Recenta dronă căzută în fosta Baltă a Brăilei – doar din întâmplare printre cele mai slab populate zone ale României, nu-i așa? – ne demonstrează cât de aproape suntem de război, cât de lesne poate fi provocat el când atmosfera e încinsă și cum se poate dinamiza procesul de generare a haosului. În Orientul Mijlociu tocmai ni se demonstrează cum un prim-ministru este dispus să arunce totul în aer, inclusiv pe evreii care l-au ales, doar pentru a mai rămâne un pic la guvernare. S-a ajuns ca tradiționalul său aliat, SUA, să-l tragă de mânecă. Oricum, noi, ca occidentali ce suntem acum, trebuie să ne obișnuim cu realitatea războiului, dar mai ales cu perspectiva ca acesta să se desfășoare anume pe aici. Multe dintre nemulțumirile vieții pașnice de zi cu zi vor fi trecute cu vederea, vom înghiți orice ne va spune guvernanța. Propaganda își face din plin datoria și cu cât vorbește mai mult despre război, cu atât ni-l aduce mai aproape, îl transformă într-o activitate umană obișnuită. La urma urmei suntem prea mulți, consumăm resursele strănepoților. Încet-încet ni se dezvăluie, în pași mărunți, posibile episoade ale unui scenariu pentru viitorul conflict. Nimic nu ne sugerează că politicul din Europa caută soluții pentru a înlocui escaladarea relațiilor de putere către punctul în care s-ar generaliza forța. Există chiar un cod al formulelor de amenințare, în progresie.

Inamicul extern și perspectiva amenințărilor sunt reinventate ca subiecte folosite dintotdeauna pentru a rezolva problemele interne și a dezorienta populația. Reale ori artificiale, ele provoacă cercuri vicioase și, cam ca întotdeauna, induc autoritarism și militarism sub forme diferite în politicile interne. România modernă a trăit din plin fenomenul. Dar astăzi practica este folosită cu voluptate de guverne ce se consideră nu numai democrate, ci chiar gardieni ai valorilor democrației. Mai grav, se introduce în circuitul public ideea inamicului perpetuu, cu care se poate dialoga doar prin forță. Europa, ca și România, se află în perioada ofertelor electorale și în cursa pentru voturi. Între promisiuni și angajamente, elita politică de la noi începe să fie preocupată de realitatea geopolitică, la generarea căreia a contribuit decenii întregi și pe care o descoperă inocent acum, arătând cu degetul. Nimeni nu caută explicațiile reale pentru situația în care s-a ajuns. Ar deranja mărimile. Se repetă lecții care s-au mai parcurs, se ignoră realități. Important este să curgă bani europeni și să nu ne întrebăm de unde sunt. România este acum în linia întâi a Frontului Estic, iar politicul descoperă acum că geopolitica este multietajată, după interese specifice, cu potențiale și resurse care să le promoveze, iar fiecare etaj își are realitățile și perspectivele sale. În tot acest timp nu a avut nicio inițiativă pentru a încerca atenuarea acumulărilor periculoase în zona lui de interes. Printre conducerile europene, cea din România ar fi trebuit să fie extrem de interesată în evitarea ridicării noilor ziduri, din simplul motiv că acestea se înalță pe teritoriul ei – ori în spații vitale pentru ea – și nu promit nimic bun. E tot o problemă de perspectivă și orizont.

Până acum vreo doi ani politicienii de la noi credeau că puterea armată este ceea ce vedeau ei la activitățile militare unde erau invitați – o dimensiune virtuală pe care, printr-un singur click, NATO o va materializa instantaneu. Acum descoperă că este rezultatul unor îndelungate și susținute eforturi complexe și costisitoare de care, dacă nu te ocupi tu, se vor ocupa alții. Discursul politic și propagandistic din România nu-și face probleme și ne transmite că-i va accepta cu patriotism. Istoria se repetă. România a mai trecut prin astfel de situații, ea nu a avut vreodată puterea militară cu care să-și susțină interesele în marile confruntări în care s-a angajat și pentru care erau necesare profesionalism, pregătire, înzestrare modernă și doctrine potrivite potențialului ei. Conducătorii politici s-au bazat doar pe spiritul de sacrificiu al soldatului român. Ca și alte elite europene, cea de la noi folosește rusofobia ca vector unic și unidirecțional într-o politică de putere ce-i depășește cu mult resursele. A mai folosit-o și altădată, dar nu a trecut limite ce puteau deveni periculoase pentru securitatea ei. Oricât ne vom strădui să ignorăm, Rusia este cel mai mare stat european, ne este vecină și a o cultiva ca inamic nu duce la nimic bun pe termen lung. Oricum ea este mai concretă pentru noi decât aliați devotați de pe aiurea. Făuritorii geopoliticii europene colective au uitat că este superputere nucleară și că, mai devreme ori mai târziu, vor ajunge într-o fundătură, dar au reușit să mute aliniamentul confruntării departe de granițele lor, războiul nu mai bate acum la ușa lor, este departe și de porțile SUA, aliatul nostru strategic, iar situația le convine. Ca și altădată, politicul de la noi va trebui să reînvețe lecția că violența armată nu este doar o problemă de voință politică, ci, în primul rând, de resurse și potențial.

Vedem efectele războiului cu ochiul liber peste Dunăre. În cele mai probabile scenarii, aliații noștri vor participa la el cu forțe expediționare limitate, botezate generos, dar total nepotrivite pentru ce ar urma, oricâtă vitejie ni se va arăta pe ecrane. Vor cântări, apoi vor folosi atât cât să nu atragă năpasta asupra lor. Pentru cei mai mulți dintre ei nu va fi război total, ca în Ucraina. Nouă, celor din linia întâi, ni se va rezerva onoarea de a-l desfășura pe teritoriile noastre. Este realitatea în fața căreia ne aflăm acum, când la adăpostul scutului său nuclear, Rusia își rezolvă cu mijloace convenționale problemele cu Occidentul lângă granițele noastre. Armata rusă își perfecționează procedeele războiului de la distanță. În câteva luni, a distrus infrastructura critică energetică a Ucrainei. La fel poate face și cu celelalte componente duale care asigură funcționarea statului și dimensiunile puterii.

Europa este tot mai conștientă că, în lipsa dialogului politic, unica ei sursă de securitate este NATO, alianță ce se uzează neașteptat într-un conflict ce pare fără sfârșit. O Europă slăbită nu doar militar și un aliat american ale cărui interese de securitate încep să fie supuse tot mai evident sfidărilor multiple și în alte zone ale globului. O Europă ostatecă a superputerilor nucleare, intrată în capcana ucraineană, fără soluții concrete nici pentru situația în care Ucraina se va recunoaște învinsă, nici dacă propaganda va declara că a câștigat. În ambele cazuri, Rusia va fi cea care va decide. Europa trebuie doar să-și joace rolul de actor emergent în proxi-războiul dus de Statele Unite, pentru care este nepregătită, dar pe care trebuie să-l prelungească. Deocamdată desfășurările acestuia sunt altele decât cele prognozate, adâncesc implicarea Occidentului și nu au permis SUA să se ocupe suficient de provocările de prin alte părți.

În cele peste trei decenii de evoluție inegală spre conflict, politicienii noștri ar fi avut timp suficient să învețe lecția curiozităților de comportament geopolitic în zona unde ne aflăm. Una dintre ele – a fost amintită de ofițeri americani în întâlnirile lor de început cu ofițeri români, probabil cele în care ei își însușeau noul teatru, cu oameni cu tot. Atunci ne-au spus, cam surprinzător pentru așteptările asistenței, că Rusia este singura putere cu care SUA nu s-au aflat în stare de război vreodată. Nu eram singur și nu erau numai militari acolo. Episodul în care președintele George Bush jr. a arătat curcubeul de pe cerul capitalei noastre, ca pe o punte de legătură cu Moscova, s-a petrecut ceva mai târziu. Astăzi atât președintele Joe Biden, cât și canditatul Donald Trump declară că nu-și doresc război cu Rusia. Nici nu e nevoie, au intermediari pentru asta. Alta – Marea Britanie și Rusia sunt, probabil, cei mai neîmpăcați competitori geopolitici în lunga lor istorie. Dar în toate marile războaie – cele care au schimbat fața lumii – au fost aliați, au luptat alături, cel puțin de la Napoleon I încoace. După ce își atingeau scopurile reluau competiția. În sfârșit, o curiozitate care ne privește direct. În marile războaie din secolul trecut, România nu a pornit alături de aliatul față de care avea angajamente prin documente internaționale și nu a terminat nici în tabăra în care a început. Este o problemă simplă de mare strategie pe care o nesocotim, fascinați de calcule mici, tentante și efemere. Cu siguranță, vom înțelege cât de amenințat este acum mediul de securitate european dacă raportăm totul la perspectivele descrise în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în noiembrie 1990, document ce a oficializat sfârșitul bipolarității: Noi, șefii de stat sau de guvern ai statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, ne-am reunit la Paris într-o epocă de profunde schimbări și de speranțe istorice. Era de confruntare și divizare a Europei a luat sfârșit. Noi declarăm că relațiile noastre se vor întemeia, de acum înainte, pe respect și cooperare. Europa se eliberează de moștenirea trecutului. Curajul bărbaților și femeilor, puterea voinței popoarelor și forța ideilor Actului final de la Helsinki au deschis o eră nouă de democrație, pace și unitate în Europa.

Continentul este acum alt univers, dar acela era fundamentul pe care urma să fie construită noua Europă, garantat de semnăturile celor mai autorizați lideri politici. A semnat documentul și președintele de atunci al României. A urmat un deceniu în care au fost continuate măsurile de creștere a încrederii între foștii adversari, s-au redus și limitat efectivele militare și armele, inclusiv cele nucleare strategice, s-au detensionat doctrinele militare și concepțiile strategice, s-au intensificat măsurile de monitorizare a activităților militare, Rusia și-a finalizat retragerea trupelor din Europa, granițele au devenit mai permeabile pentru circulația oamenilor, comerț și afaceri. S-au declanșat profunde procese de transformare, democratizare și adaptare la noile realități a fostei lumi comuniste. Iese la iveală și că au existat promisiuni, inclusiv scrise, că Alianța Nord-Atlantică nu se va extinde. Polarizarea părea uitată. Dar summit-ul de la Madrid din 1997 a relansat procesul de lărgire a NATO, a mai continuat o vreme colaborarea NATO-Rusia, chiar și după primul val al extinderii.

Totul a început să se modifice din momentul în care Alianța Nord-Atlantică a inițiat transferul infrastructurii și capacităților sale militare spre granițele Rusiei. A început să dialogheze cu Rusia în limbaj militar, folosind argumentele politice doar ca atmosferă. Pentru motivarea schimbării, în spațiul euroatlantic a reapărut public motivul apărării valorilor democrației, cu intensitatea specifică anilor de început ai bipolarității ideologice, ca și cum nu se modificase nimic. Folosirea acestuia în relațiile de putere este cea mai grea lovitură aplicată democrației, realitate pe care exercițiul politic începe să o simtă. Amenințarea justifică orice derapaj. Totodată, în lume a început să se dezvolte și tema altor modele de democrație, nu doar a celei occidentale.

De atunci asistăm la un proces de intensificare a confruntării, desprins, parcă, din manualele clasice ale bipolarității. În câțiva ani s-a renunțat la toate acordurile care au asigurat pacea, destinderea și atmosfera de încredere pe continent. A dispărut tratatul dintre superputeri privind limitarea și reducerea armelor nucleare strategice de descurajare, cu tot ceea ce îl însoțea, chiar și neproliferarea nucleară este supusă unor intense presiuni. Toate erau realizări obținute în decenii de negocieri politice. Narativul Rusia atacă, NATO ne apără a înlocuit fundamentele politice și diplomatice ce asigurau securitatea pe continent. Dar el este mai mult propagandă, astăzi nimeni nu mai face trimiteri la securitatea colectivă, ci la apărare colectivă, deși devine evident că apărarea este în primul rând o problemă a fiecăruia, abia apoi devine colectivă. Într-un fel, după ce a așezat carul înaintea boilor, parcă pentru a sublinia că totul este anapoda, Europa constată că e dificil să mai schimbe ordinea lucrurilor. Poziția Rusiei față de lărgirea Alianței Nord-Atlantice a fost aceeași de la început și a constat în recunoașterea dreptului fiecărui stat de a alege cum își construiește securitatea proprie. În același timp, ea a subliniat că extinderea NATO este o gravă eroare cu consecințe pentru viitor, iar liderii politici ar trebui să și le asume. Erau doar declarații politice, neurmate de gesturi concrete. Cam un deceniu Rusia nu a reacționat decât prin declarații, ceea ce a fost interpretat drept slăbiciune. Ulterior, a invocat în monologul său politic principiul recunoscut internațional al indivizibilității securității, conform căruia securitatea unui stat nu se poate construi pe seama altuia. A fost monolog, pentru că nu a existat niciun dialog pe această temă între foștii parteneri. Treptat, confruntarea s-a concentrat în Ucraina, iar reacțiile Rusiei au început să capete duritate.

Lovitura de stat de la Kiev din 2014 a pus punct epocii pline de așteptări. Aceiași lideri politici ruși care au promovat colaborarea s-au convins că Occidentul nu renunțase în realitate la scopurile Războiului Rece – eliminarea progresivă a statului lor din relațiile de putere globale, proces în care destrămarea fostului imperiu sovietic a fost doar o etapă. Au început pregătirile pentru marea confruntare. Paradigma propagandistică occidentală folosită pentru ceea ce a urmat nu lăsa loc îndoielilor. Ea se exprima cartezian în câteva cuvinte: în Ucraina se confruntă forțele pro-occidentale, progresiste, cu cele anti-democratice. Nu existau formule de mijloc, argumentele Rusiei nu aveau niciun efect. Într-un spațiu al Europei în care Occidentul trasa tot mai multe linii roșii, Moscova a susținut mereu că transformarea fostei republici sovietice într-o anti-Rusie este linia ei roșie, la care nu va renunța. Acolo sunt în pericol milioane de civili doar pentru că sunt ruși. Pentru apărarea lor a intervenit ea, iar Occidentul a acuzat-o că a încălcat ordinea internațională, aceeași ordine care nu a contat câtuși de puțin când Statele Unite au invadat Irakul, fabricând motivele într-o eprubetă, Occidentul a bombardat ce mai rămăsese din Iugoslavia, a patronat distrugerea Libiei, continuă să opereze în Siria și se uită printre degete la ceea ce li se întâmplă nevinovaților din Fâșia Gaza, prinși între două tabere. Nicăieri în acele zone nu locuiesc co-etnici ai Occidentului. În tot acest timp, Moscova nu s-a opus lărgirii UE, pe care o considera șansă pentru dezvoltare. Are aceeași poziție și astăzi, chiar dacă organizația europeană își mărește bugetele militare, își reconfigurează strategiile și se implică compact în războiul din Ucraina.

Europa își intensifică participarea fără ca pe continent să mai funcționeze reglementările asumate prin tratate. Se află acum în fața amenințării pe care a generat-o timp de aproximativ două decenii. Probabil, liderii europeni nu au crezut că se va ajunge aici și doar invocarea triumfalistă a unei iluzii a puterii va fi suficientă, ca la poker. Președintele Vladimir Putin a declarat de multe ori că Rusia nu intenționează să atace vreun stat membru NATO și că în Occident se folosește acest motiv doar pentru a manipula populația și a justifica politica de putere. În urmă cu peste doi ani, când și-a lansat propunerile de securitate, Moscova nu a avut în vedere desființarea NATO, ci revenirea pe aliniamentele care au permis dialogul. Secretarul General al NATO – director de bancă peste câteva luni – a declarat că Europa trebuie să plătească pentru vecinătatea cu Rusia. A confirmat, astfel, că Alianța Nord-Atlantică și-a dorit aceste noi frontiere, dar fortificate.

În anul 2007, UE a adoptat Tratatul de la Lisabona prin care se amendau documentele de funcționare a organizației pentru viitor. Mulți susțineau că, astfel, organizația europeană își propune să devină centru de putere credibil al lumii, competitor economic redutabil printre ceilalți coloși economici globali. Se vorbea chiar și despre perspectiva constituirii unei armate europene, pe măsura potențialului economic. După aproximativ două decenii, ea nu mai constituie un concurent economic pentru SUA, iar ca centru de putere a devenit dependentă de acestea. Funcționează o spirală originală a suveranității. Statele naționale europene își transferă atribute ale suveranității către UE, aceasta, la rându-i, către SUA, prin intermediul NATO, fără ca poporul suveran să mai poată face ceva. De altfel, noua achiziție a democrației europene este ca poporul, suveran prin Constituții, să se exprime deschis doar în cele câteva ore cât se desfășoară votul. Se vorbește și acum despre o posibilă armată europeană, dar ca formulă de avarie. Europa se află în situația în care trebuie să-și transforme potențialul în resurse, resursele să devină mijloace de război adaptate la realitățile care i se dezvăluie acum în Ucraina, apoi să fie operaționalizate. Pentru acest complicat proces are nevoie de timp și eforturi intense, constante.

În anul 2004, România a fost admisă în NATO după demersuri insistente. Momentul marcat atunci cu îmbrățișări călduroase a fost sărbătorit nu demult prin cuvenitul jubileu. Nimeni nu știe câți români și-au dorit cu adevărat o altă angajare militară, chiar dacă îi așteptau pe americani, cum spune propaganda, ce avea grijă să bătătorească doar avantajele. Cu siguranță, majoritatea cetățenilor români a crezut că așa vom fi scutiți de turbulențe și viața va deveni mai liniștită. În dezbaterile publice nici măcar nu se sugera că ar putea exista și altfel de consecințe. În entuziasmul generalizat, atmosfera aducea cu cea dintr-o galerie sportivă care aplaudă alt club, nimic grav. Efectele geopolitice ale extinderii spațiului strategic al celei mai mari alianțe, ce devenea și mai mare, au fost prezentate doar în culorile care dădeau bine, ignorându-se detaliul că nici chiar în cazul galeriilor lucrurile nu sunt atât de simple. Președinte al României era același care-și pusese semnătura pe Carta de la Paris, unde nu se făceau referiri la echilibre și dezechilibre strategice, ci doar la valori acceptate și accesibile tuturor. Propagandiști care ani de zile au inventariat avantajele păcii în cadrul unei alianțe nemaintâlnite în istorie ne vorbesc acum, cu aceleași priviri fixe, despre război, despre sacrificii și prețuri ce trebuie plătite, fără să fie clar pentru ce. După prosperitatea afișată și pentru că sunt siguri că nu vor ajunge pe câmpurile de luptă, știu perfect că nu ei vor fi obligați să plătească.

România a început să fie individualizată ostil în mass-media și discursul politic din Rusia nu după aderarea la NATO, ci după instalarea la Deveselu a elementelor scutului american antirachetă, urmat rapid de baze militare, infrastructură și activități ale Alianței Nord-Atlantice pe teritoriul ei. Propaganda rusă consideră că acum statul român nu este doar neprieten, ci inamic, și enumeră argumente: spațiul aerian românesc ar fi folosit pentru lovituri asupra unor obiective din Rusia, prin teritoriul românesc tranzitează mare parte din tehnica militară oferită Ucrainei, mercenari din România ar lupta în armata ucraineană, avioanele F-16, care vor fi livrate forțelor aeriene ale vecinului nostru, vor staționa în România și Polonia, pentru a fi scoase de sub lovituri, după ce vor executa misiuni de luptă împotriva rușilor. De o vreme, președintele nostru declară că România sprijină din plin efortul de război al Ucrainei, dar cetățeanul contribuabil nu știe mai nimic, bănuiește. În realitate, participarea statului român, alături de întregul Occident, la tragedia din Ucraina nu este contribuție la apărarea vecinului nostru, ci complicitate la depopularea și distrugerea lui profundă. Ucraina nu va mai fi ce a fost, se insistă pe magia victoriei, contrazisă de realitatea câmpului de luptă, doar pentru a se continua proxi-războiul. Raționamente geopolitice elementare ne sugerează că securitatea României ar fi fost mai reală, iar interesele ei naționale mai eficient promovate în vecinătatea unui stat ucrainean independent, stabil și previzibil, decât în proximitatea unui spațiu ce promite haos și instabilitate mulți ani de acum încolo.

Spre deosebire de celelalte state din Frontul de Est, România se află într-o poziție mult mai complicată. Ea se învecinează cu Republica Moldova, țară pe care până mai ieri politicienii noștri o considerau al doilea stat românesc, ceea ce le aducea capital patriotic. Politicul de acolo depune toate eforturile pentru ca țara să nu devină victimă colaterală într-un război dus între coloși, în comparație cu ea. Peste Prut locuiesc un milion de cetățeni români, care pot deveni ostateci ai violenței, iar România nu ar putea rămâne indiferentă. Ironia istoriei este că, pentru a-i proteja, statul român ar fi nevoit să invoce motivații asemănătoare celor folosite de ruși în sprijinul co-etnicilor lor și, oricum le-ar colora în valori europene, tot apărarea românilor ar însemna. Greu de spus dacă o va face ca stat membru al Alianței Nord-Atlantice, împreună cu aceasta, cu toate posibilele consecințe ori independent, în urma unei decizii suverane, dar este circumstanța ei specifică ce o apropie de război.

În 1968 statul român s-a opus intervenției trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia. A fost un moment care a demonstrat dreptul suveran de a hotărî în problemele importante, o afirmare explicită a suveranității și independenței. Pentru a-și augmenta acest drept, și-a mărit, apoi, efectivele forțelor armate și a adoptat doctrina războiului întregului popor, ce presupunea pregătirea teritoriului, populației și economiei pentru apărare. Geopolitica glumește uneori; atunci am cumpărat tunuri de la nord-coreeni, acum o vom face de la frații lor, sud-coreeni. Dacă independența și suveranitatea României au fost în pericol real este altă temă, dar în 1990 Armata României încă avea în compunere pentru susținerea lor cam zece divizii, mecanizate și de tancuri, brigăzi de vânători de munte, două divizii de apărare antiaeriană și forțe navale. Populația, economia și infrastructura teritoriului se pregăteau pentru respingerea unei agresiuni. Operațiile militare s-ar fi desfășurat pe teritoriul național până la eliberarea sa definitivă. Desigur, populația se confrunta cu alte dificultăți, existau unități incomplete, militarii erau folosiți în agricultură, mine și construcții, dar existau și planuri pentru compensarea punctelor slabe. Nu cred că vom ști cu adevărat dacă acele realități militare ale României au împiedicat o agresiune, dar ele au constituit arma noastră nucleară pentru descurajare. Rezistența ar fi provocat cu siguranță complicații internaționale, ceea ce se și urmărea, în realitate.

Astăzi, când se pregătește alt jubileu, 75 de ani de la înființarea NATO, iar românii își pun speranțele în Articolul V, armata lor este compusă din două divizii de infanterie, câteva zeci de avioane și, aproximativ aceleași forțe navale de altădată, dar mai uzate cu treizeci de ani. Este suficientă pentru a prezenta onoruri prin cimitire unora care, în viață, n-au dat două parale pe valorile ei profunde. Despre cinste, responsabilități și datorie vorbesc indivizi cu impresionante performanțe penale. În România a apărut deja acea elită proprie coloniilor din secolul al XIX-lea, dar ele nu aveau constituții proprii. Rezerva de personal este împrăștiată, îmbătrânită și cu gustul amar al umilirii publice. Alianța Nord-Atlantică începe să se scufunde în mocirla politicianismului de pe malurile Dâmboviței. Nu cred că există o depreciere mai simbolică decât ideea ca secretar general să-i fie un politician care știe despre armată doar cum se cos nasturi la veston, după propria-i mărturisire. În epoca euroatlantică a statului român a exercitat funcția de comandant al forțelor sale armate și nu a rostit vreodată un cuvânt în public în sprijinul problemelor reale ale subordonaților săi. Înainte, predecesorul său i-a mințit, lăcrimând și continuând să se îngrijească de buzunarele proprii. Dacă va intra ori nu Armata României în războiul de lângă noi, vom vedea, deocamdată își pregătește ranițele pentru Orientul Mijlociu, alt război pentru care s-a dat ordin că este al nostru.

 *   *

*

În Orientul Mijlociu s-a trecut Rubiconul. Pentru prima dată, Iranul a lovit Israelul de pe teritoriul său, ca răspuns la bombardarea clădirii consulatului de la Damasc de către forțele aeriene israeliene. Putem bănui că premierul israelian a ordonat bombardamentul pentru a provoca reacția iraniană și a abate, astfel, atenția de la ceea ce se întâmplă în Fâșia Gaza, oricum lucrătura s-a petrecut. Iranul a folosit drone, rachete balistice și câteva rachete hipersonice. Pentru respingerea lor au participat și forțe din SUA, Marea Britanie și Iordania. S-au atins toate obiectivele planificate, s-a transmis de la Teheran, efectele au fost minore, s-a răspuns de la Ierusalim, țintele aeriene au fost doborâte. Se pare că printre obiectivele atinse a fost baza militară care apără centrul nuclear israelian din deșert, pentru că imediat alte rachete lansate din Israel au lovit în proximitatea celui similar iranian. Bolovanul a început să se rostogolească. Lumea este îngrijorată, Occidentul a condamnat conducerea iraniană, ignorând episodul consulatului, dar a cerut celei israeliene calm.

În ce măsură planificatorii militari iranieni au obținut ce și-au propus știu, probabil, puține persoane, dar operația aeriană ordonată de la Teheran a clintit mitul apărării inexpugnabile a Israelului. De asemenea, în confruntarea înalt tehnologizată din aer, Iranul a obținut ceea ce și-a dorit mereu, dar nu a putut: i s-au dezvăluit dispozitive de luptă și caracteristici tehnico-tactice, i s-au devoalat frecvențe până mai ieri necunoscute, puncte tari și puncte slabe ale sistemului israelian antiaerian și antirachetă, și-a verificat în operație fiabilitatea tacticilor de străpungere a apărării, a identificat viitoare direcții de atac etc. Totul este abia la început, statele-majore învață lecții și se pregătesc pentru viitor. Cu tot avansul său tehnologic și cu tot sprijinul din partea SUA, Israelul își asumă mari riscuri, confruntându-se direct cu un stat cu o populație unitară ce se apropie de 90 de milioane de locuitori, o suprafață imensă și situat în proximitatea unor importante căi de comunicație, bogat în resurse necesare întregii lumi, cu o economie dezvoltată, o industrie de război modernă, o armată cu experiența sa specifică și aliați apropiați ori îndepărtați. Slăbiciunile forțelor terestre israeliene s-au relevat neașteptat în confruntarea interminabilă cu câteva mii de teroriști, incomparabil mai slab înzestrați, blocați din toate părțile, dar folosindu-și atuurile. Se profilează un război cu multe complicații internaționale de care sunt conștienți toți.