Asociatia Gheorghe I. Bratianu
Timpul pentru Mobila de lux
Bookmark this site! Bookmark Aesgs.ro


Noutati


Căderea unei lumi: Rusia Romanovilor

Interesele strategice ale României și ale Rusiei în bazinul Mării Negre

NATO cu ochii pe Ucraina, Siria și Georgia

Război Rece pe Prut

Război Rece pe Prut

7 decembrie 2007 |  Autor: Dr. Constantin CORNEANU

Tensionarea relaţiilor diplomatice dintre România şi Republica Moldova ne aduce aminte de unele dintre cele mai fierbinţi momente ale “Războiului Rece”, pe care-l credeam încheiat de mult timp. Ambasadorul României în Republica Moldova, Filip Teodorescu, a fost convocat luni, 3 decembrie 2007, la sediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene (MAEIE) al Republicii Moldova, pentru a da explicaţii în legătură cu declaraţiile acestuia făcute în cadrul conferinţei de presă din 28 noiembrie 2007, potrivit cărora oficialităţile Republicii Moldova se fac responsabile de tergiversarea procesului de finalizare a negocierilor şi semnării Tratatului între Republica Moldova şi România de parteneriat şi cooperare şi a Tratatului privind frontiera de stat dintre Republica Moldova şi România, regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în problemele de frontieră. Într-un interviu acordat postului de televiziune NIT, preşedintele Republicii Moldova preciza că MAEIE de la Chişinău îi va cere explicaţii reprezentantului diplomaţiei române în Republica Moldova pentru cele declarate. Menţionăm faptul că ambasadorul României în Republica Moldova, Filip Teodorescu, a declarat că România nu poate accepta insistenţa părţii moldovene de a introduce prevederi şi referiri inacceptabile pentru un stat modern european. Relaţiile româno-române, dintre Bucureşti şi Chişinău, se află, din nou, la o cotă de avarie care ar trebui să ne îngrijoreze, deoarece Republica Moldova pare să devină unul dintre inamicii declaraţi ai României. Atacurile din mass-media moldovenească la adresa României şi a personalului său diplomatic aflat la post în Republica Moldova nu sunt de bun augur pentru o relaţie care se doreşte a fi una de factură europeană, în condiţiile în care autorităţile de la Chişinău au declarat că vor să se integreze în UE.

Propunerea privind negocierea unui „Tratat politic de bază cu Republica Moldova” a fost iniţiată în anul 1993, când Ministerul Afacerilor Externe al României a prezentat proiectul textului “Tratatului de fraternitate dintre România şi Republica Moldova”. Textul redactat de către diplomaţii de la Bucureşti consacra teza existenţei celor două state româneşti, făcea referire la o strategie a integrării economice şi a consolidării spaţiului cultural şi spiritual comun, condamna Pactul Molotov-Ribbentrop şi Protocolul său secret. Redactarea viitorului Tratat urma să se facă în limba română. Proiectul înaintat de către diplomaţii români urmărea consolidarea relaţiilor speciale, privilegiate, dintre România şi Republica Moldova, precum şi menţinerea deschiderii pentru orice evoluţii pozitive în viitorul relaţiilor bilaterale.

Textul propus de MAE român nu a fost acceptat de preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, şi nici de ministrul de externe, Nicolae Ţâu.Oficialii moldoveni urmăreau convenirea unui text standard, cu accent pe consacrarea statalităţii Republicii Moldova şi integrităţii sale teritoriale. Formularea din textul Tratatului nu trebuia să ducă la concluzia, direct sau indirect, că poate exista un eventual viitor comun cu România. Petru Lucinschi, preşedinte al Republicii Moldova în perioada 1996-2000, precum şi ministrul de externe Mihai Popov, nu au agreat, nici ei, textul propus de către Ministerul de Externe de la Bucureşti. În aceste condiţii, problema negocierii Tratatului a trecut în planul secund al agendei relaţiilor dintre România şi Republica Moldova. Subiectul era reluat numai cu ocazia unor întâlniri bilaterale la vârf, existând mai multe consultări la nivelul miniştrilor de externe, rămase fără rezultat, ca urmare a menţinerii celor două părţi pe poziţii diferite.

Negocierile privind acest delicat subiect au fost reluate în 1997. În condiţiile în care poziţiile de fond ale celor două părţi erau neschimbate, MAE român a propus o nouă abordare: în locul unui Tratat politic „clasic”, după cum dorea regimul politic de la Chişinău, să se elaboreze un document politic care să conţină mecanisme şi programe de cooperare, cu trimiteri succinte la principiile generale. Soluţia propusă de către România se inspira din Tratatul de reconciliere istorică dintre Franţa şi Germania din 1961. Oficialii de la Chişinău au acceptat această abordare, ceea ce a contribuit la o oarecare accelerare a negocierilor la nivel de experţi. Corpul principal al Tratatului în această viziune, mai puţin titlul, preambulul şi clauzele finale, a fost finalizat în prima parte a anului 1998. Noul text corespundea noului concept, referindu-se la mecanismele de cooperare (întâlniri la nivel de preşedinţi, prim-miniştri, miniştri de externe, miniştri de resort, comitete interministeriale pentru relaţiile cu Republica Moldova, respectiv, România, grupe sectoriale etc.) şi la programe de cooperare. Printre prevederile specifice sunt de menţionat cele referitoare la sprijinul României pentru apropierea Republicii Moldova de structurile de integrare europene şi euroatlantice, ca şi pentru soluţionarea problemelor din Transnistria.Conceptul integrării economice şi consolidării spaţiului cultural şi spiritual comun se regăseau în corpul Tratatului. Nu era inclusă în preambul o referire directă la condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, trimiterile la Declaraţia de Independenţă şi la Declaraţia Parlamentului României de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova, fiind considerate ca o referire indirectă la Pactul Molotov-Ribbentrop.Teza existenţei a două state independente româneşti nu se mai regăsea în noua variantă a textului Tratatului, partenerii de la Chişinău invocând în acest sens prevederile constituţionale ale Republicii Moldova. Nu era menţionat faptul că textul era redactat în limba română, considerându-se că este evident faptul că textul este în limba română. Menţionăm faptul că textul nu făcea nici o referire la o aşa-zisă „limbă comună” iar titlul era de “Tratat de parteneriat privilegiat şi cooperare între România şi Republica Moldova”. Autorităţile de la Chişinău au respins în mod repetat formularea de “Tratat de fraternitate”.

În mod cu totul surprinzător, deşi negocierea a fost îndelungată, inclusiv ca urmare a rezervelor manifestate de diplomaţii români implicaţi în tratative, finalizarea şi, mai ales, parafarea textului, asumată de către ministrul de externe Petre Roman, au fost făcute cu o grabă inexplicabilă, neaşteptată şi fără nici o justificare temeinică. Apropiata campanie electorală prezidenţială şi parlamentară din toamna anului 2000, atât de la Bucureşti cât şi de la Chişinău, ar putea reprezenta o motivaţie a acelei grabe. În procesul finalizării, informarea şi consultarea partidelor politice parlamentare din România a avut un caracter formal, acestea fiind informate doar cu o zi sau două înaintea parafării, reprezentanţii acestora fiind puşi în faţa unui fapt împlinit. Parafarea a avut loc la Chişinău în luna aprilie 2000, în prezenţa coordonatorului „Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud – Est”, Bodo Hombach, ceea a indus percepţia obligativităţii semnării textului, aşa cum a fost negociat şi că de abia acum semnarea „textul Tratatului privind relaţiile de parteneriat privilegiat şi cooperare între România şi Republica Moldova” ar putea deveni o condiţie a integrării României în Uniunea Europeană. În ciuda insistenţelor părţii moldoveneşti, preşedinţii celor două state nu au semnat Tratatul mai ales că unii diplomaţi români au avut o serie de ezitări privind oportunitatea acestui Tratat.

După instalarea la putere la Chişinău a preşedintelui Vladimir Voronin s-a redeschis problema semnării unui “Tratat politic de bază între România şi Republica Moldova”, însă în alţi termeni. Reprezentanţii diplomatici ai regimului de la Chişinău au motivat această intenţie prin faptul că România fusese invitată să adere la NATO şi candida la intrarea în UE, dar şi prin schimbările politice interne din Republica Moldova. Cu prilejul unei reuniuni la nivel înalt, care a avut loc la Chişinău la 24 ianuarie 2003 şi la care au participat reprezentanţi diplomatici ai României, partea moldoveană a cerut începerea de negocieri asupra Tratatului parafat în anul 2000, în scopul îmbunătăţirii textului  şi „rezolvării aspectelor sensibile”. În  consecinţă, Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti a acceptat şi, la invitaţia Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova, s-a deplasat la Chişinău o delegaţie de diplomaţi români pentru a negocia şi îmbunătăţi textul Tratatului. Cele două întâlniri care s-au desfăşurat, după 24 ianuarie 2003, s-au încheiat fără nici un rezultat, gazdele de la Chişinău motivând că nu sunt pregătiţi, în condiţiile în care partea moldovenească era cea care făcuse invitaţia pentru discuţii şi negociere. La 9 iunie 2003 a avut loc la Chişinău o nouă reuniune a grupelor de experţi ale celor două părţi, discuţiile urmând să se concentreze în special pe aspecte privind Tratatul politic de bază parafat în anul 2000, aşa cum ceruse Guvernul de la Chişinău în ianuarie 2003. În mod cu totul neaşteptat, reprezentanţii Republicii Moldova au prezentat un nou proiect de „Tratat de prietenie şi cooperare între România şi Republica Moldova”, cu propunerea de a înlocui textul parafat în anul 2000. Noul proiect, prezentat contrar oricăror uzanţe şi cutume diplomatice de către partea moldovenească, conţine în ansamblul său prevederi inacceptabile pentru partea română, lucru precizat atât la momentul respectiv cât şi ulterior.

Diplomaţii României au fost surprinşi de faptul că titlul Tratatului era unul nou, respectiv “Tratat de prietenie şi cooperare între Republica Moldova şi România”, fiind eliminate, totodată, referirile la specificul acestuia de “parteneriat privilegiat”. În noul text erau excluse referirile la “legăturile privilegiate”, cu rădăcini în trecutul istoric ale celor două ţări, la “comunitatea de limbă şi cultură”, relaţiile bilaterale fiind caracterizate drept “de bună vecinătate, înţelegere şi cooperare”. Trebuie menţionat faptul că proiectul transmis de către diplomaţii de la Chişinău avea caracterul unui tratat clasic, lipsit de orice elemente care ar putea particulariza relaţia româno-moldoveană, aceeaşi atitudine existând şi în ceea ce priveşte dimensiunile unui eventual parteneriat european între România şi Republica Moldova. Diplomaţii Republicii Moldova incluseseră în noul text o serie de dispoziţii care vizau crearea unor “garanţii” excesive în ceea ce priveşte raporturile româno-moldovene, care nu corespundeau specificului unui Tratat de prietenie, sugerând chiar existenţa unor pretenţii teritoriale şi posibilitatea ridicării unor pretenţii în viitor sau a unor ameninţări asupra suveranităţii, independentei şi integrităţii teritoriale a uneia dintre părţi. Oficialii de la Chişinău propuneau, totodată, menţionarea “limbii moldoveneşti” ca limbă de încheiere a tratatului. Delegaţia României nu a acceptat propunerile diplomaţilor moldoveni şi a propus încheierea unei “Declaraţii politice comune privind Parteneriatul european între cele două state”, considerând aceasta drept un cadru modern care să reflecte aspiraţiile europene ale ambelor state.

În iunie 2004 au avut loc două runde de consultări la nivel de consilieri prezidenţiali din România şi Republica Moldova, în perspectiva preconizatei participări la evenimentele de la Putna din 2 iulie 2004 a preşedintelui Vladimir Voronin. Cu acea ocazie, partea moldoveană a propus convenirea unei Declaraţii a celor doi preşedinţi. Proiectul transmis de partea moldoveană avea în vedere un document care îşi propunea, în mod expres, „identificarea unui punct de vedere comun privind evoluţia relaţiilor dintre cele două state de la momentul proclamării independenţei şi până în prezent” şi realizarea „unei înţelegeri istorice dintre Preşedinţii a două state moderne care au decis, în spirit european, să atribuie noi valenţe relaţiilor bilaterale”. Proiectul înaintat de către diplomaţia de la Chişinău conţinea o serie de elemente inacceptabile pentru România, precum menţionarea „caracterului polietnic al statului Republica Moldova” sau plasarea Declaraţiei Guvernului României de recunoaştere a independenţei Republicii Moldova din august 1991 în contextul „spiritului acelor vremuri marcate de o emotivitate ardentă” şi negarea oricăror „consecinţe politico-diplomatice imediate sau de perspectivă” ale unui asemenea document. Trebuie menţionat faptul că în Declaraţia Guvernului României din august 1991 se preciza că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov – Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român”. Oficialii moldoveni au insistat, de nenumărate ori, în decursul tratativelor dintre cele două părţi la renunţarea, în Preambulul viitorului Tratat, nu numai la “caracterul special şi privilegiat” al raporturilor bilaterale, ci şi la menţionarea Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova din 27 august 1991 şi a Declaraţiei României de recunoaştere a Republicii Moldova, în condiţiile în care: 1) cele două declaraţii politice din 1991 sunt acte juridice unilaterale, care constituie, împreună, instituţia juridică a recunoaşterii statului în dreptul internaţional public iar în relaţia cu România, cele două declaraţii reprezintă, astfel, fundamentul politico-juridic al statalităţii Republicii Moldova şi 2) în “Declaraţia de independenţă din 27 august 1991 a Republicii Moldova” sunt subliniate în mod deosebit condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop şi necesitatea lichidării consecinţelor politico-juridice ale acestuia. Ministerul Afacerilor Externe al României a considerat textul moldovenilor, din iunie 2004, ca fiind inacceptabil în forma propusă, dar şi-a manifestat disponibilitatea de a negocia pe text, propunând un contraproiect. Diplomaţia moldoveană a refuzat negocierea acelor aspecte sensibile din proiectul său de Declaraţie.

La 21 ianuarie 2005, în urma vizitei preşedintelui Traian Băsescu la Chişinău a fost adoptată o “Declaraţie Comună” a celor doi preşedinţi prin care se fixau bazele cooperării între cele două state, în vederea asigurării suveranităţii, stabilităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova şi rezolvarea situaţiei din Transnistria, precum şi pentru colaborarea bilaterală în scopul integrării europene a celor două state. Declaraţia nu făcea referire la posibilitatea încheierii, ulterior, a “Tratatului politic de bază dintre România şi Republica Moldova”.

Subiectul acestui “Tratat politic de bază” a suscitat numeroase comentarii în cercurile diplomatice, precum şi în mass-media, partea română exprimându-şi rezervele în legătură cu utilitatea încheierii unui “Tratat politic de bază” între România şi Republica Moldova, acordurile care sunt în vigoare între cele două state asigurând un cadru suficient pentru desfăşurarea în condiţii optime a relaţiilor bilaterale. Totodată, diplomaţia românească a considerat că încheierea unui astfel de “Tratat politic de bază” nu este oportună în condiţiile în care acesta nu ar consacra specificul relaţiei româno-moldovene.

Problema semnării unui „Tratat politic de bază” între cele două ţări a fost reluată şi în cursul întrevederilor dintre miniştrii de externe ai celor două ţări, la Iaşi la data de 9 septembrie 2005, când partea moldoveană a ridicat din nou problema tratatului de bază. România a reiterat poziţia sa conform căreia nu poate accepta varianta propusă, în 2003, de către partea moldoveană. Ministrul Andrei Stratan a declarat că Republica Moldova nu mai insistă pentru încheierea unui tratat, fiind acceptabilă şi varianta unui Acord general pentru parteneriat european. România a înaintat Republicii Moldova, în februarie 2006, cu titlu informal, un proiect de “Acord Cadru privind Parteneriatul Strategic pentru Europa între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova”. Proiectul părţii române urmăreşte valorificarea de către partea română a stadiului avansat de integrare în Uniunea Europeană în relaţia bilaterală cu Republica Moldova, consacrând şi caracterul special al relaţiilor dintre cele două ţări. Contraproiectul Republicii Moldova la Acordul menţionat, intitulat “Tratat între Republica Moldova şi România de parteneriat şi cooperare”, diferă semnificativ de cea propusă de către partea română şi are mai mult caracterul unui tratat politic de bază, dispoziţiile privind colaborarea în plan european şi punerea în valoare a colaborării bilaterale în privinţa integrării europene a Republicii Moldova fiind reduse. Sunt eliminate, totodată, referirile la relaţiile speciale dintre cele două ţări. Totodată, sunt introduse o serie de garanţii în privinţa independenţei, stabilităţii şi securităţii Republicii Moldova.

Rundele de negocieri româno-moldovene desfăşurate în 2006 au evidenţiat faptul că persistă dorinţa oficialităţilor Republicii Moldova de a încheia un “Tratat politic de bază” tipic, neutru, fără elemente de specificitate, în vreme ce România intenţionează convenirea unui text care să stabilească un parteneriat în plan european, consacrând în acelaşi timp, relaţiile speciale dintre cele două ţări. Experţii care au negociat au reuşit doar convenirea dispoziţiilor tehnice, necontroversate ale documentului care urmează a fi încheiat. Neînţelegerile care pesistă între cele două state se referă la: 1) titlul documentului şi nivelul de încheiere, deoarece România propune denumirea de “Acord Cadru privind Parteneriatul Strategic pentru Europa între Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova”, în timp ce partea moldoveană insistă pentru titulatura “Tratat între România şi Republica Moldova de Parteneriat şi Cooperare”; 2) rezervele diplomaţilor moldoveni faţă de folosirea termenului de „relaţii speciale” deoarece acesta ar putea fi interpretat ca o „limitare a independenţei Republicii Moldova”; 3) insistenţa României asupra faptului că acest termen reflectă realitatea incontestabilă a existenţei unei limbi unice, a unei istorii comune şi a aceloraşi valori culturale şi că un text care să nu consacre această realitate nu este acceptabil pentru partea română; 4) dorinţa Republicii Moldova de a include în preambul o serie de dispoziţii din proiectul propriu incluzând referiri la „popoarele celor două state”, partea română reiterând că această abordare nu este acceptabilă; 5) referirile la interdependenţa politică şi economică dintre cele două ţări şi la valorificarea experienţei României în negocierile de aderare la UE sunt în principiu acceptabile, dar Republica Moldova va comunica ulterior o poziţie finală.

Totodată, problematica Tratatului privind regimul frontierei comune dintre România şi Republica Moldova se dovedeşte a fi extrem de spinoasă, deoarece diplomaţii de la Chişinău nu doresc un nou acord juridic, deşi MAE român a subliniat oportunitatea încheierii unui nou instrument juridic privind regimul frontierei comune, în baza căruia să se efectueze operaţii de verificare şi de demarcare a traseului frontierei, necesare în special din cauza modificărilor naturale ale râului Prut, pe care este fixată frontiera între cele două state, survenite de la ultima verificare a frontierei în anul 1976. Un proiect actualizat al tratatului privind regimul frontierei a fost transmis MAEIE al Republicii Moldova în luna decembrie 2005. În urma negocierilor au rămas în discuţie propunerea părţii moldovene ca tratatul să se numească „Tratat de frontieră” şi dorinţa de includere, printre documentele în conformitate cu care este descris traseul frontierei, a Tratatului de Pace de laParisdin 10 februarie 1947. Titulatura de „Tratat de frontieră” este incorectă pentru că tratatul nu stabileşte modificări teritoriale, ci reglementează regimul juridic al frontierei care există deja. În ceea ce priveşte introducerea unei prevederi în sensul că traseul frontierei este stabilit în conformitate cu prevederile Tratatului de la Paris dintre România şi Puterile Aliate (care face referire la pretinsul „Acord” româno-sovietic din 28 iunie 1940) aceasta este inutilă, pentru că în textul convenit este inclusă şi o referire expresă la Tratatul privind regimul frontierei româno-sovietice din 1961, care la rândul lui conţine o trimitere la Tratatul de pace de la Paris, astfel încât există deja o referire indirectă la acest document. Ultima rundă de negocieri la nivel politic de la Bucureşti (29-30 noiembrie 2006) a relevat rigiditatea şi lipsa unei predispoziţii spre compromis a Republicii Moldova, în ciuda insistenţei acesteia de a încheia Tratatul în cel mai scurt timp.

Va accepta România cerinţele celor de la Chişinău şi va legitima, astfel, printr-un document juridic cu valoare internaţională, renunţarea la faptul că „proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov – Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român” ? “Tratatul politic de bază” şi „Tratatul de frontieră” vor contribui la „lichidarea” mişcării naţionale româneşti din Republica Moldova, precum şi un ajutor masiv dat lui Vladimir Voronin în procesul de ştergere a conştiinţei naţionale a românilor din Republica Moldova şi la instalarea dictaturii “moldovenismului” primitiv. Prin semnarea unor asemenea documente, Republica Moldova va putea fi îndepărtată de România pentru o perioadă de timp necunoscută. Istoria acestui proces de negociere a Tratatului dintre România şi Republica Moldova, precum şi evenimentele care se petrec în ultimul timp dincolo de Prut, relevă faptul că România se află în faţa unei mari provocări istorice.

Articol apărut în cotidianul “INTERESUL PUBLIC”, Anul I, nr. 77, vineri, 7 decembrie 2007, p. 1 - 3