se menţionează: “Generalul-maior Mihai Caraman a fost trimis la post în Franţa, unde a lucrat peste 10 ani (1959 – 1969). (…) Se ştie, de asemenea, că informaţiile obţinute de generalul maior Mihai Caraman prin agenţii săi de la NATO au fost trimise oficial, în prima etapă (până în 1964) integral, apoi în sinteză, în cadrul unui schimb de informaţii, serviciilor sovietice. (…) De asemenea, generalul-maior Mihai Caraman a fost invitat singur la Moscova, unde a purtat mai multe discuţii cu conducerea serviciilor sovietice, iar un cadru al acestor servicii l-a vizitat pe generalul-maior Mihai Caraman chiar la Paris, pe timpul cât acesta se afla la post în Franţa. Toate aceste fapte, relatate în rapoartele mai multor ofiţeri audiaţi în cadrul cercetărilor (efectuate după dezertarea lui Ion Mihai Pacepa – n.n.), ridică o primă suspiciune în legătură cu generalul maior Mihai Caraman şi anume că el ar fi fost recrutat de către serviciile sovietice de informaţii, pentru care el ar fi lucrat şi după întoarcerea din Franţa în centrala Direcţiei de Informaţii Externe, unde a fost numit şef de brigadă (Contrainformaţii Externe – n.n.)(A se vedea Arhiva SRI, fond D, dosar 11.200, vol. 37, f. 2 – 5/ Apud Mihai Pelin, op. cit., p. 273).

[144] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 355.

[145] Ibidem, p. 354.

[146] Ibidem, p. 356.

[147] În mai 1992, Asociaţia GRUP din cadrul SIE, condusă de către un fantomatic “colonel Alexandru”, i-a scris poetului Adrian Păunescu la revista “Totuşi iubirea”, cerându-i să se implice şi să militeze pentru anihilarea “moştenirii Caraman”, concretizată în numeroase acte de corupţie în cadrul SIE.

[148] Este data la care se aniversează ziua Serviciului de Informaţii Externe al României.

[149] La 6 ianuarie 1998 a fost adoptată Legea nr.1 privind organizarea, funcţionarea şi activitatea SIE, act normativ aflat în vigoare.

[150] Virgil Măgureanu consideră că Mihai Caraman a instituit un control total asupra serviciilor externe “de o manieră prea egoistă şi egocentrică, astfel încât era foarte greu să împingă lucrurile spre o reformare a serviciului” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 253).

[151] Referindu-se la activitatea lui Ioan Talpeş ca director al SIE, Virgil Măgureanu declară: “Pentru Ioan Talpeş, colaborarea cu CIA a plecat de la alte premise, aducătoare de profit imediat încă din 1992 – 1993, prin faptul că personajul amintit (Ioan Talpeş – n.n.), în mod sistematic şi nu întotdeuna în urma unor cereri sau presiuni ale americanilor, a predat către aceştia întrega reţea a ofiţerilor acoperiţi, partea «cea mai discretă şi inteligentă» din întrega Securitate” (Apud Ibidem, p. 10).

[152] Publicat în Monitorul Oficial, Anul II, nr. 2, vineri, 5 ianuarie 1990.

[153] Arhiva Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare a fost preluată de structurile de informaţii ale Armatei şi se află, şi acum, în posesia acestora. A se vedea în aces sens interviul cu şeful Arhivei SRI, Florin Pintilie, în Jurnalul Naţional, Anul XIII, luni, 16 mai 2005, p. 8 – 9.

[154] Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor (decembrie 1989 – decembrie 1994), Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1995, p. 53.

[155] Viorel Roşu, op. cit., p. 152.

[156] Documentul poate fi citit în revista Historia, Anul V, nr. 51, martie 2006, p. 53.

[157] Marius Oprea, op. cit., p. 99.

[158] Viceamiral ® Ştefan Dinu, op. cit., p. 288 – 289.

[159] Colonelul Vergil Andronache, fost prim-adjunct al comandantului UM 0215, fost ofiţer în contraspionaj, povesteşte într-un interviu acordat jurnaliştilor Vlad Stoicescu şi Liviana Rotaru, publicat în cotidianul “Evenimentul Zilei”  din 17 iunie 2010, că a fost chemat la Guvern în ziua de 28 decembrie 1989 în condiţiile în care noii lideri “aveau o problemă: nu puteau anticipa reacţiile românilor” şi “erau debusolaţi”. Petre Roman se tot întreba “ce mecanisme au fost puse în mişcare ca mii de români să iasă în stradă” explica fostul colonel de la UM 0215 (A se vedea http://www.evz.ro/detalii/ştiri/adjunctul-doi-şi-un-sfert-vorbeşte-după-20-de-ani-898342.html).

[160] Toată memorialistica dedicată istoriei acestei unităţi, precum şi mass-media, dau ca dată de înfiinţare a unităţii ziua de 1 februarie 1990. Pe pagina de web a celebrei unităţi (http://www.dgipi.mai.gov.ro) este menţionată ziua de 7 februarie 1990 ca zi de naştere a UM 0215. am optat pentru această din urmă dată.

[161] În lucrarea sa memorialistică (De la Securitate la Doi şi un sfert, via SRI), colonelul ® Viorel Roşu scrie că primul ştat de organizare al UM 0215 avea 214 funcţii. În interviul acordat lui Alex Mihai Stoenescu vorbeşte despre un efectiv de 236 ofiţeri de la SMB şi circa 40 de ofiţeri de la contrainformaţii. În cotidianul Evenimentul Zilei din 16 iunie 2010, jurnaliştii Vlad Stoicescu şi Liviana Rotaru în articolul “Doi şi-un sfert din adevăr: Toţi oamenii preşedintelui”, scriau că 178 din cele 275 de cadre care activau în aparatul central al UM 0215 în iunie 1990 lucraseră în Direcţia a IV-a a Securităţii (A se vedea http://www.evz.ro/detalii/ştiri/doi-şi-un-sfert-din-adevăr-toţi-oamenii-preşedintelui-898231.html). În 1998 prin Hotărârea CSAT nr. 47 din 22 mai se prevedea ca Ministerul de Interne să procedeze la desfiinţarea UM 0215 şi concomitent, să înfiinţeze un serviciu de protecţie a cadrelor în subordinea ministrului de interne şi o direcţie de investigaţii a marii criminalităţi, corespunzătoare structurilor din democraţiile consolidate. HG nr. 302/08.06.1998 prevede ca Serviciul de Protecţie al Ministerului de Interne să se reorganizeze prin înfiinţarea Direcţiei Generale de Protecţie Internă, cu indicativul de UM 0962 aflată în subordinea directă a Ministrului de Interne.

[162] Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei…, p. 469.

[163] Gelu Voican Voiculescu solicitase, la 21 ianuarie 1990, transferul la cabinetul său a colonelului Viorel Tache de la UM 02418 Bucureşti, împreună cu colonelul Baiu Ion şi colonelul Mugurel Florescu (A se vedea http://www.evz.ro/detalii/ştiri/adjunctul-doi-şi-un-sfert-vorbeşte-după-20-de-ani-898342.html).

[164] Colonelul Florin Calapod lucrase la Direcţia a IV-a a DSS şi fusese trecut în rezervă pentru o serie de neglijenţe în serviciu realizate în timpul efectuării unei misiuni în străinătate. Prietenia cu colonelul Viorel Tache i-a deschis drumul spre comanda UM 0215. A decedat în 2003.

[165] Un inventar al activităţii ofiţerilor UM 0215 în prima parte a anului 1990 este realizată de către Marius Oprea în volumul Moştenitorii Securităţii…, p. 109 – 110.

[166] Gheorghe Dragomir, op. cit., p. 359.

[167] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist…, p. 148.

[168] Ibidem, p. 148 – 149.

[169] A se vedea Viorel Roşu, op. cit., p. 154 – 155. În interviul acordat lui Alex Mihai Stoenescu, Viorel Roşu face referire şi la alte acte de “poliţie politică” pe care ofiţerii fostei Direcţii a III-a Contraspionaj le realizau, respectiv darea în consem la ambasadele occidentale din Bucureşti a unor personalităţi ale vieţii publice şi politice din acele clipe: Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Caramitru etc. (A se vedea Alex Mihai Stoenescu, Din culisele luptei…, p. 469 – 474).

[170] Neagu Cosma (n. 1925, comuna Padina – jud. Buzău – d. 13 martie 2007, Bucureşti) a fost cadru activ al Securităţii în perioada 1950 – 1974. A deţinut funcţia de şef al Direcţiei a III-a Contraspionaj a Securităţii (1962 – 1973) şi a fost îndepărtat din funcţie datorită faptului că se apropiase foarte mult de afacerile necurate ale DIE şi ale lui Ion Mihai Pacepa. Într-un raport din 15 septembrie 1978, generalul-maior ® Neagu Cosma declara: “Cu atât mai supărător devenise contraspionajul, cu cât unele din informaţiile pe care le procura şi le înainta conducerii ministerului nu erau favorabile conducerii şi activităţii Departamentului (Informaţiilor Externe –n.n.)(Apud Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii. 1978 – 1980, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009, p. 293). Contraspionajul descoperise trădările din DIE, faptul că o serie întreagă de ofiţeri DIE aflaţi la post erau deconspiraţi, încă din plecare, iar unii dintre agenţii din exterior ai Direcţiei a III-a căzuseră în mâna contraspionajului occidental, ca urmare a unei “indiscreţii” venite de la DIE. Ordinul prin care Direcţiei a III-a i-au fost limitate o serie de prerogative în muncă purta numărul “000235” (Strict secret de importanţă deosebită), adică numărul de la maşina de serviciu a lui Ion Mihai Pacepa. Răzbunarea conducerii DIE a fost teribilă. Fostul colonel ® Ion Tameş povesteşte: “Prin acest ordin spionajul românesc prelua în totalitate contraspionajul în sensul că au fost desfiinţate rezidenţele create, lichidate punctele de contraspionaj create în străinătate, dar instaurată obligaţia de a preda acestor organe orice informator de contraspionaj care pleca în străinătate definitiv sau pentru o perioadă mai îndelungată” (Apud, Ion Tameş, op. cit., p. 71).

[171] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, De la regimul comunist…, p. 150.

[172] Viceamiral ® Ştefan Dinu, op. cit., p. 290.

[173] A se vedea stenograma mesei rotunde desfăşurată la IRRD în martie 2010 şi intitulată “Târgu-Mureş, martie 1990” în Caietele Revoluţiei, nr. 3 (28), 2010, p. 4 – 34. Virgil Măgureanu susţine că structurile fostei Securităţi, înglobate în MApN, executau încă, cu stricteţe, ordinul ultimului şef al DSS privind neimplicarea în nici un fel de evenimente sau de culegere de informaţii, izolându-se, astfel, de orice flux de informaţii.

[174] Referindu-se la evenimentele petrecute la Târgu-Mureş în 19 – 20 martie 1990, Virgil Măgureanu consideră că un rol negativ în desfăşurarea acestora l-a jucat şi incompetenţa autorităţilor militare care pretindeau în faţa conducerii statului român că deţin controlul. “Au dezinformat  - declară Virgil Măgureanu - şi spun mai mult: au existat provocatori care au încins lucrurile. Aia a fost una dintre tentativele făţişe, că altele au fost discrete, de a încerca, de a forţa o incendiere la propriu şi la figurat a atmosferei din Ardeal pentru ceea ce urma să se întâmple: desprinderea Transilvaniei de România. (...) S-a spus că, de fapt, Securitatea a fost aceea care a provocat acele evenimente. Securitatea era consemnată în cazărmi. Când am fost la Târgu-Mureş cu acel prilej, am fost şi pe la unităţi; toţi erau bine-mersi consemnaţi în sediu şi nimeni nu avea voie să se arate măcar prin stradă” (Apud Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 167).

[175] Virgil Măgureanu a fost unul dintre protejaţii lui Leonte Răutu care se afla în vizorul Securităţii pentru “influenţa pe care o avea asupra unor cadre şi studenţi, influenţă care avea două coordonate: respingerea stalinistă a independenţei României, în particular a comunismului naţional, şi ura personală împotriva liderului român care reprezenta acest curent” (Apud Ibidem, p. 310 - 311).

[176] Generalul ® Mircea Chelaru, fost şef al Statului Major General al Armatei Române (15 februarie - 31 octombrie 2000) şi şef al Diviziunii de Contraspionaj din SRI (1990), aduce grave acuzaţii SRI şi directorului său, Virgil Măgureanu, privind implicarea în evenimentele din 13 – 15 iunie 1990 (A se vedea Caietele Revoluţiei, nr. 4 - 5/29 - 30, 2010, p. 35 - 85). Virgil Măgureanu declară, referindu-se la 13 – 15 iunie 1990, următoarele: “Deşi am încercat în seara şi noaptea de 13 spre 14 iunie 1990 să contracarăm venirea minerilor, dimpotrivă, aparatul birocratic din ministerele de profil economic şi, după cum s-a dovedit, unii chiar din SRI (fără a avea ordine în acest sens) le-au solicitat ajutorul. Vreau să sublinez că nu o persoană aflată la vârful puterii (eventual Iliescu) i-a solicitat atunci, ci a intrat în funcţiune o veritabilă complicitate cu aparatul birocratic provenit, în mare măsură, de la fostul regim comunist” (Apud Ibidem, p. 9).

[177] Marius Oprea, op. cit., p. 119.

[178] Pentru o bună cunoaştere a istoriei post-decembriste a vechilor ofiţeri de securitate a se vedea: Mihai Pelin, Trecutul nu se prescrie. SIE&SRI, Editura Kullusys, Bucureşti, 2004, 289 p. şi Claudiu Iordache, Securitatea – Confiscarea unei naţiuni, Editura Irini, Bucureşti, 2009, 205 p.

[179] Virgil Măgureanu, Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 160.

[180] Ibidem, p. 161.

[181] A fost printre puţinii istorici şi publicişti care au avut un acces larg, dacă nu chiar singurul, în Arhiva SRI la documentele fostei Securităţi în condiţiile redactării mai multor volume din Cartea Albă a Securităţii.

[182] Numărul foştilor ofiţeri de securitate care au activat în SRI a rămas mereu un măr al discordiei între societatea civilă şi instituţie. Procentul de 15% cadre din fosta Securitate a reapărut mereu în discursul oficialilor SRI în perioada post-decembristă şi al decidenţilor în stat.

[183] Mihai Pelin, Trecutul nu se prescrie…, p. 11.

[184] Viceamiral ® Ştefan Dinu, op. cit., p. 291.

[185] Pentru amănunte despre acest subiect a se vedea Cristescu Radu Constantin, Serviciile secrete din România şi scandalurile de corupţie (1989 – 2001), Editura Antet XX Press, 2002, 379 p.

[186] Ibidem, p. 168.

[187] Mareşal Ion Antonescu, Istoria mă va judeca, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p. 17.

[188] “Rezultatele penetrării serviciilor secrete româneşti în preajma lui Gorbaciov – în sine o operaţiune cât se poate de spectaculoasă – au avut şi un caracter preventiv. În fapt, ce secrete încredinţau membrii Echipei Gorbaciov, fie «în orb», fie informativ, agenţilor români?” (Apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat…, vol. 4, partea I, p. 166). Întrebarea lui Alex Mihai Stoenescu aşteaptă, încă, un răspuns. Robert Gates, ex-director CIA, referindu-se la “perestroika”, afirma: “Am avut încredere în eforturile făcute de Gorbaciov în primi doi ani şi jumătate petrecuţi la conducere pentru implementarea reformei, dar…am prevăzut cu precizie că încercarea de a restructura sistemul economic centralizat de stat nu va avea succes…Începând cu 1987, agenţia a furnizat detalii precise despre eşecul reformei lui Gorbaciov şi despre criza economică tot mai mare din Uniunea Sovietică. Neîncrederea agenţiei în politica economică a lui Gorbaciov s-a reflectat, în decembrie 1987, într-un raport în care se spunea: «Prevederile reformei constituie măsuri incomplete care lasă la locul lor stâlpii reformei planificate socialiste centralizate…». Acelaşi studiu pronostica cu acurateţe efectele negative provocate economiei de către reformele inadecvate ale lui Gorbaciov” (Apud Christopher Andrew, CIA şi Casa Albă, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 441). La nivelul CIA, la începuturile “perioadei Gorbaciov”, nu exista un consens cu privire la modalitatea de interpretare a evenimentelor din URSS. La începutul anilor ’80, în CIA exista un conflict între Robert Gates şi Mel Goodman, şeful de divizie de la SOVA (Biroul de analiză al CIA pentru URSS). Mel Goodman susţinea că în URSS au loc schimbări reale, în timp ce Gates era acuzat de politizarea informaţiilor şi de faptul că încearcă să suprime părerile aflate în dezacord cu linia dură pe care o promova. 

[189] În ceea ce priveşte capacitatea CIE de a infiltra organizaţii secrete sau discrete ale lumii este extrem de relevant serialul cercetătorului Nicolae Ioniţă, de la CNSAS, intitulat Urmărirea francmasonilor în anii '80, partea I, în Historia, Anul VIII, nr. 77, mai 2008,  p. 39 – 43 şi partea a II-a, în Historia, Anul VIII, nr. 78, iunie 2008,  p. 43 – 47. Referindu-se la infiltrarea de informatori în sânul francmasoneriei de la Paris, de către Securitatea română, Nicolae Ioniţă scrie: “Imposibilitatea de a verifica activitatea propriilor informatori în afara ţării este un bun indicator al eficienţei ofiţerilor din cadrul Centrului de Informaţii Externe, a căror singură contribuţie în activitatea Securităţii în problema «Oculta» a fost preluarea de informaţii din ziarele occidentale şi din mediul literar din ţară. Succesul Securităţii Municipiului Bucureşti trebuie privit cu circumspecţie, dacă avem în vedere şi cele relatate de M. Schapira după 1989, privind întâlnirea sa la Paris cu un fost francmason din România (sursa JIANU – n.n.), eliberat din închisoare recent, când, aflând că acesta primise viza pentru a veni în Franţa doar după ce promisese Securităţii că-l va face să vorbească pe Schapira şi va reda apoi conversaţia colonelului întreprinderii unde lucra, i-ar fi spus acestuia: Scumpe frate, eu bănuiam de mult acest lucru, fiindcă eşti al doilea care îmi faci figura. I-am propus şi celuilalt ceea ce-ţi propun şi ţie: decât să scrii idioţenii în raport, dă-mi-l să ţi-l fac eu, fiindcă eu mă ştiu mai bine şi-ţi jur că am să spun lucruri adevărate (Apud Nicolae Ioniţă, Urmărirea francmasonilor…, partea a II-a, în Historia, Anul VIII, nr. 78, iunie 2008,  p. 47).

[190] Sovietologul Thierry Wolton concluzionează: “Devenită o instituţie «onorabilă», Lubianka a atras numeroşi absolvenţi ai învăţământului superior, ceea ce a condus la o «intelectualizare» a KGB-ului: în 1970, 51% dintre ofiţerii săi aveau o formaţie universitară; în 1987, aceştia erau în număr de 88%. Cekiştii au început să întruchipeze elita regimului, lucru care, printr-o paralelă îndoielnică, i-a determinat pe unii sovietologi occidentali să afirme că serviciul KGB ar fi reprezentat pentru URSS ceea ce înseamna Ecole Nationale d'Administration pentru Republica Franceză” (Apud Thierry Wolton, KGB-ul…, p. 19).

[191] A se vedea Constantin Corneanu, De la perestroika la “Noua Rusie” în revista Europa XXI, vol. XIII – XIV (2004 – 2005), p. 355 – 385 şi Idem, Geopolitica Kremlinului în ultimele clipe de “Război Rece” în Document (Buletinul Arhivelor Militare Române), Anul XII, nr. 4 (46)/2009, p. 51-53.