23 August 1944, noi reevaluări (2)*

În timp ce sovieticii reluau, în dimineaţa zilei de 22 august 1944, ofensiva pentru a captura trecătorile de peste Prut şi a putea încercui, astfel, unităţile Subgrupului de Armate „Dumitrescu”, continuau să se menţină dezacordurile dintre generalii români privind modalităţile de ducere a luptei. La ora 09.30, şeful Marelui Stat-Major român emite Ordinul nr. 305.121, prin care cere ca „toate fracţiunile răzleţe [aflate în retragere – n. n.] şi chiar ostaşii izolaţi să fie imediat opriţi, constituiţi în subunităţi şi unităţi şi instalaţi în numeroasele acoperiri aflate pe direcţia de pătrundere a inamicului, precum şi pe flancurile acestei direcţiuni, unde să reziste cu orice preţ, înlesnind astfel intrarea în acţiune a întăririlor ce vor sosi”[1]. Generalul Ilie Şteflea ordonă, cu asentimentul deplin al lui Ion Antonescu, ca „toate comandamentele să folosească ofiţerii disponibili şi trupa de la comandamente, în special jandarmii, pentru a pune ordine pe comunicaţii, a strânge fugarii şi fracţiunile în retragere şi a înjgheba cât mai grabnic rezistenţa pe direcţiile de pătrundere ale inamicului şi pe flancurile lui”[2], iar în lipsă de mijloace anticar să se aibă în vedere ca „din acoperirile impracticabile carelor de luptă, infanteria inamică transportată să fie împiedicată a urma carele”[3]. Ordinul nu a fost contrasemnat de colonelul Nicolae Dragomir, deoarece acesta l-a considerat ca „fiind în afară de realităţile situaţiei”[4], şi a cerut prin intermediul Detaşamentului de legătură german să se intervină la Grupul de Armate „Ucraina de Sud” pentru a se acorda Armatei 4 române dreptul de „a hotărî singură asupra măsurilor de luat”[5].

Dezacorduri între generalii români și Mareșal

În cursul zilei de 22 august 1944, la ora 16.00, Mareşalul Ion Antonescu se va afla la Târgu-Ocna pentru o nouă evaluare a situaţiei operative, cu comanda Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. „Dacă rusul depăşeşte linia Galaţi-Focşani – declara Ion Antonescu -, România e pierdută pentru toate timpurile!”[6]. Începând de la ora 15.15, comandamentul Armatei 4 române transmisese, cu deplinul acord al Mareşalului Ion Antonescu, Ordinul nr. 305.045, care prevedea constituirea unui puternic cap de pod pe râul Siret, la est de Roman, cu unităţile Diviziei 1 infanterie şi ale Diviziei 1 Blindată „România Mare”, precum şi pregătirea retragerii „restului trupelor, astfel încât operaţiunea să se execute în ordine şi să fie terminată până în dimineaţa de 23 august”[7]. Ordinele date de către Mareşal prevedeau menţinerea liniei Siretului între dreapta Corpului 1 armată şi localitatea Brătianu, inclusiv cu minimum de forţe, până la noi ordine, grupând totodată, două-trei divizii la sud de râul Moldova, care va fi ocupată cu acest eşalon în scopul de a asigura retragerea eşalonului lăsat pe Siret în clipa în care se va da ordin în acest sens. Toate dislocările de servicii şi trupe, care urmau să se realizeze în cursul zilei, trebuiau să se facă pe mici pachete şi pe drumuri diferite, deoarece aviaţia sovietică deţinea supremaţia aeriană în zona de luptă.

Retragerea a început sub acoperirea Corpurilor 1 şi 7 armată române şi a Corpului 57 armată german, care se aflau în acel moment în poziţiile de pe linia fortificată „Traian”. Corpul 6 armată, care aproape că nu mai exista, a pornit spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, iar Corpul 4 armată a început să ocupe poziţii în cazematele liniei „Traian”. Hotărârea de retragere prin luptă, luată în cursul zilei de 22 august 1944, scotea trupele române în afara cercului distrugător al manevrei sovietice, sustrăgându-le din luptă, pentru a fi dispuse, mai apoi, pe o zonă centrală, de unde puteau primi alte misiuni de luptă, cu orientare schimbată cu 180 de grade. „Stăteam uimit lângă Mareşal – avea să mărturisească, peste ani, colonelul Nicolae Dragomir – şi urmăream precizia cu care creionul purtat de mâna sa sigură trasa exact poziţiile pe care şi Armata şi le fixase într-o asemenea ipoteză… Am descoperit atunci în el pe ofiţerul de stat major eminent. Aşa mi-l închipuisem că a fost pe când, cu douăzeci de ani şi mai bine în urmă, conducea «Operaţiile» la Marele Cartier General al Armatei”[8]. Transpunerea de către unităţile Armatei 4 române a Ordinului nr. 305.045 a provocat nemulţumiri şi proteste la nivelul comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi a Subgrupului de Armate „Wöhler”. În afara nemulţumirii cauzate de numeroasele defecţiuni ale trupelor române, generalul-colonel Hans Friessner remarcă, în memoriile sale, comportarea unor mari unităţi române care, totuşi, „s-au bătut cu curaj şi nu şi-au abandonat fraţii de arme germani”[9].

În după-amiaza zilei de 23 august 1944, un detaşament de luptă, numit Grupul „Braun”, a ocupat poziţii de apărare la nord şi nord-vest de Bârlad. Grupul „Braun” era format din Brigada 905 tunuri cu 21 de piese, părţi din Divizia 20 blindată germană, batalionul de şcoală al Armatei 8 germane de la Bârlad, precum şi 30 de care de luptă care se aflau la Tecuci şi care erau destinate constituirii celei de a doua divizii blindate române. Totodată, Corpul 57 Tancuri german ducea lupte de apărare a liniei Siretului în zona oraşului Roman şi încerca să împiedice pătrunderea sovieticilor către trecătorile Carpaţilor, în timp ce Gruparea „Mieth” lupta din greu la nord de Huşi cu unităţile Armatei 4 Gardă şi ale Armatei 52 sovietice. Între cele două mari unităţi germane se crease o breşă de aproape 100 de kilometri, prin care unităţile Frontului 2 Ucrainean puteau să înainteze nestingherite spre sud.

Ca urmare a operaţiunii amfibie executate de Armata 46 sovietică, peste estuarul Nistrului de Jos, împotriva trupelor Comandamentului 110 infanterie, situaţia Subgrupului de Armate „Dumitrescu” avea să devină critică în cursul zilei de 22 august 1944. În prima parte a zilei de 22 august 1944, trupele sovietice au rupt legătura dintre Armata 6 germană şi Armata 3 română. Comandamentul Armatei 3 române a cerut Grupului de Armate să preia conducerea Armatei 6 germane. Totodată, corpurile 4 şi 7 mecanizate sovietice au avansat 80 de kilometri în spatele liniilor Subgrupului de Armate „Dumitrescu”. Confruntat cu pericolul constituirii unei pungi adânci care să pericliteze spatele Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, generalul-colonel Hans Friessner a ordonat Armatei 6 germane să înceapă retragerea spre vest. Având în vedere evoluţia evenimentelor de pe frontul din Basarabia, Armata 3 română a primit, în cursul nopţii de 22 spre 23 august 1944, misiunea de a prelua apărarea Dunării de la vărsare până la Brăila, aliniament pe care se aflau capetele de pod Chilia, Ismail şi Cartal.

Retragerea Armatei 6 germane spre Prut a fost îngreunată de faptul că pentru executarea ordinului de dislocare rapidă a unităţilor germane erau insuficiente atât mijloacele, cât şi capacităţile de transport, iar din cauza infrastructurii limitate nu s-a putut stabili un culoar precis de deplasare pentru fiecare dintre unităţile subordonate. Existenţa a numai cinci puncte de trecere peste Prut avea să se dovedească un impediment extrem de serios pentru retragerea trupelor germane datorită realizării unor mari aglomerări de efective pe malul estic al râului Prut. Multe unităţi şi subunităţi germane au încercat să ajungă pe malul vestic al Prutului din proprie iniţiativă, fără a mai aştepta ordinele eşalonului superior, într-o situaţie haotică în care avea să lipsească factorul de autoritate în măsură să organizeze operaţiunea de apărare şi traversare a Prutului, precum şi legăturile telefonice, ceea ce avea să pecetluiască dezastrul din nordul Basarabiei. Istoricul militar german Klaus Schönherr apreciază că şi prezenţa eşalonului de comandă al Armatei 6 germane la o prea mare depărtare de linia frontului din Basarabia, respectiv în Moldova, de unde „nu a putut exercita nici un control asupra evoluţiei evenimentelor”[10], a contribuit în mod substanţial la eşecul luptelor de apărare din Basarabia. Deşi exista pericolul unui atac concentrat al sovieticilor asupra Armatei 6 germane, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi statul său major nu au întocmit nici un plan pentru retragerea Armatei 6 germane din Basarabia în caz de forţă majoră şi nici nu au fost luate măsuri preventive după declanşarea atacului sovietic din 19 august 1944.

Pe frontul din Basarabia, Armata 37 sovietică se găsea la circa 40 de kilometri în spatele Corpului 7 Mecanizat sovietic iar spre nord, până la Armata 4 Gardă, care acţiona pe valea Prutului spre sud, se mai afla încă un spaţiu liber de circa 40 – 50 de kilometri prin care se mai puteau strecura unităţile Armatei 6 germane aflată în retragere. Existau mari posibilităţi ca unităţile germane să treacă Prutul, în noaptea de 23 spre 24 august 1944, dacă acestea s-ar fi aflat mai aproape de Prut cu mai puţin de o etapă de marş de noapte. În conformitate cu planurile de rezistenţă, dacă nu se va produce nici o surpriză, sovieticii urmau să fie siliţi, prin contraatacuri puternice, să se replieze mai întâi din punga de la sud de Iaşi, pentru a se regrupa apoi şi a urma prudent retragerea trupelor germano-române pe noua linie de apărare.

Pregătiri pentru ieșirea din război

Având în vedere evoluţia evenimentelor de pe frontul din Moldova, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a trebuit să accepte ideea că trupele sovietice nu puteau fi oprite din înaintarea lor decât prin scurtarea frontului şi stabilirea acestuia pe linia de apărare dintre Delta Dunării şi Carpaţi. Lipsa unei stăruinţe a comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, în relaţia cu OKH şi OKW, asupra sensibilităţii liniei de apărare din nordul Basarabiei, pierderea rezervelor blindate şi rapide ale Grupului de Armate, prin transferarea succesivă a acestora în alte zone fierbinţi ale Frontului de Est, nerectificarea planului de apărare al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în funcţie de condiţiile schimbate ale cadrului general, astfel încât să se asigure o bună conducere a trupelor, oboseala provocată de război, falsele evaluări ale situaţiei făcute de către comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi OKH, precum şi maniera de a conduce trupele, în parte ezitantă, a comandamentului Grupului de Armate reprezintă, în opinia istoricului Klaus Schönherr, factorii conjugaţi care au pregătit înfrângerea zdrobitoare a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în Bătălia Moldovei (19 – 23 august 1944).

Mareşalul Antonescu s-a întors de pe front în seara zilei de 22 august 1944, nemulţumit de indisciplina pe care o constatase şi satisfăcut de nivelul redus al succeselor obţinute de inamic. Lupta decisivă urma să se desfăşoare, în câteva zile, în jurul nodului de cale ferată de la Bârlad. Centrul şi flancul stâng al Armatei Române, deja ameninţate, erau intacte, iar germanii, după ce ocupaseră poziţii pe Prut, la nivelul şi în nordul Bârladului, erau pregătiţi să treacă la acţiune, în sensul de a cădea pe flancul stâng şi în spatele inamicului. Generalul Erich Abraham, comandantul Diviziei 76 infanterie germane, reuşise să organizeze la est de Bacău un cap de pod pe râul Siret din diferite trupe împrăştiate şi din personalul serviciilor de armată aflate la Bacău. Conducătorul Statului român a convocat pentru dimineaţa zilei de 23 august 1944, la Snagov, Consiliul de Miniştri restrâns pentru a discuta situaţia de pe front şi măsurile privind dislocarea instituţiilor de stat în Transilvania. „Situaţia în interiorul României – consemna consilierul dr. Gerhard Stelzer – era marcată în acelaşi timp de o opoziţie crescândă împotriva Conducătorului Statului. Ştirile parvenite Legaţiei privind acest fenomen erau foarte detaliate şi coincideau în punctul că, cercul din jurul regelui forma nucleul rezistenţei împotriva mareşalului”[11].

Marele Stat-Major român lansase, la 24 iunie 1944, în perspectiva evenimentelor care vor veni, o operaţiune secretă cu numele de cod „Cosma” prin care aveau să fie identificate numărul şi efectivul exact al unităţilor Wehrmacht-ului aflate în România, precum şi al zonelor de dislocare a acestora. Din motive de securitate, nu a fost emis nici un ordin scris cu privire la executarea acestei operaţiuni strict-secrete. Nu s-a descoperit, până în prezent, nici un document scris din care să rezulte cine a fost iniţiatorul operaţiunii, Mareşalul Ion Antonescu sau grupul de complotişti din Palatul Regal şi Marele Stat-Major român. În jurnalul său, generalul Constantin Sănătescu relevă faptul că, la 4 august 1944, şeful Marelui Stat-Major român, generalul Ilie Şteflea, l-a informat „din ordinul Mareşalului” Antonescu despre rezultatele obţinute ca urmare a executării acestei operaţiuni.

Operaţiunea „Cosma” a fost dusă la îndeplinire de către Secţia a VII-a din Marele Stat-Major român în cooperare cu Inspectoratul General al Jandarmeriei române.  La sfârşitul lunii iunie 1944, colonelul Nicolae Băiculescu, şeful Secţiei a VII-a, va raporta subşefului Marelul Stat-Major român, generalul Ioan Arhip, că „trupele germane din România însumează 647.932 de oameni, dislocaţi astfel: 430.000 în zona operaţiilor, 159.194 în zona etapelor şi 57.838 în regiunea interioară”[12]. Generalul Arhip va cere, la 6 iulie 1944, ca „lucrarea despre efectivele germane să fie completată cu date despre ce fac trupele germane din zona interioară (aviaţie, porturi, ateliere etc.)”[13], în condiţiile în care responsabilii militari români aflau, cu surprindere, că în diferite zone ale României, mai ales în Arad şi Timiş, erau dislocate unităţi germane care nu aveau aprobarea Marelui Stat-Major român de a se stabili în acele locuri.

Minstrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi, executase, între timp, dispoziţiile Mareşalului privind dispunerea trupelor române din interiorul ţării, astfel încât să poată fi prevenită a eventuală reacţie violentă germană. Diviziile 8 cavalerie, 4 infanterie şi de gardă se aflau încartiruite împrejurul Bucureştiului, iar în apropiere de Ploieşti se aflau, de asemenea, diviziile 5 şi 13 infanterie, iar la Braşov o divizie de vânători de munte. La cererea şefului Casei Militare Regale, generalul Constantin Sănătescu, ministrul Apărării Naţionale înlocuise o serie de adjutanţi regali numiţi de Mareşalul Ion Antonescu cu cei propuşi de Rege, precum şi pe comandantul Batalionului de Gardă al Palatului Regal, pentru motive fanteziste. Regimentul 4 roşiori a fost plasat, după dotarea cu tancuri moderne, la Chitila, la 20 de kilometri de Bucureşti. Generalul Constantin Pantazi a informat Casa Regală că în cazul unei reacţii germane, la viitoarele evoluţii ale politicii interne şi externe româneşti, „toată Armata va lupta pentru Rege, de va fi nevoie”[14].

Totodată, din dispoziţia Mareşalului Ion Antonescu a început, în după-amiaza zilei de 22 august 1944, afluirea diviziilor 3, 5, 7, 18, 21 infanterie, 4 munte, 1 cavalerie şi a Comandamentelor 101 şi 102 munte către aliniamentul fortificat Focşani-Nămoloasa-Brăila, unde se aflau Detaşamentele 106, 115 şi 121 fortificaţii[15]. Unităţile de artilerie antiaeriană, aflate la Bucureşti şi Ploieşti, înzestrate cu piese de 88 şi 75 mm, au fost trimise pe front pentru întărirea apărării antitanc.

În acest teribil efort de salvare a fiinţei naţionale au fost angrenaţi şi liderii comunităţii evreieşti din România. Avram Leiba Zissu, unul dintre liderii mişcării sioniste din România, a fost convocat la miezul nopţii de 22 spre 23 august 1944 de către Mihai Antonescu la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, unde va avea o convorbire dramatică cu Ovidiu Vlădescu, secretarul general al Preşedinţiei. În ancheta Securităţii române, din 1 martie 1952, Avram L. Zissu avea să declare: „Pe Ovid Vlădescu, pe care-l vedeam pentru prima oară, l-am găsit la fel de descompus [precum pe Mihai Antonescu – n. n.]. Fără nici un preambul, îmi vorbi cu oarecare solemnitate: «Domnule Zissu, situaţia e disperată, nu mai putem ţine frontul, trebuie să cerem armistiţiu. Guvernul apelează la patriotismul dumitale, cerându-ţi ca într-un mesagiu adresat marilor organizaţii mondiale evreieşti (să le determini) să stăruie şi să uzeze de influenţa lor asupra Aliaţilor pentru a obţine de la Înaltul Comandament al URSS condiţii de armistiţiu cât mai blânde cu putinţă. Un avion gata să decoleze aşteaptă să ducă chiar acum, noaptea, masagiul dumitale»“[16]. Liderul evreu a refuzat să îndeplinească o asemenea misiune, deoarece considera că nu are „nici căderea, şi nici calitatea”[17] de a se amesteca în „această imensă problemă”[18]. W. Filderman a expediat, la insitenţele părţii române, un mesaj către JOINT în care a cerut ca ocupaţia militară şi administrativă a României să fie făcută de către toţi Aliaţii, nu numai de către Uniunea Sovietică.

În seara zilei de 22 august, Mareşalul Ion Antonescu, asistat de Mihai Antonescu şi de generalul Constantin Pantazi, l-a primit pe diplomatul german dr. Karl Clodius, şi i-a declarat că, în cazul prăbuşirii frontului din Moldova, se vede silit să pretindă libertatea politică de acţiune. Tot în aceeaşi seară, Mareşalul In Antonescu s-a întâlnit cu Ion Mihalache, cu care a căzut de acord să încheie el armistiţiul, aşa cum au propus şi au insistat Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Declaraţiile fostului director al Serviciului Special de Informaţii, Eugen Cristescu, la procesul din mai 1946, vin să confirme animozităţile care existau, în acele clipe, între cei responsabili de destinul României: „Afirmaţia domnului Maniu, că a fost cu domnul Mihalache la domnul Mareşal în seara de 22 august, este total inexactă. Eu eram la Cabinetul domnului Mihai Antonescu şi m-am întreţinut cu domnul Mihalache. (…) După armistiţiu (…), domnia sa mi-a povestit audienţa din seara de 22 august (…), fără domnul Maniu, afirmându-mi că în acea seară a rămas înţeles cu Mareşalul ca acesta să facă armistiţiul”[19].

Mihai Antonescu a telegrafiat Legaţiei române din Berna, în cursul zilei de 22 august 1944, cerând să se intervină pe lângă emisarii americani pentru a se obţine sprijinul Statelor Unite în cursul zilelor următoare. S-a adresat, concomitent, şi Legaţiei române din Ankara pentru a obţine, în contextul unei situaţiei militare dificile pe frontul din Moldova, sprijinul Turciei în acţiunea de ieşire a României din război. „În asemenea condiţii – telegrafia Mihai Antonescu -, fac apel la dl. Saracioglu, căruia vă rog să-i amintiţi că am comunicat d-lui Menemencioglu în februarie că după mine următoarele trei luni vor stabili definitiv soarta Balcanilor, dacă Turcia nu se hotăreşte să ne sprijine în [efort], considerând că ruşii [rămân] la Dunăre, aceasta ar însemna moartea Turciei”[20]. Mihai Antonescu cerea o mediere a Turciei pe lângă Aliaţii Occidentali şi un răspuns în 24 de ore. O nouă telegramă a fost trimisă la Ankara, în cursul zilei de 22 august 1944, cu recomandarea de-a se insista pentru a se obţine asistenţa Turciei în tratativele de armistiţiu ale României.

Cabinetul britanic este informat, la 22 august 1944, prin  telegrama fulger cu nr. 1.386, expediată de către ambasadorul britanic la Ankara, Sir H. Knatchbull-Hugessen, către Foreign Office, la ora 15.26, de faptul că Mihai Antonescu a comunicat, prin intermediul ambasadorului Turciei la Bucureşti, disponibilitatea de a semna armistiţiul cu Naţiunile Unite, în condiţiile situaţiei militare extrem de dificile, având „asentimentul mareşalului, al regelui şi al şefilor tuturor partidelor de opoziţie”[21]. Acţiunea ministrului român al Afacerilor Externe nu avea asentimentul Conducătorului Statului român, a liderilor partidelor politice de opoziţie şi a regelui Mihai I, ci reprezenta o iniţiativă strict personală. Cererea lui Mihai Antonescu a parvenit la Foreign Office, la ora 16.35, în cursul zilei de 23 august 1944, iar diplomaţii britanici s-au grăbit să telegrafieze, la Ankara, că este bine ca românii să trimită un delegat la Moscova, unde vor fi şi ambasadorii britanic şi american, pentru negocieri de pace cu sovieticii. La miezul nopţii de 23 spre 24 august 1944, ambasadele britanice de la Moscova şi Washington au primit instrucţiuni pentru a afla, imediat, care era poziţia administraţiei Roosevelt şi a guvernului sovietic privind demersul lui Mihai Antonescu. Totodată, ministrul de Externe al României l-a trimis la Stockholm pe secretarul de legaţie Neagu Djuvara, în seara de 22 august 1944, cu misiunea de-ai comunica lui Frederic Nanu că trebuiesc continuate tratativele de armistiţiu cu sovieticii iar dacă invazia sovietică va lua un ritm prea precipitat, Frederic Nanu va primi o telegramă care va confirma necesitatea încheierii cu orice preţ a negocierilor. Evenimentele de la Bucureşti din ziua de 23 august 1944 aveau să anuleze iniţiativele diplomatice ale lui Mihai Antonescu.

În seara zilei de 22 august 1944, la ora 20.45, comandantul Armatei 4 române a înaintat un raport către Mareşal prin care a cerut să fie desărcinat de la comandă, deoarece, până la ora 20⁴⁰, „nu s-a putut convinge Comandamentul German să se execute ordinul Domnului Mareşal”[22]. Precizările făcute de generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu în raport sunt extrem de dure şi în neconcordanţă cu ordinele şi voinţa de luptă ale Mareşalului: „Mâine, Armata 4, pusă cu grosul pe Siret, fără nici o posibilitate de a lupta, va fi decimată, fără posibilitate de a fi salvată. Nu pot asista şi acoperi acest dezastru al Armatei. De altfel nu am putut să am deplină libertate de a comanda încă de la începutul operaţiunilor”[23].

La ora 22.07, generalul Otto Wöhler a comunicat că replierea unităţilor Corpului Kirchner va începe în aceeaşi noapte, iar „replierea pe linia Siret-Moldova se va pregăti pentru noaptea de 23/24 august 1944”[24]. Comandamentul german cere ca Armata 4 română să formeze o rezervă mobilă de intervenţie în zona de la nord de Roman. Şeful de stat-major al Armatei 4 române a adnotat, în legătură cu acest ordin, următoarele: „Acest ordin nu corespunde cerinţelor situaţiei grave. Nu se poate sta cu grosurile pe Siret. Nu numai că terenul nu permite, malul de vest fiind mai jos decât cel de est, pe care vor fi ruşii şi vor distruge trupele noastre cu foc, dar rămânerea pe Siret întârzie retragerea şi sustragerea grosului de la lovitura carelor ruseşti care sigur vor veni în spatele diviziilor noastre reţinute de germani, cărora domnul Mareşal le-a cedat, deşi astăzi a hotărât să ne retragem”[25].

Privind harta frontului, observăm că, în cursul zilelor de 22 şi 23 august 1944, trupele Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene au făcut eforturi mari pentru atingerea primelor obiective stabilite în ordinul pe care l-a emis, la 2 august 1944, Marele Cartier General sovietic (STAVKA). Situaţia operativă din seara zilei de 22 august 1944 lăsa să se întrevadă faptul că trupele aliate româno-germane reuşeau să se retragă pas cu pas, prin lupte grele, în ciuda străpungerilor sovietice. În seara de 22 august 1944, STAVKA observa existenţa unui succes tactic de prestigiu, dar existenţa unei rezistenţe germane pe Siret, între Roman şi Adjud, precum şi faptul că centrul şi flancul stâng al Armatei 4 române îşi păstraseră capacitatea de luptă nu îngăduiau speranţe prea mari într-o viitoare deschidere rapidă, prin luptă, a drumului pentru Armata 6 Tancuri Gardă sovietică, în vederea înaintării spre depresiunea, importantă din punct de vedere operativ, dintre Focşani şi Galaţi, cheia rezistenţei sau pierderii României. „Dacă pierdem linia Siretului, atunci am pierdut războiul”[26], aprecia generalul-colonel Alfred Jodl, şeful Secţiei Operaţii a OKW.

Care era situaţia trupelor române în ziua de 23 august 1944? Şase mari unităţi (diviziile 2, 11, 14, 15 infanterie, 5 cavalerie şi Comandamentul 110 infanterie), aflate în spaţiul operativ cuprins între limanul Nistrului şi oraşul Iaşi, suferiseră pierderi mari în cursul luptelor, fiind în mare parte încercuite de trupele sovietice. Nouă mari unităţi (diviziile 3, 5, 7, 18, 21 infanterie, 4 munte, 1 cavalerie şi Comandamentele 101 şi 102 munte) se aflau la sud de aliniamentul Vaslui-Bacău, în retragere spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, având înregistrate şi ele pierderi mari. La nord de Bacău se aflau forţele principale ale Armatei 4 române (10 mari unităţi – diviziile 1, 4, 6, 8, 13, 20 infanterie, 1 gardă, 1 blindată şi Comandamentele 103 şi 104 munte), care continuau să-şi menţină capacitatea de luptă.

Datorită situaţiei operative create în urma Actului de la 23 august 1944, s-a realizat pătrunderea trupelor sovietice la vest de Siret, între Roman şi Piatra Neamţ, lucru care va duce la interceptarea în scurt timp a căilor de comunicaţie pe care se repliau aceste divizii, urmând ca mare parte dintre ele să fie dezarmate fără luptă de sovietici. Putem conchide că Bătălia Moldovei se anunţa a fi, în continuare, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, foarte grea, ceea ce impunea cu necesitate o soluţie politică, respectiv obţinerea şi realizarea unui armistiţiu. Soluţie dorită şi căutată de Ion Antonescu şi opoziţia politică internă, despărţiţi însă prin viziunile diferite asupra modalităţilor de realizare.

 „Schwarze Kapelle” şi zona neutră

Situaţia operativă de pe teatrul de luptă din Franţa, care provoca îngrijorare la STAVKA, şi perspectiva încetării acordului de împărţire a sferelor de influenţă în Europa de Est aveau să influenţeze, după opinia noastră, bătălia pentru obţinerea armistiţiului românesc. Pe 20 iulie 1944, avea să se producă atentatul la viaţa lui Hitler, concomitent declanşându-se Operaţiunea „Walkyria”, care urmărea preluarea puterii de către generalii şi ofiţerii organizaţiei „Schwarze Kapelle” (Orchestra Neagră). Membrii conjuraţiei împotriva lui Hitler doreau, pe lângă lichidarea fizică a cancelarului, să trateze un armistiţiu şi o pace separată cu anglo-americanii, cu speranţa că germanii vor beneficia de aportul trupelor anglo-americane la înfrângerea sovieticilor[27]. Aceste intenţii se vor răsfrânge şi asupra situaţiei şi deciziilor militare de pe Frontul de Vest, în zilele care au urmat actului de la 20 iulie 1944, dorindu-se retragerea trupelor în Germania, dar fără să depună armele, urmând a fi întărit, mai apoi, Frontul de Est[28].

În condiţiile existenţei unei oferte de pace a complotiştilor de la 20 iulie 1944, urmată de cea a feldmareşalului von Kluge[29], se poate conchide că înregistrăm naşterea unui moment greu şi deosebit de tensionat în raporturile dintre Aliaţii Occidentali şi Uniunea Sovietică. În condiţiile în care cele trei părţi încercau obţinerea unei poziţii cât mai avantajoase la masa tratativelor ce aveau să urmeze încheierii războiului, se impunea adoptarea unei decizii politice majore, cu implicaţii deosebite, în ce priveşte viitoarele raporturi interaliate, precum şi viitorul curs al războiului şi al relaţiilor postbelice. Uniunea Sovietică a reuşit, prin intermediul agenţilor ei (Harry Hopkins, Kim Philby, „Apostolii de la Cambridge” etc.), să blocheze acest dialog germano-anglo-american[30]. Kim Philby a denigrat constant rapoartele OSS, realizate pe baza informaţiilor diplomatului german Fritz Kolbe (nume de cod George Wood), şi pe cele privitoare la rezistenţa antinazistă venite de la Allen Dulles, rezidentul OSS în Elveţia[31]. Fritz Kolbe a furnizat peste 1.600 de copii ale unor telegrame, scrisori şi rezumate ale mesajelor dintre Ministerul de Externe german şi ambasadele sale din toată lumea. Consecinţele unui armistiţiu sau ale unei păci separate pe Frontul de Vest sunt greu de evaluat în perspectiva timpului, dar fără îndoială că acordul de trei luni privind sferele de influenţă în Europa Răsăriteană n-ar mai fi fost respectat, deoarece Aliaţii Occidentali ar fi obţinut un avantaj militar care ar fi înclinat balanţa de putere în favoarea lor şi implicit, s-ar fi constituit într-un atu politic la viitoarea Conferinţă de Pace.

Evenimentele petrecute pe frontul din Franţa şi în culisele războiului secret[32] vor avea, în opinia mea, implicaţii deosebite şi asupra dialogului româno-sovietic în bătălia pentru obţinerea armistiţiului. Progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc. Analiştii de la STAVKA înregistrau cu îngrijorare aceste progrese tactice şi strategice. Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul din 12 iunie 1944, care urma să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil.

În timp ce Aliaţii Occidentali începuseră „cursa pentru Berlin”, sovieticii se pregăteau pentru asaltul final spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, fără a fi convinşi că o vor străpunge. Nimeni în acele momente nu se gândea că, în curând, Aliaţii Occidentali se vor opri, deoarece realizările lor depăşiseră prevederile din plan, iar căile  de asigurare se extinseseră, subţiindu-se, ceea ce avea să creeze dificultăţi trupelor aflate în marş. Când şi unde se vor opri?! O întrebare fără răspuns, în acele clipe.

O decizie politică majoră a sovieticilor trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor aliate din Vest să fie transformat în avantaj. Aceste evenimente politice şi militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au determinat, în opinia noastră, guvernul de la Moscova să accepte în totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu politico-militar pe frontul din Moldova. Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepţionării „telegramei de la Stockholm”.

În opinia mea, telegrama de la Moscova (via Stockholm) a fost recepţionată în dimineaţa zilei de 23 august 1944. O dovadă că aceasta a sosit ne este oferită de conţinutul stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri, din 15-16 septembrie 1944, în care se inserează poziţia lui Iuliu Maniu privitoare la armistiţiul românesc: „(…) În ce ne priveşte, avem distinse mărturii şi documente din care reiese felul cum am pregătit noi armistiţiul. Acest lucru este important, alături de discuţiunile pe care le duceam noi pe sub mână, în mod foarte timid. A avut nişte tentacule şi dl. Mihai Antonescu, răspândite în mai multe părţi ale Europei. Prin aceste tentacule, dânsul a prins câte ceva şi a avut unele sugestii. Între altele a avut sugestia şi i s-a pus în vedere că dacă se va face armistiţiu se va asigura o zonă neutră, liberă, în care să nu poată intra aliaţii. Am văzut eu, dl. Buzeşti are textul, şi vă puteţi închipui în ce situaţie ajungem noi, guvernul acesta, regimul acesta şi, în special, noi care am lucrat efectiv la pregătirea acestui armistiţiu, când ni se va pune în faţă mâine-poimâine, faptul că lui Antonescu i s-a promis de către dl. Molotov o zonă neutră pe care noi nu o avem. Pentru care motiv nu interesează, vă puteţi închipui în ce situaţie rămânem noi. Deci, trebuie să constatăm, numaidecât, că noi între condiţiile pe care le avem prin armistiţiu era şi punctul precis stabilit, că tot ce s-a discutat va fi respectat în armistiţiul pe care noi îl vom încheia (Domnul ministru Buzeşti citeşte textul telegramei conţinând acest punct de vedere, privitor la recunoaşterea zonei libere)”[33].

Putem adăuga la acest fragment de stenogramă şi dialogul desfăşurat la procesul din mai 1946, dintre Iuliu Maniu şi Mihai Antonescu, consemnat în depoziţia lui Iuliu Maniu, din ziua de 11 mai 1946, sâmbătă, ora 08.20: „D-le Preşedinte, dacă d-l Maniu îşi aminteşte că a comunicat vreodată d-lui Mareşal Antonescu, mie sau oricărui membru al Guvernului despre ceea ce domnia sa afirmă azi, anume că Uniunea Sovietică ar fi consimţit modificarea articolului unu din clauzele de armistiţiu, şi anume neîntoarcerea armelor, drept condiţiune formală, în propriii termeni, a clauzelor de armistiţiu?”[34], întreba cu durere şi profundă indignare, la proces, Mihai Antonescu. „Nu, nu mai puteam să fac lucrul acesta, fiindcă modificarea s-a întâmplat în ultima fază a tratativelor”[35], mărturisea Iuliu Maniu.

Originalul telegramei de la Stockholm nu a putut fi descoperit în arhivele româneşti, deoarece cei care au interceptat telegrama, respectiv membri ai opoziţiei politice, au sustras-o şi mai apoi, credem noi, au distrus-o[36]. Telegrama nu a fost depistată nici în arhivele sovietice, iar tăcerea istoriografiei sovietice, mai apoi ruse, faţă de acest moment delicat din evoluţia unei mari puteri către statutul de superputere amplifică misterul din jurul acestui delicat moment istoric. Sovieticii au căutat să obţină, după 23 august 1944, originalul telegramei din 19 iulie 1877, prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicita principelui Carol al României ajutorul trupelor române în campania din Balcani[37], astfel încât este greu de crezut că nu au încercat să găsească, pentru a ascunde sau a distruge, şi originalul faimoasei telegrame din 23 august 1944.

Telegrama de la Stockholm care conţinea acceptul sovietic privind modificarea articolului unu din clauzele de armistiţiu, respectiv neîntoarcerea armelor contra germanilor ca fiind o condiţiune formală, şi nu numai, a sosit, după părerea mea, în noaptea de 22 spre 23 august 1944 şi a fost sustrasă de către Grigore Niculescu-Buzeşti[38], directorul Cabinetului Ministrului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Externe, membru al Partidului Naţional Ţărănesc şi omul de încredere al lui Iuliu Maniu. Referitor la importanţa postului şi-a serviciilor pe care Grigore Niculescu-Buzeşti le-a făcut conjuraţilor, regele Mihai I mărturisea: „Lucrând în Ministerul de Externe, la Secţia Cifrului, Maniu mai ales profita de relaţia cu Buzeşti ca să trimită telegrame chiar din Minister. Telegramele, cele mai multe către Ankara şi Cairo, erau cifrate de însuşi Buzeşti – şi asta a durat destul de mult, perioada patruzeci şi trei, patruzeci şi patru fiind acoperită aproape în întregime”[39].

Membrii conjuraţiei erau ferm convinşi că meritul schimbării trebuia să le revină lor, s-au precipitat şi astfel au pierdut „cartea” pe care Mareşalul „o juca”. Sovieticii au profitat de această situaţie, generată de ambiţii şi orgolii nemăsurate, pentru a ocupa România şi a nu-şi respecta, mai apoi, angajamentele luate. Ideea fundamentală a opoziţiei era aceea că România va putea fi  readusă în lagărul democraţiilor occidentale indiferent de ce mijloace se vor folosi. Opoziţia a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.071 din 7 septembrie 1940. „În ziua când plutonul de execuţie ciuruia trupul Mareşalului Ion Antonescu[40] – scria Pamfil Şeicaru într-o scrisoare adresată, la 14 octombrie 1948, generalului Nicolae Rădescu – se da pentru prima dată în România un conţinut ideii de răspundere[41]. Şi acest precedent formează norma după care vor fi stabilite răspunderile mistificării de la Cairo, care a dus la capitularea de la 23 august 1944, şi aplicate sancţiunile. Cine îşi imaginează că s-ar putea escamonta răspunderile se înşală. Cine ar voi să le înlăture ar deveni, implicit, complice, neizbutind să realizeze altceva decât o teribilă încruntare revoluţionară a naţiei, unica instanţă de judecată a tuturor, a umilului soldat ca şi a Regelui”[42].

Referindu-se la moralul trupelor române de pe frontul din Est din august 1944, Mareşalul Antonescu mărturisea, în cursul interogatoriului din 20 aprilie 1946, următoarele: „Când m-am întors de la Olăneşti, m-am dus pe front. Acolo, atmosfera era foarte optimistă, oamenii întrebau când trecem la ofensivă. Nemţii dăduseră material şi trupele erau foarte bine echipate şi complect înarmate. Au fost doi ofiţeri care mi-au atras, mi se pare g-ralul Nicolescu, sau altul, că partea gravă e că soldaţii care vin înapoi din concediu spun că d-l Maniu «afirmă că degeaba luptăm, că vom lua Ardealul fără luptă şi că cu ruşii nu putem face nimic». Această propagandă a influenţat moralul în bătălia care a urmat: soldaţii au părăsit frontul, din primele ceasuri”[43].

Executaţi: „Stejar – extremă urgenţă!”

Evenimentele din ziua de 23 august 1944 aveau să se succeadă cu o mare repeziciune. În dimineaţa acelei zile, de 23 august 1944, la ora 04.45, comandantul Armatei 4 române, generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu, emite Ordinul nr. 305.069, intitulat Instrucţiunea Operativă nr. 4, către Corpurile 1, 5, 7 armată române şi Grupul de Corpuri Kirchner. Instrucţiunea Operativă nr. 4 prevedea maniera în care urma să se facă desprinderea Armatei 4 române de pe frontul din Moldova şi ocuparea unor poziţii succesive de rezistenţă.

La ora 09.45, va avea loc convorbirea telefonică dintre colonelul Nicolae Dragomir şi generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare Regale, cu referire la situaţia militară de pe frontul din Moldova şi, implicit, pregătirile pentru lovitura de forţă care urma a avea loc. „«Este cazul să rezolvaţi imediat această situaţie [chestiunea armistiţiului – n. n.] cu Domnul Mareşal. Totul este pregătit. Puteţi conta, în momentul militar şi politic care se apropie, pe absoluta noastră credinţă românească. Aştept de la Dvs. un răspuns»“[44], comunica colonelul Nicolae Dragomir. „În răspuns, Domnul General Sănătescu a declarat că nu cunoaşte situaţia ca fiind atât de gravă, dar dacă ea este aşa cum o arată colonelul Dragomir, Domnia Sa va determina pe M. S. Regele ca până într-o oră să fie chemat Dl. Mareşal Antonescu şi să i se impună a alege între demisie sau semnarea armistiţiului”[45], se consemnează în jurnalul de operaţii al Armatei 4 române. Nu împărtăşim punctul de vedere[46] privitor la imposibilitatea stabilirii, pe baza acestei convorbiri telefonice, a unei relaţii de natură complotistă între colonelul Nicolae Dragomir şi şeful Casei Militare Regale.

Poziţia generalului Constantin Sănătescu confirmă faptul că decizia de demitere a guvernului Antonescu a fost luată şi sub influenţa evoluţiei frontului din Moldova, fără a se face, însă, o analiză serioasă a consecinţelor şi implicaţiilor de ordin politic şi militar. La ora 10.00 va începe, la Snagov, utima şedinţă a Consiliului de Miniştri prezidat de Ion Antonescu. Planul Mareşalului se cristalizase: a) sovieticii trebuiau opriţi pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila; b) trebuia obţinută „libertatea politică de acţiune” prin discuţii cu Germania, pentru a se putea obţine acordul de încheiere a armistiţiului cu Uniunea Sovietică; c) continuarea negocierilor cu anglo-americanii, prin mijlocirea Turciei, şi cu sovieticii la Stockholm.

În consecinţă, Mareşalul a dispus mutarea guvernului din Bucureşti, a Marelui Cartier General român la Dumbrăveni (jud. Sibiu) şi a ordonat ca trupele din Bucureşti să fie alarmate şi să intre în dispozitivul prevăzut în planul operativ „Ipoteza U”, conform indicativelor „Pajura” şi „Stejar – extremă urgenţă”. Totodată, în noaptea de 22 spre 23 august 1944, diplomatul Neagu Djuvara a fost trimis de către Mihai Antonescu la Stockholm, via Berlin, cu misiunea de a-l informa pe ministrul Frederic C. Nanu că trebuiau continuate, în noua conjunctură politico-militară, discuţiile cu sovieticii[47]. Curierul special al Bucureştiului avea să sosească la 24 de ore după evenimentele de la Bucureşti.

Referindu-se la această misiune de curierat diplomatic, fostul diplomat Neagu Djuvara recunoaşte[48] faptul că în dimineaţa de 23 august 1944 a venit o telegramă de la Stockholm la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului din MAE român. „A sosit într-adevăr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm. Cel care a expediat-o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. Cum am spus mai sus, el e cel care, de luni de zile, ducea cu ambasada sovietică negocieri în numele Opoziţiei, paralel cu ale ministrului Nanu şi fără ştirea lui. (…) Or, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând că în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile, să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie. În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice Opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de Rege, după demiterea lui Antonescu. Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de ­Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul supracifrat de care am vorbit mai sus. Telegrama va fi fost aşadar descifrată la minister la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, de vreunul dintre tinerii care erau admişi în «complot» şi comunicat numai lui Grigore ­Niculescu-Buzeşti. Întrucât acesta s-a aflat alături de Regele Mihai, împreună cu alţi doi-trei consilieri ai regelui, ca de pildă diplomatul Ioan Mocsony-Stârcea, la dramatica întâlnire cu mareşalul în după amiaza aceleiaşi zile, e de presupus că a păstrat cu el acea telegramă devenită fără obiect după arestarea mareşalului şi formarea noului guvern în care el devenea ministru de Externe”[49], scrie Neagu Djuvara într-un articol din cotidianul Adevărul din 5 februarie 2012. Conţinutul acelei telegrame sosită de la Stockholm în dimineaţa de 23 august 1944 continuă să rămână învăluită în mister, cele afirmate de Neagu Djuvara neputând a fi luate în consideraţie ca un adevăr absolut. Trebuie remarcat faptul că unul dintre intimii cercului de „complotişti” din MAE recunoaşte, totuşi, că telegrama de la Stockholm a sosit.

Un capitol aparte al pregătirilor pe care Mareşalul Ion Antonescu le iniţiase, pentru perioada de după semnarea armistiţiului, este reprezentat de „Lista celor 200” care trebuiau să părăsească ţara şi de „Fondul elveţian”. Plecând de experienţa Primului Război Mondial, conducerea statului român hotărâse că „o serie de profesori de la diferite universităţi, toţi foştii deputaţi în Sfatul Ţării, şi cei din Bucovina, în total 140”[50]  vor pleca în străinătate în cazul ocupării României de către sovietici, pentru a acţiona, de acolo, în apărarea intereselor naţionale româneşti. La 16 aprilie 1946, Mihai Antonescu declara că „se găseau [pe listă – n. n.] şi unii colegi de guvern care erau preocupaţi de soarta ce i-ar aştepta, în faza finală a războiului”[51]. „Fondul elveţian”[52] s-a constituit din 20.000.000 de franci elveţieni[53], şi avea să reprezinte disponibilul pentru plăţile necesare personalităţilor care urmau să meargă în Elveţia, având şi însărcinare oficială, dar şi ca simpli particulari, plecaţi prevăzători, înainte de ajungerea războiului pe teritoriul României[54]. Rezervele din Elveţia s-au format prin schimburi de valută din fonduri speciale şi din plăţile efectuate de către guvernul german în aur, pentru acoperirea balanţei comerciale, plăţi în aur ce s-au efectuat în Elveţia, prin depozite la dispoziţia Băncii Naţionale a României, conform acordurilor economice.

Comandamentul Armatei 4 române ordonă, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, la ora 10.45, Corpurilor 1 şi 5 armată să înceapă imediat punerea în aplicare a Instrucţiunii Operative nr. 4 (retragerea), cerându-se ţinerea trupelor în mână şi deschiderea drumului chiar şi cu forţa. În neputinţă de pătrundere spre sud, se cere dirijarea trupelor spre Palanca şi Oituz, urmând a se închide trecerile prin Munţii Carpaţi. La ora 12.00, colonelul Nicolae Dragomir înaintează Conducătorului Statului un raport asupra situaţiei operative de pe front şi îi cere să ordone retragerea generală a Armatei 4 române spre ţară. De la ora 15.45 până la ora 16.40, Armata 4 română a recepţionat Ordinul nr. 207 139 de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ordin repetat la ora 19.30, care prevedea, în linii mari, maniera în care unităţile Armatei 4 române urmau să se retragă, pe eşaloane succesive, către noua poziţie de rezistenţă. Făcea excepţie Corpul 7 armată, eventual şi Divizia 20 infanterie, care primeau misiunea de a acoperi comunicaţiile către Pipirig şi Piatra Neamţ. Totodată, se indica şi tehnica retragerii trupelor din Grupul Kirchner, aflate la est de Siret. Trupele din capul de pod Roman aveau misiunea de a acoperi direct şi indirect degajarea Diviziilor 1 Gardă, 4, 13 infanterie şi 1 blindată. După îndeplinirea misiunii, capul de pod Roman trebuia părăsit iar podurile aruncate în aer. În acelaşi timp, cu deplinul acord al generalului Otto Wöhler, diviziile 8 şi 103 infanterie română urmau să se pună imediat în mişcare spre sud pentru a ocupa capul de pod de la nord şi est Bacău şi a asigura retragerea răzleţilor şi a serviciilor care afluau de pe Dealul Mare. Etapele ulterioare şi succesive ale operaţiunilor urmau să fie hotărâte în cursul zilei de 23 august 1944, în raport de desfăşurarea evenimentelor.

Cabinetul Militar al Conducătorului Statului informa, prin Ordinul nr. 207.139, că în urma discuţiilor cu comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi cu generalul Otto Wöhler, s-a ajuns ca ordinele dictate la ora 12.30, pentru Grupul Kirchner, de către Mareşalul Antonescu, respectiv pentru Corpurile 1 şi 7 armată române, să rămână valabile. În telegrama adresată Comandamentului Armatei 4 române, de la Bacău, Mareşalul Antonescu informa asupra următoarelor: „În dimineaţa zilei de 23 august am primit un raport de la colonelul Leonida pe baza comunicării colonelului Ivănescu, în care mi se arată categoric că Grupul de Armate «Ucraina de Sud» a dat un ordin în care s-a precipitat desfăşurarea operaţiunilor Armatei 4 şi în care se indică categoric că această Armată se degajează către sud cu Gruparea Kirchner, Corpurile 1 şi 7 armată pe linia sud Trotuş. Având grosurile cu artileria ce se degajează pe Valea Siretului, rămânând ca defileul Bistriţei să fie acoperit numai de trupele Corpului 7 armată. Este singura deosebire, ca grupare de forţe şi direcţie de retragere, pe care am găsit-o între ce am stabilit ieri şi ordinul Grupului de Armate «Ucraina de Sud». Tot din acest ordin, de la Grupul de Armate «Ucraina de Sud», rezultă că s-a lăsat Armatei 4 latitudinea completă pentru executarea mişcării şi suveranitatea absolută de a declanşa execuţia după cum va crede de cuviinţă. Mai multă libertate nu v-aş fi putut da nici eu”[55].

Confruntat cu actul de insubordonare al colonelului Nicolae Dragomir, Mareşalul Ion Antonescu cere executarea dispoziţiilor cuprinse în ordinele de operaţiuni dictate, în cursul zilei de 22 august 1944, şi în ordinul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Ca răspuns la cererea de „desărcinare” a generalului Gheorghe Avramescu şi la refuzul comandanţilor Armatei 4 române de-a executa ordinele sale, Conducătorul Statului făcea următoarele consideraţii: „Generalul Avramescu dacă ar fi avut personalitatea pe care trebuia să o aibă, nimeni pe acest pământ nu ar fi putut să-l încalce în drepturile sale. Fac această afirmaţie bazată pe constatările mele personale. În consecinţă, generalul Avramescu este desărcinat de comanda Armatei şi numesc pe generalul Şteflea la conducerea provizorie a Armatei 4, cu misiunea de a conduce degajarea acestei Armate”[56].

Opoziţia politică şi Casa Regală se aflau în stare de alertă maximă datorită situaţiei de pe front, „presiunii” comandanţilor Armatei 4 române, perspectivelor generate de „telegrama de la Stockholm”, precum şi faptului că aflaseră, încă de dimineaţă, că Mareşalul urma să plece pe front în cursul serii. Informaţia a fost furnizată baronului Ioan de Mocsonyi Styrcea de către colonelul Radu Davidescu[57], şeful Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, în urma unei „întâlniri” matinale a acestora pe lacul Snagov. Emisarul Palatului Regal, baronul Styrcea, făcuse, anterior acestei întâlnirii,  o vizită la Direcţia Cifru a Ministerului Afacerilor Externe, care se afla dislocată, la adăpost de bombardamente, în pădurea Snagov. Baronul Styrcea adusese textul telegramei prin care Opoziţia politică cerea Comandamentului Aliat de la Cairo executarea unui bombardament aerian, la 26 august 1944, ora 12.00, asupra aerodromurilor germane din zona Băneasa. 26 august 1944 era ziua în care urma să fie declanşată o lovitură în forţă asupra regimului Antonescu.

În cursul nopţilor de 20/21, 21/22 şi 22/23 august 1944, s-au ţinut şedinţe de lucru în care au fost perfectate ultimele pregătiri în vederea acţiunii de la 26 august. La aceste şedinţe au participat regele Mihai I, Iuliu Maniu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Titel-Petrescu, Constantin I. C. Brătianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, generalii Constantin Sănătescu, Constantin Vasiliu-Răşcanu, Aurel Aldea, Gheorghe Mihail şi coloneii Emilian Ionescu, adjutant regal, şi Dumitru Dămăceanu, şeful de stat-major al Comandamentului Militar al Capitalei (CMC). Participanţii la aceste şedinţe au discutat proiectul de Proclamaţie, componenţa noului Guvern şi au ascultat informări asupra situaţiei politice şi militare generale (Grigore Niculescu-Buzeşti şi generalul Constantin Sănătescu), asupra stadiului pregătirilor militare din Bucureşti şi de pe Valea Prahovei (colonel Dumitru Dămăceanu şi general Constantin Vasiliu-Răşcanu) şi asupra măsurilor luate în cadrul Palatului Regal în vederea începerii acţiunii preconizate pentru 26 august 1944[58]. „Asupra formării guvernului – scrie generalul Constantin Sănătescu, în jurnalul său – nu cădem de acord. Oamenii politici doresc un guvern de militari. Eu mă opun la aceasta, pentru că un guvern de militari are aerul de dictatură a regelui şi regele rămâne prea descoperit. Apoi, eu ştiu bine că Aliaţii ar dori un guvern politic, din reprezentanţii tuturor partidelor, spre a fi reprezentată toată opinia publică. Multe discuţii”[59].

Referindu-se la poziţia pe care oamenii politici o aveau în legătură cu armistiţiul, fostul director al Serviciului Special de Informaţii, Eugen Cristescu, mărturisea: „Cu ocazia ultimei întrevederi cu domnul Maniu, cu 10-15 zile înainte de armistiţiu, domnia sa a stăruit ca domnul Mareşal Antonescu să fie acela care să facă armistiţiul, afirmând că vorbeşte în numele domnului Dinu Brătianu. Nu mi-a pomenit nimic de «Blocul Democratic». (…) Ştiam însă, din informaţiile mele, că intenţia sa reală, care stă la baza constituirii acestui organism politic, nu era alta decât de a-i ţine pe comunişti legaţi de domnia sa ca să nu facă vreo acţiune separată, iar tratativele lui Mihai Popovici nu aveau alt rost decât să-i poarte pe comunişti cu vorba şi să întârzie cât mai mult o acţiune hotărâtă a «Blocului», aşa cum comuniştii o cereau”[60].

Ca urmare a discuţiilor dintre Iuliu Maniu şi Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, s-a decis ca Gheorghe I. Brătianu (vicepreşedinte al PNL) să se deplaseze la Snagov, în jurul orei 10.00, pentru a discuta, din nou, cu Mareşalul Antonescu, chestiunea persoanei care va semna armistiţiul. „Nu a fost act politic important în timpul războiului ca domnul Gh. Brătianu să nu fi vizitat Preşedinţia şi în special pe Mihai Antonescu, şi nu rareori am aşteptat să intru în audienţă de serviciu la acesta, ore întregi, din cauza convorbirilor intime cu domnul Gh. Brătianu”[61], mărturisea Eugen Cristescu, la procesul din mai 1946, cu referire la rolul jucat de liderul liberal în culisele vieţii politice româneşti.

Un rol important în conspiraţie avea să joace locotenent-colonelul Traian Borcescu[62], şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii din Serviciul Special de Informaţii, care acceptase cu câteva luni înainte de 23 august să participe, fără ştirea lui Eugen Cristescu, la acţiune[63]. În dimineaţa zilei de 23 august 1944, locotenent-colonelul Traian Borcescu a fost informat despre evenimentele care urmau să se desfăşoare, dar nu l-a avertizat pe Eugen Cristescu, temându-se că acesta îl va atenţiona pe Mareşal. Prin intermediul locotenent-colonelului Traian Borcescu, serviciile secrete occidentale, mai întâi Intelligence Service, au avut acces la lista agenţilor Serviciului Special de Informaţii din străinătate şi la o serie de informaţii privind relaţiile politico-militare româno-germane[64]. Putem conchide că Intelligence Service şi OSS încercau să contribuie, astfel, la realizarea prevederilor din Nota EB 34 a Consiliului pentru Relaţii Externe, din  24 iulie 1941, şi să obţină o serie de avantaje tactice pe marea tablă de şah a geopoliticii viitorului Război Rece.

Şedinţa Consiliului de Miniştri va fi întreruptă de sosirea lui Gheorghe I. Brătianu, care venea de la întâlnirea cu Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, aducând propunerea ca Mareşalul să încheie armistiţiul[65], iar liderii celor două partide să-şi asume alături răspunderea. Conducătorul Statului român a cerut un document scris („scrisoare de garanţie”)[66] în acest sens, până la ora 15.00, pentru a putea încheia armistiţiul în condiţiile impuse de sovietici, respectiv cedarea provinciilor istorice din Est, în folosul Uniunii Sovietice. Documentul aşteptat de Mareşal nu a fost redactat de liderii celor două partide politice[67], în special Iuliu Maniu, deoarece nu doreau să-şi lege numele de o schimbare care avea la bază capitularea fără condiţii în faţa Aliaţilor şi pierderea Basarabiei şi Nordului Bucovinei[68]. Prin atitudinile sale politice, dar, mai ales, prin faptele sale, Iuliu Maniu confirma faptul că este „tipul perfectului iezuit”[69]. Referindu-se la raporturile pe care guvernul Antonescu le-a întreţinut cu liderii celor două partide politice, Eugen Cristescu dezvăluie faptul că „a existat o înţelegere tacită şi permanentă ca guvernul să treacă perioada politică cu germanii, iar cele două partide să sprijine, din umbră, această acţiune, şi să constituie «rezerva pentru viitor»”[70].

Gheorghe I. Brătianu[71] s-a prezentat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în jurul orei 15.00, şi l-a informat pe Mihai Antonescu că nu are „scrisoarea de garanţie” aşteptată din partea liderilor politici dar l-a asigurat de faptul că aceştia îşi dau acordul deplin pentru încheierea armistiţiului, urmând să prezinte „scrisoarea de garanţie” în cursul serii, pentru a fi difuzată prin radio. Mihai Antonescu a părăsit Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a se prezenta, la ora 15.00, la Palatul Regal unde solicitase audienţă la regele Mihai I[72]. O analiză a mărturiilor principalilor actori ai zilei de 23 august 1944 privind iniţiativa audienţei şi a evenimentelor petrecute la Palatul Regal[73] relevă o serie de contradicţii[74] dar şi o certitudine: ca urmare a acestei audienţe şi a discuţiilor avute[75], Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi cei mai importanţi membri ai Guvernului au fost demişi şi arestaţi[76], începând cu ora 17.30, din ordinul regelui Mihai I[77]. Există numeroase variante[78] privind conţinutul ultimei conversaţii dintre Conducătorul Statului român şi regele Mihai I, dar cert este că problema armistiţiului şi a intenţiilor Mareşalului[79] Ion Antonescu în acest sens a fost abordată[80].

În cadrul interogatoriului din 20 aprilie 1946, Mareşalul Ion Antonescu avea să ofere descrierea cea mai veridică a evenimentelor petrecute, între orele 15.15 şi 17.30, la Palatul Regal din Bucureşti: „Mergând la Palat (în după-amiaza de 23.08.1944), l-am găsit pe culoare pe d-l Mihai Antonescu şi am mers împreună la Rege. Am văzut în curte tancurile pe care mi le ceruse să se apere de nemţi. Ţevile erau îndreptate spre casă. Atunci, în faţa lui Mihai Antonescu şi Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut şi că aşteptăm numai un răspuns de la d-l Clodius şi scrisoarea partidelor politice. Sănătescu se sculă şi spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ieşit din cameră şi după o jumătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de soldaţi din garda Palatului cu revolverele în mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?» În timpul acesta m-a luat de coate un maior (Anton Dumitrescu) pe care l-am făcut «mişel». Lui Sănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ruşine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?» După ce Sănătescu mi-a spus: «Sunteţi arestat fiindcă nu aţi vrut să faceţi armistiţiu» şi i-am răspuns «cum îndrăzneşti să afirmi că nu am vrut să fac armistiţiu?», Regele a trecut în altă cameră. După aceasta Sănătescu a făcut semn soldaţilor să ne scoată (din «Salonul Galben»). Am fost băgaţi într-o casă de fier în care-şi ţinea (presupun) d-na Lupescu bijuteriile. Era o încăpere mică, lipsită de fereastră, fără scaune. Am stat până la 4, când a venit d-l «Ceauşu» care ne-a dus într-o casă de la periferie unde am stat 8 zile (până 31 august 1944, când ruşii ne-au ridicat şi dus la Moscova)”[81].

Referindu-se la refuzul de a încheia armistiţiul cu Naţiunile Unite, în condiţiile impuse de sovietici, la 12 aprilie 1944, Mareşalul Ion Antonescu avea să declare în timpul procesului, la 6 mai 1946, următoarele: „Nu-mi convenea să fac armistiţiul pentru următoarele probleme: Întâi mi-era frică să pierd beneficiul Chartei Atlanticului şi beneficiul care rezulta pentru noi din declaraţiile publice făcute în Parlamentul englez de domnul Churchill şi de domnul Eden… (…) Charta Atlanticului spunea categoric «Nu vom recunoaşte, la terminarea războiului, nici o modificare de frontieră care n-a fost liber consimţită». Ceva mai târziu – asta a fost în august ’41 – ceva mai târziu, domnul Eden a repetat această declaraţie în Parlament şi a spus: «Nu vom recunoaşte frontierele care n-au fost liber consimţite» (…) Or, vine armistiţiul rus. Care erau condiţiunile în acest armistiţiu? Să acceptăm cedarea Basarabiei şi a Bucovinei. Acceptând, atunci însemna că pierdem beneficiul Chartei Atlanticului şi al declaraţiilor domnului Eden. Şi atunci, nu puteam eu, Mareşalul Antonescu, fără organism politic, fără bază politică în Ţara Românească, decât cele două plebiscite, să-mi iau răspunderea istorică şi în faţa generaţiei actuale şi în faţa generaţiilor din secole, că am cedat Basarabia. Pentru că la pace putea să ni se spuie, la conferinţele de pace, v-am dat destule avertismente să nu cedaţi dumneavoastră şi să nu cedaţi liber consimţit şi n-aţi înţeles. Aţi pierdut Basarabia şi Bucovina”[82].

Asupra evenimentelor din teribila vară a anului 1944, Gheorghe Barbul face următoarele consideraţii: „Ruşii i-au luat-o înainte lui Maniu, pe de o parte pentru că, probabil, nu aveau încredere în lovitura de stat şi, pe de altă parte, pentru că, datorită agenţilor lor, cunoşteau situaţia din România. Ei erau informaţi că în Marele Stat Major român exista o secţie al cărei rol era să saboteze executarea deciziilor luate de Cabinetul militar al Mareşalului. Ştiau, de asemenea, că un mare număr de ofiţeri superiori de pe front era teleghidat de această secţie. Şi pentru ei, şubrezenia statului român nu constituia un secret. Regimul lui Antonescu nu se rezema pe un partid, ci pe cadrele Armatei şi a funcţiunii publice. Nimic mai versatil şi mai oportunist decât aceste elemente. De o servilitate linguşitoare şi de o infidelitate agresivă în vremuri de restrişte. Ion Antonescu, om obişnuit să comande şi să fie ascultat, nu-şi dădea seama de această situaţie. El însă nu mai avea decât o aparenţă de autoritate”[83].

După arestarea[84] de la Palatul Regal din Bucureşti, efectuată în jurul orei 17.30, Mareşalul Ion Antonescu avea să scrie, în celulă: „Mă rog lui Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui între patru ochi şi în prezenţa D-lui M. Antonescu că dacă este un alt om în ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul, cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier. Mareşal Antonescu. 23 VIII 1944. Scris în celulă”[85].

Biroul 3 (Operaţii) al Comandamentului Militar al Capitalei avea să transmită, la ora 18.00 – prin nota telefonică nr. 30.864 din 23 august 1944 – parola „Pajura”, care era un ordin de alarmare neîntârziată a trupelor din Garnizoana Bucureşti în vederea intrării lor în dispozitivul de luptă (aproximativ 7.000 de oameni). Prin nota telefonică nr. 30.866 din 23 august 1944, Comandamentul Militar al Capitalei ordonă: „Stejar – extremă urgenţă!”[86]. Trupele române din garnizoana Bucureşti urmau să intre în dispozitivul de luptă[87] începând cu ora 18.30.

Consecinţele unui act unilateral

La 23 august 1944, printr-un act de voinţă unilateral, România a încetat ostilităţile cu Uniunea Sovietică şi cu statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. „Prima ştire încă neclară a fost primită la Grupul de Armată prin telefon pe la ora 20.30, din partea Statului-Major al Misiunii Militare Germane din Bucureşti. (…) Convorbirile au confirmat în curând situaţia schimbată. (…) Mai rău decât aici în România cred că n-au fost încă contracarate nicăieri planurile unui conducător de oşti bazat pe fidelitatea aliaţilor!”[88], îşi aminteşte generalul-colonel Hans Friessner despre acele clipe de maximă încordare. Istoricul militar englez B. H. Liddell Hart afirma că lovitura de la 23 august 1944 a fost tot atât de dezastruoasă ca şi înfrângerea de la Stalingrad. Trupele sovietice au intrat în Galaţi la 27 august, au ocupat marile câmpuri petrolifere de la Ploieşti la 30 august şi Bucureştiul la 31 august 1944. Tancurile sovietice au acoperit 250 de mile într-un marş de 12 zile. În următoarele şase zile, ele au acoperit aproximativ 200 de mile în plus pentru a atinge frontiera cu Iugoslavia, la Turnu-Severin, pe Dunăre. O mare parte a forţelor germane a fost încercuită în punga basarabeană ori a fost depăşită din mers. Cea mai mare parte a Armatei 6 germane, totalizând 20 de divizii, avea să fie pierdută. OKW a fost nevoit să trimită pe noul front de 700 km, în loc de 70 km, cât măsura linia fortificată a Siretului, cele mai bune trupe de rezervă, un număr de 400.000 de oameni, staţionaţi în centrul Germaniei.

În opinia istoricului Hans Kissel, OKW în cazul unei acţiuni operative juste, pe cât posibil în combinaţie cu o contralovitură executată rapid şi pe o direcţie eficientă, ar fi avut în mod clar o şansă să ocupe la timp poziţia Dunăre-Prut sau Dunăre-Focşani-contraforturile Carpaţilor şi s-o apere cu succes, cu forţe relativ slabe, până la căderea Berlinului. În felul acesta România şi întreaga Peninsulă Balcanică ar fi fost ferite eventual până la sfârşitul războiului de ocupaţia sovietică. Ivor Porter, fost agent secret al Intelligence Service în România, scria referitor la actul de la 23 august 1944: „În vara anului 1943, Albert Speer, ministrul lui Hitler pentru producţia de armament, a prezis că războiul se va termina la zece luni după ce Balcanii vor fi fost pierduţi de Germania. La 23 august 1944, un grup de lideri români a dat o lovitură de stat împotriva germanilor. (…) S-a dovedit că Speer a avut dreptate. Această lovitură a deschis drumul Armatei Roşii prin culoarul îngust dintre Munţii Carpaţi şi Marea Neagră: una dintre cele mai bune poziţii defensive din Europa. În răstimp de câteva săptămâni, Balcanii au fost pierduţi de Germania şi războiul s-a terminat în Europa nouă luni mai târziu. Multe vieţi americane, britanice, germane şi ruse au fost salvate, dar nici măcar unul dintr-un milion nu a auzit de acest eveniment”[89].

Prin urmare, ieşirea României din războiul germano-sovietic şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, măsurile de ordin militar întreprinse începând cu deschiderea zonei fortificate din Poarta Focşanilor, curăţirea rapidă a teritoriului de prezenţa trupelor germane, concomitent cu executarea unei puternice apărări în lungul frontierei şi a liniei de demarcaţie, au asigurat scurtarea duratei războiului cu aproape 200 de zile. Aceasta este cea mai importantă consecinţă de ordin strategic pe care a produs-o actul de la 23 august 1944, unică în forma şi în conţinutul ei din toată perioada celui de al doilea război mondial. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite va permite sovieticilor să ajungă la Belgrad, Budapesta şi Viena înainte ca trupele Aliaţilor Occidentali să fi străpuns Linia Siegfried. În ceea ce priveşte statutul internaţional al României, după 23 August 1944 el s-a deteriorat continuu. „Un armistiţiu – scria Pamfil Şeicaru[90] – este un act bilateral, acordul a două voinţi, ori, la 23 august, Regele Mihai a fost împins la o capitulare fără condiţii, o capitulare «en rase campagne», exact cum au vroit-o ruşii. Vă rog, d-le General [Rădescu – n. n.], să consultaţi specialişti în drept internaţional şi veţi vedea că, fără excepţie, vi se va spune că actul de voinţă unilaterală de încetare a ostilităţilor se numeşte capitulare. Primul rezultat a fost 130.000 de ostaşi români luaţi prizonieri despre care nu se vorbeşte, prizonieri bătuţi, scuipaţi, schingiuiţi de ruşi, a căror unică vină era de a fi executat ordinul Regelui. Şi nu se vorbeşte nici de cei 20.000 de civili deportaţi din Moldova în primele zece zile după capitulare”[91].

Rămâne stăruitor şi obsesiv în mintea românilor, o întrebare, la care, poate, generaţiile viitoare de istorici vor da un răspuns, referitoare la spaţiul în care s-ar fi instituit viitoarea linie de demarcaţie dintre Occident şi Uniunea Sovietică, acceptată la Conferinţa de la Yalta, dacă trupele române şi germane ar fi putut rezista şase luni în plus pe linia Siretului sau, în cel mai rău caz, pe Carpaţi? „Pentru Germania – aprecia Gheorghe Barbul -, actul de la 23 august a fost o catastrofă imensă, mai mare chiar decât cea de la Stalingrad şi Cotul Donului! Nu degeaba un film produs de Televiziunea Sud-Germană, în 1995, consacrat acestui act şi consecinţelor sale dramatice asupra armatelor germane, se intitula «Stalingradul de pe Dunăre»…”[92].

Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. Decizia luată la 23 august 1944 reprezintă, după opinia noastră, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute. În seara zilei de 23 august 1944, la ora 22.25, posturile de radio aveau să difuzeze Proclamaţia către ţară a regelui Mihai I, prin care era anunţată ieşirea României din alianţa cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest[93]. Poporul român era anunţat că dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle, perioada următoare fiind începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi garantate şi respectate. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente a fost emis Înaltul Decret Regal nr. 1.619, prin care generalul de corp de armată Constantin Sănătescu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri. Decretul Regal nr. 1.620 stabilea componenţa noului guvern, care cuprindea pentru prima dată în istoria României un reprezentant al Partidului Comunist Român, în persoana lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu rangul de ministru fără portofoliu şi de ad-interim la Justiţie.

În cursul aceleiaşi nopţi, generalul Gheorghe Mihail, noul şef al Marelui Stat-Major, a transmis comandamentelor marilor unităţi din interior şi de pe front (Armatele 3 şi 4 române) directiva operativă strategică privind misiunile trupelor române în noile condiţii politice: „I. Scopul politic: Armata română încetează lupta alături de trupele germane, în scopul de a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului. (…) VII. Atitudinea faţă de trupele Naţiunilor Unite (sovietice): prietenoasă, fără a cădea în servilism”[94].

Comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” avea să consemneze, cu referire la momentele de după 23 august 1944: „Din fericire, a fost nevoie de un anumit timp până ce dipoziţiile guvernului român şi-au făcut efectul asupra trupelor de pe front. Mai existau unităţi române care, deocamdată, nu voiau să abandoneze pe fraţii lor de arme germani în timpul bătăliei şi care luptau împreună cu aceştia împotriva duşmanului comun. Poate că ele bănuiau de acum ce avea să li se întâmple. Altele, însă, încetau imediat lupta şi se puneau în mişcare spre înapoi. Am văzut cu propriii mei ochi cum companii române în coloană de marş s-au întâlnit în retragerea de pe front cu soldaţi germani care se deplasau înspre front în sprijinul camarazilor lor aflaţi în grea cumpănă. Nimeni nu ştia bine ce anume se întâmplase. Era o situaţie deznădăjduită pentru trupele germane şi pentru conducerea lor. Prin plecarea diviziilor române, sovieticilor le-au fost deschise toate ecluzele. De acum încolo trupele germane erau la cheremul sovieticilor şi, în curând, şi al românilor”[95]. Noul guvern al României a cerut, la ora 23.00, generalilor Erik Hansen şi Alfred Gerstenberg ca trupele germane să se retragă din România, inclusiv din Nordul Transilvaniei, avertizând că în caz contrar se va trece la atacarea şi la dezarmarea acestora.

Evenimentele de la Bucureşti au luat prin surprindere Marele Cartier General al Führer-ului de la Rastenburg, astfel încât Hitler încă nu era „pe deplin convins de gravitatea situaţiei”[96] din România, în clipa discuţiilor cu generalul-colonel Hans Friessner. OKW a ordonat, la ora 24.00, zdrobirea puciului de la Bucureşti. Ordinul de atac a fost reconfirmat peste încă cinci ore. Trupele germane aflate în preajma Bucureştiului vor declanşa ostilităţile cu începere de la ora 05.30, prin forţarea pătrunderii în Bucureşti pe la Podul Băneasa. La ora 16.30, în ziua de 26 august 1944, se va transmite prin radio Declaraţia de război a României împotriva Germaniei, deoarece unităţile subordonate Grupului de Armate „Ucraina de Sud”[97], încălcându-şi angajamentul, au trecut la atacarea din aer şi de pe uscat a oraşelor şi unităţilor româneşti[98].

Pe frontul Moldovei, situaţia operativă se poate caracteriza ca fiind dominată de aprige înfruntări sovieto-germane, de o înaintare continuă şi în forţă a unităţilor sovietice, de încercuirea şi dezarmarea trupelor române care se conformau noilor ordine venite de la Bucureşti, de haos. În spatele inamicului, unele grupări de luptă germane aveau să acţioneze zile întregi împotriva sovieticilor. Grosul trupelor germane era angajat în lupte grele cu sovieticii care înaintau dinspre est şi dinspre sud-est spre Prutul inferior. Lupte grele se vor desfăşura în văile râurilor Prut, Bârlad şi Siret, în special pentru trecerile peste râuri. Luftwaffe a bombardat continuu inamicul şi a asigurat aprovizionarea şi protecţia trupelor româno-germane aflate în retragere[99]. „O conducere a luptei – avea să noteze generalul-colonel Hans Friessner – în adevăratul sens al cuvântului nu exista”[100].

Retragerea trupelor române din Moldova pe un prezumtiv „aliniament de armistiţiu”, preconizat prin Ordinul nr. 678.563 ca fiind linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila şi Dunărea Maritimă, dincolo de care nu mai trebuiau să pătrundă în Câmpia Română nici trupele germane, nici cele sovietice, a eşuat. Dorinţa Marelui Stat-Major român era ca forţele principale ale Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pătrundă în Transilvania prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi să continue luptele împotriva trupelor germane în colaborare cu forţele române aflate în capul de pod de la nord de Carpaţii Meridionali. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de pe frontul Moldovei, s-a trecut la executarea operaţiei strategice de acoperire a frontierelor şi a liniei de demarcaţie din Podişul Transilvaniei, în scopul de a împiedica pătrunderea unor forţe germano-ungare pe teritoriul controlat de guvernul român. Se deschidea, astfel, un nou front de luptă împotriva Wehrmacht-ului, la nord de Carpaţii Meridionali[101]. Cu ocazia întrevederii, din 28 august 1944, a locotenent-colonelului Traian Borcescu cu Mareşalul Ion Antonescu, aflat în detenţiune în cartierul Vatra Luminoasă, acesta din urmă a ţinut să precizeze: „Te rog să comunici generalilor, ofiţerilor şi trupei să fie toţi strânşi uniţi în jurul regelui şi al guvernului său. Să lupte pentru reîntregirea Transilvaniei şi a ţării noastre. Să nu se producă nici o defecţiune şi, aşa cum au mers în Est, să meargă şi în Vest. Numai uniţi veţi învinge şi veţi fi respectaţi. (…) Succes Armatei şi Patriei noastre”[102].

La 25 august 1944, Marele Stat-Major român a ordonat trecerea imediată la ofensiva generală împotriva „tuturor comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de servicii germane, în scopul de a le dezarma sau a le alunga peste frontieră în cel mai scurt timp”[103], deoarece „Armata germană a devenit singura noastră inamică”[104]. Începând din 25 august, trupele române au deschis ostilităţile şi în interiorul ţării, astfel încât trupele germane trebuiau să se apere împotriva a numeroase atacuri concentrice, dar trupele române „au suferit încă numeroase pierderi cauzate de către unităţile germane care nu întotdeauna aveau o mare capacitate de luptă”[105].

Marele Stat-Major român, în relaţia cu noul aliat, a încercat, pornind de la cerinţele demnităţii naţionale şi de la principiile relaţiilor dintre state libere şi independente, să nu creeze dificultăţi armatelor sovietice „propunând modalităţi de cooperare de luptă pornind de la situaţia de «partener aliat, şi nu de la o situaţie inferioară, care ar dăuna moralului ofiţerilor şi trupei»“[106]. Ordinul generalului Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, şi cel al guvernului de la Moscova era foarte clar: „Nu acordaţi atenţie faţă de nici un act al inamicului. Îndepliniţi strict misiunile de luptă. Nu primiţi nici un fel de parlamentar şi nu intraţi în tratative. Confirmaţi inamicul”[107].

Într-un asemenea context, generat de prevederile ordinului generalului Malinovski şi de faptul că nu fusese semnată nici o convenţie de armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti[108]. Jurnalul de operaţii al Diviziei 13 infanterie consemna că aceste fapte au produs în rândurile soldaţilor români „cea mai cumplită consternare şi durere”[109]. Mulţi militari români – circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri – au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri. Totodată, au fost capturate importante cantităţi de armament: 290 de tunuri, 222 de aruncătoare de mine, 145 de mitraliere, 659 de puşti-mitralieră etc.

Toate eforturile depuse de autorităţile militare româneşti pentru încetarea acestei situaţii, unică în analele războaielor, nu au avut finalitatea dorită. Documentele vremii consemnează: „Dintre cei capturaţi până la 24.08., ora 4, cei mai mulţi au fost trecuţi la est de Prut, iar o parte se găseşte în Moldova, în lagăre sau fugari. Dezarmaţii (după 24.08, ora 4): o mică parte a fost reînarmată şi operează în Transilvania sub comandament sovietic, circa 1.000 ofiţeri şi 45.000 trupă se găsesc în diferite lagăre (Focşani, Roman, Vaslui, Iaşi). În Iaşi se găseau internaţi în diferite lagăre circa 35.000 de oameni. La 25 septembrie, au mai sosit câteva mii de oameni aduşi din lagărele Focşani, Roman, Vaslui, iar mulţi se găsesc prin localităţi sau ascunşi prin păduri şi munţi”[110].

Misiunea generalului Radu Gheorghe, plecat la 27 septembrie 1944 în Moldova, alături de un locotenent-colonel sovietic, cu scopul de a inspecta şi a obţine eliberarea prizonierilor români[111], a eşuat complet, încheindu-se la 11 octombrie 1944 cu un rezultat absolut negativ, deoarece organele din Moldova ale Comandamentului sovietic au executat o operaţiune inversă, şi anume: „a) Au transportat la est de Prut, cu o destinaţie necunoscută, pe toţi prizonierii români din lagărele de concentrare Roman şi Iaşi; b) Au evacuat, prin staţia Paşcani, tot cu o destinaţie necunoscută, majoritatea armamentului şi materialelor”[112].

În pofida imenselor avantaje strategice create de noul aliat, sovieticii au trecut la sechestrarea navelor de război româneşti şi la dezarmarea echipajelor care începuseră lupta cu unităţile germane. Aviaţia sovietică continua să bombardeze porturile româneşti deşi artileria antiaeriană nu riposta. Situaţia creată de comportamentul agresiv al sovieticilor şi faptul că trupele Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene depăşiseră Dunărea maritimă în anumite zone au determinat Marele Stat-Major român să se adapteze noii situaţii operativ-strategice şi să ordone trecerea la cea de-a doua fază a replierii strategice. Ordinul nr. 250/25 august 1944 prevedea ca Armatele 3 şi 4 române, toate batalioanele de fortificaţii şi formaţiunile de servicii să se concentreze în zona Ploieşti-Bucureşti „cu toată repeziciunea, pentru a evita depăşirea lor de către trupele ruse”[113], utilizând forţa în caz de rezistenţă a trupelor germane. Ordine asemănătoare au primit, în dimineaţa zilei de 25 august 1944, Corpurile 2 şi 3 armată, aflate în Dobrogea. Trupele sovietice îşi vor continua înaintarea, atingând, la 29 august, Bucureştiul, printr-o subunitate aflată în marş spre Giurgiu.

Cartierul General al Înaltului Comandament sovietic a ordonat, la 30 august 1944, ca militarii sovietici din compunerea Frontului 2 Ucrainean să intre în Bucureşti la 31 august, ora 10.00. „Militarii să nu fie ţinuţi în oraş, iar după traversarea oraşului să se treacă la îndeplinirea obiectivelor stabilite prin directiva nr. 220.191, străduindu-se, cât mai rapid posibil, să ocupe regiunea Craiova. În momentul trecerii militarilor prin Bucureşti, aceştia să fie însoţiţi de prezenţa unui număr cât mai mare de avioane deasupra oraşului. Comandantul Frontului 3 Ucrainean să trimită Detaşamentul 46 Motorizat în direcţia Giurgiu, cu misiunea de a ocupa trecerea peste fluviul Dunărea în regiunea Giurgiu, la sfârşitul zilei de 31.8.44. Să fie acordată atenţie disciplinei şi ordinii în rândul militarilor care trec prin Bucureşti”[114], ordona generalissimul Stalin. La 31 august 1944, va avea loc intrarea oficială,  în formaţie de paradă, cu orchestra în frunte, şi nu prin luptă, a trupelor Frontului 2 Ucrainean.

Comandamentul sovietic îşi va impune voinţa în ceea ce priveşte preluarea celor opt generali germani făcuţi prizonieri în luptele din Bucureşti şi împrejurimile oraşului: patru pe Valea Prahovei, unul în Dobrogea şi unul în zona Călăraşi[115], precum şi în ridicarea grupului Antonescu, la 31 august 1944, şi transferarea lui în Uniunea Sovietică. Totodată, au fost preluaţi în mod abuziv, la 3 septembrie 1944, peste 56.000 de militari germani, inclusiv 1.421 de ofiţeri, asupra cărora statul român avea dreptul, conform tuturor regulilor internaţionale, să-i păstreze şi să trateze apoi cu Germania modalităţile de repatriere a acestora.

Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a „Bătăliei pentru Armistiţiu”. În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea „regimurilor de democraţie populară”.

____________________________________________________________________________

* Studiu care a stat la baza comunicării științifice cu același titlu și care a fost susținută cu ocazia mesei rotunde realizată de către Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul INST în cursul zilei de 23 mai 2019. Masa rotundă a fost dedicată împlinirii a 75 de ani de la realizarea actului de la 23 August 1944 și răsturnării regimului Ion Antonescu.

[1] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 159 – 160.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 160.

[6] Hans Friessner, op. cit., p. 81.

[7] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 162.

[8] George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, vol. III, Editura Păunescu, Bucureşti, 1991, p. 151.

[9] Hans Friessner, op. cit., p. 83.

[10] Klaus Schönherr, op. cit., p. 128.

[11] Rolf Pusch, Gerhard Stelzer, op. cit., p. 194.

[12] Colonel dr. Alexandru Oşca, Culisele „Operaţiunii Cosma”, în Curierul Armatei, Anul VII, nr. 10 (174), 31 mai 2005, p. 9.

[13] Ibidem.

[14] Constantin Pantazi, op. cit., p. 300.

[15] Detaşamentul 115 Fortificaţii se afla pe un front de 50 de km, între Pasul Oituz şi sud Mărăşeşti, ocupând 500 de cazemate de diferite tipuri. Detaşamentul 106 Fortificaţii se afla între sud Mărăşeşti şi Nămoloasa, pe un front de aproximativ 50 de km, ocupând 550 de cazemate. Detaşamentul 121 Fortificaţii era dispus pe malul sudic al Siretului inferior, între Nămoloasa şi sud Galaţi, pe un front de 60 de km şi ocupa 570 de cazemate.

[16] Mihai Pelin, Sionişti sub anchetă, Editura Edart-FFP, Bucureşti, 1993, p. 240.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete Româneşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 390-391.

[20] Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. II, Iaşi, 1990, p. 33.

[21] Idem, Fără ură şi părtinire, în Magazin istoric, Anul XXXVIII, serie nouă, nr. 8 (449), august 2004, p. 12 – 13.

[22] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 165.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem, f. 166.

[25] Ibidem.

[26] Gheorghe Barbul, op. cit., p. 152.

[27] Într-un interviu acordat Agenţiei Ria Novosti în mai 2005, istoricul și diplomatul rus Valentin Falin, autorul cărţii Al doilea front, susţine ideea că liderii politici occidentali au cerut generalului Dwight D. Eisenhower să pregătească Debarcarea din Franţa, însă să nu piardă din vedere realizarea Planului RANKIN, care prevedea instaurarea unui control anglo-american asupra întregii Germanii, asupra tuturor statelor din Europa de Est, astfel încât să interzică pătrunderea sovieticilor în centrul şi vestul Europei. „Războiul se ducea nu numai pe cele două fronturi, oriental şi occidental, ci şi pentru două fronturi. Formal, este incontestabil că Aliaţii au desfăşurat, pentru noi, operaţiuni importante de război şi au imobilizat părţi considerabile din rândul forţelor germane. Totuşi, scopul lor major a fost de a opri, în măsura posibilului, Uniunea Sovietică, după cum spunea Churchill şi «de a stopa descendenţii lui Gingis-Han», ca să folosesc limbajul unor generali americani. Până la urmă, această idee a fost formulată, de către Churchill, în termeni antisovietici grosieri, în octombrie 1942, înainte de începutul contra-ofensivei noastre, din 19 noiembrie, pentru apărarea Stalingradului: «Trebuie opriţi aceşti barbari cât mai departe posibil spre est». Când vorbim despre aliaţii noştri, cu nici un preţ n-aş diminua meritele soldaţilor şi ofiţerilor din trupele aliate, care au luptat întocmai ca noi, fără să fie la curent cu intrigile politice şi maşinaţiunile conducătorilor lor. (…) Împreună am încercat să învingem răul şi tot împreună să facem o lume mai bună. Din păcate, nu am avut succes cu cea de-a doua parte”, a declarat Valentin Falin, fost ambasador al URSS în RFG (Apud Valentin Falin, Al Doilea Război Mondial s-ar fi putut încheia în 1943, în Historia, Anul 2, nr. 41, mai 2005, p. 26).

[28] Referindu-se la motivaţiile politice reale ale celor care au participat la complotul din 20 iulie 1944, Philipp Freiherr von Boeselager, implicat în pregătirea şi desfăşurarea Operaţiunii „Walkyria”, mărturiseşte: „Temeiurile reale ale ofiţerilor implicaţi în această acţiune sunt şi acum subiectul unor controverse aprinse în Germania. Am fi vrut, chipurile, să păstrăm cu orice preţ cuceririle făcute în război prin încheierea unei păci separate cu americanii şi britanicii, având astfel posibilitatea să impunem nişte condiţii mai dure sovieticilor, lăsând pe umerii lor toată greutatea războiului. Se mai spune că am fi vrut să repunem Germania în graniţele sale din 1914. Eu neg în mod formal această teză. Informaţiile de care dispuneam nu lăsau urmă de îndoială în privinţa fermităţii intenţiilor Aliaţilor: aceştia ar fi lichidat toate posesiunile Reich-ului din exteriorul frontierelor sale din 1938. (…) Hans Oster, ale cărui servicii de contraspionaj constituiau placa turnantă a diferitelor conspiraţii, ne informa despre discuţiile ostile cu privire la soarta teritoriilor germane, ce dovedeau nivelul de solidaritate din rândul Aliaţilor. Noi trebuia să punem capăt ostilităţilor şi să salvăm cât mai multe vieţi omeneşti. Nimic mai mult” (Apud Philipp Freiherr von Boeselager, Am vrut să-l omorâm pe Hitler…, p. 99-100).

[29] Pe 12 august 1944, feldmareşalul von Kluge, adept al ideilor organizaţiei „Schwarze Kapelle”, dar lipsit de curaj în aplicarea lor  pe 20 iulie 1944, va încerca să-şi ia revanşa, urmând a trata un armistiţiu şi mai apoi pacea cu anglo-americanii. Feldmareşalul von Kluge propunea o încetare imediată a luptelor în Normandia şi, concomitent, pe frontul de Est, urmând ca trupele Wehrmacht-ului din Europa Occidentală şi Scandinavia să se retragă cât mai repede în Germania. Se dorea încetarea bombardării oraşelor germane şi, în acelaşi timp, atacul cu V-1. În cursul retragerii spre Germania, Hitler şi colaboratorii săi ar fi urmat să se întâlnească în Elveţia cu reprezenţii Aliaţilor, inclusiv cu Stalin, Churchill, Roosevelt. În planul operaţiunilor militare, consemnăm că, în noaptea de 12 spre 13 august 1944, Divizia 5 Blindată americană, aflată sub comanda generalului Oliver, îşi făcea intrarea în periferiile Argentanului. Divizia 2 Blindată franceză, de sub comanda generalului Jacques Leclerc, sprijinită de diviziile americane 79 şi 90 infanterie, ajunseseră la 25 km sud de Argentan şi îşi continuau înaintarea, întâmpinând o foarte slabă rezistenţă. În seara zilei de 12 august 1944, blindatele lui Patton s-au oprit, creându-se astfel breşa de la Falaise. Cine a dat ordinul şi din ce raţiuni? Politice sau militare? Breşa de la Falaise a fost închisă pe 20 august 1944, după ce aproximativ 200.000 de soldaţi germani au reuşit să scape din încercuire, luând cu ei tancuri, vehicule de toate felurile şi o cantitate uriaşă de material de război. Ca o consecinţă, o dată cu negocierile de armistiţiu din perioada 12-15 august, Statul-Major al Comandamentului Unificat al Şefilor de Stat-Major (SHAEF) a elaborat un document intitulat Capitularea Forţelor Germane. Redactarea lui a început la 13 august 1944, în clipele în care Aliaţii Occidentali deschideau Breşa de la Falaise. Feldmareşalul von Kluge s-a întors la Cartierul General al generalului Eberbach în jurul orei 22.00, pentru a conduce, în continuare, retragerea. La 17 august 1944 a fost înlocuit cu feldmareşalul Walter Model. Pe 18 august 1944, aflat în drum spre Germania, feldmareșalul von Kluge s-a sinucis. După închiderea breşei de la Falaise, generalul Einsenhower acceptă planul propus de consilierii SHAEF care doreau să evite cât mai mult timp răspunderile legate de eliberarea Parisului. Consilierii SHAEF propuneau executarea unei largi mişcări în cleşte, la nord şi la sud de Paris, urmând a se trece peste câmpuri nesfârşite favorabile desfăşurării masive a tancurilor şi folosirii intense a aviaţiei. Grupul 21 de Armate britanic urma să atace spre nord şi nord-est în direcţia Soissons, iar Grupul 12 de Armate american să înainteze în direcţia Reims. Ambele grupuri de armate aveau misiunea să învăluie Parisul pe la nord şi pe la sud, încercuind armatele 1, 7 şi 15 germane. Căderea Parisului era prevăzută pentru perioada 15 septembrie – 1 octombrie 1944. Planul SHAEF avea un triplu avantaj. Era salvat Parisul de la distrugerea cauzată de viitoarele lupte de stradă, îngăduia distrugerea unor considerabile forţe germane, permiţând, totodată, economisirea unor picături preţioase de benzină în vederea realizării obiectivului principal înainte de sosirea iernii: o spărtură în Linia Siegfried şi un cap de pod de cealaltă parte a Rinului. Pe 19 august 1944, Corpul 15 american trece Sena pe la Nantes, iar Corpul 20 american ajunge, la 23 august, la Fointainbleau. În clipele care au urmat, planul Aliaţilor a funcţionat fără greş şi într-un ritm extrem de rapid. O întârziere de 37 de zile avea să se transforme, începând din 30 iulie, într-un avans de 33 de zile.

[30] Cazul lui Otto John, fost şef al contraspionajului vest-german (Bundesamt fuer Verfassungsschutz – BfV) în perioada 1950-1954, este semnificativ pentru influenţa pe care agenţii secreţi ai Moscovei au exercitat-o asupra relaţiilor dintre Aliaţii occidentali şi rezistenţa antinazistă germană. Otto John a fost unul dintre emisarii secreţi ai „Schwarze Kapelle” în spaţiul iberic unde lucra, încă din 1939, la Lufthansa. Potrivit rapoartelor rezidenţei NKVD din Berlin, Otto John se afla în relaţii cordiale cu jurnalistul american Louis Lochner, care era văzut de opoziţioniştii germani ca fiind un posibil canal de legătură cu preşedintele Roosevelt. Dosarul lui Otto John din Arhiva KGB de la Moscova conţine numeroase rapoarte ale lui Kim Philby privind informaţiile oferite Intelligence Serviceului, prin intermediul lui John, de către Schwarze Kapelle. Vizitele lui Otto John la Lisabona, în decembrie 1942 şi apoi în 1943, când a descris cu lux de amănunte planurile şi problemele rezistenţei antinaziste, au fost raportate Centralei de la Moscova. Recrutarea lui Otto John de către KGB, după refugierea lui în Marea Britanie, via Portugalia, ca urmare a eşecului loviturii din 20 iulie 1944, îşi are originea în aceste rapoarte ale lui Kim Philby privind nemulţumirea lui faţă de regimul naţional-socialist, respectiv faţă de naziştii care se vor  infiltra, după război, în guvernul cancelarului Konrad Adenauer.

[31] Infiltrările agenţilor NKGB în OSS erau coordonate de către „colonelul Alexandr P. Osipov”, alias Haig Badalovici Ovakimian, rezident al NKVD la New York, în perioada 1933-1941 şi cunoscut de către FBI ca fiind „armeanul cel  isteţ”. Sovieticii aveau în OSS o serie de agenţi extrem de valoroşi, foarte bine plasaţi, în cadrul operaţiunii cu nume de cod „IZBA” (Coliba). Asistentul personal al generalului Donovan, directorul OSS, respectiv Duncan Chaplin Lee, nume de cod „KOCH”, era unul dintre agenţii NKGB. Colonelul „Alexandr P. Osipov” va conduce discuţiile cu directorul OSS, din decembrie 1943, de la Moscova, privitoare la posibila cooperare dintre NKGB şi OSS pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial.

[32] La 16 ianuarie 1944, presa turcă, indicând o „sursă” din Budapesta, a publicat primele informaţii despre lansarea şi capturarea agenţilor din grupul „Autonomus”, precum şi o serie de informaţii care erau menite să tulbure raporturile dintre Londra şi Moscova. Presa turcă scria despre faptul că agenţii secreţi britanici ar fi înmânat Mareşalului Antonescu „copia fotografică a propunerilor făcute ruşilor de germani, conform căreia germanii ar lăsa ruşilor teritoriul românesc până la râul Siret” (Apud Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă…, p. 377). Era o manifestare elocventă a neînţelegerilor inter-aliate. Cotidianul „Pravda” a publicat, la 17 ianuarie 1944, o corespondenţă primită de la colaboratorul din Cairo care vorbea, pe baza unor „informaţii demne de încredere” că ar fi avut loc o întrevedere secretă între două personalităţi britanice importante şi von Ribbentrop într-un oraş de pe coasta Peninsulei Iberice iar scopul întâlnirii a fost lămurirea condiţiilor unei păci separate cu Germania. Ziaristul sovietic presupunea că „întrevederea nu a fost fără rezultat” (Ibidem). Generalul George Hill, reprezentantul SOE la Moscova, a fost autorizat, la 28 ianuarie 1944, să informeze pe sovietici despre rosturile misiunii lui de Chastelain în România, precum şi despre faptul că membrii misiunii nu au transportat, cu excepţia cifrurilor personale, nici un fel de documente „germano-sovietice”.

[33] Arhiva CC al PCR, fond nr. 103, dosar nr. 8.944, f. 598 – 599.

[34] Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. II, Ediţia Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum IO&Editura Europa Nova, 1995, p. 35-36.

[35] Ibidem.

[36] O notă informativă a Siguranţei Generale a Statului din 12 octombrie 1945 făcea referire la faptul că „în ziua de 10 octombrie a.c. [1945 – n. n.], ora 19, din ordinul dlui Picky Rădulescu-Pogoneanu, domnişoara Sorescu şi dl Roiu, din Direcţia Politică a MAS, au scos din birourile acestei direcţii trei geamantane şi cinci valize safe, cu diferite documente” (Apud Cartea Albă a Securităţii. 23 august 1944 – 30 august 1948, vol. I, Bucureşti, 1997, p. 520). Rămâne un mister conţinutul acestor geamantane şi valize safé, însă foarte probabil că printre documentele sustrase în acea zi de octombrie 1945 s-au aflat şi numeroase probe referitoare la culisele tratativelor diplomatice care au vizat actul de la 23 august 1944.

[37] Cf. Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 203.

[38] Raportul lui A. G. Gardyne de Chastelain, din 28 noiembrie 1944, privind reţeaua SOE din România în timpul războiului, îl nominalizeaza ca fiind o persoană care a adus „servicii importante” cauzei britanice (Apud Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă…, p. 399).

[39] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 29.

[40] A se vedea: Gh. Buzatu, Execuţia Mareşalului Antonescu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, 479 p.

[41] Nu împărtăşesc punctul de vedere al prof. univ. dr. Cristian Troncotă privind modul în care poate fi construit discursul istorigrafic despre 23 august 1944, după 22 decembrie 1989, respectiv: „Prin urmare, evenimentul de la 23 August 1944 nu trebuie reinterpretat sau reconsiderat. (…) Principala necesitate ar fi aceea de a ne feri de orice ingerinţe politice, actuale sau tradiţionale, în interpretarea/reinterpretarea evenimentului, să evităm discursul justificaţionist şi acuzator, atât faţă de cei ce s-au impus (marii învingători) cât şi faţă de perdanţi, ori faţă de cei ce au simulat implicarea, exagerând rolul lor pentru a trage cât mai multe foloase în plan politic” (Apud Cristian Troncotă, Percepţia actului de la 23 August 1944, în Vitralii. Lumini şi umbre, Anul IV, nr. 15, 2013, p. 47).

[42] Ion Ardeleanu, O scrisoare a lui Pamfil Şeicaru, în România Mare, anul I, 22 iunie 1990, p. 3.

[43] Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. III, Editura Saeculum IO, Bucureşti, 1998, p. 443.

[44] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 178.

[45] Ibidem.

[46] A se vedea: Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 169.

[47] „Calitatea mea era doar de ataşat de legaţie (primul rang în ierarhia diplomatică; voi avea 28 de ani o lună mai târziu). Eram desemnat de Piki Pogoneanu, în împrejurări pe care nu mai e cazul să le povestesc aici, ca să fiu, eu, a doua zi, «curierul diplomatic» către Stockholm. Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate. Faptul că, în acel caz, curierul era, pe deasupra, însărcinat cu misiunea neobişnuită şi gravă de a transmite noi instrucţiuni pentru reluarea negocierilor de armistiţiu, era cu totul excepţional. (…) Mihai Antonescu ordonase să nu mai plece în diversele direcţii curierii dinainte întâmplător orânduiţi. Făcuse însă două excepţii, fiindcă tinerii desemnaţi îi inspirau încredere: Emil Ciurea pentru Ankara şi eu pentru Stockholm. Mă primeşte aşadar în toiul nopţii. L-am găsit – era firesc – foarte nervos şi obosit. Mi-a spus că, din pricina situaţiei dezastruoase de pe front, domnul mareşal se hotărâse să reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea sovietică la Stockholm. Reamintind insistenţele pe care de săptămâni de zile le făcea, în telegramele sale, ministrul Nanu, ca guvernul nostru să dea, în fine, un răspuns sovieticilor care, de trei luni de zile, cum am spus mai sus, acceptaseră acele condiţii puse de mareşal, a vrut să-mi explice mai întâi, spre a le comunica domnului Nanu, motivele pentru care s-a ezitat până atunci. Discursul mi s-a părut confuz. Reţin doar două dintre motive: 1. speranţa păstrată încontinuu de mareşal, să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu; 2. un zvon care fusese raportat, că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice. În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în postură falsă. Mărturisesc că, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam să fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu zvon – lansat, fără îndoială, intenţionat, de unul sau de celălalt dintre cei doi mari adversari. A adăugat însă că situaţia creată de spargerea frontului germano-român în zilele de 19-20 august l-au convins pe mareşal de necesitatea reluării negocierilor de la Stockholm. În acest scop, domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kollontay: 1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul; 2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile. Soldaţii nu s-au mai bătut bine Mi-a spus apoi un lucru atât de extraordinar, încât mă tem să nu fiu crezut pe cuvânt: domnul Nanu trebuia să dea părţii sovietice ca nou argument că România doreşte sincer pacea faptul că soldaţii români, în faţa ultimei ofensive sovietice, nu s-au mai bătut bine. Argumentul mi s-a părut, pe loc, atât de insolit încât, cu toată vârsta mea şi scurta mea experienţă diplomatică, am îndrăznit să-l întrerup pe ministru, chiar pe un ton vehement, rugându-l să mă ierte că mă încumet să-l contrazic, zicându-i că un asemenea argument nu trebuia în niciun caz înaintat la deschiderea unor negocieri finale, căci implicau renunţarea dinainte a continuării rezistenţei, în cazul în care am fi constatat, la urma urmei, imposibilitatea de a încheia armistiţiul în condiţiile impuse. Mihai Antonescu a acceptat întâmpinarea mea şi mi-a zis: «Ai dreptate! Mai bine să nu spună asta!». Am plecat de la acea memorabilă audienţă cu dramatica impresie că «număru’ doi» al regimului era, în acel moment tragic, cu totul descumpănit şi cu un singur gând, să scape cel puţin el. Am dedus-o pe loc când, înainte de despărţire, mi-a spus că intenţiona să plece a doua zi la Ankara, ca să vadă el, acolo, ce-am mai putea aştepta de la Turcia şi de la anglo-americani…”, mărturisea fostul diplomat Neagu Djuvara (Apud Neagu Djuvara: misterul telegramei de la Stockholm, în Adevărul, 5 februarie 2012, a se vedea: http://adevarul.ro/news/societate/neagu-djuvara-misterul-telegramei-stockholm-1_50ae27b27c42d5a6639a18f6/index.html).

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Cristian Păunescu, Marian Ştefan, Bani albi pentru zile negre, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 8 (413), august 2001, p. 34.

[51] Ibidem.

[52] Informaţii interesante despre „povestea” acestui „fond elveţian” se pot găsi în articolul: Un măr al discordiei în sânul emigraţiei româneşti, în Lumea Magazin, Anul XI, nr. 1 (117), 2003, p. 42 – 43.

[53] A se vedea pentru detalii despre soarta acestor bani, Ion Cristoiu, De la Fondul lui Antonescu la conturile lui Ceauşescu, în Historia, Anul XII, nr. 122, februarie 2012, p. 12 – 31.

[54] Pentru mai multe amănunte privind soarta acestui „fond al rezistenţei naţionale”, a se vedea: Dr. Alexandru Popescu, Fondul Naţional-mărul discordiei în emigraţie, în Magazin istoric, Anul XXXV, serie nouă, nr. 1 (418), ianuarie 2002, p. 23-26; Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. I, Editura Vremea, Bucureşti, 1999, p. 281-322. Despre soarta tezaurului României, a se vedea: Cristian Păunescu, Marian Ştefan, Nume de cod „Neptun” (I), în Magazin istoric, Anul XXXV, serie nouă, nr. 1 (418), ianuarie 2002, p. 27-31 şi Idem (II), în Magazin istoric, Anul XXXV, serie nouă, nr. 2 (419), februarie 2002, p. 67-70; Constantin Moraru, În căutarea „Fondului Antonescu”, în Magazin istoric, Anul XLIII, serie nouă, nr. 9 (510), septembrie 2009, p. 85 – 86.

[55] AMR, fond 4, dosar  nr. 221, f. 187.

[56] Ibidem, f. 188.

[57] Pentru amănunte despre biografia acestuia, a se vedea: Teofil Oroian, Col. Radu Davidescu, „mâna dreaptă” a lui Antonescu, în Dosarele istoriei, Anul IX, nr. 1 (89), 2004, p. 30 – 35.

[58] În cursul zilei de 6 iunie 1944, Vasile Ionescu, directorul general al Societăţii Române de Radiodifuziune, a fost chemat la Sinaia de către regele Mihai I, la castelul Pelişor, împreună cu Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Casa Regală dorea să obţină realizarea unei linii telefonice şi radio sigure şi permanente între Sinaia şi Bucureşti, având în vedere nevoia de comunicare între Regina-mamă Elena, aflată permanent la Sinaia, şi suveranul României care circula între Sinaia şi Bucureşti, precum şi nevoia de a fi la curent în permanenţă cu rezultatul negocierilor de armistiţiu de la Cairo. În 1974, Vasile Ionescu mărturisea: „După un schimb de păreri s-a stabilit să se instaleze trei astfel de posturi emisie-recepţie-pe undă scurtă, unul la Bucureşti în adăpostul Palatului Regal din Calea Victoriei, denumit «Carpaţi», al doilea la Sinaia în vila generalului de corp de armată Gheorghe Rasoviceanu – Taras Bulba al României, naşul de botez al suveranului – post care a căpătat numele de «Bucegi», iar al treilea cu numele «Piatra» să fie instalat la Predeal, în spatele vilei Mareşalului Antonescu” (Apud Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvântul rămâne…, p. 112). Staţia emisie-recepţie amplasată în incinta Palatului Regal a fost încredinţată spre folosire lui Grigore Niculescu-Buzeşti în conformitate cu dispoziţiile lui Mihai Antonescu.

[59] Constantin Sănătescu, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 286.

[60] Cristian Troncotă, op. cit., p. 390-391.

[61] Ibidem, p. 388.

[62] După evenimentele de la 23 August 1944, Traian Borcescu avea să cadă în dizgraţia noilor autorităţi politice şi avea să fie reţinut, la 26 martie 1945, chiar în casa lui Emil Bodnăraş, unde fusese invitat la masă, acuzat fiind de spionaj. A fost eliberat la 23 august 1945 după ce a fost anchetat, timp de două săptămâni, şi la Moscova. La 23 mai 1949 a fost rearestat şi condamnat la închisoare pe viaţă pentru „activitate contra clasei muncitoare”, fiind eliberat la 13 aprilie 1964.

[63] Referindu-se la profilul moral şi intelectual al lui Traian Borcescu, fostul director al SSI, Eugen Cristescu, mărturisea: „Nu avea simţul previziunii şi nici nu avea fler. Era foarte muncitor, cuminte, ascultător. Dar, mai târziu, s-a dovedit lipsit de stăpânire de sine; timid din fire, este capabil ca la prima ameninţare să ia orice atitudine şi ori cum doreşti şi să treacă dintr-o extremă în alta. Un ofiţer activ care s-a politicianizat, după plecarea sa de la SSI, umblând după felurite combinaţii politice, chiar cu preţul demnităţii sale. A dat dovadă de o mare lipsă de caracter” (Apud Cristian Troncotă, Eugen Cristescu, asul…, p. 173).

[64] În legătură cu aceasta, Dan Brătianu, colaborator al Intelligence Service, face prezizarea că Georges Daurant, agent al Intelligence Service, i-a motivat că  englezii şi americanii au nevoie de lista cu informatorii exteriori ai Serviciului Special de Informaţii, pentru a lua măsuri de identificare şi neutralizare a tuturor agenţilor Serviciului Special de Informaţii din spatele frontului. Un alt argument pentru a-l convinge pe Traian Borcescu a fost că, fiind cunoscuţi de englezi şi americani, agenţii SSI, pe lângă faptul că vor fi neutralizaţi, pot fi protejaţi şi folosiţi împotriva germanilor, şi mai ales, ulterior, împotriva Uniunii Sovietice, care va avea, foarte probabil, o mare zonă de influenţă, în Europa, şi un prestigiu deosebit. Pe de altă parte, aceşti agenţi, cunoscând unele ramificaţii ale agenţilor ţărilor aliate, şi în special ale Uniunii Sovietice, urmează a fi folosiţi de către Intelligence Service pentru identificarea acestor ramificaţii. Tabelele nominale cu agenţii interni şi externi ai Serviciului Special de Informaţii au fost predate, la 13 septembrie 1944, de către locotenent-colonelul Traian Borcescu, regelui Mihai I. Listele au fost alcătuite din ordinul colonelului Victor Siminel, directorul SSI în perioada 26 august – 19 septembrie 1944, la presiunile lui Ioan de Mocsonyi-Styrcea şi cu acordul ministrului de Război, generalul de corp de armată Mihail Racoviţă, care îi declarase directorului SSI că „ordinele regale sunt mai presus de noi”. Intelligence Service şi OSS aveau să primească, prin intermediul regelui Mihai I, aceste liste (Florica Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România 1947-1964, vol. II, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001, p. 333). Dan Brătianu îi oferise lui Traian Borcescu, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, o listă cu numerele de telefon ale membrilor Gărzii de Fier.

[65] „În timpul cât se discuta – avea să declare Gheorghe I. Brătianu la 20 aprilie 1946 -, d-l M. Antonescu şi Mareşalul Antonescu au avut iniţiativa unei audienţe la Palat şi chiar s-a telefonat, fiind eu da faţă acolo, pentru a se fixa această audienţă. Cuvintele mele au fost… (neclar), d-l Mareşal Antonescu a fost de acord, domnia sa mi-a cerut asentimentul, scris, al şefilor opoziţiei, atunci reprezentau ţara, pentru ca să încheie armistiţiul în condiţiunile care erau cunoscute şi, că, dacă va obţine acest asentiment scris – îmi aduc foarte bine aminte termenii – indiferent care va fi părerea germanilor, el îl va încheia. Eu l-am asigurat că voi face toate sforţările pentru ca să poată obţine, în termen util, acest asentiment” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, Ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel – Dumitru Ciucă, Editura Saeculum IO&Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 369).

[66] Referindu-se la acest episod al „scrisorii de garanţie”, Iuliu Maniu va declara, în şedinţa procesului din 11 mai 1946, următoarele: „Eu nu-mi aduc aminte de acest lucru. Nici nu cred că e verosimil, da’, în fine, decât, pentru că vedeţi, şi d-l Gh. Brătianu este un admirabil stilist şi concepe iute, nici oamenii din partidul domniei sale nu sunt aşa grei de pană, aşa încât n-ar fi fost un lucru care ar fi pretins prea multă bătaie de cap sau prea mult timp ca să facem o scrisoare, dacă ni s-ar fi cerut sau dacă am fi convenit asupra ei” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. II, p. 47).

[67] „M-am întors într-adevăr, în Bucureşti – declară Gheorghe I. Brătianu la interogatoriul din 9 mai 1946 – şi au survenit mici întârzieri până s-au putut întruni cei trei şefi ai opoziţiei, cu care vorbisem – le-am comunicat această condiţiune şi ei au fost de acord ca să dea un asentiment scris pentru ca d-l Mareşal Antonescu să trateze armistiţiul, şi că urma să redacteze în cursul zilei această,…să formuleze în cursul zilei această chestiune. Ei m-au autorizat ca să mă duc de îndată la d-l Mihai Antonescu – deoarece era termenul acesta de care am amintit, de ora 3 – aşa, ca să-i comunic rezultatul. Am fost la d-l M. Antonescu, am fost chiar ultima dată când m-am întâlnit cu domnia sa, la Preşedinţie – puţin, cu câteva minute înainte de ora 3 după amiază, şi… ăăă i-am spus că sunt de acord pentru a da asentimentul scris, că urmează a fi redactat în cursul zilei, însă că în audienţa pe care urma să o aibă de îndată la Palat se poate chiar folosi, de pe atunci, de acest asentiment. Poate arăta Majestăţii Sale Regale că acest asentiment este dat” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. I, p. 370). A se vedea: Tudor Călin Zarojanu, Viaţa lui Corneliu Coposu cu documente din arhiva fostei Securităţi, Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005, p. 26 – 31.

[68] Referitor la comportamentul liderului naţional-ţărănist Iuliu Maniu, în perioada evenimentelor de la 23 august 1944, a se vedea: Ioan Scurtu, Iuliu Maniu şi Actul de la 23 august 1944, în Dosarele Istoriei, Anul II, nr. 9 (14), 1997, p. 31-39.

[69] A se vedea: Scrisoarea lui Grigore Malciu, din 21 noiembrie 1943, către Iuliu Maniu, în Iosif Constantin Drăgan, Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. IV, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1986, p. 220 – 226.

[70] Cristian Troncotă, op. cit., p. 391.

[71] „Dacă mă considerați ca om, lăsați-mă să vă spun că Gh. Brătianu este a doua amărăciun pe care am avut-o – după 23 august. Pentru că în ziua de 23 august a avut un rol atât de odios, dacă vreodată voi fi liber și voi mai putea să întind mâna oamenilor, nu voi mai întinde  mâna lui Gh. Brătianu. Oricine putea să facă ce a făcut el la 23 august, dar gh. Brătianu nu putea să facă. L-am ținut la curent pe Gh. Brătianu de absolut tot ce am întreprins, de greutățile mele cu Mareșalul în politica externă. L-am informat de tot. Nu avea dreptul să facă să-mi sfârșesc viața arestat”, declara Mihai Antonescu, la 13 aprilie 1946, în cursul interogatoriului luat de către Avram Bunaciu (Apud Marin Radu Mocanu, Avram Bunaciu. Documente, Editura Culturală Libra, București, 2006, p. 175-176).

[72] Istoricul Gheorghe Buzatu presupune că Mihai Antonescu nu i-a comunicat imediat Mareşalului Ion Antonescu faptul că „scrisoarea de garanţie” solicitată nu i-a fost adusă, urmând să-l informeze la Palatul Regal unde trebuiau să se întâlnească peste puţin timp (A se vedea: Gheorghe Buzatu, Ion Antonescu n-a respins armistiţiul, ci planul complotiştilor, în Historia, Anul II, nr. 34, septembrie 2004, p. 10 – 14).

[73] O sinteză excelentă asupra acestor contradicţii se poate citi în: Gheorghe Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, Iaşi, 1995, p. 155-171 şi Idem, 23 august 1944: Metamorfozele unei lovituri de stat, în Dosarele Istoriei, Anul IV, nr. 1 (29), 1999, p. 35 – 40. Mărturiile lui Grigore Olimp Ioan ne dezvăluie faptul că singura tentativă de eliberare a celor arestaţi la Palatul Regal a fost făcută de generalul de escadră aviator Gheorghe Jienescu, prin încercarea de folosire a unităţii de paraşutişti de la Popeşti-Leordeni (A se vedea: Grigore Olimp Ioan, Paraşutiştii între Mareşal şi Rege, în Magazin istoric, Anul XXVI, serie nouă, nr. 8 /305, august 1992, p. 4-7).

[74] A se vedea: Gheorghe Neacşu, Unele date cu privire la evenimentele din august 1944, în Arhivele Totalitarismului, Anul X, nr. 3 – 4 (36 – 37)/2002, p. 9 – 19.

[75] Mihai Antonescu a discutat timp de 20 de minute cu regele Mihai I şi cu generalul Constantin Sănătescu despre eforturile făcute pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, precum şi despre intenţia de a zbura la Ankara pentru a  negocia cu Aliaţii, în condiţiile în care făcuse patru intervenţii diplomatice oficiale şi urgente pe lângă aceştia prin Ankara în intervalul 22 – 23 august 1944. Ministrul de Externe a fost rugat să rămână în Palat până la sosirea Conducătorului Statului. Avea să urmeze o aşteptare de 30 de minute.

[76] Gheorghe Buzatu, Eftimie Ardeleanu, Feţele lui August 23, în Document, Anul II, nr. 3 (7)/1999, p. 47-57.

[77] A se vedea: Viorica Moisuc, Colonelul Anton Dumitrescu participant la întâmplările din 23 – 24 august 1944 de la Palatul Regal (I), în Istorie şi Civilizaţie, Anul IV, nr. 34, iulie 2012, p. 5 – 8 şi Idem (II), în Istorie şi Civilizaţie, Anul IV, nr. 35, august 2012, p. 5 – 10.

[78] A se vedea: Ion Cristoiu, Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Ion Antonescu, în Dosarele Historia, Anul 3, nr. 33, noiembrie 2004, 64 p.

[79] A se vedea: Însemnările Mareşalului Ion Antonescu, făcute în timpul orelor de detenţie la Palatul Regal, în urma arestării sale, în Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. I, p. 49 – 53.

[80] Gheorghe Barbul mărturiseşte faptul că a fost chemat, imediat după arestarea lui Ion Antonescu, la Palatul Regal pentru a-l convinge pe Mareşal să-şi prezinte demisia, ceea ce „ar fi facilitat raporturile guvernului [nou – n. n.] cu Germania şi ar fi evitat orice veleitate de nesupunere a cadrelor armatei şi administraţiei” (Apud Liviu Vălenaş, Mareşalul Ion Antonescu şi frontul secret – Convorbiri cu Gheorghe Barbul, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, p. 165)

[81] Gheorghe Buzatu, Ion Antonescu n-a respins armistiţiul…, p. 13.

[82] Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. I, p. 213 – 214.

[83] Liviu Vălenaş, op. cit., p. 164.

[84] Pentru amănunte interesante privind evenimentele petrecute la Palatul Regal în ziua de 23 august 1944, a se vedea: Arpad Gherghel, Amintiri despre 23 august 1944, în Magazin istoric, Anul XXXVI, serie nouă, nr. 8 (425), august 2002, p. 8 – 11; Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea, Şi a fost 23 august, în Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2002, p. 267-288.

[85] Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. I, Iaşi, 1990, p. 237.

[86] Referitor la măsurile întreprinse de către Comandamentului Militar al Capitalei pentru realizarea surprinderii tactice şi strategice a germanilor la 23 august 1944, a se vedea: Mircea Tănase, Eroi ai nimănui…, p. 37-46 şi Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvântul rămâne…, p. 111 – 137.

[87] „În ultima sa vizită la Hitler, la începutul lunii august 1944, a avut impresia [Mareşalul Ion Antonescu – n. n.] că cancelarul german ar accepta retragerea României din conflict, cu condiţia ca ea să nu treacă în tabăra inamicului”, susţinea Gheorghe Barbul într-o comunicare ţinută la Simpozionul internaţional din 9 octombrie 1994 consacrat actului de la 23 august 1944 (Apud Liviu Vălenaş, op. cit., p. 165)

[88] Hans Friessner, op. cit., p. 84.

[89] Ivor Porter, Operation Autonomus, Londra, 1989, p. XVIII; în ediţia românească a lucrării (Operaţiunea „Autonomus”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991) nu figurează acest text.

[90] A se vedea: Florian Bichir, Un condei de geniu, strivit între două date: 23 august 1944 – 23 august 1977! Pamfil Şeicaru solicită o audienţă lui Nicolae Ceauşescu, în Historia, Anul XII, nr. 126, iunie 2012, p. 12 – 29.

[91] Ion Ardeleanu, O scrisoare a lui…

[92] Liviu Vălenaş, Mareşalul Ion Antonescu şi frontul secret – Convorbiri cu Gheorghe Barbul, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, p. 126.

[93] Modul în care presa germană a tratat evenimentele de la Bucureşti, din ziua de 23 august 1944, este redat de către Mihai Rogai (Hildesheim, Germania) în articolul Democraţie şi…cenzură, în Istorie şi Civilizaţie, Anul III, nr. 16, ianuarie 2011, p. 8 – 12.

[94] AMR, fond 948, dosar nr. 838, f. 34-39.

[95] Hans  Friessner, op. cit., p. 93.

[96] Ibidem, p. 87.

[97] Grupul de Armate „Ucraina de Sud” a transmis, la ora 01.00, prin telegrama nr. 3.240 din 24 august 1944, Armatelor 6 şi 8 germană, Detaşamentului de Legătură de pe lângă Marele Stat-Major român, precum şi celorlalte servicii militare germane, următorul ordin: „Reacţia faţă de rege şi faţă de noul guvern român nu are nici o legătură cu atitudinea faţă de armata română. Nu se vor lua nici un fel de măsuri împotriva acesteia atâta vreme cât va avea o atitudine loială” (Apud Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului…, p. 186).

[98] A se vedea: Nicolae Jurcă, Atacul fără rost asupra Bucureştiului, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 4 (409), aprilie 2001, p. 11-16; Serata de adio s-a contramandat, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 8 (413), august 2001, p. 26-30.

[99] În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se menţionează faptul că unităţile germane au preluat în cursul zilei de 26 august 1944 cazematele liniei Focşani-Nămoloasa-Brăila şi au dus lupte pentru întârzierea avansului trupelor sovietice. Localitatea Mărăşeşti va cădea în mâinile sovieticilor în dimineaţa zilei de 26 august 1944. Germanii vor folosi toate obstacolele naturale, şi nu numai, care le permiteau o retragere tactică spre trecătorile Carpaţilor astfel încât sovieticii vor reuşi abia pe 28 august 1944 să taie retragerea trupelor germane din Buzău spre munţi prin ocuparea defileului Nehoiaşi, la nord de Buzău. În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se consemnează faptul că trupele care au rămas la nord de Valea Trotuşului şi la vest de Siret erau trupele Marilor Unităţi care până în seara de 23 august 1944 nu suferiseră decât pierderi reduse, unele chiar fără pierderi, şi care aveau să fie dezarmate şi luate în prizonierat de către sovietici.

[100] Hans  Friessner, op. cit., p. 96.

[101] În perioada 21 – 31 august 1944, Grupul de Armate „Ucraina de Sud” a pierdut aproximativ 162.400 de oameni (161.000 de la Armata 6 germană şi 1.400 de la Armata 8 germană), morţi pe câmpul de luptă, dispăruţi sau făcuţi prizonieri, dintre care 158.500 de oameni erau consideraţi „pierderi definitive” (Apud Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului…, p. 187). Acestor pierderi li se pot adăuga şi pierderile înregistrate în rândurile aviaţiei, marinei şi ale Misiunii Militare Germane din România, ceea ce ne permite să avansăm o cifră a pierderilor de 200.000 de militari germani. Fronturile 2 şi 3 Ucrainene au înregistrat, în acelaşi interval de timp, pierderea a circa 67.000 de oameni, dintre care 13.000 erau „pierderi definitive”.

[102] Colonel (r) Traian Borcescu, „Numai uniţi veţi învinge şi veţi fi respectaţi”, în Magazin istoric, Anul XXVII, serie nouă, nr. 9 (318), septembrie 1993, p.15.

[103] AMR, fond 948, dosar nr. 849, f. 301.

[104] Ibidem.

[105] Hans Friessner, op. cit., p. 97-98.

[106] Alesandru Duţu, Ingerinţe sovietice în domeniul militar, în Dosarele Istoriei, Anul I, nr. 3, 1996, p. 12.

[107] Jurnalul de operaţii al Frontului 2 Ucrainean, Arhiva Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, fond 240, opis 2 779, fila 65 (Apud Dosarele Istoriei, Anul I, nr. 3, 1996, p. 15).

[108] Pentru amănunte despre drama Marinei Militare Regale Române şi a altor unităţi militare româneşti după 23 august 1944, a se vedea: Marian Moşneagu, Politica navală postbelică a României (1944 – 1958), Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2005, p. 46 – 192 şi colonel dr. Ion Giurcă, Drama grănicerilor români din Dobrogea în vara şi toamna anului 1944, în Anuarul Muzeului Marinei Române 2002, tom V, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, 2003, p. 377 – 381.

[109] Alesandru Duţu, op. cit., p. 13;

[110] Ioan Lăcustă, 23 August 1944. În Moldova, pe urmele prizonierilor români, în Magazin istoric, Anul XXX, serie nouă, nr. 5 (350), mai 1996, p. 14.

[111] A se vedea: Vasile Buga, Repatrierea prizonierilor români din Uniunea Sovietică, 1945-1952, în Arhivele Totalitarismului, Anul XIV, nr. 3-4 (52-53)/2006, p. 48-53.

[112] Ioan Lăcustă, op. cit., p. 15.

[113] AMR, fond 333, dosar nr. 118, f. 6-7.

[114] Laurenţiu Constantiniu, Armata Roşie în România. Documente din arhivele sovietice, în Document, anul VIII, nr. 2-3 (28-29), 2005, p. 42.

[115] Este vorba despre Erik Hansen (şeful Misiunii Militare Germane din România), Alfred Gerstenberg (şeful Misiunii Germane pentru Armata Aerului din România), amiralul W. Tillessen (şeful Misiunii Militare Germane pentru Marină în România), R. Stahel (comandantul Grupului de luptă german ce acţionase în zona de nord a Capitalei), E. von Tschammer und Osten (comandantul trupelor germane de Uscat din Dobrogea), Kuderna (comandantul Diviziei 5 aeriană germană din zona petroliferă), G. Teschner (comandantul Brigăzii 1 apărare pasivă germană din zona petroliferă), K. Spalcke, H. Busch, Hoffmeyer, Appel, Lilienthal, Raess şi Burckhardt.