În preajma evenimentelor din 19-23 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu conchidea: „De toate am putut să dau Armatei: armament, echipament, instrucţie, hrană, disciplină…un singur lucru nu am reuşit – nu am putut să-i dau suflet!”[1]. Bătălia Moldovei (19-23 august 1944) a fost componenta militară a bătăliei duse de Mareşalul Antonescu şi Guvernul său, împreună cu opoziţia politică, pentru realizarea unui armistiţiu favorabil României. Acest lucru s-a dovedit, în final, în ciuda tuturor eforturilor, practic imposibil de realizat, astfel încât 23 August 1944[2] rămâne o teribilă lecţie pe care românii „trebuie s-o înveţe pe de rost şi să o transmită, din tată în fiu, generaţiilor următoare”[3].

 Stabilizarea frontului și pregătiri defensive

Trupele aliate româno-germane ocupau, la 2 aprilie 1944, o poziţie care trecea din Bucovina pe înălţimile Munţilor Carpaţi, vest Siret – Târgu Frumos – nord Iaşi – masivul Corneşti – nord Chişinău – Tighina – Nistru până la Marea Neagră. Ele se poziţionaseră astfel: Armata 4 română, între Boroaia (30 km sud Suceava)-Târgu Frumos-Ungheni, în continuare Armatele 8 şi 6 germane şi Armata 3 română, între Tighina – Cetatea Albă – Gurile Dunării. În rezervă, pe poziţia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, s-a hotărât dispunerea Corpului 1 armată român, comandat de generalul Ion Boiţeanu, care, în funcţie de necesităţi, trebuia să acţioneze fie spre Dealul Mare, fie spre Dobrogea, unde se afla Corpul 2 armată al generalului Nicolae Dăscălescu. Localităţi importante precum Cernăuţi, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca, Bălţi etc. au rămas sub ocupaţie sovietică.

Linia frontului a fost stabilită mai la nord, deoarece şoseaua Iaşi-Târgu Frumos constituia o comunicaţie favorabilă care permitea o deplasare uşoară, şi imediată, înapoia frontului, a diviziilor blindate germane. De pe această linie va avea loc respingerea atacurilor sovietice din primăvara anului 1944, obţinându-se, astfel, o impresionantă victorie defensivă, ceea ce nu ar fi fost posibil în spatele poziţiei Traian decât cu preţul unor ocoluri mari şi mult înapoia frontului, din pricina configuraţiei terenului şi a reţelei proaste de drumuri. „Mi-am dat seama – mărturisea fostul ministru Pantazi – că el [Mareşalul Antonescu – n. n.] voia ca războiul să nu aibă loc pe teritoriul ţării şi atunci lupta cu toate forţele pe prima poziţie pentru a opri acolo inamicul. (…) Din felul cum se dispuseseră trupele [româneşti – n.n.] în poziţia din nordul Moldovei se vedea că situaţia României urma să se decidă pe această poziţie”[4]. Raportul înaintat de generalul Erik Hansen, pe 2 aprilie 1944, şefului OKW confirma faptul că „«voinţa de luptă» a Mareşalului Antonescu părea nealterată”[5]. Colonelul Poleck, trimisul OKW, raporta, la 4 aprilie, că „România nu va capitula, ci va lupta în continuare cu energie sporită”[6].

OKW-ul a operat, la 6 aprilie 1944, o restructurare a sectorului de sud al frontului sovieto-german, formând Grupurile de Armate „Ucraina de Sud” şi „Ucraina de Nord”. Grupul de Armate „Ucraina de Sud” îşi subordona Armata 17 germană, Comandamentul „Auleb”, Corpul 78 armată german, Subgrupurile de armate „General Petre Dumitrescu” şi „General Otto Wöhler”. Cererea Marelui Stat-Major român din 9 aprilie 1944 de a se dispune dislocarea unei divizii blindate germane în zona Roman a fost acceptată de OKH. Acesta a hotărât transferarea în România a patru divizii blindate, care urmau să se alăture Diviziei 24 blindate germane, ce acţiona în faţa poziţiei principale de rezistenţă. Totodată, la 9 aprilie 1944, a avut loc o delimitare clară a teritoriului românesc, respectiv zona de la est de Bucureşti şi Ploieşti, care era declarată zonă de operaţii militare în subordinea, din punct de vedere administrativ, a unui comandant militar român, şi a generalului-locotenent Auleb („Comandant al României de Nord”).

După încheierea luptelor din Peninsula Crimeea, având în vedere şi rezultatele negocierilor de la Cairo şi Stockholm, precum şi intenţiile de viitor expuse anterior, Mareşalul Antonescu declanşează pregătirea militară a „Bătăliei pentru Armistiţiu”, care va intra în istorie sub denumirea de „Bătălia Moldovei” din perioada 19-23 august 1944. Perioada 2 aprilie – 19 august 1944 s-a concretizat, pe frontul românesc, printr-o acalmie prevestitoare de furtună. Trupele aliate româno-germane aveau să pregătească defensiva consolidând frontul, în timp ce sovieticii, la adăpostul unor incursiuni de cercetare prin luptă şi mici atacuri locale, îşi vor desăvârşi pregătirile pentru marea ofensivă din spaţiul carpato-dunărean. În lunile din vara anului 1944, frontul româno-german se întărise, astfel încât  s-a reuşit să se respingă atacurile sovietice care erau din ce în ce mai intense, trecându-se mai apoi la atac împotriva poziţiilor de plecare la ofensivă ale Armatei Roşii. „Acest mod de a duce lupta a cauzat inamicului pierderi deosebit de mari în oameni şi materiale şi a redat astfel trupelor proprii, cu pierderi relativ uşoare, sentimentul superiorităţii”[7], nota generalul-colonel Hans Friessner în volumul său de Memorii. Misiunea Grupului de Armate german „Ucraina de Sud” era de a acoperi teritoriul României şi, îndeosebi, căile de acces spre valea Dunării şi regiunea petroliferă de la Ploieşti; misiune care trebuia îndeplinită prin apărarea liniei principale de luptă ordonate, cu toate mijloacele aflate la dispoziţie, în conformitate cu ordinul lui Hitler din 18 august 1944.

Ţinutul Moldovei şi al Basarabiei, ca structură a terenului, oferă avantaje importante unei apărări cu frontul orientat spre nord, nord-est, precum şi deplasărilor pe direcţia nord-sud şi invers. Deplasarea pe direcţia est-vest şi invers este îngreunată de existenţa unui număr mic de şosele şi drumuri de ţară, cu multe pante accentuate, cu nenumărate traversări de văi şi lipsite în cele mai multe cazuri de fundaţii. Carpaţii Orientali, cu înălţimi care sunt în medie de 1.600 m, depăşind rareori 2.000 m, au un caracter alpin. Există foarte puţine trecători practicabile pentru toate tipurile de vehicule care ar încerca să treacă din Moldova în Transilvania. De la linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi începe Câmpia Munteniei. Prin „Poarta Focşanilor” (în lăţime de 75 km) trec cele mai importante comunicaţii de legătură dintre România de nord-est şi cea de sud şi de vest. În acest spaţiu operativ-strategic urma să se decidă soarta României şi a Europei Centrale şi de Sud-Est. După oprirea trupelor sovietice în faţa Varşoviei şi neputinţa Moscovei de a înclina, din punct de vedere militar, balanţa victoriei în favoarea sa şi de a-şi însoţi gesturile diplomatice de succesul unor acţiuni militare de anvergură, se impunea obţinerea deciziei finale printr-o lovitură decisivă în ansamblul teatrului de operaţiuni. Moscova se temea la gândul că acordul de trei luni, încheiat cu Aliaţii Occidentali, privitor la zonele de influenţă, ar putea să nu mai fie reînnoit, şi ca atare voia să-şi însoţească viitoarele atitudini politice de un succes militar, care ar fi permis ocuparea celor două ţări, situaţie în care poziţia Moscovei ar fi fost alta.

La 2 august 1944, Comandamentul Suprem Sovietic (STAVKA) a ordonat Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pregătească şi să execute o operaţie ofensivă, în urma căreia să fie zdrobit Grupul de Armate „Ucraina de Sud” şi să fie scoase din război România şi Bulgaria. Planul operaţiei prevedea „încercuirea şi nimicirea printr-un atac concentric în cleşte a Armatei 6 germane în spaţiul Iaşi-Chişinău, zdrobirea Armatei 3 române în spaţiul de la nord-est de Delta Dunării şi – simultan cu acestea – executarea unei lovituri între Siret şi Prut, spre sud, în adâncimea teritoriului României”[8]. În cazul unei rezistenţe inamice, pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila, linie care poate fi menţinută fără dificultate, după cum opinau aliaţii româno-germani, atacul sovietic se oprea.

Aliniamentul fortificat Focşani-Nămoloasa-Brăila (FNB) avea o dezvoltare frontală de 180 de kilometri şi se întindea de la Târgul Ocna la Brăila, fiind flancat de obstacole tari precum: malul de sud al Trotuşului între Târgu-Ocna şi Adjud, versantul de vest al Siretului până la Şuşiţa, malul de sud al Şuşiţei până la Doaga şi malul de sud al Siretului până la Dunăre[9]. Din punct de vedere operativ-tactic al acoperirilor şi obstacolelor, aliniamentul fortificat Focşani-Nămoloasa-Brăila[10] prezenta două mari compartimentări, respectiv: „1) compartimentul de nord între Târgu-Ocna şi Cosmeşti, cu două sectoare operativ-tactice: sectorul Trotuşului, între Târgu-Ocna şi Adjud, care se caracteriza printr-un teren foarte accidentat şi cu puţine căi de pătrundere (Văile Caşinului şi Pralei), închise cu grupuri de cazemate betonate şi lucrări de campanie (…); sectorul Siretului, între Adjud şi Cosmeşti, dominat de malul de est al Siretului – fapt pentru care poziţia de rezistenţă fusese retrasă cu 9 – 10 km mai la vest – prezenta o vedere bună a văii şi dispunea de o acoperire puternică; 2) cel de-al doilea compartiment, cel de sud, între Cosmeşti şi Dunăre, se caracteriza prin existenţa, pe toată lungimea Siretului, a unei linii de cazemate – locaşe circulare cu adăpost pentru doi oameni, adăposturi îngropate pentru toate efectivele luptătoare, puncte de comandă şi depozite de muniţii – de unde se putea executa foc din poziţii acoperite”[11].

Malul Trotuşului şi pădurile care acoperea zona din sudul acestui râu se constituiau într-un puternic obstacol anticar astfel încât un atac sovietic putea fi oprit şi respins cu uşurinţă, în opinia Marelui Stat Major român, precum şi atacul sovieticilor în zona Văii Siretului unde inamicul putea fi văzut şi bătut cu întregul armament al apărării. În anumite zone ale liniei fortificate, densitatea cazematelor[12] pe un kilometru de front era de 10 cazemate pe întreaga adâncime operativ-tactică în raport cu linia fortificată Sigfried care însuma aproximativ 18.000 de buncăre dispuse pe 630 km. Poziţia înaintată Adjud – Oancea – Bolgrad se caracteriza prin existenţa unor obstacole naturale (râpe largi şi adânci sau ape care împiedicau exploatarea acţiunii blindatelor) în proporţie de 60% din lungimea poziţiei precum şi de existenţa unor lucrări permanente şi semipermanente în punctele esenţiale de pe Valea Siretului şi Valea Bârladului. La 23 august 1944, linia fortificată FNB avea în compunere 1.508 cazemate şi 36,8 km de şanţuri antitanc, locaşuri de tragere mărite, puncte de comandă, observatoare, reţele de sârmă ghimpată şi o vastă reţea de câmpuri de mine, însă, lipsea, din păcate, armamentul greu de artilerie.

Între martie 1943 şi 15 august 1944, s-a acordat o atenţie sporită fortificării zonei dintre Adjud sud-vest şi Nămoloasa sud-est, din centrul dispozitivului de fortificaţii, cel mai expus invaziei sovietice. Malul Siretului a fost curăţat de hăţişuri şi de copaci pentru a se putea uşura, astfel, vizualizarea inamicului, iar cazematele au fost camuflate cu valuri de pământ, cu plasă şi plantaţii de păioase. La 23 august 1944, în zona fortificată FNB se aflau nouă batalioane de infanterie fortificaţii, instruite să ducă lupta în lucrări de fortificaţii, peste care ar fi urmat să se transpună maximum 12 divizii. Linia de apărare Focşani-Nămoloasa-Brăila reprezenta unul dintre „cele mai tari puncte pentru apărarea strategică a Europei”[13], deoarece exista „un flanc apărat de Marea Neagră şi de mlaştini, iar celălalt de Siret şi de Munţii Carpaţi, deschizătura dintre ele nu poate fi atacată decât direct dinspre Dunăre, operaţie aproape imposibilă, dacă nu sunt capturate mai întâi fortăreţele Galaţiului şi Ismailului”[14]. În cursul lunilor de vară, se va face totul pentru a se îmbunătăţi instruirea şi înarmarea trupelor române. Au fost repartizaţi instructori germani pe lângă unităţile române şi s-a livrat armament german.  Divizia 1 blindată „România Mare” a fost dotată cu tancuri germane. „Succesele în apărare, îmbunătăţirea înzestrării cu armament şi strânsa colaborare în cadrul procesului de instruire fac să crească moralul şi voinţa de luptă a românilor”[15], constata istoricul militar german Hans Kissel.

Reorganizarea pozițiilor aliate româno-germane

Pe lângă măsurile de natură militară luate în vederea întăririi frontului româno-german, conducerea politico-militară a celui de al III-lea Reich a luat în calcul faptul că „influenţa ministrului von Killinger asupra Mareşalului Antonescu nu mai era suficientă”[16],  astfel încât „Clodius [Karl – n. n.] a primit însărcinarea politică specială de a ţine legătura strânsă cu Mareşalul şi Mihai Antonescu”[17]. Referindu-se la atmosfera care exista în cercurile diplomatice germane în vara anului 1944, dr. Gerhard Stelzer, notează: „În timpul activităţii mele la Secţia «Sud-Est», fostul ministru la Bucureşti, Fabricius, m-a rugat într-o zi să vin la o şedinţă a Comitetului pentru Europa de Sud-Est condus de el, la care participau reprezentanţi ai tuturor resoartelor. Aici m-a întâmpinat ca pe un colaborator foarte apropiat de-al său de la Bucureşti şi m-a invitat să spun câteva cuvinte, prilej cu care a trebuit să răspund interpelărilor celor de faţă, în special la întrebarea dacă eu cred că cei doi Antonescu vor merge până la capăt împreună cu Germania”[18].

În ciuda acestor temeri ale conducerii politico-militare şi diplomatice germane, membrii lui „Schwarze Kapelle” („Orchestra Neagră”), dintre care unii ocupau funcţii cu putere de influenţă asupra deciziilor din cel de-al III-lea Reich, plănuiau o anumită retragere strategică. „În interesul viitorului Germaniei – scria, la 16 aprilie 1944, unul dintre conspiratorii împotriva lui Hitler -, Comandamentul armatei noastre trebuie să folosească încă de pe acum capitalul de care dispunem încă, dar fără nici o cruţare. Noi avem opt milioane de soldaţi pentru a face faţă împrejurărilor şi trebuie să riscăm totul în speranţa de a obţine un compromis. Desigur, dacă adoptăm acest comportament cinic faţă de propriul nostru popor, nu avem nici un menajament pentru Aliaţi. Înainte de a arunca întreaga noastră forţă în balanţă, ei vor trebui să-şi aducă întreaga lor contribuţie, având în vedere exclusiv disciplina războiului. De aceea, nu are importanţă ce frontiere şi nici unde stabilim liniile noastre de rezistenţă”[19]. Organizatorii viitoarei lovituri de la 20 iulie 1944 plănuiau o rezistenţă maximă până în momentul armistiţiului pe Frontul de Vest şi retragerea trupelor germane de pe Frontul de Est, lăsându-i pe sovietici să ocupe România, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia. „Această manieră de a proceda – opina un misterios interlocutor, din noaptea de 15 spre 16 aprilie 1944, al ministrului George Caranfil – va genera conflicte şi neînţelegeri între Aliaţi în perioada de după război. Germania va putea conta pe unele avantaje. Aliaţii vor ajunge la concluzia că este în propriul lor interes să reorganizeze Germania şi să o menţină sănătoasă şi destul de puternică din punct de vedere economic. Oricum, este important de a se sfârşi războiul către luna mai 1945”[20]. Tulburătoare şi extrem de interesantă această mărturisire din perspectiva a ceea ce a urmat în perioada 20 iulie 1944 – 9 mai 1945. 

La 23 iulie 1944 generalul-locotenent Hans Friessner a fost numit comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi a fost înaintat, totodată, la gradul de general-colonel. Totodată, generalul-locotenent Walter Wenck a fost revocat din funcţia de şef de stat-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Noul şef de stat-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a devenit generalul-maior Helmuth von Grolmann. În cursul întâlnirii pe care a avut-o cu Hitler, la 24 iulie 1944, noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a expus vulnerabilităţile frontului din Moldova. Generalul-colonel Hans Friessner era de părere că flancul nordic al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, dintre Carpaţi şi Nistru, rămas descoperit, provoca pe sovietici la un atac spre sud, de-a lungul văilor Prutului şi Siretului. Un astfel de atac ar fi creat posibilitatea de a bloca, printr-o înaintare rapidă, trecerile peste Prut, în spatele Subgrupului de Armate „Dumitrescu”, care ar fi rămas încercuit în Basarabia.

În cazul unui atac al Frontului 3 Ucrainean din capul de pod de la Tiraspol, înspre vest, ar fi pus în pericol Armata 6 germană care ar fi fost expusă încercuirii în regiunea dintre Chişinău şi Tighina. Lipsa de suficiente rezerve, în special divizii de blindate, dar şi de infanterie, precum şi forma de arc de cerc bine pronunţat a poziţiei înaintate de apărare, care putea fi atacată simultan pe două direcţii concentrice, contura perspectiva unui nou Stalingrad. „Conştiinţa acestui fapt – scrie generalul-colonel Hans Friessner, în memoriile sale – m-a făcut să repet rezervele pe care le făcusem de-acum cu ocazia primirii misiunii din partea lui Hitler. (…) Pregătirile de ofensivă tot mai evidente ale ruşilor m-au făcut să cer, în repetate rânduri, Comandamentului Suprem al Armatei de Uscat (OKH – n. n.) să retragă frontul cel puţin până la Prut. (…) Din păcate, această propunere, făcută în repetate rânduri, nu a fost acceptată. Dezavantajul cedării unei valoroase părţi a teritoriului românesc ar fi fost mic faţă de pierderea întregii Românii şi a grosului forţelor Grupului de Armate, cum s-a întâmplat în realitate mai târziu”[21].

În lunile mai-iulie 1944, s-au făcut lucrări de realizare a terenului şi de o parte, şi de alta. La sfârşitul lui iulie 1944, poziţia ocupată de trupele germano-române era bine organizată. Între Târgu-Frumos şi Iaşi, însă, traseul era defectuos, pentru că în mare parte această poziţie se găsea pe o pantă lină, iar creasta înălţimilor era în stăpânirea sovieticilor. Pe înălţimile de pe Dealul Mare, împădurite şi abrupte, unde un atac cu blindate ar fi fost foarte greu de executat, iar efectele bombardamentelor artileriei şi aviaţiei ar fi fost mult micşorate, s-a organizat o puternică linie de rezistenţă, denumită „Poziţia Traian”. Valea Siretului era închisă la vest de Târgu-Frumos cu fortificaţii betonate. Numărul trecerilor fixe de peste Prut au fost sporite cu încă patru poduri de campanie, astfel încât, la 19 august 1944, existau şapte poduri rutiere şi două poduri de cale ferată, în porţiunea dintre nord-vest de Iaşi şi Fălciu. La capătul de est al acestor poduri, au fost pregătite capete de pod unde urmau să fie primite, în cazul unei retrageri, trupe de acoperire. Alături de aceste lucrări genistice, vor fi completate efectivele în oameni şi armamente. O statistică întocmită la 1 iunie 1944 de către Marele Stat-Major român relevă faptul că o serie de mari unităţi române (diviziile 14, 3 şi 11 infanterie, 4 munte, 1 gardă, 5 cavalerie şi comandamentul 101 munte), aflate pe frontul din Moldova, dispuneau de artilerie de câmp în proporţie de 100%, mitraliere a. a. (100%), mitraliere şi puşti-mitraliere (50-90%)[22], dar lipsea armamentul anticar. De abia în 1943, trupele române care luptau în Cuban şi Crimeea au primit armament anticar de infanterie, iar în 1944 cele din Moldova şi Basarabia, insuficient, însă, pentru nevoile Armatei române.

În dotarea trupelor române se aflau mijloace de luptă apropiată anticar Faustpatronen (aruncare până la 30 de metri) şi Ofenrohr (aruncare până la 100 de metri). Minele anticar şi lichidele inflamabile făceau parte, şi ele, din arsenalul de luptă al Armatei române. Aruncătoarele de 60-120 mm constituiau armamentul greu al trupelor de infanterie, iar tunurile de 75 mm, de fabricaţie franceză, au fost transformate în tunuri anticar şi repartizate câte o baterie de patru piese la regimentele de infanterie. Datorită întârzierii livrării de blindate de către partea germană, nu s-a reuşit decât constituirea Diviziei 1 Blindate „România Mare”. O a doua divizie era în curs de organizare când au survenit evenimentele de la 23 august 1944.

Diviziile de infanterie dispuneau de înzestrare cu oameni în proporţie de 70-80%, iar gradul de mobilitate era apreciat la 60-70%, în timp ce diviziile germane erau mobile în proporţie de 80-90%. Generalul-colonel Hans Friessner aprecia că ceea ce lipsea de multe ori trupelor sovietice era iniţiativa necesară de a dezvolta repede şi în stil mare succesele obţinute, atât operative, cât şi tactice, cu toate că ar fi fost în stare să o facă, date fiind masele de oameni inepuizabile şi materialul de război bogat de care dispuneau, mai ales artilerie şi tancuri, însă sovieticii nu erau destul de supli, în ceea ce priveşte manevra în câmpul tactic, astfel încât „n-au dezvoltat străpungerile executate, lăsându-se înşelaţi şi opriţi de către «pompierii» noştri şi improvizaţiile”[23] germane.

În privinţa unităţilor militare sovietice, putem consemna faptul că ele erau diferite unele de altele. Soldatul sovietic era deosebit de rezistent şi lipsit de pretenţii, luptând în mod conştient şi fanatic pentru ideea sa politică, însă nu prea era capabil de a acţiona independent, pe baza chibzuirii sale proprii în cadrul tactic dat. „În toate luptele de apărare – scria generalul-colonel Hans Friessner – la care am luat parte personal în calitate de comandant, noi, în ciuda inferiorităţii noastre ca număr şi armament, am fost superiori Sovietelor în ce priveşte moralul de luptă şi pregătirea. Soldatul rus se temea mai mult decât cel german de armamentul automat; soldatul german ştia mai bine să se apere şi să se protejeze împotriva acestui armament, dacă dispunea de armamentul de apărare corespunzător”[24]. Cei care au înfruntat asaltul infanteriei sovietice, în acei ani, aveau să-şi amintească de faptul că aceasta şovăia de multe ori în atac, în condiţiile în care artileria nu zdruncinase puternic poziţiile inamice, iar tancurile nu precedau atacul. Pentru a mări dorinţa de atac, era folosit alcoolul, iar comisarii politici îi mânau de la spate. Veteranii germani ai luptelor din Est îşi amintesc că soldaţii sovietici nu rezistau dacă erau atacaţi de tancuri germane, iar în apropiere nu se găseau tancuri sovietice care să-i apere. La 26 aprilie 1944, „Subdetașamentul Maior Th. Botezatu” raporta că forța combativă a Armatei Roșii era „în general redusă, deoarece: efectivele unităților erau incomplete; unitățile sovietice au suferit pierderi mari în ultimul timp; vârsta efectivelor era înaintată; trupa era obosită; armamentul și materialul de război era uzat; moralul trupelor era scăzut etc. Demoralizarea ostașilor era din cauza unui război foarte lung, a hranei insuficiente în comparație cu efortul depus, a situației grele a familiilor din interior”[25] astfel încât „spre mijlocul anului 1944, elanul trupelor sovietice a scăzut, fiindcă se ajunsese la granița țării”[26].

Organizarea de către germani a primei poziţii de apărare avea să fie completă: la trecerile peste Prut au fost pregătite capete de pod pe malul de est, care, în caz de retragere, să fie ocupate de trupe de acoperire, pentru ca frontul să se poată retrage, în caz de nevoie, în mod planificat. În spatele frontului au fost organizate depozite mascate de muniţii şi materiale, iar trupa a fost instruită continuu în spatele frontului, în special echipajele de tancuri româneşti. Viceamiralul Brinkmann, comandantul „Admiral Schwarzes Meer”, a primit misiunea operativă de a intercepta un eventual desant maritim sovietic, mai ales în zona de coastă dintre vărsarea Niprului şi a Dunării, pentru a proteja, astfel, Subgrupul de Armate „Dumitrescu” împotriva unui eventual atac sovietic dinspre sud, care i-ar fi tăiat legăturile cu România. „Admiral Schwarzes Meer” a elaborat, la mijlocul lunii august 1944, planurile de intervenţie pentru cazul în care trupele terestre ale Grupului de Armate „Ucraina de Sud” ar fi fost puse în situaţia de a se retrage pe aliniamentul Dunăre-Carpaţi. În memoriile sale, generalul-colonel Hans Friessner aprecia că „s-a făcut tot ce, după aprecierea omenească, se putea face pentru a respinge un adversar superior”[27]. Toate aceste elemente relevă faptul că în ciuda superiorităţii în oameni şi materiale, Armata Roşie putea fi întârziată în înaintarea sa, ba chiar oprită pe o eventuală linie de armistiţiu, pe care Mareşalul Antonescu încerca să o negocieze cu guvernul de la Moscova.

Ofensiva Armatei Roşii şi politica sferelor de influenţă

În cursul zilei de 23 iunie 1944, sub protecţia focului dezlănţuit de 31.000  de tunuri şi aruncătoare de mine, precum şi a peste 6.000 de avioane, 166 de divizii sovietice şi 5.200 de tancuri şi autotunuri, forţe aparţinând Fronturilor 1 Baltic, 1, 2 şi 3 Bielorus vor ataca,în câmpiile Bielorusiei, trupele germane ale Grupului de Armate „Centru”. Începea marea ofensivă de vară a Armatei Roşii. „Rezultatul acestei lovituri violente – recunoştea generalul Heinz Guderian – a fost nimicirea Grupului de Armată «Centru». Am suferit o pierdere de aproximativ 25 de divizii”[28]. În intervalul 23 – 28 iunie 1944, trupele sovietice au rupt apărarea germană în şase sectoare şi au încercuit numeroase forţe în raioanele Vitebesk şi Bobruisk. Trupele sovietice au ocupat, la 3 iulie, capitala Bielorusiei, oraşul Minsk. Germanii aveau să sufere noi pierderi, aproximativ 70.000 de morţi şi 35.000 de prizonieri.Vântul derutei părea să bată cu putere. Un torent de vehicule şi oameni grăbiţi, printre care se aflau şi civili, ba chiar şi copii, şi femei, ucraineni, înaintau spre vest, pe cele doua şosele: Minsk – Vilna şi Minsk – Slonim. Moralul acestor trupe germane de pe Frontul de Răsărit, în iulie 1944, varia potrivit cu unităţile şi împrejurările. Ofensiva sovietică din iunie-iulie nu demoralizase Wehrmacht-ul. Sergentul Ernst Strobel, supravieţuitor al bătăliilor de la Orel, Kiev, Moghilev, Bobruisk şi Minsk, scria: „Eram foarte obosiţi, dar nu demoralizaţi. Faptul că cedasem în faţa avalanşei sovietice, că de trei săptămâni ne retrăgeam nu ne dobora. Ştiam că în Rusia distanţele nu contau şi încă ne mai aflam acolo. Cei mai mulţi dintre noi văzuseră altele şi mai şi. Unii se aflau pe Frontul de Răsărit de la începutul începutului”[29].

La vechea frontieră ruso-polonă apăreau semnele primei reorganizări germane. Fuseseră create un fel de lagăre de staţionare, cu ofiţeri  care aveau misiunea să canalizeze mase de militari aflaţi în retragere. Retragerea unităţilor germane a continuat şi în Polonia, fiind rapidă şi impresionantă, dar nu se poate vorbi de derută. Resturile marilor unităţi ale Wehrmacht-ului se repliau cu viteză din faţa blindatelor sovietice. Anumite unităţi Waffen SS sau câte un regiment blindat mergeau în sens invers, pentru a da câte o bătălie de întârziere. La 20 iulie 1944, pe Frontul de Est, situaţia era foarte grea, dar nu disperată. Armata finlandeză fusese înfrântă în Carelia, ceea ce a făcut ca Armata XX germană să rămâna complet izolată dincolo de Cercul Polar Arctic. Ţările Baltice erau ca şi încercuite, iar pe cele două fronturi ale Balticii, ca şi pe cele trei ale Bielorusiei, sovieticii înaintaseră aproape 500 de km în mai puţin de trei săptămâni. „Nici o ofensivă – aprecia OKW – nu poate fi aceeaşi la infinit, o ştim mai bine decât oricine. Soseşte un moment în care trebuie să încetineşti, ca să dai timp aprovizionării să te ajungă din urmă şi pentru a regrupa unităţile. Momentul acela va fi şi cel al ripostei noastre”[30].

Intenţia OKW era să „zăvorască” şesul polonez, concentrând în jurul Varşoviei o puternică armată blindată şi urmând a concentra de o parte şi alta a bastionului acestuia unităţile aflate în retragere, care aveau să fie întărite cu trupe proaspete menite a le ajuta să ţină noul front. Începând cu 25 iulie şi până la sfârşitul lui august 1944, Armata Roşie îşi va încetini ofensiva, datorită mai multor motive: linii de comunicaţie extrem de întinse, oboseala trupelor şi aruncarea în luptă de către germani a unor mari rezerve, cu scopul de a împiedica înaintarea sovieticilor dincolo de Neman, în Prusia Orientală, şi de-a lungul Narevului şi al cursului superior şi mijlociu al Vistulei, în Polonia Centrală.

La 1 august 1944, membrii organizaţiei de rezistenţă Armija Krajowa (AK), aflaţi sub comanda generalului Bór-Komarowski, au dezlănţuit o puternică mişcare insurecţională în Varşovia[31]. În următoarele două luni, populaţia Varşoviei luptă cu disperare, în timp ce Stalin îi numeşte pe liderii AK drept o bandă de criminali ahtiaţi după putere, şi nu va permite forţelor aeriene aliate[32], care-i aprovizionau cu arme pe insurgenţi, nici măcar să-şi umple rezervoarele cu benzină pe aerodromurile sovietice[33]. Înfrângerea revoltei de la Varşovia a anulat posibilitatea ca Armija Krajowa să reprezinte o barieră în calea comunizării Poloniei[34]. Stalin a profitat din plin de această situaţie şi a provocat, indirect, prin neintervenţia trupelor sale, dezastrul AK. Oare, puteau sovieticii interveni cu succes? Acţiunile ofensive sovietice pentru crearea de capete de pod pe malul de vest al Vistulei şi la sud de Varşovia, pentru a fi mai apoi extinse, au eşuat[35]. Capetele de pod create nu au îngăduit o continuare a ofensivei şi era „absolut clar – scria Alexander Werth – că la sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august s-a petrecut ceva serios care a zădărnicit planurile Comandamentului Suprem Sovietic”[36]. Rememorând aceste evenimente, generalul Heinz Guderian scria: „La 8 august, Armata 9 germană a avut impresia că încercarea ruşilor de a ocupa Varşovia printr-o lovitură prin surprindere a fost zădărnicită de forţa apărării noastre, în ciuda insurecţiei polonezilor, şi că, din punctul de vedere al inamicului, insurecţia începuse prea devreme”[37].

Referindu-se la prezenţa armatei sovietice în faţa Varşoviei în august 1944, istoricul Norman Davies scrie: „Efectele imediate ale apariţiei armatei sovietice pe malul Vistulei au fost trei. În primul rând, garnizoana germană din Varşovia, ameninţată atât din sud, cât şi din est, s-a pregătit să se retragă, după cum anticipase şi Rokossovski, comandamentul german s-a decis să arunce în luptă rezervele şi să întărească liniile de apărare de la est de oraş[38]. În al treilea rând, în aşteptarea unui atac decisiv asupra Varşoviei, aproape toată lumea anticipase diverse acţiuni din partea cetăţenilor, care aveau să-i atace pe apărătorii germani din spate, sprijinind astfel atacul sovieticilor. (…) Rokossovski a hotărât să acţioneze cu prudenţă. Trupele sale de pe linia frontului erau extenuate. Poziţiile sale din linia a doua trebuiau să fie consolidate. Trupele de infanterie din rezervă şi artileria grea se aflau încă pe drum. Pe termen lung, probabil că avea mai mult de câştigat prin păstrarea capetelor de pod, decât dacă permitea armatei sale să lanseze un atac prematur asupra oraşului. Dar, mai presus de toate, după cum se putea deduce, serviciul său de informaţii din avangardă era destul de slab. Nu ştia cu certitudine nici ce avea de gând comandamentul german şi nici ce aveau să facă potenţialii săi susţinători din Varşovia. Deţinea un avantaj total. Îşi permitea să ia o pauză şi să-şi recapete forţele, să amortizeze o lovitură a inamicului dacă aceasta avea să vină, şi mai apoi să lanseze o contralovitură devastatoare după bunul său plac”[39]. Putem conchide că Armata Roşie se blocase, după o înaintare de 720 km, de departe cea mai lungă şi mai rapidă înaintare realizată de sovietici, ca urmare a supraextinderii comunicaţiilor şi tăriei apărării germane în faţa Varşoviei. Câmpia poloneză a fost locul în care s-au dus întotdeauna bătăliile în spaţiu deschis pentru Europa şi împotriva Europei. O dată zdrobită rezistenţa germană, blindatele sovietice puteau să se reverse peste câmpia poloneză cu repeziciune spre Berlin, cheia acestui război. Ocuparea Berlinului şi a cât mai mult din teritoriul Germaniei era miza acestui război[40]. Câmpia poloneză reprezenta pentru sovietici, pe plan militar, ceea ce avea să însemne pentru Aliaţii Occidentali, după 20 august 1944, câmpia franceză de la Nord şi Sud de Sena pe care aveau să se rostogolească diviziile blindate americane până la frontiera germană.

În planul relaţiilor sovieto-anglo-americane se vor petrece fapte deosebite. Neînţelegerile apărute ca urmare a desfăşurării operaţiunii „Autonomus” vor impune o dezangajare treptată, la cererea factorului politic, a serviciilor de informaţii britanice de pe teatrul de acţiuni românesc. Foreign Office-ul îl informa, la 22 mai 1944, pe ambasadorul britanic la Cairo, lordul Moyne, despre faptul că se impune, având în vedere suspiciunea sovieticilor, ca „noi [britanicii – n. n.] să încetăm a avea iniţiative în aceste afaceri româneşti”[41]. Telegrama către lordul Moyne a fost retransmisă ambasadorilor britanici de la Moscova şi Washington. Totodată, sovieticii au fost informaţi despre existenţa celor cinci posturi secrete de emisie/recepţie ale SOE în România: „Reginald”, un alt post al lui Iuliu Maniu, postul lui de Chastelain, „Helicopter” şi cel aflat la dispoziţia lui Grigore Niculescu-Buzeşti în centrala Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti.

La 28 mai 1944, britanicii i-au informat pe sovietici despre viitoarele acţiuni secrete planificate pe teritoriul românesc[42] în perioada mai – iunie 1944. Lordul Selborne, directorul SOE, a protestat în faţa lui Anthony Eden faţă de aceste concesii făcute sovieticilor în domeniul muncii de informaţii. La 16 aprilie 1944, într-o scrisoare adresată lui V. M. Molotov, prim-ministrul Winston S. Churchill scria: „Acum nu este momentul pentru un război ideologic. Sunt hotărât să las revolta la o parte…Vă urez tuturor succes…la negocierile cu privire la România, în cadrul cărora considerăm că aveţi cel mai greu cuvânt de spus”[43]. Se continua, astfel, politica de cedări a Marii Britanii în favoarea Uniunii Sovietice. Şeful diplomaţiei britanice l-a primit în audienţă, la 5 mai 1944, pe ambasadorul Uniunii Sovietice în Marea Britanie, F. T. Gusev, şi l-a informat că Marea Britanie a admis că Uniunea Sovietică trebuie să aibă „conducerea” în eforturile Naţiunilor Unite de a scoate România din război. La 18 mai 1944, guvernul sovietic şi-a exprimat acordul, însă dorea să afle care este şi poziţia Statelor Unite. În urma discuţiei cu ambasadorul britanic la Washington, lordul Halifax, secretarul de stat Cordell Hull a respins categoric, la 30 mai 1944, negocierea unor sfere de influenţă în Sud-Estul Europei.

La 31 mai 1944, premierul W. S. Churchill se va adresa direct preşedintelui F. D. Roosevelt, nesocotindu-l pe secretarul de stat american, cu rugămintea de a accepta ca guvernul sovietic să ia conducerea afacerilor în România, iar britanicii în Grecia. Preşedintele Roosevelt, presat de Churchill, acceptă, la 12 iunie 1944, ca pentru o perioadă de trei luni de zile acordul britano-sovietic să funcţioneze, cu rezerva de a fi atenţi să nu se stabilească astfel zone de influenţă. La 14 iunie 1944, Churchill răspunde: „Am cerut ministrului meu de Externe să transmită această informaţie domnului Molotov şi să-i explice clar că raţiunea limitei de trei luni este ca să nu prejudiciem chestiunea stabilirii zonelor de influenţă după război”[44].

Problema zonelor de influenţă, limitată la trei luni, în iunie 1944, urma să fie repusă în discuţie la expirarea termenului convenit între britanici şi sovietici iar situaţia militară a beligeranţilor urma să joace un rol cheie în decizia finală[45]. Ceea ce s-a întâmplat la 9 octombrie 1944, la Moscova, este continuarea procesului, început în mai 1944, de divizare a Europei în sfere de influenţă. Pe măsură ce neînţelegerile interaliate sporeau, iar sovieticii nu erau siguri de aranjamentele lor politice cu Aliaţii Occidentali, se impunea, cu stringentă necesitate, o soluţie politico-militară[46], care ar fi oferit o siguranţă în ceea ce priveşte impunerea propriei politici. Înfrângerea militară a României şi ocuparea ei reprezentau o soluţie care ar fi modificat în mod substanţial deciziile strategice ale momentului cu implicaţii geopolitice.

Calmul dinaintea furtunii

Înaintarea aproape irezistibilă a Armatei Roşii pe întreg frontul de la Marea Baltică la Marea Neagră apropia, curând, momentul „Bătăliei pentru Armistiţiu”, al bătăliei pentru România şi viitorul ei. „Am preluat de la predecesorul meu – mărturisea generalul Heinz Guderian, devenit şeful OKH la 21 iulie 1944 – un front aflat în plină destrămare. Nu existau rezerve ale comandamentului Armatei de Uscat. Singurele forţe imediat disponibile se aflau în România, în spatele Grupului de Armate «Ucraina de Sud». (…) I-am propus lui Hitler ca toate diviziile care puteau fi făcute disponibile în România să fie scoase de acolo şi folosite pentru restabilirea legăturii dintre Grupurile de Armate «Centru» şi «Nord»”[47]. În acest fel a început degarnisirea frontului din Moldova de cele şase divizii blindate germane, pregătite ca unităţi de intervenţie, ceea ce va influenţa tăria acestui front. Decizia generalului Guderian l-a nemulţumit şi l-a neliniştit, în acelaşi timp, pe noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”[48].

La 1 iulie 1944, OKH a retras Divizia 17 Panzer din subordinea Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi a repartizat-o Grupului de Armate „Ucraina de Nord”. Generalul-locotenent W. Wenck, comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în acea perioadă, nu a protestat faţă de o asemenea decizie, dimpotrivă a comunicat că „dacă situaţia o impune, poate să cedeze în continuare şi alte unităţi”[49], deoarece nu existau semnale privind o iminentă ofensivă sovietică. În ciuda faptului că noul comandant al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, generalul-colonel Hans Friessner, a protestat la OKH pentru faptul că aceste transferuri de trupe şi blindate nu se mai opreau, OKH nu a luat în consideraţie situaţia periculoasă care se crea Grupului de Armate „Ucraina de Sud” care era pus în imposibilitatea de-a organiza o apărare eficientă a României. „De aceea – scria istoricul militar Klaus Schönherr – i se poate reproşa acestui înalt eşalon de comandă că prin directivele sale a plasat conceptul operativ al Grupului de Armate «Ucraina de Sud» în sfera absurdului”[50]. Cu ocazia vizitei la Hitler (5 – 6 august 1944), Conducătorul Statului român a protestat faţă de aceste transferuri de trupe, dar a dat dovadă, aşa cum scria generalul Guderian, în memoriile sale, de deplină înţelegere pentru  situaţia grea a trupelor germane de pe Frontul de Est şi pentru necesitatea de a se restabili în primă urgenţă frontul Grupului de Armate „Centru” şi joncţiunea între Grupurile de Armate „Centru” şi „Nord”.

După stabilizarea frontului, la 2 aprilie 1944, trupele aliate româno-germane se vor confrunta cu o serie de atacuri locale, de mai mică sau mai mare intensitate[51], în funcţie de scopul urmărit, ale trupelor sovietice[52]. „În urma eşecului suferit la sfârşitul lunii aprilie – se consemnează, la 10 mai 1944, în jurnalul de operaţii al Armatei 4 române –, în faţa capului de pod Iaşi, inamicul şi-a mutat efortul ofensiv în zona nord şi nord-vest Târgu-Frumos, unde într-o violentă bătălie de tancuri [cea de la Ruginoasa din 2 – 4 mai 1944[53] – n. n.] a suferit o grea înfrângere, pierzând  peste 300 de tancuri”[54]. La 20 mai 1944, ofiţerii din statul-major al Armatei 4 române remarcau faptul că sovieticii se găseau, totuşi, în dispozitiv ofensiv, iar pregătirile sale de atac sunt gata. Intensitatea cu care sovieticii îşi consolidaseră poziţiile defensive pe tot frontul dintre Carpaţi şi Prut, generase nedumeriri în ceea ce priveşte intenţiile pe termen scurt ale Armatei Roşii: o amânare prelungită a atacului sau o eventuală schimbare de atitudine. În cursul zilei de 21 mai 1944, generalul Otto Wöhler a ordonat executarea operaţiunilor ofensive cu numele de cod „Katia” şi „Sonia” prin care ur­mau să fie distruse pregătirile sovietice pentru plecare la atac din capul de pod de la Iaşi şi să se cucerească înălţimile de la nord de Vultur care predomină luncile Prut – Jijia.

Trupele aliate româno-germane (Gruparea „Mieth” – Diviziile 23 şi 24 blindate germane, Divizia 79 infanterie germană şi Divizia 11 infanterie română) pornesc la atac în zorii zilei de 30 mai 1944, ora 04.00, pe direcţia Rediu Aldei – Stânca – Rediu Mitropoliei. Până la ora 06.00, trupele aliate româno-germane ajung pe înălţimile nord-vest Coada Stâncii – 600 m Nord – Cota 179, Dealul Movila din Mijloc. Corpul 4 Armată german va ataca şi el pentru a cuceri înălţimile de la sud-vest Jijia, având sprijinul unor bombardamente de artilerie şi aviaţie care aveau să dureze până la ora 04.00 în dimineaţa de 30 mai 1944. La ora 10.00, blindatele germane vor ajunge la înălţimea satului Stânca, manevrând rezistenţele sovietice care vor fi depăşite, înlesnindu-se, astfel, înaintarea Diviziei 79 infanterie germană. În timpul luptelor se va observa o intensă activitate a blindatelor, rezervelor de oameni şi de muniţii sovietice în sectorul Corpului 57 Blindat german în spaţiul Ruginoasa – Blăgeşti.

În cursul serii de 31 mai 1944, Marele Stat-Major român va fi informat, la ora 21.30, că în capul de pod Nord – Iaşi s-au reluat operaţiunile începute pe 30 mai 1944 neputându-se, totuşi, progresa, în condiţiile în care rezistenţa sovietică se întărea şi, totodată, sovieticii treceau la contraatac pe direcţiile de pătrundere. La ora 22.50, Subgrupul de Armate „Wöhler” a primit ordinul de a trece la executarea operaţiunii „Katia”. În sinteza informativă pregătită pentru dimineaţa zilei de 1 iunie 1944, statul-major al Armatei 4 române consemna faptul că, în urma luptelor, sovieticii aveau 60 de tancuri distruse, 70 de avioane doborâte şi 110 prizonieri. Evenimentele de pe front lăsau să se înţeleagă că sovieticii se aflau într-o perioadă de aşteptare a cărei durată nu putea fi precizată, comandamentul Armatei 4 române neavând elemente în funcţie de care să se poată stabili data dezlănţuirii marii ofensive sovietice a cărei pregătire părea a fi terminată. Operaţiunea „Katia”, declanşată de trupele aliate româno-germane, în zorii zilei de 1 iunie 1944, în scopul de a duce frontul pe înălţimile imediat sud Valea Jijiei, s-a încheiat la 6 iunie, fără a putea atinge acest obiectiv decât între Golăeşti şi Stânca.

La sfârşitul lunii mai 1944, colonelul Titus Gârbea, reprezentantul militar al României pe lângă OKW şi OKH, i-a făcut o vizită generalului Constantin Sănătescu pentru a-i face o evaluare a situaţiei militare din spaţiul european pe baza ultimelor informaţii de la OKW şi OKH. „L-am întreţinut în primul rând asupra îngrijorării şi asupra psihozei de la OKW privitor la debarcarea aliaţilor şi crearea celui de al doilea front în Europa. (…) I-am narat apoi despre spiritul defetist ce domneşte la OKW şi mai ales la OKH. (…) Ceea ce am spus, deşi socotesc acest defetism o realitate, nu trebuie considerat determinant pentru descătuşarea noastră şi deci să nu nu îndemne la o declanşare grăbită, fiindcă chiar dacă realitatea aceasta se va desemna printr-o mişcare sau răscoală în Germania, ce va putea fi reprimată, cu atât mai sălbatice vor fi represaliile naziste făcute în România. (…) Am încheiat expunerea lui Sănătescu [cu afirmaţia] că aşa cum este organizat comandamentul şi cum sunt ţesute sau legate marile unităţi între ele, germane şi române, o desprindere a armatei noastre de cea germană nu se va putea face într-o perioadă calmă a frontului; într-o asemenea situaţie şefii germani şi rezervele lor pot acţiona instantaneu la primul simptom aşa cum au făcut în Ungaria. Am insistat ca să nu fim furaţi şi momiţi de dorinţa arzătoare de a ne despărţi cât mai repede de nazişti. Această vie dorinţă, chiar unanimă, ne-ar putea împinge la mari greşeli”[55], adnota generalul (r) Titus Gârbea în Memoriile sale. Generalul Constantin Sănătescu avea să mărturisească că încă „nu este organizată nicio forţă care să facă faţă reacţiunii violente şi la represalii, decât armata ţării”[56] iar „oamenii politici n-au nici curajul şi nici putinţa a se adresa poporului şi maselor”[57] astfel încât nu se poate conta pe o răscoală generală în spatele frontului german. Întâlnirile tainice dintre cei doi înalţi ofiţeri ai Armatei Române aveau să continue în vara anului 1944: pe 12 iunie, 8 iulie, 14 iulie, 26 iulie, 1 august, 16 august şi 22 august.

Sintezele informative ale Armatei 4 române din 10 iunie şi 10 iulie 1944 au înregistrat schimbările de comandament şi trupe sovietice, transferate pe frontul din Polonia, precum şi faptul că „atitudinea defensivă a inamicului pe acest front se va mai prelungi încă”[58]. Retragerea de unităţi germane de pe frontul românesc (Diviziile blindate 14, 17, 23, 24, SS „Totenkopf”, „Grossdeutschland”, diviziile 304 şi 17 infanterie, Divizia 4 munte, Divizia 97 vânători şi Brigăzile 259 şi 239 tunuri de asalt) va genera un raport al colonelului Nicolae Dragomir, şeful de stat-major al Armatei 4 române, din 22 iulie 1944, prin care avertizează asupra faptului că „chiar Comandamentul Grupului de Armate Wöhler este acum aproape lipsit de trupe germane, rămase în infimă minoritate faţă de trupele române”[59], iar o eventuală extindere a aripii Armatei 4 române „pe munţi, spre nord, probabil pentru a înlocui unele unităţi germane (…) ar slăbi şi mai mult puterea”[60] de rezistenţă a acesteia. Generalul de corp de armată Mihail Racoviţă, comandantul Armatei 4 române, a pus pe raportul colonelului Nicolae Dragomir, următoarea rezoluţie: „În esenţă, se observă o punere aproape completă a trupelor române sub comandă germană, fără ca, în schimb, să se mai dispună pe frontul român de forţele germane necesare, care să facă siguranţa completă a teritoriului naţional. În această bizară situaţie, rog insistent MStM să reexamineze situaţia gingaşă în care se găsesc trupele şi comandamentele române şi să o clarifice”[61].

Mareşalul Ion Antonescu era extrem de preocupat de moralul trupelor române de pe front, iar în cursul inspecţiilor făcute în linia întâi a fost foarte sever cu comandanţii de divizii şi a destituit de la comandă mai mulţi generali. În cursul lunii iunie 1944, comandanţii de pe front au informat că măsurile punitive luate prin consiliile de război sunt ineficace şi au făcut rapoarte, respectiv generalii Mihail Racoviţă şi Nicolae Stoenescu, prin care cereau ordine acoperitoare pentru a putea realiza reprimarea indisciplinei prin ordine, fără judecată. „Fiind pe front, Mareşalul – consemna ministrul Apărării, Constantin Pantazi – chiar a îngăduit ca, în cazuri de laşitate, automutilare, neexecutare de ordin, lovirea superiorului, omul vinovat să fie executat pe loc. Sunt informat că au şi fost practicate câteva execuţii sumare”[62]. La propunerea ministrului Constantin Pantazi, s-au constituit tribunale de front, compuse din trei judecători, între care unul fiind ostaş luptător în linia întâi, pentru judecarea soldaţilor dezertori.

La 28 iunie 1944, Subdetaşamentul „B” (Subcentrul „H2”) a înaintat „Biroului locotenent-colonel D. Bădărău” („Centrul de Informaţii H” al Secţiei a II-a a Marelui Stat-Major român) patru note informative privind starea de spirit şi moralul ofiţerilor şi trupei din unităţile Diviziei 4 Munte române. În cadrul Batalionului 13 Vânători de Munte exista un mare procent de soldaţi basarabeni şi bucovineni care „nu ştiu nimic de soarta familiilor lor”[63], ceea ce genera o stare de nervozitate în rândul lor. În intervalul 30 mai – 4 iunie 1944 s-a înregistrat un mare număr de dezertori în rândul trupelor din linia întâi astfel încât s-a dat ordin, la 4 iunie 1944, ca toţi basarabenii să fie scoşi din prima linie de luptă iar comandamentele au primit ordin să acorde o mare atenţie şi prudenţă în utilizarea basarabenilor în operaţiuni. Centrul „H” a observat, în mai 1944, în urma trierii suspecţilor reţinuţi în teritoriul dintre Prut şi Nistru, că soldaţii români originari din Basarabia reprezentau un procent însemnat din totalul dezertorilor armatei române[64]. Modul în care comandanţii au reacţionat la aceste dezertări a fost extrem de dur, respectiv prin abuz de bătaie şi pedepse ilegale. Din păcate, aceste acţiuni au avut un efect contrar intenţiilor astfel încât a sporit numărul dezertărilor. Centrul „H” a concluzionat, în raportul către eşalonul superior, că aceste dezertări aveau loc din cauza propagandei inamice, precum şi din „lipsa unei conştiinţe patriotice şi a dragostei de ţară, datorită lacunelor în pregătirea sufletească a ostaşului făcută înainte de război”[65]. Referindu-se la acele momente de derută sufletească a trupelor române, istoricul Pavel Moraru scrie: „Dezertarea unei părţi a ostaşilor basarabeni a trezit o mare nemulţumire în sânul camarazilor de luptă, în special al celor de origine basarabeană. Majoritatea lor, rămaşi pe poziţii, au luptat foarte bine şi faţă de acest ordin (ca măsură preventivă în faţa altor eventuale dezertări) şi-au manifestat indignarea, deoarece nu li se acordă încrederea cuvenită. Mai mult, erau demoralizaţi şi de zvonul (lansat în ziua de 24 iunie 1944) potrivit căruia basarabenii retraşi de pe front vor fi trimişi la muncă în Germania. Efectivul de trupă retras considera extrem de necesară prezenţa sa în prima linie a frontului, unde s-ar manifesta excepţional”[66].

Comandantul Grupului de Armate german „Ucraina de Sud” consemna, în memoriile sale, faptul că trupele germano-române „ar fi putut să reziste ofensivei ruse dacă ar fi dispus de suficiente mijloace de luptă, în primul rând de muniţii suficiente, dacă diviziile blindate ar fi rămas (…) şi dacă trupele române ar fi fost însufleţite de acelaşi spirit de luptă ca şi cele germane”[67]. La rândul său, istoricul Hans Kissel scria: „Luptele de apărare, din primăvară, încununate de succes au redat diviziilor germane, într-o oarecare măsură, sentimentul superiorităţii, pe care îl pierduseră mai mult sau mai puţin, lucru de mare însemnătate faţă de aliatul de război român, care era foarte instabil şi obosit de război”[68].

Divergențe inter-aliate româno-germane

Divergenţele dintre cei doi „aliaţi” reizbucnesc cu ocazia dotării şi antrenării echipajelor Diviziei 1 Blindate „România Mare”. În faţa tendinţelor germanilor de a se dota vehiculele blindate ale diviziei cu echipaje germane şi sub comandă germană, Comandamentul Armatei 4 române propune, la 30 iulie 1944, ora 20.00, ca „Divizia «România Mare» să fie angajată cu echipajele şi comandanţii români şi numai întrunită”[69], iar colaborarea acesteia cu Divizia 20 blindată germană să se realizeze prin păstrarea individualităţii organice a fiecăreia dintre cele două divizii şi va consta din jocuri de război cu partidă dublă între cadrele celor două mari unităţi. „În ceea ce priveşte subordonarea unităţilor române faţă de Grupul de Armate «Ucraina de Sud», trebuie subliniat faptul că aceasta era doar de ordin tactic. În toate problemele care nu sunt de ordin tactic, mareşalul Antonescu exercită personal, în deplină măsură, comanda supremă a forţelor armate române, păstrând cu grijă prerogativele sale şi având un şef de stat-major şi un stat-major propriu. Libertatea de acţiune a comandantului superior al Grupului de Armate «Ucraina de Sud» este în acest fel, prin forţa lucrurilor, simţitor diminuată”[70], consemna istoricul militar Hans Kissel.

În sinteza informativă din 31 iulie 1944, ora 12.00, Comandamentul Armatei 4 române raportează Marelui Stat-Major că „este, totuşi, de luat în considerare că, cu numărul redus de care de luptă şi avioane lăsate în această parte [a frontului – n. n.], adversarul nu poate întreprinde, deocamdată, o ofensivă cu un obiectiv strategic îndepărtat”[71]. Autorii sintezei scriau, în continuare, următoarele: „Ne putem însă aştepta oricând la atacuri locale cu obiective limitate, în scopul de a fixa forţele noastre pe frontul actual; adversarul dispune încă de un număr de MU de infanterie, superior nouă, cu care ar putea constitui, succesiv, centre de greutate destul de puternice”[72]. Ca urmare a acestor rapoarte informative, Mareşalul Ion Antonescu ordonă, la 1 august 1944, ora 11.00, ca poziţiile „Dacia” şi „Traian” să fie întărite cu amplasamente de trageri şi adăposturi construite din grinzi de beton sub nivelul pământului, în aşa fel încât „să nu se poată executa asupra lor trageri directe”[73].

Cu ocazia vizitelor făcute pe front, generalul-colonel Hans Friessner a luat cunoştinţă de zvonuri suspecte cu privire la încrederea ce se poate acorda ofiţerilor români, de faptul că o serie de comandanţi români au fost înlocuiţi în mod suspect de la comanda de pe front, în ajunul ofensivei sovietice, „pentru a se odihni” etc. Lipsa de preocupare a autorităţilor române pentru evacuarea oraşului Iaşi şi frecventele treceri de persoane izolate dintr-o parte în cealaltă a frontului au constituit motive de îngrijorare pentru Comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, care a înaintat rapoarte, în acest sens, către OKW, OKH şi Marele Stat-Major român. Pe măsură ce situaţia politică de la Bucureşti devenea nesigură[74], cu implicaţii asupra evoluţiilor operaţiunilor militare, generalul-colonel Hans Friessner a transmis Führer-ului, la 3 august 1944, prin intermediul colonelului Ivo-Thilo von Trotha, şef al Secţiei Operaţii în Statul-Major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, o scrisoare în care cerea să fie învestit cu împuterniciri militare depline pentru întreaga Românie.

În cursul zilei de 1 august 1944, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a făcut o vizită la Bucureşti, unde a avut convorbiri pe tema zvonurilor privind nesiguranţa politică a României cu ambasadorul von Killinger, generalii Hansen şi Gerstenberg, precum şi cu ministrul Apărării Naţionale al României, generalul Constantin Pantazi. Convorbirile purtate l-au convins pe generalul Friessner că o catastrofă politico-militară putea fi preîntâmpinată numai în condiţiile în care comandantul care răspundea de acest teatru de operaţiuni primea comanda absolută asupra trupelor, organizaţiilor şi forţelor de poliţie germane de pe front şi din spatele lui, respectiv împuterniciri depline. După încheierea vizitei de la Bucureşti, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a ordonat Armatelor 6 şi 8 germane să-şi organizeze unităţi de intervenţie pentru aplicarea unor măsuri discrete menite să avantajeze Grupul de Armate „Ucraina de Sud” în cazul unei răsturnări politice la Bucureşti. Istoricul militar german Hans Kissel îi acuză pe foştii comandanţi germani din România de faptul că nu dispuneau de informaţii în ceea ce priveşte situaţia trupelor române staţionate în spatele frontului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, în condiţiile în care „indiferent, însă, de cum ar fi fost apreciată forţa lor combativă [a românilor – n. n.], o armată completă aflată înapoia şi pe liniile de comunicaţie vitale ale Grupului de Armate «Ucraina de Sud», chiar dacă era a unui aliat, trebuia să însemne permanent o primejdie potenţială”[75]. Referindu-se la atmosfera din România, în acele clipe, consilierul de Legaţie dr. Gerhard Stelzer mărturisea: „Privite în ansamblu, lunile iulie-august 1944 au stat sub semnul unei nesiguranţe crescânde (…) Optimismul afişat de multe autorităţi [germane – n. n.] faţă de această situaţie era uimitor”[76].

Discuţiile purtate de colonelul Ivo-Thilo von Trotha la OKW şi OKH, la 3 august 1944, au condus la transmiterea, către comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, a ordinului verbal „de a pregăti, pe baza unui plan-calendar, preluarea comenzii unice a tuturor serviciilor germane din România, pentru a ajunge – în caz de nevoie – la o soluţionare în spiritul operaţiei «Margarethe»“[77]. În aceeaşi zi, Subgrupul de Armate „Wöhler” a înaintat generalului-colonel Hans Friessner un studiu privind posibilităţile de a menţinere a frontului de la poalele Munţilor Carpaţi în cazul ieşirii din luptă a trupelor române. Generalul Otto Wöhler conchidea că va putea, cu forţele proprii, „să ocupe poziţia de pe contraforturile Carpaţilor, începând de la aripa dreaptă a Diviziei 3 munte, doar până la imediat sud Bacău, iar în caz de trecere în subordine a Diviziei 370 infanterie (în prezent în compunerea Armatei 6), până la nord de Adjud”[78].

Controverse strategice și tactice

Grupul de Armate „Ucraina de Sud” emite, la 3 august 1944, ordinul, către Subgrupul de Armate „Wöhler”, de a efectua recunoaşteri în vederea identificării unei poziţii cap de pod în preajma localităţilor Focşani şi Adjud. Până la 7 august 1944, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” era convins că, din cauza operaţiunilor dintre Marea Baltică şi Beskide, Armata Roşie nu are resursele necesare pentru a declanşa o ofensivă hotărâtoare pe frontul românesc[79]. Subgrupul de Armate „Wöhler” a raportat, la 7 august, pentru prima dată, mari deplasări de trupe sovietice în faţa flancului său drept, la est de Prut. Joncţiunea dintre Subgrupul de Armate „Wöhler” şi „Dumitrescu” reprezenta un punct sensibil în sistemul de apărare al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Flotila 4 Aeriană germană a raportat, ca urmare a zborurilor de recunoaştere din spaţiul basarabean, existenţa şi a unor puternice concentrări de nave în portul Odessa. S-au intensificat, totodată, activitatea trupelor sovietice din faţa capetelor de pod Târgul-Frumos şi Iaşi. Statul-Major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a dislocat, ca rezervă operativă, Divizia 10 Infanterie Moto germană în spatele flancului stâng al Armatei 6 germane.

Problema replierii frontului pe linia Dunăre-Carpaţi va face obiectul convorbirii din 9 august 1944 dintre şeful Marelui Stat-Major român şi şeful Statului-Major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. „Din partea germană  – nota istoricul Hans Kissel – se accentuează, pe de o parte, necesitatea consolidării acestei poziţii, iar pe de altă parte se arată că replierea pe această poziţie, ţinând seama de consecinţele grave pe care ar avea-o pentru români, poate fi luată în considerare numai în eventualitatea schimbării radicale a situaţiei şi în caz de forţă majoră şi că trupa nu trebuie să afle cu nici un chip despre posibilitatea unei asemenea replieri a frontului”[80]. Generalul de corp de armată Ilie Şteflea a informat partea germană despre faptul că se lucrează la consolidarea poziţiei Focşani-Nămoloasa-Brăila şi a cerut să se întreprindă pregătiri detaliate pentru o asemenea repliere. Generalul-locotenent von Grolmann a reiterat, în cadrul discuţiilor, importanţa poziţiei Focşani-Nămoloasa-Brăila, dar a accentuat ideea că, având în vedere gravitatea consecinţelor ce ar fi decurs pentru România dintr-o astfel de decizie, această retragere va avea loc numai în caz de forţă majoră.

Totodată, soseau numeroase informaţii, la cartierul general al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, privind numeroase dislocări de trupe sovietice în regiunea de la nord-est de Iaşi. În cursul zilei de 11 august 1944, ofiţerul 1 în statul-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a raportat telefonic şefului Secţiei Operaţii a OKH despre convorbirea avută cu şeful Marelui Stat-Major român şi a solicitat o directivă pentru a pregăti un studiu cu privire la replierea frontului pe linia Dunăre-Carpaţi. Temerile comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” nu au fost împărtăşite pe de-a întregul de către conducerea politico-militară a celui de al III-lea Reich. Vizita Mareşalului Ion Antonescu la Cartierul General al lui Hitler de la Rastenburg, din 5 – 6 august 1944, a mai atenuat din asperităţile şi neîncrederea româno-germană. Înainte de plecarea la Rastenburg, Conducătorul Statului român a ordonat generalilor Şteflea şi Pantazi să ia măsuri de deplasare a diviziilor româneşti din interior într-un dispozitiv potrivit pentru o eventuală ieşire prin forţă din război. Conform mărturisirilor fostului ministru al Apărării, generalul Constantin Pantazi, s-au luat măsuri pentru aducerea în Bucureşti a Regimentelor 10 Roşiori, 3 şi 5 Călăraşi, precum şi pentru constituirea unei forţe blindate cu cele 32 de tancuri moderne aflate în Centrul de Instrucţie al Tancurilor de la Târgovişte. Batalionul de Paraşutişti a fost dislocat, încă din iunie 1944, la Curtea de Argeş pentru „aplicaţiuni speciale”. Din ordinul Subsecretariatului de Stat al Aerului, s-a constituit un Detaşament Operativ, format din trei companii puşcaşi, un pluton misiuni speciale şi o companie armament greu, destinat ca unitate de primă intervenţie în dispozitivul de apărare al Bucureştiului.

La 15 iunie 1944, Detaşamentul Operativ al Paraşutiştilor a fost adus în Bucureşti şi încartiruit în cazarma de la Flotila 1 Aerostaţie din Pădurea Pantelimon, unde a fost echipat pentru luptă şi consemnat în vederea unei „schimbări de macaz”[81] sau a „unei defecţiuni”[82]. Prezenţa paraşutiştilor în Bucureşti întărea dispozitivul interior de apărare pe care îl ceruse Mareşalul Ion Antonescu şi care era aproape realizat, deoarece Mareşalul Antonescu lucra, încă din 15 martie 1944 asupra lui, direct cu colonelul Leonida, şeful Secţiei Operaţii din Marele Stat-Major. În întâlnirea pe care a avut-o cu ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi, în seara zilei de 4 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu l-a delegat pe acesta să ia măsurile necesare, în cazul arestării acestuia din urmă de către germani şi al unor mişcări interne, pentru formarea unui guvern cu deplinul acord al Regelui Mihai I. „Garantează cu forţa instalarea acestui guvern!”[83], a ordonat Conducătorul Statului român.

În cursul serii de 4 august 1944, regele Mihai l-a sunat pe Mihai Antonescu pentru a primi confirmarea faptului că Mareşalul Antonescu urma să plece în zori la Hitler. La ora 05.00, în dimineaţa zilei de 5 august 1944, regele Mihai a venit la Snagov, însoţit de şeful Casei Militare Regale, generalul Constantin Sănătescu. „L-am văzut pe rege – mărturisea Mareşalul Ion Antonescu în timpul interogatoriului din 6 mai 1946 – şi regele m-a întrebat, în dimineaţa de 5 august, când plecam la Berlin, cu avionul, m-am dat jos la 5 dimineaţa, că la 6 pleca avionul, în biroul d-lui Mihai Antonescu – şi acolo era regele cu generalul Sănătescu – Şi regele era foarte împietat: «Ce mă fac eu dacă vă reţine acolo», că ştia regele că eu sunt decis să-i spun lui Hitler că ies din război. Şi atunci, recunosc că am avut o ieşire cam tare, faţă de rege, poate chiar prea tare, i-am spus: «Maiestate, când e chestiunea de neamul românesc, nu se pune problema nici a persoanei mele, nici a altei persoane»”[84]. Depoziţia lui Mihai Antonescu, din 12 aprilie 1946, întregeşte, prin noi amănunte, atmosfera matinalei întâlniri: „Când era aproape de sfârşitul convorbirii, a apărut şi Mareşalul şi a văzut pe Rege şi pe g-ralul Sănătescu. Când l-a văzut pe Rege, a fost mirat. Mareşalul i-a spus Regelui şi g-ralului Sănătescu: «Foarte bine, vreţi? Eu sunt gata să-i spun lui Hitler că România iese din război». G-ralul Sănătescu i-a spus că ar fi împotriva intereselor ţării. Mareşalul a spus: «Dacă este împotriva intereselor ţării, atunci, Maiestate, cer să nu mai lucraţi în spate şi să nu mai primiţi oameni politici pe uşa din dos şi d-l g-ral Sănătescu să nu mai facă consultaţii politice. Eu aştept ameliorarea condiţiilor»”[85].

Vizita Mareşalului Ion Antonescu a fost impusă de dorinţa lui Hitler de a clarifica cine era sau nu era gata să lupte mai departe. Invitaţia a fost făcută de către consilierul dr. Gerhard Stelzer, care a înmânat şi un memorandum, trimis de von Ribbentrop, în care se definea scopul german al războiului: „Nimicirea Uniunii Sovietice şi (…) înlăturarea influenţei anglo-americane în Europa”[86]. Pentru început, Mareşalul a declinat invitaţia sub diferite pretexte (prezenţa unui negociator itinerant pentru probleme economice, schimbarea de atitudine a Turciei la 2 august etc.) şi a formulat diferite pretenţii referitoare la data plecării, la avion etc. În cele din urmă, vizita a fost acceptată spre marea uimire a celor de la Rastenburg[87].

Discuţiile de la Rastenburg au vizat dorinţa României de a continua războiul şi perspectivele Frontului de Est. Conducătorul Statului român a descris situaţia României ca urmare a bombardamentelor aviaţiei anglo-americane, distrugerile de material rulant şi a subliniat că „situaţia în România nu poate continua ca până acum, existând pericolul ca în timpul cel mai scurt să se producă o catastrofă socială, militară sau economică”[88], iar dacă „atacurile [aeriene – n. n.] ar porni de pe baze turceşti, atunci s-ar produce o catastrofă”[89]. Discuţiile cu caracter strict militar, desfăşurate în prezenţa generalului Heinz Guderian, şeful OKH, au relevat dorinţa germanilor de a-şi asigura apărarea pe lanţul Carpaţilor şi pe Dunăre, între care să fie masate mari efective umane germano-române. Pe măsură ce dialogul pe probleme militare devenea tot mai dificil, Hitler a cerut ca Mareşalul Ion Antonescu „să răspundă dacă va lupta ca aliat al Reichului, în fruntea Armatei române, până la limita extremă”[90]. Conducătorul Statului român a protestat categoric faţă de această propunere de sinucidere colectivă, ceea ce l-a descumpănit pe Hitler, iar convorbirea „capătă aspectul unui conflict în care cei doi parteneri dau şi primesc răspunsuri dure”[91]. În nota dictată de Mareşal asupra convorbirii cu Hitler, se menţionează: „(…) Ora fiind înaintată, m-am despărţit de Führer după o discuţie de 5 ore, fără să-i fi dat vreun răspuns, nici negativ, nici pozitiv, la întrebarea intempestivă pe care mi-a pus-o”[92]. Mareşalul avea să declare, după încheierea convorbirilor cu Hitler, propriului anturaj, următoarele: „Auzi, domnule, domnule, domnule…ăştia sunt gangsteri! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu Armata şi poporul român?!”[93].

În cursul zilei de 6 august 1944, ministrul României la Berlin, generalul Ion Gheorghe, a făcut o scurtă analiză a situaţiei politice şi militare a Germaniei în faţa Mareşalului şi a colaboratorilor acestuia[94]. Ministrul României aprecia că dominarea spaţiului aerian german de către aviaţia anglo-americană şi distrugerea industriei germane de război au făcut să nu mai existe „nici o speranţă de a decide războiul în mod favorabil pe calea armelor”[95] şi, implicit, nu poate fi căutat un sfârşit onorabil al războiului decât pe plan politic. „Se stabilise ca Antonescu şi Hitler – rememora generalul (r) Titus Gârbea – să nu se mai întâlnească în ziua plecării, fapt care a întărit astfel convingerea tuturor că la întâlnirea din ajun nu se realizase nici o înţelegere importantă, că tot ce se discutase va avea ca efect o oarecare mişcare de trupe, în realitate neimportantă”[96]. În clipa plecării, când maşina Mareşalului s-a pus în mişcare, colonelul Erik von Amsberg, adjutantul Führer-ului, îl va auzi pe Hitler strigând: „Antonescu! Antonescu! Sub nici un motiv să nu puneţi piciorul în Palatul Regal (…) Să nu intraţi în Palatul Regal”[97].

Ultimele clipe de pace internă

 Revenit la Bucureşti, Mareşalul Antonescu se va preocupa de modul în care ministrul Apărării Naţionale, generalul Pantazi, şi şeful Marelui Stat-Major, generalul Şteflea, organizaseră diviziile române din interiorul ţării care urmau să fie opuse germanilor în cazul izbucnirii unor conflicte legate de ieşirea României din război[98]. Totodată, Conducătorul Statului a avut o întrevedere de taină cu Iuliu Maniu, liderul opoziţiei. Dialogul dintre cei doi lideri pe tema viitorului României şi a soluţiilor prognozate pentru aceasta s-a soldat cu un eşec[99]. Mareşalul Ion Antonescu era convins de faptul că misiunea României, de la întemeierea ei, era de a apăra civilizaţia la frontiera de Răsărit. El nu putea accepta o predare necondiţionată, fără luptă, în faţa sovieticilor, fără a obţine acele minime garanţii în ceea ce priveşte continuitatea statală românească. „M-am dus şi la Sinaia – mărturisea Ion Antonescu în 1946 – şi am comunicat Regelui întrevederea. I-am repetat că eu nu pot îndeplini cererile ruşilor, căci, în afară de Armistiţiu, nu ofereau nici o garanţie de viitor pentru România. Armistiţiul oferit era vag. Era vag, dacă ţara va fi sau nu ocupată de trupe ruseşti; era vagă chestiunea economică. Eu vroiam să se precizeze aceste chestiuni, pentru că aveam experienţă din războiul trecut, când Ionel Brătianu, la încheierea păcii, a avut greutăţi pe chestiunea fruntariilor, în urma diferitelor posibilităţi de interpretare ale Armistiţiului – convenţiilor”[100]. Fostul şef al Secţiei a II-a Contrainformaţii din SSI, locotenent-colonelul Traian Borcescu aprecia că: „Totuşi, Mareşalul a avut de la Hitler o încuviinţare de tatonare în vederea unei ieşiri din război, pentru a vedea punctul de vedere precis al anglo-americanilor, după cum şi germanii, prin von Papen la Ankara, făceau diferite sondagii, sperând încă pe o separaţie între anglo-americani şi Soviete”[101].

La 7 august 1944, în timp ce se afla în vacanţă la Olăneşti, Mareşalul Ion Antonescu l-a convocat pe Pamfil Şeicaru şi, la sfârşitul unei lungi audienţe, i-a declarat: „Mai am încă două puncte [ale armistiţiului – n. n.] de câştigat şi sunt sigur că le voi obţine, dar ştiu prea bine că ruşii dacă semnează nu înseamnă că vor respecta angajamentele luate. De aceea, trebuie să avem posibilitatea de a avea un mijloc de denunţare a tuturor încălcărilor ce sigur le vor face ruşii. M-am gândit bine unde am putea avea siguranţa să tipărim două publicaţii săptămânale, una în limba franceză şi alta în limba engleză. Singura ţară este Spania. Cât va trăi generalul Franco, el nu va relua relaţiile diplomatice cu Rusia Sovietică. De aceea, pleci la Madrid şi vei căuta să obţii autorizaţia de apariţie şi ulterior vei găsi o tipografie, fie de cumpărat, fie de închiriat. Mijloacele îţi vor sta la dispoziţie pentru a începe imediat ce ajung să semnez armistiţiul. Ţi se va da de [către – n. n.] Mihai Antonescu ordinul de a acoperi primele cheltuieli”[102]. Pamfil Şeicaru nu a putut ajunge la Madrid, deoarece Legaţia germană din Bucureşti a fost anunţată că urma să plece la Lisabona pentru a încheia armistiţiul şi astfel a fost blocat în Germania până la 13 februarie 1945, când a reuşit să ajungă la Madrid. Cunoscutul gazetar consideră că cel care i-a informat pe germani a fost Grigore Niculescu-Buzeşti şi astfel germanii l-au oprit din drum.

La Olăneşti va sosi, în cursul zilei de 15 august 1944, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar al României în Turcia, chemat fiind de Conducătorul Statului român pentru consultări. După discuţiile purtate cu Mareşalul Ion Antonescu şi, mai apoi, cu Mihai Antonescu, colonelul Traian Teodorescu va părăsi Olăneştiul, la 16 august, cu ultimele propuneri ale Mareşalului pentru emisarii Naţiunilor Unite de la Cairo: „1. Trupele române au ordin să nu lupte împotriva aliaţilor [occidentali – n. n.]; 2. Guvernul român va trece de partea aliaţilor când trupele aliate vor atinge Dunărea”[103].

În condiţiile în care se înmulţiseră informaţiile, încă din 7 august 1944, privind intense mişcări de trupe sovietice de ambele părţi ale Prutului, în faţa aripii nordice a Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, precum şi cele privind formarea câte unei grupări ofensive la Fronturile 2 şi 3 Ucrainene, la sud de Tiraspol şi la nord de Iaşi, este surprinzător faptul că, în evaluarea situaţiei inamicului făcută de Fremde Heere Ost (Serviciul Armate Străine Est/FHO), la 15 august 1944, se consemna că „o operaţie ofensivă de amploare mai mare, cu obiective operative adânci, împotriva Grupului de Armate «Ucraina de Sud» e (…), ca şi în trecut, prea puţin probabilă”[104], chiar dacă „potrivit datelor cercetării aeriene pare să fie în curs formarea, din forţele rămase, a câte unei grupări ofensive la Fronturile 2 şi 3 Ucrainene, probabil la sud de Tiraspol şi la nord de Iaşi”[105].

Comandamentul Armatei 4 române a informat, la 10 august 1944, că pe frontul din Moldova se observă: „a) intensificarea atacurilor de recunoaştere şi incursiunilor pe tot frontul Armatei; b) continuarea experienţelor pentru atacul poziţiei noastre fortificate (trageri pentru precizie cu armament greu anticar asupra cazematelor, instrucţia echipelor speciale de şoc, instruirea câte unui pluton din fiecare companie de puşcaşi pentru atacul cazematelor şi săparea de galerii subterane pentru aruncarea în aer a unor cazemate); c) circulaţie intensă auto şi hipo care întrece cu mult pe cea necesară în mod normal pentru aprovizionare; d) construirea de noi gropi pentru tancuri (în vederea unei concentrări de blindate); e) sosirea de MU de munte; f) acţiunea de deminare a câmpurilor noastre de mine (prizonierii declară că au avut ordin ca această operaţiune să fie terminată în 10 zile, începând de la 3 august, în vederea unui atac în stil mare care ar urma să se dezlănţuie către 15 august); (…) g) sosirea în fiecare noapte în gara Paşcani, probabil şi în alte gări, de transporturi de materiale de război (muniţii, tunuri); h) intensificarea activităţii aviaţiei de recunoaştere [şi] întărirea artileriei antiaeriene”[106]. Totodată, unităţile de cercetare radio ale „Admiral Schwarzes Meer” au înregistrat, începând din 10 august 1944, o intensificare a activităţii Flotei sovietice a Mării Negre în zona de vărsare a Nistrului, precum şi o creştere a circulaţiei navelor militare sovietice către portul Odessa. Starea de alertă devine totală, iar în cursul zilei de 12 august 1944 se constituie Detaşamentul de baraj „Moldova” (Batalioanele 7 şi 29 Marş ale Diviziei 8 infanterie, Regimentul 1 Artilerie Fortificaţii şi divizionul II din cadrul Regimentului 1 Artilerie Anticar), cu misiunea de apărare a poziţiei Traian între Siret şi râul Moldova. Se iau măsuri pentru reorganizarea apărării, astfel încât să se „asigure trupelor, din adâncimea dispozitivului, posibilitatea de a lupta pe loc, într-un sistem articulat în cazul când mişcarea lor pentru alte reacţiuni ar deveni cu neputinţă”[107].

În perspectiva marii încleştări, care urma să se dovedească decisivă pentru viitorul României, şi nu numai, se aflau, pe un front de 654 km, dispuse astfel: 20 divizii de infanterie germane (9, 15, 306, 257, 302, 384, 320, 294, 161, 62, 335, 282, 106, 370, 258, 376, 79, 76, 46, 153), trei divizii blindate (13, 20, 10 grenadieri), Divizia 8 vânători germană, Divizia 3 munte, Brigada 286 tunuri de asalt şi Brigada 959 de artilerie (pe 387 km), o divizie tehnică slovacă şi 15 divizii de infanterie române (9, 2, 15, 21, 14, 11, 7, 3, 5, 1, 53, 4, 6, 20, 1 gardă), două divizii munte (4, 18), două divizii cavalerie (1, 5), Brigada 110 infanterie, brigăzile 101, 102, 103 şi 104 munte, unităţi de grăniceri de valoarea a trei regimente de infanterie şi trupe de marină de valoarea a două regimente de infanterie (pe 267 km). Flota 4 aeriană (general Deichmann) a Luftwaffe asigura sprijinul aerian. În ceea ce priveşte subordonarea unităţilor române faţă de Grupul de Armate „Ucraina de Sud”, trebuie subliniat faptul că aceasta era doar de ordin tactic. Marele Stat-Major român şi Mareşalul Antonescu exercitau comanda supremă a acestora ceea ce făcea ca libertatea de acţiune a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” să fie „în acest fel, prin forţa lucrurilor, simţitor diminuată”[108].

Sovieticii urmau să atace în Moldova cu Frontul 2 Ucrainean (armatele 40, 27, 52, 4 gardă, 7 gardă, Armata 6 blindată, Corpul 18 armată blindat şi un corp de cavalerie mecanizat) şi cu Frontul 3 Ucrainean (armatele 5, 37, 57, 46, corpurile 4 şi 7 mecanizate şi Grupul general Bahtin) în Basarabia. Armata 17 aeriană sovietică urma să sprijine ofensiva proiectată. 1.250.000 de militari sovietici, dintre care 930.000 de combatanţi, 16.000 de tunuri şi aruncătoare de mine (calibrul minim 76 mm), peste 1.860 de tancuri şi autotunuri şi 2.200 de avioane urmau să dea lovitura decisivă pentru lichidarea Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Frontul 2 Ucrainean avea drept misiune principală să rupă apărarea Subgrupului de Armate „General Otto Wöhler” la nord – vest de Iaşi şi să cucerească iniţial aliniamentul Bacău – Vaslui – Fălciu, după care o parte din forţe, în cooperare cu cele ale Frontului 3 ucrainean, trebuiau să încercuiască Armata 6 germană şi să-i interzică retragerea pe la Bârlad spre Focşani. Forţele principale ale Frontului 2 Ucrainean urmau să facă efortul de-a interzice, în cel mai scurt timp posibil, restabilirea frontului pe aliniamentul Delta Dunării – Focşani – Carpaţi, consolidat parţial şi întărit între Focşani şi Galaţi, cu fortificaţii permanente.

Frontul 3 Ucrainean trebuia să rupă apărarea Subgrupului de Armate „General Petre Dumitrescu” la sud de Bender, să înainteze cu forţele principale pe direcţia vest şi nord – vest, să contribuie la încercuirea, dinspre sud, şi zdrobirea Armatei 6 germane, în cooperare cu Frontul 2 Ucrainean. Forţe mobile urmau să pună stăpânire pe trecerile peste Prut din zona Huşi şi mai la sud, în timp ce alte forţe din compunerea Frontului 3 Ucrainean trebuiau să cucerească aliniamentul Tarutino – Leova, după care să înainteze spre sud, pe direcţiile Reni şi Ismail, pentru a interzice retragerea trupelor româno – germane peste Dunăre. Atacul sovietic urma să fie dat în porţiunile cele mai vulnerabile ale frontului româno – german, în sectorul Frontului 2 Ucrainean, respectiv în golul dintre zonele întărite Târgu-Frumos şi Iaşi, „apărate îndeosebi de trupele române, mai puţin capabile de luptă”[109], după opinia istoricului Hans Kissel, şi la joncţiunea dintre trupele germane şi române, în spaţiul destinat Frontului 3 Ucrainean. Flota sovietică a Mării Negre trebuia să execute o operaţie de desant maritim la Cetatea Albă iar Flotila de Dunăre trebuia să transporte peste Nistru trupele de infanterie ale Frontului 2 Ucrainean.

La 16 august 1944 se va desfăşura ultima conferinţă româno-germană a specialiştilor din cele două servicii de informaţii. Colonelul Baur, şeful Secţiei din România a Serviciului de Informaţii al Armatei germane (SIAG sau Abwehr), va susţine conferinţa, din partea germană, şi va declara că situaţia internă din România era ţinută „ferm în mâna Conducătorului Statului”[110], în condiţiile în care opoziţia politică nu reprezenta un pericol major întrucât „activitatea partidelor din opoziţie este de ordin ideologic, fără a dispune de vreo forţă organizată în scopul înlăturării regimului”[111]. Informaţiile prezentate autorităţilor române de către colonelul Baur sunt extrem de surprinzătoare în ceea ce priveşte analiza evenimentelor de pe Frontul de Est, respectiv faptul că secţia SIAG de pe lângă Comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” nu a constatat „nici un indiciu în ceea ce priveşte executarea, într-un viitor apropiat, a unei ofensive sovietice de mari proporţii”[112].

În cursul zilei de 16 august 1944, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar al României în Turcia, va avea o convorbire cu Alexandru Cretzianu în care îi va declara că Mareşalul Ion Antonescu i-a mărturisit că „România nu va face nicio acţiune ostilă Angliei şi Americii şi că orice formaţii militare anglo-americane care ar ajunge la noi, pe cale maritimă, terestră sau aeriană, vor fi primite cu prietenie”[113]. Mareşalul Ion Antonescu îi declarase: „În orice caz, România este gata a colabora în întregime cu anglo-americanii îndată ce situaţia ar fi de aşa natură încât să permită o acţiune a armatei române fără ca să existe, ca în momentul de faţă, certitudinea de a fi anihilată de germani”[114].

Referindu-se la tratativele de armistiţiu duse cu sovieticii şi cu Aliaţii Occidentali, colonelul Traian Teodorescu îi va repeta lui Al. Cretzianu care erau „condiţiile de armistiţiu” avansate de către Conducătorul Statului român: „a) Un guvern român care, de pe acum, ar ceda Basarabia şi Bucovina, ar renunţa ipso facto la beneficiul aplicării principiilor Chartei Atlanticului. Insistenţa Rusiei ca România şi Polonia să accepte de pe acum grave amputări teritoriale nu se explică de altfel decât prin dorinţa ei de a împiedica aceste ţări să poată invoca aplicarea principiilor pentru care – în definitiv – Anglia şi Statele Unite duc lupta. În asemenea împrejurări, Mareşalul Antonescu cere ca rezovarea chestiunii Basarabiei şi Bucovinei să fie amânată până la Conferinţa Păcii. b) Mareşalul Antonescu crede, de asemenea, că şi chestiunea despăgubirilor este o chestiune care nu ar trebui cuprinsă într-o Convenţiune de armistiţiu, ci într-un Tratat de Pace. c) În acelaşi timp, cere ca, Convenţiunea de armistiţiu să nu prevadă ocuparea României. Actualul Guvern român se declară de pe acum gata a intra, la propunerea Angliei şi a Statelor Unite, în orice federaţie sau grupare de state menită a asigura o pace trainică şi dreaptă în aceste regiuni”[115].

Neînţelegerile dintre Mareşalul Ion Antonescu şi Opoziţia condusă de către regele Mihai I privind ieşirea din război au influenţat şi raporturile dintre Conducătorul Statului român şi o parte a corpului de comandă al Armatei, respectiv comandanţii de pe front. În cursul zilei de 17 august 1944, la ora 08.00, colonelul Nicolae Dragomir, şeful de stat-major al Armatei 4 române, a înaintat un raport şefului Marelui Stat-Major prin care avertiza asupra faptului că „pe poziţii slabe, frontul din faţă va fi pătruns şi răsturnat de prima masă de ruptură a inamicului, fără putinţa de a mai fi refăcut”[116] şi a cerut „o sustragere din timp a forţelor frontului Dacia, prin una din cele trei modalităţi [propuse la 24 iulie – n. n.]”[117], precum şi organizarea unor poziţii de luptă pe Prut pentru „a putea primi trupele respinse sau retrase din timp (ceea ce ar fi mai bine) din Basarabia”[118]. Soluţia preconizată de colonelul Nicolae Dragomir avea în vedere conservarea unor forţe militare pentru „o eventuală manevră în adâncime sau pentru a face faţă altor probleme pe care politica le poate pune dintr-un moment într-altul”[119]. Generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4 române, a adnotat pe raportul şefului său de stat-major: „Eu am aceeaşi credinţă că dacă nu se trece energic la poziţia Traian care dă posibilitatea să se creeze rezerve şi să se micşoreze fronturile actuale, care trec de 15 km, vom avea un dezastru faţă de metodele şi forţa de şoc a ruşilor. În zadar se spune adevărul, n-are cine să-l înţeleagă”[120].

Aceste profunde neînţelegeri dintre Mareşalul Ion Antonescu şi comandanţii de unităţi de pe front implicaţi în conjuraţia de la 23 august 1944 se vor manifesta din plin în Bătălia Moldovei (19-23 august 1944) şi în executarea planului de retragere prin luptă pe poziţii succesive. Planul de retragere al Mareşalului Antonescu avea în vedere, după străpungerea frontului, la 20 august 1944, despărţirea trupelor române de cele germane şi constituirea unei poziţii de rezistenţă în spatele căreia ar fi putut negocia cu sovieticii pentru obţinerea unor condiţii de armistiţiu mai favorabile României. Planul nu a putut fi realizat datorită incapacităţii de decizie, în anumite momente, a unor factori militari, lipsei de voinţă în ducerea luptei, atitudinii defetiste, precum şi trădării onoarei militare prin participarea la complotul care impunea alte soluţii decât cea preconizată de Mareşalul Antonescu.

Comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” va identifica, în cursul zilei de 18 august 1944, la aripa nordică, la nord – vest de Iaşi, iminenţa unui atac sovietic de mare amploare care părea a avea drept scop să rupă apărarea germano-română. Ordinul emis către comandanţii germani şi români (până la divizie, inclusiv), ca urmare a acestei interpretări a situaţiei frontului, de către Grupul de Armate „Ucraina de Sud”, arăta că „în zilele următoare vor începe şi pe frontul nostru [germano-român – n. n.] atacuri de mare amploare”[121] şi că „rămâne valabilă misiunea de a se apăra linia principală a frontului prin toate mijloacele aflate la dispoziţie”[122].

„Detaşamentul Maior Th. Botezatu” a raportat, la 18 august 1944, prin „Sinteza informativă nr. 59” cu referire la situaţia frontului de pe cursul inferior al Nistrului şi din Basarabia de mijloc următoarele: „M[arile] U[nităţi] sovietice din sectorul nostru, sunt foarte bine puse la punct. Toate reacţiunile sovietice sunt promte şi puternice. Dăm ca exemplu, atacul Corpului XXIX German, în capul de pod de la Răscăieţi, care nu a putut reuşi din cauza reacţiunii promte şi masive de artilerie şi aviaţie (sovietice – n. n.), producând circa 1.500 pierderi în rândul trupelor româno-germane, în timp de câteva ore. (…) Din cele de mai sus rezultă că, inamicul pe frontul: Basarabia de mijloc şi pe Nistrul inferior se găseşte într-un dispozitiv de aşteptare, concentrat cu majoritatea forţelor în zona Grigoriopol – Tiraspol – Glinoe, putând întreprinde o acţiune puternică pe direcţia Tighina – Româneşti – Galaţi”[123]. Istoricul militar Klaus Schönherr apreciază că generalul-colonel Hans Friessner şi statul-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” nu au interpretat corect mişcările de trupe sovietice de pe frontul Grupului de Armate, precum şi acţiunile de cercetare ale acestora, astfel încât au întârziat până la 19 august atât „dislocarea puţinelor sale rezerve de tancuri în spatele celor mai ameninţate sectoare ale frontului, cât şi ordonarea stării de alarmă sporită pentru unităţile din subordine”[124]. Nu au fost puse în stare de alarmă sporită, din păcate, nici unităţile prevăzute pentru ocuparea sistemului de apărare fortificat „Traian”. „Chiar dacă se ia în calcul – opinează Klaus Schönherr -, faptul că eşalonul de comandă al Grupului de Armate «Ucraina de Sud» s-a gândit să evite o posibilă descurajare a aliatului român prin aplicarea măsurilor de alarmă, ar rămâne totuşi sub semnul întrebării modul de acţiune al comandamentului de la Slănic, care şi-a lăsat unităţile şi comandanţii din subordine într-o amăgitoare incertitudine în privinţa dimensiunilor reale ale pericolului”[125].

Bătălia Armistiţiului

În cursul nopţii de 18 spre 19 august 1944, pe linia frontului din Moldova se dezlănţuia focul artileriei sovietice care avea să preceadă marea încleştare de forţe cunoscută sub numele de „Bătălia Moldovei” sau operaţiunea „Iaşi-Chişinău”. Artileria sovietică a executat, în sectorul Corpului 1 armată român şi asupra liniei de cazemate, un puternic tir de artilerie. Subgrupul de Armate „Wöhler” a informat, în cursul zilei de 19 august 1944, la ora 12.20, că sunt indicii potrivit cărora sovieticii au terminat pregătirile şi foarte probabil vor ataca a doua zi. Colonelul Titus Gârbea, reprezentantul militar al României la OKW şi OKH, va fi primit în audienţă, pe 18 august 1944, de către generalul Guderian în faţa căruia a protestat pentru faptul că OKH a luat deliberat „decizia de retragere” şi „s-a crezut autorizat să transporte rezervele frontului, compromiţând apărarea României”[126].

Tirurile de artilerie şi de branduri au crescut în intensitate, începând cu ora 14.30, între Podul Iloaiei şi Iaşi iar trupele sovietice au trecut la atac, începând cu ora 15.15, cu efort pe calea ferată Cucuteni-Movileni. Toată artileria română de pe frontul Moldovei a deschis focul. S-au înregistrat atacuri parţiale ale trupelor sovietice în capul de pod Târgu-Frumos şi un atac local în sectorul Diviziei 6 infanterie română, cu efort la sud de Sodomeni, unde inamicul a depăşit două cazemate. Marele Stat-Major român şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri au fost informate despre dezlănţuirea ofensivei sovietice. Începea, astfel, ceea ce istoria a consemnat ca fiind „Bătălia Moldovei”, „Bătălia armistiţiului”. „Armata română – observa Gheorghe Barbul, contemporan al acelor clipe de cumplită tensiune şi emoţie – avea misiunea de a se menţine în Moldova, între Prut şi Carpaţi, până ce germanii vor reuşi să se desprindă în Basarabia şi să se retragă pe linia Siretului. (…) Numai o dezintegrare totală a armatei noastre ar fi putut împiedica succesul operaţiunii. (…) Comportamentul unora dintre diviziile noastre, care în câteva ore [după începerea ofensivei sovietice la 20 august – n. n.] fuseseră scoase din luptă, era inexplicabil”[127]. În seara zilei de 19 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu a comunicat lui Karl Clodius că „faţă de marea ofensivă rusă, care este, fără îndoială, iminentă (…) îşi rezervă libertatea de acţiune, dacă nu va fi adusă neîntârziat cel puţin o divizie germană, pe cât posibil o divizie blindată”[128]. Generalul Erik Hansen l-a informat, a doua zi, pe generalul Alfred Jodl despre avertismentul Mareşalului Ion Antonescu, dar acesta a răspuns: „Să-l lăsăm şi să vedem ce-o să facă”[129].

Marea ofensivă sovietică, susţinută prin tragerile a peste 4.000 de tunuri şi aruncătoare, părea să copleşească, prin masa de oameni şi material, trupele aliate româno-germane. În dimineaţa zilei de 20 august 1944, ora 09.00, colonelul Nicolae Dragomir a propus comandantului Armatei 4 române, ca urmare a evoluţiei situaţiei operativ-tactice, replierea frontului român „pe poziţia Dacia şi mutarea rezistenţei pe poziţia Traian”[130]. Începând cu ora 07.40, trupele Armatei 27 sovietice, după o puternică pregătire de artilerie, au atacat poziţiile Diviziei 5 infanterie română, sprijinite de 155 de tancuri şi autotunuri, pe care aveau să le străpungă în jurul prânzului şi să cucerească Podul Iloaiei şi să forţeze Bahluiul. Armata 52 sovietică a străpuns, câteva ore mai târziu, mai spre est, poziţiile Diviziei 7 infanterie române, ceea ce a dus la ocuparea părţii de nord-vest a oraşului Iaşi.

Diviziile 5 şi 7 infanterie române, alături de Divizia 5 cavalerie au cedat în mod cu totul surprinzător[131] linia frontului şi au început retragerea spre valea Bahluiului, lăsând Divizia 76 infanterie germană cu flancurile descoperite. Eforturile Diviziei 18 Munte române de a restabili legătura cu Divizia 76 infanterie germană, în speranţa că ar putea fi oprită pătrunderea sovieticilor prin breşa dintre Iaşi şi Leţcani, a eşuat încă înainte de a se atinge malul sudic al Bahluiului iar contraatacul executat de către Divizia 3 infanterie română, pentru restabilirea situaţiei, s-a realizat numai cu jumătate dintre unităţile subordonate, deoarece se pierduse legătura telefonică cu celelalte, în urma bombardamentelor sovietice. Surprinde faptul că această divizie s-a retras, mai apoi, în direcţia sud-vest spre Roman, apoi prin Bacău spre Focşani, unde a ajuns la 23 august 1944. Contraatacul unităţilor române a fost apreciat, în memorialistica şi istoriografia germană, ca fiind executat „cu multă ezitare şi neiscusit”[132] astfel încât nicăieri nu a putu fi realizat un contraatac închegat.  Intervenţia Armatei 6 tancuri sovietice, introdusă în breşa făcută de Armata 27 sovietică, a neutralizat contraatacul româno-german.

În după-amiaza zilei de 20 august 1944, Divizia 1 Blindată „România Mare”[133], (comandant – general Radu Korné) a executat un contraatac, împotriva flancului de vest al sovieticilor, dar fără să aibă „o influenţă hotărâtoare asupra străpungerii inamice”[134].  În această luptă, sovieticii au pierdut 60 de tancuri, în schimbul a 35 de tancuri şi autotunuri ale unităţii româneşti. Memorialistica de război germană acreditează ideea că Divizia 1 Blindată „România Mare” s-a retras de pe câmpul de luptă şi că ea va mai fi întâlnită de ofiţerii germani abia peste câteva zile, cu puţin înainte de a atinge gurile defileelor din Carpaţi, „deplasându-se în direcţie opusă”[135]. Memorialiştii germani au apreciat că dispariţia Diviziei 1 Blindate „România Mare” de pe câmpul de luptă s-a datorat, conform unor surse româneşti, unui ordin, primit anterior, de „«deplasare spre Capitală» pentru «întărirea unităţilor române din zona Bucureşti», în care scop «la nevoie să-şi croiască drum prin lupt㻓[136]. Divizia 1 Blindată „România Mare” va fi prezentă pe câmpul de luptă, în ciuda legendei care o însoţeşte, însă ocuparea de către trupele sovietice a satelor Cosinţeni, Zmeu, Crucea şi Popeşti (localităţi dispuse într-un arc de cerc la sud-vest Podul Iloaiei) va fracţiona în două forţele diviziei: o parte în zona Hărpăşeşti, iar cealaltă parte la Sineşti. Confruntat cu noua situaţie operativă a Diviziei 1 Blindate „România Mare”, generalul Radu Korné a ordonat constituirea, în noaptea de 20 spre 21 august 1944, a Detaşamentului colonel V. Constantinescu[137] în zona Sinteşti şi a Detaşamentului colonel I. Nistor[138] la Hărpăşeşti. Cele două Detaşamente se vor afla în contact nemijlocit cu trupele sovietice, în următoarele zile, vor duce lupte grele iar unităţile din subordinea acestora vor acoperi, în seara de 22 august 1944, retragerea, peste Siret la nord de Roman, a resturilor Diviziei de Gardă, Diviziilor 4, 13, 1 infanterie română şi 46 infanterie germană[139]. În urma evaluării situaţiei operative, Subgrupul de Armate „Wöhler” a ordonat retragerea Diviziei 76 infanterie germană în zona localităţii Leţcani. Marea unitate germană şi-a ocupat noile poziţii la ora 18.30 în seara de 20 august.

Pe frontul din Basarabia, sovieticii au făcut efortul principal în capul de pod de la sud de Tighina, în zona de legătură dintre Armatele 6 germană şi 3 română. Pregătirea de artilerie a durat 40 de minute şi s-a caracterizat printr-o violenţă nemaiîntâlnită. Aviaţia sovietică a participat la această pregătire de foc prin bombardamente şi trageri cu armamentul de bord. Ca urmare a acestui bombardament, Divizia 15 infanterie germană a pierdut 50 la sută din efective, iar Divizia 306 infanterie a rămas cu numai o treime din efective. Istoriografia germană apreciază în termeni negativi comportamentul Diviziilor 4 munte şi 21 infanterie române în timpul luptelor. Participanţii la bătălie incriminează faptul că aceste unităţi „au părăsit poziţiile lor fără a opune vreo rezistenţă însemnată şi că – prin urmare – sovieticii au avut, la flancul drept al Diviziei 306, deplină libertate de mişcare”[140]. Contraatacul Diviziei 13 tancuri germane, executat din mişcare, a avansat până pe înălţimile de la sud-vest de Nistru, unde s-a oprit în noaptea de 20 spre 21 august 1944. Atacurile executate de către trupele sovietice pe frontul din Basarabia, în sectoarele Diviziilor 294, 106 infanterie germane şi 14 infanterie română, au fost respinse. Sovieticii au înaintat, până în seara zilei de 20 august, circa 10-12 km la vest de capul de pod şi au provocat o ruptură de circa 40 km lărgime. Contraatacul german a fost reluat, în cursul zilei de 21 august, cu diviziile 13 tancuri şi 153 infanterie germană, dar fără să înregistreze un succes deosebit. Diviziile 4 munte română şi 306 infanterie germană au fost distruse în timpul înaintării sovietice iar Corpurile 4 şi 7 mecanizate sovietice au atacat, spre sud-vest, prin breşa creată.

Consultările telefonice ale generalilor Ilie Şteflea şi Otto Wöhler cu Mareşalul Ion Antonescu, din dimineaţa zilei de 20 august 1944, s-au soldat cu decizia Conducătorului Statului român de a se racorda la propunerile comandanţilor Armatei 4 române privind replierea, rămânând să fie consultat comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, „singurul în drept a decide”[141]. Secţia Operaţii a OKH a fost informată despre începerea ofensivei sovietice, de către comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, abia în clipa în care s-a sugerat de către comandanţii de unităţi, aflate în linia întâi, retragerea pe linia fortificată „Traian”. În raportul operativ al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, care a ajuns la Berlin în prima parte a zilei de 20 august 1944, se preciza că „situaţia militară din zona de operaţii germano-română nu este gravă şi că trupele disponibile sunt suficiente pentru oprirea atacului inamic”[142].

Generalul Otto Wöhler aflat la Bacău, la comandamentul Armatei 4 române, l-a informat telefonic pe comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, în cursul serii de 20 august 1944, că „impresia pe care o fac trupele române este catastrofală”[143] şi că nu există nici o perspectivă de recucerire a oraşului Iaşi şi de revenire pe poziţia principală de apărare de dinaintea atacului sovietic. Comandantul Subgrupului de Armate „Wöhler” a cerut permisiunea de retragere a trupelor din subordine pe malul sudic al Bahluiului şi stabilizarea flancului în partea estică a oraşului Iaşi cu sprijinul diviziilor 79 infanterie germană şi 11 infanterie română, pentru a se evita, astfel, pierderea legăturii cu Armata 6 germană. Comandantul Armatei 8 germane a decis să disloce Divizia 258 Infanterie germană în locul Diviziei 10 Infanterie Moto care a primit misiunea să se deplaseze în cel mai scurt timp spre vest unde urma să ocupe poziţii pe un nou aliniament de apărare. Deciziile tactice ale generalului Otto Wöhler erau menite să oprească atacul sovietic înainte ca acesta să atingă poziţiile întărite ale sistemului de apărare „Traian”.

În cursul serii de 20 august 1944, la ora 19.00, la comandamentul Armatei 4 române a avut loc o convocare la care au luat parte Mareşalul Ion Antonescu, generalii Petre Antonescu, Otto Wöhler, Ilie Şteflea, Gheorghe Avramescu, Gheorghe Jienescu şi colonelul Nicolae Dragomir împreună cu coloneii Tomescu, şeful Secţiei Cercetare, şi Munteanu, şeful Secţiei Intendenţă. În jurnalul de operaţii al Armatei 4 române se consemnează: „Se discută situaţia operativă şi măsurile care se mai pot lua pentru oprirea ofensivei ruse sau sustragerea forţelor din nordul Moldovei de la o distrugere care pare iminentă. Spiritul de dominare al generalului Wöhler suţine să se reziste şi să se contraatace, peste tot, inamicul. De părerea generalului Wöhler pare a fi domnul Mareşal Antonescu şi generalul Şteflea, mai puţin restul comandanţilor care asistă la această convocare şi care sunt de părere că idealul ar fi sustragerea pe alte poziţii, spre înapoi, a trupelor din nordul Moldovei”[144]. Poziţia generalului Otto Wöhler este surprinzătoare, în raport cu cele raportate telefonic lui Friessner, şi înregistrăm, totodată, primul dezacord grav între Mareşal şi generalii lui, ceea ce avea să influenţeze desfăşurarea ulterioară a operaţiunilor militare. „Dacă vă gândiţi la o soluţie politică, este de competenţa mea, şi nu a voastră, să o am în vedere”[145], a precizat Conducătorul Statului român.

În cursul serii de 20 august 1944, colonelul Titus Gârbea, şeful Misiunii Militare Române de pe lângă OKW şi OKH, a cerut audienţă la generalul Heinz Guderian pentru a obţine informaţii în legătură cu intenţiile OKH faţă de frontul din Moldova. „Discutăm – scria generalul (r) Titus Gârbea în memoriile sale – posibilitatea de a aduce tancuri şi întreb dacă nu este posibilă aducerea acestora din Balcani, din Bulgaria sau Iugoslavia. Îmi răspunde că acest teatru de Sud este în sarcina şi răspunderea OKW şi Führerul a hotărât a nu se slăbi, mai ales după pierderea Turciei [la 2 august aceasta rupsese relaţiile diplomatice şi economice cu Germania – n. n.]. O retragere de forţe din Balcani [opina generalul Guderian – n. n.] ar putea rupe echilibrul care este destul de zdruncinat în această regiune importantă”[146].

În dimineaţa zilei de 21 august 1944, cele două fronturi ucrainene reiau atacul. Frontul 2 Ucrainean, cu misiunea de a zdrobi rezistenţa de pe Dealul Mare, de a cuceri oraşul Iaşi şi a căpăta libertate de manevră în spaţiul operativ. Frontul 3 Ucrainean urma să atace cu intenţia „de a desăvârşi ruperea zonei tactice a apărării, de a asigura, cu începere din dimineaţa celei de-a doua zi, a operaţiei, introducerea grupărilor mobile în ruptură şi de a secţiona Subgrupul de Armate Dumitrescu”[147]. Colonelul Titus Gârbea soseşte, în după-amiaza zilei de 21 august 1944, de la Rastenburg, pentru a prezenta ultimul raport privind relaţiile militare româno-germane, văzute de la Marele Cartier General al Führer-ului. „Am prezentat raportul verbal – mărturisea colonelul Titus Gârbea -, de faţă fiind şi generalul Gh. Avramescu, noul comandant al Armatei 4. În această situaţie, raportul a fost scurt şi concis, auzind şi Avramescu că germanii nu ne vor ajuta cu nimic, nici măcar cu un soldat, iar ultimele transporturi de forţe germane, aflate în curs, sunt urgentate spre Polonia sau aiurea”[148]. Reprezentantul militar al României la OKW a descris conversaţia avută cu generalul Guderian şi a atenţionat asupra faptului că o eventuală retragere pe linia Focşani-Nămoloasa-Brăila, preconizată de germani, era considerată de Guderian şi OKH ca fiind deja o hotărâre comună. Colonelul Titus Gârbea l-a informat pe Conducătorul Statului român de faptul că retragerea unităţilor de blindate germane de pe frontul din Moldova s-a făcut deliberat, deoarece OKW şi OKH consideră că ofensiva sovietică va putea fi oprită în gâtul dintre Dunăre şi Carpaţi.

Discuţiile pe care Mareşalul Antonescu le-a avut cu comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, în cursul zilei de 21 august 1944, au vizat situaţia frontului şi perspectivele lui, capacitatea combativă şi comportamentul în luptă al trupelor române. Generalul-colonel Hans Friessner a subliniat că multitudinea de zvonuri cu privire la „uneltiri în ţară şi în special în Armată”[149] i-au creat „o anumită senzaţie de nesiguranţă”[150]. Recurgând la argumente de ordin geopolitic şi geostrategic, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a ţinut să precizeze că cine vrea să se despartă, acum, „se pune în primejdie nu numai pe sine şi naţiunea sa, dar şi întreaga lume europeană”[151]. Conducătorul Statului român a reproşat greşelile politice pe care le-a făcut Germania faţă de România, respectiv sprijinirea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei, Bulgariei şi Uniunii Sovietice în cursul anului 1940. „Este singurul caz în istorie – a declarat Mareşalul Ion Antonescu – când un popor participă ca aliat la un război, fără un tratat de alianţă politică sau militară”[152]. În timpul expunerii situaţiei militare, de către generalul Friessner, Mareşalul Antonescu şi-a exprimat îndoiala că „trupele care au fost învinse pe aliniamentul Nistrului ar putea rezista pe o următoare linie de apărare într-un teren deschis, fără nici un obstacol natural în faţa lor”[153] şi a cerut comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” să accepte o retragere treptată a frontului direct pe linia fortificată dintre Dunăre şi Carpaţi.

Totodată, s-a stabilit ca generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat-Major român, să rămână în zona de operaţii în scopul coordonării relaţiilor de comandament româno-germane, mai ales la nivelul comandamentului Armatei 4 române. Cei doi lideri militari s-au despărţit cu convingerea că lupta comună va continua, iar poporul român va păşi şi de acum înainte alături de Germania, din convingere deplină şi ca fiind cel mai cinstit şi loial aliat. „Aceasta – mărturisea generalul-colonel Hans Friessner – a fost o profesiune de credinţă politică deschisă, dar şi zguduitoare, şi, desigur, un serios angajament de fidelitate. Dar, în acelaşi timp, a fost şi o convorbire deosebit de semnificativă între partenerii unei coaliţii, care conţine multe puncte de vedere valabile şi pentru viitor”[154].

Jurnalul de operaţii al Armatei 4 române consemnează faptul că Mareşalul Ion Antonescu, aflat la Cartierul General al Armatei 4 române, la ora 15.00, în cursul zilei de 21 august 1944, este, totuşi, de acord, după o discuţie de aproape patru ore, cu opinia exprimată de către comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” privind păstrarea poziţiilor din nordul Moldovei, întrucât i s-a comunicat, de către generalul Otto Wöhler, sosirea unor „divizii blindate germane în zona Bârlad cu care se va putea reacţiona şi schimba oarecum situaţia generală operativă”[155]. Şefii Armatei 4 române, generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu şi colonelul Nicolae Dragomir, insistă, din nou, pentru a se trece neîntârziat la „o desprindere a trupelor [române – n. n.] şi ducerea lor spre sud”[156]. Comandantul Armatei 8 germane nu a informat statul-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” despre divergenţele care apăruseră, la Bacău, între generalii români şi germani.

Totodată, întârzierea ordinului de retragere pentru Divizia 76 Infanterie germană a determinat, mai apoi, o retragerea precipitată care a provocat dezordine, greu de ţinut sub control, de la nivelul regimentelor până la cel al companiilor, astfel încât divizia şi-a pierdut aproape întregul potenţial de luptă. În cursul zilei de 21 august, sovieticii au exploatat avantajul superiorităţii lor asupra Corpului 6 armată român, lărgind breşa de lângă Coasta Iaşilor, pentru a putea introduce cât mai multe trupe în acest culoar de unde s-ar fi grăbit înaintarea spre sud. Poziţia „Traian” şi oraşul Iaşi au fost complet pierdute în clipa în care unităţile Armatei 6 Tancuri Gardă sovietice au străpuns linia fortificată „Traian” în zona localităţii Voineşti. La căderea serii, au început să se desfăşoare lupte de stradă în oraşul Târgu-Frumos. Analiza situaţiei operative, în după-amiaza zilei de 21 august 1944, evidenţia faptul că sovieticii mutau centrul de greutate al ofensivei lor pe flancul estic al breşei făcute de trupele lui Malinovski în sectorul apărării Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Se contura, astfel, pericolul de a fi ocupat malul vestic al Prutului, între Ungheni şi Huşi, pe lângă faptul că drumul spre sud era deschis.

Eforturile Diviziei 10 Infanterie Moto germană şi a resturilor Diviziei 76 Infanterie germană de a rezista pe o linie de apărare de-a lungul şoselei Iaşi-Vaslui, confruntându-se cu atacul a circa 100-150 de tancuri din compunerea Armatei 52 sovietice, au eşuat. Pe frontul din Basarabia, Armata 46 sovietică a reluat atacurile în după-amiaza zilei de 21 august, sprijinită fiind masiv de aviaţie şi tancuri, şi a rupt legătura de pe flancul drept dintre Corpurile XXX şi XXIX armată germane. Eforturile disperate ale Armatei 6 germane de a contraataca, cu unităţile Diviziei 153 Instrucţie germană, nu au avut câştig de cauză iar breşa creată de Armata 46 sovietică nu a putut fi închisă. În cursul serii de 21 august 1944, trupele sovietice au atins linia Nicolăeni – Volintiri – Mânza, aflată la numai 20 de kilometri depărtare de Tarutino, locul de dislocare al cartierului general al Armatei 6 germane.

Comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a apreciat, în după-amiaza zilei de 21 august 1944, că sovieticii, ca urmare a luptelor din ziua respectivă, în sectorul frontului de la Tiraspol, ca şi în cel de la Iaşi, au obţinut libertatea de manevră în spaţiul operativ ceea ce impunea luarea unor decizii radicale. Având în vedere evoluţia situaţiei operative, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a cerut OKH, la ora 17.30, permisiunea pentru retragerea în etape a frontului Grupului de Armate, însă generalul-locotenent W. Wenck, şeful Secţiei Operaţii a OKH, a fost de părere că Grupul de Armate trebuie să se retragă imediat şi direct pe aliniamentul Dunăre – contraforturile Carpaţilor. Generalul-colonel Hans Friessner l-a informat telefonic, în aceeaşi seară, pe generalul-colonel Heinz Guderian, şeful OKH, că trupele române se fac responsabile, în mare măsură, de situaţia grea în care se află Grupul de Armate, deoarece ele nu au reacţionat la ofensiva sovietică aşa cum se aşteptase comandamentul german. Ordinul de retragere pentru Grupul de Armate, pe aliniamentul Dunăre – contraforturile Carpaţilor, a sosit în cursul nopţii de 21 spre 22 august 1944 însă OKH a cerut Grupului de Armate „Ucraina de Sud” să încerce să menţină, totuşi, linia de apărare de pe Prut, precum şi aliniamentul „Traian”. Din păcate, Grupul de Armate „Ucraina de Sud” nu a informat OKH de faptul că unităţile Armatei 6 Tancuri Gardă şi ale Armatei 52 sovietice reuşiseră să străpungă linia de apărare româno-germană de la Voineşti, în regiunea Dealul Mare, şi înaintau acum spre sud, prin valea Bârladului.

În dimineaţa zilei de 22 august 1944, Subgrupul de Armate „Dumitrescu” a primit ordinul de retragere dincolo de Prut. Comandamentul Grupului de Armate stabilise că era esenţial ca Subgrupul de Armate „Dumitrescu” să-şi conducă unităţile „evitând prin toate mijloacele diminuarea capacităţii de apărare către est”[157] şi să păstreze, totodată, capacitatea de luptă a unităţilor subordonate. Operaţiunea de retragere urma să înceapă în seara de 22 august 1944. Subgrupul de Armate „Wöhler” a primit ordin să ocupe poziţii pe aliniamentul „Traian”, imediat după încheierea operaţiunii de la est de Prut. Comandamentul Grupului de Armate lua în calcul pentru sprijin, în cazul unei eventuale încercări a sovieticilor de a pătrunde prin zona Roman, unităţile de rezervă mobile de pe flancul estic al Armatei 4 române.

Din cauza lipsei unor divizii de tancuri, ca rezervă a Grupului de Armate cu care să se poată stăvili înaintarea sutelor de tancuri sovietice de pe fronturile din Basarabia şi Moldova, situaţia trupelor aliate germano-române avea să se agraveze în cursul zilei de 22 august 1944. În opinia istoricului militar german Klaus Schönherr, inactivitatea unităţilor a trei corpuri de armată germane pe segmentul de front de la nord de Chişinău reprezintă o imensă greşeală a comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în condiţiile în care linia de apărare româno-germană din zona de la sud-vest de Iaşi şi, mai ales, de la vest de capul de pod de la Tiraspol erau zdrobite ca urmare a atacului rapid şi puternic al sovieticilor. Rămâne de neînţeles de ce generalul-colonel Hans Friessner şi statul său major au omis să elaboreze planurile corespunzătoare unei situaţii de forţă majoră, precum cea a retragerii liniei frontului pe Prut sau pe aliniamentul Dunăre – Carpaţi[158].

Începând din dimineaţa de 22 august 1944, unităţile Frontului 2 Ucrainean îşi vor schimba tactica de luptă, executând, acum, atacuri intense pe fâşii largi de front. Armata 4 Gardă sovietică a primit misiunea să ocupe podurile de la Ungheni şi de la Coştuleni, în timp ce Armata 52 sovietică şi-a schimbat direcţia de atac în zona localităţii Scânteia, pentru a face joncţiunea, la Soleşti, cu unităţile Corpului 18 Tancuri, care înaintaseră prin valea Vasluiului. Comandamentul Frontului 2 Ucrainean urmărea ca prin aceste acţiuni ofensive să intercepteze drumul spre sud al unităţilor germano-române în zona oraşului Huşi şi, de asemenea, să facă joncţiunea cu unităţile înaintate ale Frontului 3 Ucrainean.

Comandantul Armatei 6 germane, generalul Maximilian Fretter-Pico, a decis să înceapă, în cursul zilei de 22 august, retragerea unităţilor sale de la nord de Chişinău şi să încerce să limiteze şi să închidă breşa făcută de sovietici pe flancul drept al dispozitivului ocupat de trupele germane. Planul tactic al comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, respectiv deplasarea centrului de greutate al apărării de pe aliniamentul „Traian” în zona de la Coasta Iaşilor, considerând că astfel se putea evita pătrunderea trupelor sovietice în sudul Moldovei, precum şi pierderea punctelor de trecere de peste Prut, de la nord-est de Huşi, s-a năruit în condiţiile în care avangarda Armatei 27 sovietice a pătruns cu circa 30 de tancuri, în noaptea de 21 spre 22 august 1944, în valea Bârladului, în zona localităţii Negreşti, în timp ce avangărzile Armatelor 7 Gardă şi 52 sovietice au străpuns poziţiile germano-române de la Coasta Iaşilor. Într-o astfel de situaţie, şeful de stat-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, generalul von Grolmann, a ordonat Subgrupului de Armate „Wöhler” să-şi dispună trupele astfel încât să blocheze înaintarea sovieticilor spre sud-est şi să evite pierderea punctelor de trecere de peste Prut. Totodată, Subgrupul de Armate „Wöhler” trebuia să menţină cât mai multe poziţii de pe aliniamentul „Traian” pentru a se păstra şansa ca prin contraatacuri să se închidă breşele făcute de sovietici.

(Va urma)

___________________________________________________________________________________

* Studiu care a stat la baza comunicării științifice cu același titlu și care a fost susținută cu ocazia mesei rotunde realizată de către Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul INST în cursul zilei de 23 mai 2019. Masa rotundă a fost dedicată împlinirii a 75 de ani de la realizarea actului de la 23 August 1944 și răsturnării regimului Ion Antonescu.

[1] A se vedea: Constantin Corneanu, Bătălia pentru armistiţiu, în Europa XXI, vol. I-II, Iaşi, 1993, p. 133-142.

[2] Actul de la 23 August 1944 a fost definit, de-a lungul timpului, în mod diferit. Unii participanţi au vorbit, în 1944, în presa timpului sau în însemnările lor, ca despre o „lovitură de stat”. Presa „democratică”, respectiv cea comunistă sau influenţată de ea, a definit ziua de 23 August 1944 ca fiind o zi a „eliberării noastre de sub jugul fascist”. În 1947 s-a vorbit ca despre „ziua eliberării României şi trecerii la democraţia populară”. Anul 1948 a adus o nouă redefinire a zilei de 23 august 1944: „ziua eliberării de sub jugul fascist de către Armata Roşie în alianţă cu Armata Română”. În perioada 1963-1964 s-a vorbit, din când în când, ca despre „ziua insurecţiei naţionale antifasciste şi armate”. Anul 1969 a adus o nouă redefinire a conceptului, respectiv „ziua insurecţiei populare”. Din 1977 s-a vorbit despre ziua „insurecţiei naţionale armate şi antifasciste”. Doi ani mai târziu, în 1979, se introduce un nou concept în istoriografia românească, respectiv 23 august 1944 este ziua în care începe „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi armată” care se va încheia la 30 Decembrie 1947 prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române (RPR).

[3] Petre Ionaşcu, Valoarea actului de la 23 August 1944, în Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. II, Iaşi, 1990, p. 452.

[4] Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p. 278.

[5] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române 1938-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 224.

[6] Ibidem.

[7] Hans Friessner, Verratene Schlachten. Die Tragödie der deutschen Wehrmachtt in Rumänien und Ungarn, Editura Holsten-Verlag, München, 1956, p. 36.

[8] Hans Kissel, Die Katastrophe in Rumänien 1944, Editura Wehr und Wissen, Darmstadt, 1964, p. 85.

[9] „Acest front cuprindea: 1) o poziţie pe traseul jalonat de Trotuş, Şuşiţa şi Siret, cu o adâncime de circa un kilometru şi prevăzută cu cazemate din beton dispuse pe două-trei rânduri; 2) o poziţie înaintată pe linia Adjud – Domneşti – Doaga, prevăzută cu un singur rând de cazemate; 3) o a doua poziţie, între Odobeşti – Vulturu, având în compunere trei rânduri de cazemate” (Apud maior dr. Didi Miler, Aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Brăila, un mit?, în Document, Anul VIII, nr. 2-3/28-29, 2005, p. 32).

[10] Maior dr. Didi Miller, Brăila în concepţia strategică a anului 1944, în Anuarul Muzeului Marinei Române 2005, tom VIII, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA Constanţa, 2005, p. 317 – 320.

[11] Idem, Aliniamentul…, p. 32 – 33.

[12] „Frontul dispunea în Linia I principală de: 1) cazemate anticar (proiect 208) pentru tunurile de calibru 47 mm cu simplă flancare, dispuse la intervale de 500 de metri una de alta, trăgând convergent două câte două şi alternativ cu cazematele pândar; 2) cazematele pândar erau aşezate între cazemate anticar, la intervale de 250 m prevăzute cu crenele metalice pentru armamentul automat; 3) obstacol anticar, format dintr-un şanţ cu traseul cleştat, în spatele căruia se întindea o reţea de sârmă ghimpată şi câmpuri de mine antiinfanterie care păstrau paralelismul şanţului anticar şi erau orientate după focul puştilor mitraliere din cazematele anticar şi pândar. Linia a II-a cuprindea: cazemate mitralieră cu dublă flancare aşezate în spatele celor două cazemate anticar din linia I la interval de 1 km una de alta. Între ele erau aşezate cazemate pândar la intervale de 300-350 m. Aşazarea acestora era făcută astfel încât nici o cazemată anticar din Linia I să nu rămână neacoperită de focul mitralierelor din Linia a II-a”, consemnează istoricul militar Didi Miller (Ibidem, p. 33).

[13] John Hammerton, The Second Great War, vol. VIII, The Waverley Book Company, Londra, p. 375.

[14] Ibidem.

[15] Hans Friessner, op. cit., p. 19.

[16] Rolf Pusch, Gerhard Stelzer, Diplomaţi germani la Bucureşti (1937-1944), Editura All, Bucureşti, 2001, p. 186.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 307.

[20] Ibidem, p. 308.

[21] Hans Friessner, op. cit., p.48.

[22] AMR, fond 948, dosar nr. 95, f. 154.

[23] Hans Friessner, op. cit., p. 255.

[24] Ibidem, p. 257.

[25] Pavel Moraru, Armata lui Stalin văzută de români, Editura Militară, București, 2006, p. 92.

[26] Ibidem.

[27] Carl Gustaf Emil Mannerheim, Memorii, Editura Militară, Bucureşti, 2003, p. 61.

[28] Heinz Guderian, Erinnerungen eines Soldaten, Vowinckel Verlag, Heidelberg,  1950, p. 390.

[29] Georges Blond, Debarcarea. Agonia Reichului, Editura Militară, Bucureşti, 1980, p. 340.

[30] Ibidem, p. 345.

[31] Un rol important în susţinerea financiară a revoltei poloneze a avut Jewish Joint Distribution Comittee (JOINT) care a finanţat-o prin intermediul reţelei sale secrete bancare din Elveţia (Apud Tad Szulc, Alianţa Secretă, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, p. 36).

[32] În noaptea de 4 spre 5 august 1944, primele bombardiere ale RAF au apărut deasupra Varşoviei, venind din Italia, şi au lansat cu succes bombe deasupra pieţei Krashinskich şi a Volei. Rezistenţa poloneză nu ştia câte avioane aliate decolaseră pentru a veni în ajutorul insurgenţilor varşovieni, câte fuseseră doborâte şi când aveau să revină cu ajutoare pentru populaţia civilă şi pentru insurgenţi. Grupul 205 RAF din Brindisi (Italia) a executat zboruri cu destinaţia Varşovia pe 4, 8, 11-18 şi 20 – 28 august 1944. Generalul Bór-Komarowski a confirmat primirea a 250 de arme antitanc tip PIAT, 1.000 de arme de tip Sten, 19.000 de grenade şi 2.000.000 de cartuşe ca muniţie. Pe măsură ce sovieticii rămâneau în aşteptare la porţile Varşoviei, în timp ce germanii zdrobeau insurecţia polonezilor, echipajele RAF şi USAAF au fost împiedicate să aterizeze pe aerodromurile sovietice ceea ce a creat probleme extrem de grave Aliaţilor Occidentali în efortul lor de a susţine un pod aerian pentru Varşovia. „Insurecţia este povestea extraordinară de devotament şi sacrificiu a echipajelor noastre aeriene (…), a eroismului nemuritor al Armatei de Rezistenţă poloneze (…), şi a trădării celei mai josnice şi impasibile din partea ruşilor. Nu sunt un om răzbunător, dar sper că există un loc în iad special rezervat brutelor de la Kremlin care i-au trădat pe oamenii lui Boor (Bór-Komarowski – n. n.) şi au dus la moartea fără rost a piloţilor noştri. (…) Cum, după căderea Varşoviei, vreun om de stat responsabil a mai putut avea încredere în vreun rus comunist depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor obişnuiţi”, mărturisea Sir John Slessor, locţiitor al comandantului Forţelor Aeriene Aliate în Mediterana (Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, Editura RAO, Bucureşti, 2007, p. 750 – 751). SOE nu a sprijinit în mod corespunzător acţiunile Rezistenţei poloneze în perioada insurecţiei varşoviene, astfel încât generalul Bór-Komarowski a fost lăsat să aştepte sosirea brigăzii de paraşutişti polonezi şi a escadroanelor poloneze din RAF fără ca cineva de la Londra să-l informeze că şefii de stat-major britanici îşi schimbaseră planurile. „La instrucţiunile lui Gubbins (general, şeful SOE – n. n.), în decursul următoarelor douăsprezece luni, am pierdut ore întregi încercând să alcătuiesc planuri fanteziste cu Statul-Major polonez, stabilind logistica unei invazii la scară largă, pe cale aeriană, a Poloniei ocupate de germani, invazie despre care ştiam foarte bine atât eu, cât şi ei că nu putea avea loc”, mărturisea colonelul Peter Wilkinson din SOE cu referire la planurile de spijinire a Rezistenţei poloneze în august 1944 (Ibidem, p. 755).

[33] „În ultimele faze ale războiului, frontul de est n-a mai reprezentat un motiv major de îngrijorare pentru calculele strategice ale puterilor vestice, fiind desemnat de comun acord ca fiind o sferă nedefinită de influenţă sovitică. Astfel că Londra şi Washingtonul erau destul de mulţumite pentru a lăsa problemele Europei de Est pe seama partenerilor lor de la Moscova. Armata sovietică era foarte admirată pentru că ducea greul luptei împotriva Wehrmacht-ului, şi, după cum devenea din ce în ce mai clar, pentru că avea contribuţia cea mai semnificativă la înfrângerea Reich-ului. În ochii vesticilor, cea mai îngrijorătoare ameninţare reieşea din posibilitatea ca Stalin, după ce-i scosese pe germani în afara teritoriului sovietic, să fie tentat după aceea să încheie o pace separată, sau, şi mai rău, să ocupe o mare bucată din Europa Centrală”, apreciază istoricul Norman Davies cu referire la relaţiile dintre Aliaţii Occidentali şi Uniunea Sovietică (Ibidem, p. 95). În fundamentarea atitudinii sale faţă de insurecţia din Varşovia, Stalin a luat în considerare şase factori: 1) ştirile din Varşovia; 2) discuţiile cu premierul polonez Stanislaw Mikolajczyk; 3) şansele militare ale lui Rokossovski pe front; 4) relaţiile cu Comitetului Lublin; 5) evaluările NKVD privind securitatea în Polonia eliberată şi 6) marea sa strategie. 

[34] La 13 august 1944, Agenţia TASS a emis un comunicat în care preciza: „TASS este informată că polonezii din Londra n-au avut nicio tentativă de a informa Comandamentul sovietic despre intenţiile lor în timp util sau despre coordonarea acţiunilor lor din Varşovia. În consecinţă, întreaga responsabilitate pentru evenimentele din Varşovia va cădea exclusiv pe umerii cercurilor de polonezi emigranţi din Londra” (Ibidem, p. 362). În noaptea de 15 spre 16 august 1944, ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii au fost informaţi oficial că URSS nu doreşte să sprijine insurecţia din Varşovia nu din motive generate de dificultăţi operaţionale, nici pentru că neagă existenţa conflictului, ci din calcule politice necruţătoare. „N-am fost personal prezent la această întâlnire fatală cu Stalin şi Molotov, dar pot să-mi amintesc înfăţişarea ambasadorului şi a generalului Deane când s-au întors, la ore foarte mici din noapte, zdruncinaţi de această experienţă. În mintea noastră, nu mai aveam niciun dubiu cu privire la implicaţiile poziţiei pe care o adoptaseră liderii sovietici. Era o mănuşă aruncată, cu o bucurie maliţioasă, înaintea puterilor vestice”, mărturisea George Kennan, însărcinatul cu afaceri al SUA la Moscova (Ibidem, p. 363).

[35] La sfârşitul lui iulie 1944, mareşalul Rokossovski a ordonat tancurilor din Armata a 2-a sovietică să execute acţiuni de cercetare a apărării germane din faţa Varşoviei. „Misiunea lor n-a fost una uşoară. Înaintând într-un teren care nu apărea pe nicio hartă, acestea erau vulnerabile în faţa tirului german. Au fost pierdute zeci de tancuri, cu tot cu echipajele lor. Dar pe 31 iulie, o companie curajoasă de tancuri T-34 şi-a croit drum, ocolind sau trecând direct prin liniile de apărare şi intrând în periferia suburbiei de est a Varşoviei. Ele au creat astfel imaginea pe care observatorii aşteptau să o vadă de săptămâni întregi”, adnotează istoricul Norman Davies (Ibidem, p. 217).

[36] Alexander Werth, Un corespondent englez pe frontul de Est, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 695.

[37] Ibidem, p. 703.

[38] Pe 28 iulie 1944, STAVKA sovietică i-a ordonat mareşalului Rokossovski să ocupe întreaga linie a Vistulei până cel mai târziu la 2 august. În acelaşi timp, Grupul de Armate „Centru” a luat decizia mutării unor numeroase unităţi germane din rezerva strategică în sectorul Vistula. Istoricul Norman Davies concluzionează: „Acesta a fost motivul pentru care nici planul lui Rokossovski şi nici cel al Armatei Naţionale nu au mers aşa cum se preconizase. S-a întâmplat ceva ce Clausewitz ar fi numit «ceaţa războiului», ceva ce nu ar fi putut fi prevăzut cu uşurinţă. Mai mult, nu aceasta a fost cauza eşecului insurecţiei. Aşa că faptul nu poate fi invocat ca o dovadă a incompetenţei sau a încăpăţânării prosteşti a Armatei Naţionale” (Norman Davies, op. cit., p. 737).

[39] Ibidem, p. 216.

[40] „Stalin s-a confruntat cu o serioasă problemă strategică. Odată ce armatele sale ocupaseră întregul teritoriu pe care-l revendica pentru URSS, a trebuit să se hotărească dacă să le menţină în cursa spre Vest, pe calea cea mai directă spre Berlin, sau să le întoarcă înspre sud, în Balcani. Sovieticii aveau şansa reală de a cuceri capitala Reich-ului înainte ca Wehrmacht-ul să-şi poată organiza apărarea şi înainte ca puterile vestice să ajungă la Berlin. Dacă se întorceau spre sud, probabil că puteau să invadeze trei sau patru ţări într-o succesiune rapidă, nepermiţând astfel accesul Vestului în zonă şi asigurând controlul sovietic asupra a jumătate din Europa. În cele mai bune condiţii, ei puteau să găsească resursele pentru a urmări ambele variante. În prima săptămână a lunii august, oricum, Moscova n-ar fi putut avea informaţii sigure despre drumurile blocate din Varşovia şi nici despre situaţia exactă a lui Rokossovski. Astfel că nu era deloc lipsit de înţelepciune să se stopeze înaintarea până când se clarificau toate aspectele problemei”, scrie istoricul Norman Davies (Ibidem, p. 323).

[41] Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1988, vol. I, p. 385.

[42] 1) doi agenţi urmau să fie paraşutaţi la Timişoara la 31 mai 1944; 2) doi agenţi în Transilvania, la 10 iunie 1944;  3) un agent la graniţa cu Iugoslavia şi 4) un agent în cazul prăbuşirii precipitate a Germaniei. Misiunea acestor agenţi era aceea de a favoriza recuperarea aviatorilor britanici şi americani aflaţi în prizonierat în România.

[43] Lloyd C. Gardner, Sferele de influenţă (Împărţirea Europei între marile puteri, de la München la Ialta), Editura Elit, Bucureşti, 1995, p.221.

[44] Nicolae Baciu, op. cit., p. 93.

[45] Într-o discuţie, de la începutul lui septembrie 1944, cu generalul Anders, comandantul Corpului 2 polonez din cadrul Armatei 8 britanice de pe frontul italian, premierul Winston S. Churchill declara: „La încheierea tratatului de alianţă cu Polonia, Marea Britanie nu i-a garantat niciodată frontierele. (…) Şi-a asumat aceste obligaţii datorită existenţei Poloniei ca un mare stat liber, independent şi suveran (…) liber de orice fel de amestec străin. Pot să vă asigur, domnule general, că nu ne-am schimbat punctul de vedere; Polonia va dispărea ca entitate statală, dar va face parte din tabăra învingătorilor : e necesar să ne credeţi, ne vom respecta promisiunile. Dar nu trebuie să insistaţi cu atâta intransigenţă asupra menţinerii graniţelor estice. Veţi obţine teritorii în vest mult mai bune decât mlaştinile Pripet…” (Apud Norman Davies, op. cit., p. 383). Liderii politico-militari ai Marii Britanii erau hotărâţi să cedeze în faţa pretenţiilor sovieticilor având în vedere desfăşurarea operaţiunilor militare de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial din Est. Totodată, menţionăm faptul că Marea Britanie nu avea niciun ofiţer de legătură sau informaţii în Varşovia în timpul desfăşurării insurecţiei polonezilor. Analizând modul în care Aliaţii Occidentali s-au implicat în susţinerea politică a insurecţiei din Varşovia a Armatei Naţionale (AK), istoricul Norman Davies concluzionează: „«Marele Triumvirat» a abordat criza din Varşovia printr-o serie de iniţiative total necoordonate şi schimburi ţâfnoase de replici. Puterile occidentale au aranjat călătoria la Moscova a premierului Mick (Stanislaw Mikolajczyk – n. n.), dar apoi l-au lăsat pe aliatul lor fără de nici un sprijin, la mâna lui Stalin. Când întrevederea-cheie nu a dat roade, au protestat împotriva obstrucţionismului sovietic, dar nu au arătat niciun fel de preocupare pentru aducerea urgentă a negocierilor pe linia de plutire. Liderii vestici nu au avut o strategie coerentă pentru a rezolva problema cu Stalin sau pentru a uşura sarcina aliatului lor polonez. Pe frontul diplomatic, în special, nu au avut nicio iniţiativă, niciun plan comun în legătură cu ceea ce trebuia făcut, niciun semn de bunăvoinţă pentru a-şi proteja aliatul de răutatea manifestă a Moscovei. Deşi au insistat ca Germania să recunoască Armata Naţională ca forţă combatantă legitimă, nu le-au cerut nici măcar o dată sovieticilor să facă asta. (…) Tot ce se poate spune este că strategia dură a lui Stalin a devenit şi mai dură când şi-a dat seama că partenerii lui din vest nu intenţionau să propună o strategie alternativă. Atât timp cât dominaţia sovietică asupra Poloniei putea fi impusă fără nicio problemă, Stalin nu avea nicio intenţie să dea înapoi” (Ibidem, p. 741-743).

[46] „Perspectiva invadării Balcanilor, în schimb, oferea compensaţii mult mai bogate. Într-un joc strategic lărgit, era o mişcare extrem de atrăgătoare. Ar fi putut nărui visele lui Churchill despre câştigarea «punctului slab» al Europei pentru Vest şi ar fi deschis o rută alternativă în interiorul Reich-ului, via Budapesta şi Viena. Nu împiedica o ofensivă împotriva Berlinului într-o fază ulterioară”, opina istoricul Norman Davies (Ibidem, p. 361).

[47] Heinz Guderian, op. cit., p. 320.

[48] La 11 iulie 1944, Grupul de Armate „Ucraina de Sud” dispunea de 424 de tancuri, 390 de tunuri de asalt şi 40 de obuziere autopropulsate. Până la 25 iulie 1944 au fost transferate opt divizii şi două brigăzi, de la Grupul de Armate „Ucraina de Sud”, pentru necesităţile fronturilor de Centru şi Nord. Rezerva operativă a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” era formată, la 25 iulie 1944, din două divizii de tancuri, o divizie de infanterie moto, două divizii de infanterie şi o divizie blindată românească. La 1 august 1944 se mai aflau la dispoziţia Grupului de Armate „Ucraina de Sud” doar 155 de tancuri, 225 de tunuri de asalt şi 30 de obuziere autopropulsate.

[49] Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România (1944), Editura Militară, Bucureşti, 2004, p. 61.

[50] Ibidem, p. 62.

[51] Istoricul Sergiu Cataraga (Republica Moldova) evidenţiază într-un studiu dedicat acţiunilor ofensive ale Armatei Roşii în Moldova, în perioada martie – august 1944, că istoriografia sovietică/rusă dedicată acţiunilor ofensive sovietice, din perioada menţionată, trece sub tăcere perioada de până la 20 august 1944. Analiza relevă faptul că numai cu ajutorul memoriile de război ale participanţilor la lupte se poate reconstitui istoria acelor clipe. A se vedea: Luptele din Moldova din anul 1944: între mit şi realitate, în Cohorta. Revistă de Istorie Militară (ed. Ministerul Apărării al Republicii Moldova), nr. 1/2010, p. 61 – 66. În finalul studiului său, istoricul Sergiu Cataraga concluzionează: „Pierderile grele suferite, încercuirea unor unităţi sovietice pe întreg frontul din Moldova au determinat conducerea sovietică de atunci să renunţe la planurile de ofensivă, care, în linii mari, se vor relua aproape complet în cadrul ofensivei Iaşi – Chişinău din august 1944. Deşi au trecut mai bine de 65 de ani de la acele evenimente, şi până acum ne aflăm în capcana ideologică stalinistă. Mitul «liniştii relative» de pe frontul din Moldova ascunde de fapt o ofensivă nereuşită din lunile aprilie-iunie 1944, care s-a finalizat tragic pentru trupele sovietice în Moldova. Acest adevăr nu putea avea vreun loc în mitologia Marelui Război pentru Apărarea Patriei, anul 1944 fiind considerat anul «celor 5 lovituri ale lui Stalin». Fiind o operaţiune nereuşită, nu convenea şi nu convine nici acum multora. A fost ascunsă de istoriografie, pentru a nu afecta imaginea şi manifestaţiile anuale de comemorare a ofensivei Iaşi-Chişinău” (Ibidem, p. 66).

[52] Generalul (r) Titus Gârbea, fost reprezentant militar al României pe lângă OKW şi OKH, consemna: „Şedinţele de la 24 şi 25 aprilie (1944 – n. n.) pentru Est se concentrează asupra atacurilor puternice cu tancuri la Siret-Târgu Frumos şi pe Nistrul inferior. Rezultatele sunt considerate ari succese defensive care dovedesc consolidarea frontului românesc, cum şi eficacitatea măsurilor luate de OKH. Aceste atacuri se consideră a fi acţiuni puternice de recunoaştere şi Zeitzler a putut susţine cu succes în faţa lui Hitler că ele ar putea fi preludiul unei ofensive generale cu acelaşi scop politic şi strategic de a rupe România de Germania, de a desprinde flancul drept, puternic sprijinit de un an pe mare şi consolidat pe Carpaţi” (Apud Titus Gârbea, Somn adânc, vegheat de generali, în Magazin istoric, Anul XXXVII, serie nouă, nr. 6 (435), iunie 2003, p. 55).

[53] Colonelul Titus Gârbea, reprezentantul militar al României pe lângă OKW şi OKH, a efectuat o vizită de informare pe Frontul din Moldova, cu ocazia vizitei sale în România din perioada 27 aprilie – 3 mai 1944, ceea ce l-a făcut să consemneze: „Însoţit de aceiaşi ofiţeri am vizitat Divizia Blindată «Grossdeutschland» în apropiere de Târgu-Frumos, unde se afla în rezervă. Comandantul, generalul von Manteuffel Thomas, ne-a primit la punctul de comandă, ne-a prezentat pe unul din comandanţii de regiment; o activitate domnea în toate unităţile pentru reparaţii, refacerea şi completarea acestei mari unităţi. Apoi comandantul ne-a condus pe câmpul unde s-a desfăşurat bătălia de tancuri cu cinci zile înainte. Pe crestele teşite ale terenului colinar, pe mari distanţe am văzut numeroase tancuri sovietice, multe din ele complet nimicite nu prin perforarea cuiraselor cât prin disocierea lor pustiitoare din cauza exploziilor muniţiei din interiorul acestor tancuri; pe o rază destul de mare a acestor explozii, cuirasele, în piese întregi, smulse din corpul tancului, zăceau între ţăndările lui” (Ibidem).

[54] AMR, fond 4, dosar nr. 220, f. 16

[55] Titus Gârbea, op. cit., p. 60.

[56] Ibidem, p. 60-61.

[57] Ibidem.

[58] AMR, fond 4, dosar nr. 220, f. 121.

[59] Ibidem, f. 130.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem, f. 132.

[62] Constantin Pantazi, op. cit., p. 289.

[63] Pavel Moraru, Informaţii militare pe frontul de Est, Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 245.

[64] A se vedea: Vasile Buga, Ana Pauker: sfaturi pentru „demoralizarea armatei române”, 19 iunie 1944, în Arhivele Totalitarismului, Anul XVI, nr. 1-2 (58-59)/2008, p. 145-155.

[65] Pavel Moraru, op. cit., p. 254.

[66] Ibidem, p. 245 – 246.

[67] Hans Friessner, op. cit., p.50.

[68] Hans Kissel, op. cit., p. 29.

[69] AMR, fond 4, dosar nr. 220, f. 174.

[70] Hans Kissel, op. cit., p. 28.

[71] AMR, fond 4, dosar nr. 220, f. 176.

[72] Ibidem.

[73] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 3.

[74] La 10 august 1944, Andreas Schmidt, şeful Grupului Etnic German,  s-a aflat în vizită la Cartierul General de la Rastenburg unde a dialogat cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Reich-ului, asupra situaţiei politice instabile din România. Membrii Grupului Etnic German erau pregătiţi pentru ocuparea unor puncte strategice în condiţiile în care România ar fi ieşit din război ca urmare a unei ofensive sovietice.

[75] Hans Kissel, op. cit., p. 43.

[76] Rolf  Pusch, Gerhard Stelzer, op. cit., p. 193.

[77] Hans Kissel, op. cit., p. 22.

[78] Ibidem, p. 23.

[79] „Colonelul Brandt (Heinz – n. n.) de la Operaţii conchide cu logică şi cu discernământ că o ofensivă strategică sovietică este mai probabilă în câmpia deschisă către Varşovia şi către Lemberg; în acest sector, Armata Roşie va putea desfăşura mijloacele ei cele mai redutabile şi covârşitoare: arma blindată şi artileria; acestea nu ar putea avea asupra Carpaţilor sau a Dunării de Jos, contra României, posibilităţi de dezvoltare strategică, pe când în câmpia Poloniei, se ţinteşte teritoriul şi inima Germaniei”, mărturisea generalul (r) Titus Gârbea cu referire la atmosfera din cadrul Înaltului Comandament german, la neliniştile generate de posibila strategie a STAVKA (Apud Titus Gârbea, op. cit., p. 63).

[80] Hans Kissel, op. cit., p. 24.

[81] Mircea Tănase, Salt în istorie. Paraşutiştii din România în anii celui de-al doilea război mondial, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003, p. 95.

[82] Ibidem.

[83] Constantin Pantazi, op. cit., p. 296.

[84] Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I (Ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel – Dumitru Ciucă), Editura Saeculum IO&Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 256.

[85] Idem, vol. III, Editura Saeculum IO, Bucureşti, 1998, p. 174.

[86] Rolf Pusch, Gerhard Stelzer, op. cit., p.192.

[87] „Eram decis, de la începutul verii – declara Mareşalul Ion Antonescu la interogatoriul din 20 aprilie 1946 -, să anunţ pe d-l Hitler că ies din război, deoarece ne garanta fruntariile şi ele erau călcate. Se ştie că ţineau sabia deasupra capului nostru. Dacă nu dăm ceea ce cer, ne ameninţau că se înţeleg cu ruşii, peste capul nostru. În 1942 şi 1943, de câte ori erau dificultăţi economice între ei şi noi, sau când cerea trupe, totdeuna reaminteau că Ungaria pretinde tot Ardealul şi chestiunea înţelegerii cu ruşii. Frica noastră, a tuturor, era că se vor înţelege cu ruşii pe spinarea noastră” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. III, Editura Saeculum IO, Bucureşti, 1998, p. 428).

[88] Ştefan Lache, Ion Ardeleanu (ed.), Antonescu – Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite 1940-1944, vol. II, Bucureşti, Editura Cozia, 1991, p. 189.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem, p. 191.

[91] Ibidem.

[92] Ibidem, p. 176.

[93] Ibidem, p. 191.

[94] „Antonescu nu zice nimic, se gândeşte apoi se reculege şi spune textual: «Dumneata la Berlin pe lângă Ribbentrop (către Gheorghe Ion) iar Dumneata la OKH şi OKW, stăruiţi să nu fim părăsiţi, să nu ni se lase pământul cotropit, fiindcă nu putem fi împinşi la sinucidere; stăruiţi, stăruiţi, poate că tot vor înţelege să apere Europa, ţara lor şi pe noi!!». Iniţial el a vrut să ne dea acest ordin în avion ca să nu fie auzit, dar eu am opinat că nu este prudent; am primit aceste scurte instrucţiuni mai la o parte. Era profund amărât, ne mişcam încet pe iarbă şi tăceam toţi sub impresia rezultatului nul al acestei convorbiri la nivel înalt, între Hitler şi Antonescu”, avea să consemneze generalul (r) Titus Gârbea în Memoriile sale (Apud Titus Gârbea, Memorial şi însemnări zilnice, vol. II, Ediţie îngrijită şi adnotată de Silviu Miloiu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011, p. 124).

[95] General Ion Gheorghe, Un dictator nefericit, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 337.

[96] Antonescu – Hitler…, vol. II, p. 200.

[97] David Irwing, Hitler’s War, New York, 1977, p. 681.

[98] În memoriul din 15 mai 1946 adresat Tribunalului Poporului, prin care exprimă poziţia sa faţă de învinuirile care i s-au adus în Actul de acuzare şi în rechizitoriile acuzatorilor publici, fostul Conducător al Statului scria: „Când, în august 1944, ţara a fost golită de trupele blindate, din cauza evenimentelor de la Varşovia, atunci abia s-au realizat condiţiunile de securitate, care ar fi putut să ne dea putinţa să ieşim din război, contra voinţei Germaniei, cu mai puţine riscuri. Prin organele de execuţie, pregăteam, încă din luna mai 1944, posibilitatea ieşirii din război, chiar în contra voinţei Germaniei, dispunând pe toată suprafaţa ţării forţe capabile să se opună unei rezistenţe germane şi să împiedice distrugerea depozitelor şi masacrarea populaţiei. Aceste forţe au fost în poziţii de luptă, în ziua de 23 august 1944, când mă decisesem să cer Armistiţiul” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. II, p. 183).

[99] Referindu-se la personalitatea liderului naţional-ţărănist, Ion Antonescu declara, la 20 aprilie 1946, următoarele: „D-l Maniu e un om închis. De la el nu afli decât critici, dar nu soluţii. Germanii, odată, ne-au spus că s-au transmis, din Bucureşti, 150 de mesagii radio pentru englezi, pe care ei le-au interceptat. Erau siguri că d-l Maniu era autorul. L-am chemat pe d-l Maniu şi I-am spus, în faţa lui Cristescu sau Mihai Antonescu: «Fiţi prudent !». El a spus în formă de glumă: «Or fi 150 – 160, or fi mai multe…». Aşa că au fost multe mesagii între dânsul şi englezi, dar mie nu-mi comunica nimic, deşi avea datoria să mă ţină la curent. Când i-am spus: «D-ta ai două aparate», mi-a răspuns în glumă: «Or fi două, or fi mai multe…». Momentele erau tragice. Eu nu pot să-l condamn pentru că făcea ce făceam şi eu; căuta, ca şi mine, ca şi Mihai Antonescu, să salveze ţara” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. III, Editura Saeculum IO, Bucureşti, 1998, p. 436).

[100] Ibidem, p. 440.

[101] Cristian Troncotă, Traian Borcescu-Riscurile jocului dublu, în Magazin istoric, Anul XXVII, serie nouă, nr. 7 (316), iulie 1993, p. 30.

[102] Pamfil Şeicaru, Lămuriri preliminare, în Cuvântul, serie nouă, Munchen, 11 ianuarie 1978.

[103] Ibidem, p. 67.

[104] Hans Kissel, op. cit., p. 25.

[105] Ibidem.

[106] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 52-53.

[107] Ibidem, f. 60.

[108] Hans Kissel, op. cit., p. 27-28.

[109] Ibidem, p. 51.

[110] Alin Spânu, Istoria Serviciilor de Informaţii/Contrainformaţii Româneşti în perioada 1919-1945, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 543.

[111] Ibidem.

[112] Alexandru-Alin Spânu, Ultima conferinţă informativă româno-germană, în Document, Anul VIII, nr. 4/30, 2005, p. 10.

[113] Cezar Mâţă, Serviciile secrete ale României în războiul mondial. 1939 – 1945, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 209.

[114] Ibidem.

[115] Ibidem.

[116] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 93.

[117] Ibidem.

[118] Ibidem.

[119] Ibidem.

[120] Ibidem.

[121] Hans Kissel, op. cit., p.27.

[122] Klaus Schönherr, op. cit., p. 97.

[123] Pavel Moraru, Momente din activitatea Serviciilor Secrete ale Armatei Române pe Frontul de Răsărit. Istorie în documente (1941 – 1944), Academia Română/Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2009, p. 313 – 315.

[124] Klaus Schönherr, op. cit., p. 97.

[125] Ibidem, p. 98.

[126] Titus Gârbea, op. cit., p. 129.

[127] Gheorghe  Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 167.

[128] Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice (22 iunie 1941 – 23 august 1944), Editura Fides, Iaşi, 1997, p. 213. O serie de documente noi, provenite din arhivele sovietice, dezvăluie faptul că Mareşalul Ion Antonescu fusese informat de către ataşatul militar român de la Ankara, la 6 iulie 1944, că „peste 15 zile în România începe o foarte puternică ofensivă a ruşilor” (A se vedea: Tatiana A. Pokivailova, Fără Rezoluţia lui Molotov…, în Magazin istoric, Anul XXXIII, serie nouă, nr. 10/391, octombrie 1999, p. 16).

[129] Ibidem.

[130] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 124.

[131] Pentru detalii a se vedea: Constantin Corneanu, Bătălia…, p. 139. Ordinul General nr. 113 din 14 august 1941 prin care s-a reintrodus în armata română pedeapsa corporală ordonată şi legalizată şi care „se va aplica numai pentru lipsă de cinste şi greşeli grave faţă de îndatoririle ostăşeşti” avea să genereze numeroase abuzuri şi va afecta, în timp, moralul trupelor din linia întâi, accentuând o stare de spirit precum cea din vara anului 1944 de la Divizia 5 infanterie (A se vedea: Manuel Stănescu, Bătaia nu-i ruptă din Rai…, în Observatorul militar, Anul XVII, nr. 43, 26 octombrie – 1 noiembrie 2005, p. C2).

[132] Hans Friessner, op. cit., p. 67.

[133] În ziua de 15 iulie 1944 s-a desfăşurat un ceremonial militar prin care i s-a conferit Diviziei 1 Blindate denumirea de Divizia 1 Blindată „România Mare”. A se vedea: colonel (r) George Gheorghiu, maior Ioanid Cătălin Diaconu, Divizia 1 Blindată „România Mare” în bătălia de apărare a Moldovei – august 1944, în Document, Anul XIII, nr. 3 (49)/2010, p. 55-70.

[134] Hans Kissel, op. cit., p. 76.

[135] Ibidem.

[136] Ibidem.

[137] În compunerea acestui detaşament se aflau Regimentul 4 vânători moto, Regimentul 1 artilerie moto, Divizionul 101 anticar „Reşiţa”, Compania SPW, Grupul de Cercetare, Bateria TACAM T 60 şi toate tancurile şi blindatele aflate în zona Sinteşti şi în curs de regrupare în zona Bâra-Boghicea (14 km sud-vest Sinteşti), precum şi Detaşamentul blindat german maior Brausch.

[138] Detaşamentul era format din restul trupelor Diviziei 1 Blindată şi Detaşamentul Blindat german Kessel.

[139] Pentru amănunte privind luptele la care a participat Divizia 1 blindată „România Mare” pe frontul din Moldova, a se vedea: Istoria Armei Tancuri din Armata României, Editura Militară, Bucureşti, 2001, p. 179-188; Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeş, Trupele blindate din Armata Română (1919-1947), Editura Oscar Print, Bucureşti, 2005, p. 30-34.

[140] Ibidem, p. 78.

[141] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 125.

[142] Klaus Schönherr, op. cit., p. 101.

[143] Ibidem, p. 104.

[144] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 129.

[145] Gheorghe  Barbul, op. cit., p. 168.

[146] Titus Gârbea, Ultimul Raport, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 8 (401), august 2000, p. 24.

[147] Hans Kissel, op. cit., p. 86.

[148] Titus Gârbea, op. cit., p. 25.

[149] Hans Friessner, op. cit., p. 75.

[150] Ibidem.

[151] Ibidem.

[152] Ibidem, p. 78.

[153] Klaus Schönherr, op. cit., p. 109.

[154] Hans Friessner, op. cit., p. 80.

[155] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 145.

[156] Ibidem, f. 159-160.

[157] Klaus Schönherr, op. cit., p. 118.

[158] Planul acestei retrageri (Operaţiunea „Ursul”) era, la 19 august 1944 doar o schiţă operativă pe o hartă.