S-a scris cam totul despre Covid 19 care a impus pandemia. Ba că este creație de laborator, ba că vine de la liliecii trăitori prin China dintotdeauna. Ba că-l omoară vara ce va veni, ba că nu, îl va slăbi doar. Ba că cine supraviețuiește devine imun, ba că-l așteaptă și ne așteaptă seria următoare, ba că dispare, ba că vom trăi cu el cât hăul și tot așa, ba chinezii, ba americanii. Vaccinurile vor apărea mai spre toamnă, medicamentele la fel. Infectații mor, dar se și vindecă fără să fie prea clar cum, în urma unor tratamente sau pe cale naturală, fiindcă așa a vrut divinitatea. Informațional, se procedează după regulile comune ale dezinformării pornite de la un fapt real. Suficient pentru a alimenta teoriile conspiraționiste, deocamdată, până apar alte teme, dar mai ales înspăimântător pentru viitor. Relativismul practicat public poate profila deschideri pentru strategii sinistre. Nu există coincidențe. Încă nu realizăm grozăvenia armei nediscriminatorii ce tocmai se experimentează în poligonul numit Pământ.

În ceața informațională, răvășeala economică, socială și dezordinea motivate de virus strălucesc neașteptat performanțele statisticii. Statistica ne spune fără dubii, la orice oră, cu o precizie de până la individ câte persoane s-au infectat, câte sunt izolate sau internate, câte s-au externat vindecate, dar mai ales câte au murit, pe leaturi, sexe, profesii, zone geografice etc. Din cel mai informatizat colțișor al lumii și până în sălbăticii, statistica demonstrează calități uluitoare. După ce se vor liniști lucrurile, poate că tot ea ne va spune cu aceeași precizie câte dintre decese au fost provocate de virusul incriminat și câte de alte infecții, de boli netratate ori de tratamente întrerupte brutal pentru că nu intrau în scenariu. Vor ieși unii din prim planul macabru, dar unde le-a plăcut, alții vor ocupa locurile eliberate. Dar sperietoarea nu mai poate fi folosită, prea multe efecte pentru psihologia colectivă, ar fi răsturnat tot ce știm despre om, inteligența și potențialul său. Începe ieșirea din blocaj, relaxarea, cum ni se spune amăgitor. Nu este prea clar ce va urma, dar și procesul invers va dura, va fi însoțit de dubii și spaime, mult balast informațional din vremea pandemiei va dispărea, altul va apărea. Lumea va fi dominată de eliminarea disfuncționalităților la fel cum s-a întâmplat și când le-a instituit.

Oportunitățile apărute în aceste luni și în cele ce vor urma nu vor fi pierdute de geopolitică. A mai existat un moment oarecum asemănător în istoria recentă. Acesta a fost tragedia de la New York din 11 septembrie 2001. Șocul psihologic mondial provocat a fost folosit atunci pentru evoluții geopolitice și desfășurări de forțe ce nu ar fi fost posibile în condiții normale de pace. Nu ni s-a explicat niciodată de ce Osama bin Laden, al cărui ascunziș, în care se afla cam singur, era demult cunoscut, a fost ucis într-un macabru spectacol de abator urmărit la televizor, în loc să fie deferit justiției. Astăzi motivul luptei antiteroriste este folosit peste tot unde este util, după o spirală inedită a relațiilor de putere, terorismul s-a generalizat, iar 11.9 mai are semnificații doar pentru familiile celor care au avut de suferit nemijlocit. În aproximativ două decenii, lumea campaniei globale antiteroriste s-a cam autoorganizat după modelul teroristul lor – teroristul nostru.

Pe timpul pandemiei nu s-au produs mișcări geopolitice evidente, care să determine dinamizarea ordinii mondiale, dar unele, acoperite de psihoza virusului, s-au întâmplat, totuși, și sugerează evoluții interesante. Așadar:

1. Înainte de a se declara starea de pandemie, SUA au încheiat un acord cu talibanii din Afganistan pentru retragerea trupelor, acum au apărut informații că vor începe discuțiile și cu oficiali irakieni pentru a stabili calendarul retragerii din Irak. Dacă toate trupele vor părăsi teatrul sau va mai rămâne ceva pe acolo vom vedea, dar intențiile sunt evidente: SUA se dezangajează din conflicte vechi de decenii. Militarii americani au fost însoțiți la vremea lor de zeci de mii de soldați ai altor state care vor părăsi și ei zona. Suntem și acum plini de mândrie că batalioane române au trecut Hindukușii, la mii de kilometri de Carpați.

La invazia Irakului a participat o alianță de aproape o sută de state – coaliția bunăvoinței – cum a denumit-o orgolios inițiatorul ei, pentru a arăta până unde poate ajunge obediența. Chiar dacă Irakul se afla după un deceniu de război cu Iranul și după un alt deceniu de sancțiuni dure, inclusiv militare, pentru aventura liderilor săi în Kuweit, a picat bine o operație multinațională. În documentele Administrației Bush jr. sunt contabilizate cele aproape o sută de state (propagandistic, a sunat excelent) care au participat demonstrativ la o agresiune și au generat un precedent extrem de periculos în relațiile internaționale post-bipolaritate.

Teritoriul pe care este organizat statul Afganistan se va transforma într-un spațiu al simbolurilor, dacă nu cumva este așa din vremea lui Alexandru Macedon. Ca o ironie a sorții, organizarea lui a fost o găselniță a britanicilor pentru a crea un tampon între Imperiul Țarist și diamantul coroanei lor – India. Un amestec de teritorii, etnii și confesii cu îndelungate perioade de ostilitate între ele. Britanicii au conceput construcția pentru a o lua sub control, dar n-au reușit. A fost cam prima dată când un teritoriu a fost eliberat prin acțiuni teroriste. Din acel spațiu a început destrămarea multor imperii. Ultimul a fost cel sovietic, împotriva căruia au luptat talibanii înarmați cu arme oferite de Occident. S-a scris mult despre acest lucru atunci, s-a afirmat cu satisfacție că victoria a fost datorată acelor arme, dar s-a scris cu timiditate și doar pe alocuri că planul strategic și finanțarea au fost chinezești.

În lunile ce vor urma, aceiași talibani vor supraveghea retragerea altor trupe străine din țara lor. Dar acum va fi vorba despre elita războinică a unei părți de lume ce se considera îndreptățită să o controleze pe toată. Locul perfect era acolo, în inima heartlandului. În public nu au apărut cifre oficiale despre efectivele luptătoare ale talibanilor, dar cele avansate cu diferite ocazii aruncă în aer tot ce spune teoria militară despre efective, rapoarte de forțe și potențiale. Au fost câteva sute de luptători înarmați și pregătiți pentru războiul de guerillă care acționau, de regulă, după trecerea iernii.

Pentru a salva cât de cât strălucirea blazoanelor șifonate este optimist să credem că talibanii au fost superiori numeric timp de două decenii zecilor de mii de militari ocupanți și nu au luptat cu armele moștenite de la părinți și bunici pentru a aduce altă superputere la masa tratativelor. Deocamdată, nu știm cine i-a finanțat și înarmat, dar probabil că acolo unde se iau deciziile, se știe. Pakistanul, ale cărui teritorii nordice sunt tradițional considerate bază pentru talibani, este un vechi partener al Chinei. Oricum, performanța generalului vietnamez Giap din istoria modernă rămâne încă neegalată. El și-a condus armata la victorii în războaiele cu trei mari puteri militare ale lumii. Ar fi prea simplu ca situația să fie analizată dihotomic, victorie vs. înfrângere. S-ar ajunge la concluzii absolut nerealiste, de periferie, folositoare doar propagandei. Mai curând asistăm la o etapă a proiectului America first, adică o orientare către alte obiective și o redirecționare de fonduri.

Guvernul de la Kabul nu a participat la negocierile americano-talibane. Acest detaliu sugerează cine este considerat cu adevărat important în viitoarele evoluții. Mai mult, oficialilor afgani li s-au impus anumite prevederi pe care ei le respinseseră, invocând același vechi principiu că nu negociază cu teroriștii. Nu s-a uscat bine cerneala de pe document și talibanii au trecut la ceea ce știu mai bine, în ciuda avertismentelor SUA că s-ar putea întoarce. După ce trupele sovietice s-au retras din Afganistan, guvernul sprijinit de ele a mai rezistat aproximativ doi ani. Rămâne de văzut ce se va întâmpla acum. Se pare că soluția acceptată de modelatorii relațiilor de putere pentru acea zonă este menținerea instabilității folosind resurse locale, mai ales că toate circumstanțele sociale sunt favorabile.

Irakul se află într-o situație mai complicată. Este un important producător de petrol, deci nu poate fi lăsat la voia întâmplării, dar acest specific îi face și mai dificilă atenuarea dependențelor. Guvernul se confruntă cu provocări mai puțin întâlnite în istoria recentă a statului. Societatea este răvășită după decenii de război, inclusiv împotriva teroriștilor inexistenți până la invazia de-acum vreo două decenii. Autoritățile centrale sunt supuse unor presiuni regionale etnice, religioase și sociale, destabilizatoare pentru întreaga zonă. Se pare că acest model va fi aplicat și pe teritoriul Siriei. Orientul Mijlociu însuși devine mai exploziv pe zi ce trece. Influența Iranului crește, kurzii aflați în zone bogate în hidrocarburi sunt, practic, autonomi și puternic sprijiniți de SUA, terorismul nu a fost eliminat, ci a revenit la tradiția sa celulară, după episodul Stat Islamic. În aceste condiții, viitoarele discuții americano-irakiene vor semăna mai curând cu o revizuire a costurilor, decât cu un calendar al retragerii. Nu vor renunța, pur și simplu, SUA la zecile de miliarde cheltuite până acum în regiune pentru a o destabiliza și a-și oferi forțele proprii ca soluție pentru stabilizare.

În întregul Orient Mijlociu se modifică realitățile militare, dar și regiunile învecinate trec prin procese asemănătoare. În același timp, continuă conflicte inițiate cu ani în urmă. Așadar, există suficiente repere care să indice că după relativul imobilism pandemic se va dinamiza violența armată. Fenomenul se va manifesta mai ales sub forma războaielor hibride și a războaielor prin intermediari. O asemenea evoluție nu este exclusă nici în spațiul ex-sovietic, pentru a ține Rusia departe de alte jocuri geopolitice. După mulți ani, reapare și amenințarea conflictelor interstatale în care să fie implicate forțe ale statelor arabe, Iranului, Turciei, SUA și Israelului. Ceva mai departe, dar în aceeași logică a geopoliticii, sunt posibile episoade fierbinți în subcontinentul indian, regiunea puterilor nucleare.

2. Coronavirusul a lovit puternic SUA, așa cum a făcut cu atâtea alte state, mai mult ori mai puțin dezvoltate. Efectul s-a văzut în dureroase disfuncționalități ale societății. La fel ca peste tot, economia și finanțele americane susțin teste de supraviețuire. Consecințele pandemiei se manifestă într-un decisiv an electoral, ca urmare s-au transformat în instrument util al luptei politice, deopotrivă pentru putere și opoziție. La fel ca peste tot în lume, instituția numită stat și-a relevat vulnerabilități nebănuite. SUA sunt țara în care de decenii ni se toarnă cu pâlnia ideea că statul este perfect, că s-ar cam identifica cu democrația, că aceasta găsește întotdeauna soluțiile potrivite pentru orice situație, că așa ar trebui să fie cam peste tot, iar cine are alte viziuni să fie ajutat, eventual cu eforturi multinaționale. Dar se întâmplă și altfel.

În vremurile antepandemice realitatea politică a marelui nostru aliat tocmai oferise lumii un model eficient de stat paralel care, desigur, știe mai bine ce e bine pentru popor, cam ca pe la noi. Ani de zile acesta a hărțuit valorile democrației, a impus alte priorități conducerii alese a statului și încă nu se știe cum se va termina totul. De asemenea, tot acolo ni s-au etalat și modalități, nici măcar subtile, de folosire selectivă a corupției în politica internă și geopolitică. În același timp, discursul oficial declară corupția amenințare pentru orice societate democratică și o realitate specifică mai curând autoritarismelor.

Vremurile pandemice au impus măsuri dureroase, dar au creat și o situație dificilă unică, în felul ei, pentru uniunea americană. În exercițiul politic intern au apărut dezacorduri între executivul central și autoritățile statelor componente ale uniunii pe tema soluțiilor pentru ieșirea din situație. Mulți membri ai uniunii și-au amintit de granițe și de autoritate în interiorul acestora. S-a profilat o polarizare specifică, state democrate – state republicane. În ce măsură gruparea este doar electorală și va dispărea după alegeri, vom vedea în viitorul apropiat. Dar ne amintim că procesul de disoluție a statului sovietic – apărut tot în urma unui război civil – ori a federației iugoslave a început după un scenariu asemănător. În momente economice și sociale dificile au apărut dezacorduri între centru și subiecții federațiilor, aceștia realizând că pot ieși mai ușor din criză de unul singur.

Ca întotdeauna și cam ca toate statele care în situații dificile își doresc strângerea rândurilor, SUA au recurs la soluția dușmanului dinafară, mai ales că virusul invizibil i l-a oferit. Acesta este China. Propaganda pune, deja, pe seama Chinei disfuncționalitățile interne. După scenariul folosit cândva pentru URSS, apoi pentru Rusia au trecut la construirea imaginii noului inamic, amenințări, sancțiuni, interdicții, presiuni, diabolizări etc. Pe fondul unui intens război informațional acuzațiile au, pe zi ce trece, tot mai puține lucruri comune cu pandemia, dar pregătesc psihologic opinia publică și pentru altele. Curând, efectele le vor simți rapid și partenerii Chinei. În tribunale din SUA s-au deschis mii de procese individuale, prin care se cer despăgubiri pentru daunele produse de coronavirusul de sorginte chineză, după cum a stabilit președintele. Nu e dificil să ghicim cum vor suna hotărârile instanțelor americane, ce goană va începe prin întreaga lume după bunurile statului chinez și câte momente delicate vor crea. Dar eventuala anulare a imensei datorii financiare a SUA față de China este o motivație concretă ce merită acțiuni pe termen lung.

Vremurile postpandemice vor fi dominate de intensificarea progresivă a atitudinii antichineze, chiar dacă se vor schimba administrațiile la Washington. Zarurile au fost aruncate acum, dar procesul geopolitic va dura decenii. Pentru a face și din China inamic public, Statele Unite vor avea nevoie de un puternic și neechivoc sprijin din partea tuturor aliaților și partenerilor pe unde China este prezentă economic și financiar. Dar mulți dintre ei au legături strânse cu candidatul la viitorul statut de inamic și desigur vor avea poziții proprii. Așa s-a întâmplat și în cazul Rusiei, unde există, dsigur, poziții comune, dar dacă intri în detalii…Prezența economică și financiară a acesteia în lume este departe de cea a Chinei și totuși SUA nu au reușit să o izoleze așa cum își propuseseră cu ceva ani în urmă, între sancțiunile americane și cele ale altor state sunt diferențe pentru că și interesele sunt diferite. Sancțiunile nu au avut alt efect decât să dinamizeze geopolitica Rusiei și să-i crească influența în lume. Nu este clar cum vor gestiona SUA relațiile cu doi inamici publici ostili, dar nu este prima dată când un jucător se angajează într-o partidă geopolitică nouă fără să o fi terminat pe cea veche. Atât China, cât și Rusia, fiecare în felul ei, dispun de potențiale distructive comparabile cu ale inamicului comun, dacă și ele își vor propune să răspundă proporțional.

Deocamdată, se poate observa că SUA sunt pe cale să adopte o strategie neobișnuită pentru ele. În cele două războaie mondiale au intervenit în Europa când toate puterile continentale erau devastate economic și financiar, iar profitul era asigurat pentru decenii, în Războiul Rece au luat inițiativa după ce au obținut sprijinul tacit al Chinei, pentru care tovarășul ideologic devenise obstacol geopolitic. În perioada ce a urmat au preferat să acționeze prin intermediari, intervenind direct doar dacă nu au existat riscuri reale evidente. În rest a fost propagandă. Acum își propun să devină vârf de lance într-o confruntare cu două superputeri, între care nu există interese divergente, cel puțin în viitorul mediu, sunt într-o etapă ascendentă a creșterii potențialelor, demonstrează pragmatism și ele sunt cele care obligă SUA și aliații la împovărătoare cheltuieli militare. Oricum, la noua chemare a SUA aliații răspund fără prea mare entuziasm, actorii încă descifrează scenariul, dar lumea se îndreaptă deja către o polarizare ce se modelează după principiul virusul lor – virusul nostru, cum s-a petrecut în planetarul război antiterorist.

3. China a fost statul care a câștigat cel mai mult de pe urma procesului de globalizare inițiat de Occident. Globalizarea i-a adus înalte tehnologii și investiții în curtea proprie, finanțe, dar mai ales know–how, într-un cuvânt – dezvoltare rapidă. Toate acestea au fost implementate într-un spațiu cu o străveche civilizație, tradiții statale milenare, generator, dar și specific asimilator al noului. În doar câteva decenii, pornind de la statutul de atelier rentabil al globului, China comunistă a devenit locomotiva economică a lumii folosind energia universului capitalist. A fost o strategie inspirată de artele marțiale chineze, unde ești potențat cu forța adversarului. Astăzi are relații economice și financiare speciale cu toate statele lumii, iar în Occidentul dezvoltat este prezentă cam tot atât cât este acesta în China.

Ascensiunea ei geopolitică a început odată cu turneul echipei de ping-pong în SUA, cu decenii în urmă, și s-a intensificat prin globalizare. Dintr-o putere concentrată istoric spre armonia internă și proximitatea imediată a devenit superputere globală, fără o dimensiune militară deosebită, deocamdată. Profitul cu orice preț, ca obiectiv obsesiv al capitalului din lumea dezvoltată, a scos China din comportamentul său tradițional și a adus-o în poziția geopolitică de astăzi. Tot așa cum extinderea infrastructurii militare a SUA spre granițele sale a ostilizat Rusia. Dacă se doresc analize serioase despre procesele geopolitice din lume, China este premisa de la care ar trebui să se înceapă cam în tot ceea ce se va întâmpla. Globalizarea, ca proces mondial, este trecută în fundalul scenei nu din motive de coronavirus, ci pentru că Occidentul a realizat câte surse de putere i-a oferit Chinei, nu mai are cum să și le retragă și nici nu știe ce-i de făcut. De aceea, viitoarele amenințări pentru securitatea lumii vor fi generate nu de superputeri, ci de modul în care va urmări capitalul să-și sporească profitul în noile condiții, iar pandemia a cam încurcat socotelile. Dar cam acesta a fost rolul capitalului în cazul tuturor războaielor mari.

O confruntre majoră chino-americană va fi mult mai periculoasă pentru stabilitatea lumii decât clasicul Război Rece. Bipolaritatea a fost o încleștare între două modele politice, economice și sociale ireconciliabile. Această caracteristică a dispărut, iar ireconciliabile au rămas doar interesele. China nu-și promovează ideologia în lume, a renunțat la acest vector efemer, care până la urmă ar fi dus la o paralizie a geopoliticii, cum s-a mai întâmplat, dar și-a adaptat perfect comportamentul la economia liberă generalizată și la specificul circulației banului în aceste condiții. De asemenea, și-a construit un sistem de conducere politică ce-i permite să-și stabilească obiective pe termen lung și, mai ales, să gestioneze atingerea lor. O confruntare cu China nu va fi una rece, dar nici fierbinte, ci mai curând un război global al dizarmoniilor, se va desfășura pe un teatru de operații delimitat de profit, cunoscut de toți actorii și va fi unul asimetric, cel puțin într-o fază inițială. Vor fi învingători și învinși, victime colaterale, pierderi provocate de focul amic, dezordine economică și financiară cu efecte sociale dureroase. În acest joc geopolitic, Pacificul de Sud, ca simbol al rivalității militare americano-chineze, va fi doar un subteatru.

China nu dispune de potențialul nuclear al SUA pentru a invoca perspectiva distrugerii nucleare reciproce, dar are suficiente asemenea arme încât să descurajeze eventuale lovituri împotriva teritoriului său. De asemenea, produce tot ceea ce se cheamă înaltă tehnologie în domeniul militar, dar doar recent a început să-și mărească substanțial bugetul militar. Împreună cu SUA, Rusia și India, face parte din acel club al lumii capabil să lovească obiective cosmice. China nu poate amenința SUA cu distrugerea totală, dar probabil că nu este departe. Nu întâmplător oficiali americani insistă pentru includerea ei în tratativele pentru reducerea armelor nucleare strategice, pe care până acum le-au purtat doar cu Rusia.

Un război convențional cu China ar fi prea mult pentru SUA, mai ales dacă acestea vor fi nevoite să acționeze terestru. SUA nu vor implica propriile trupe terestre într-un teatru care nu și-a erodat potențialul beligen de apărare, iar fără operații terestre nu-și vor atinge scopurile. Pentru distrugerea potențialului economic chinez din aer, cum au procedat în Serbia, nu au resurse. Dar, ceea ce este cel mai important, China nu este Irak sau Serbia, unde zeci de state s-au călcat pe bătături în jurul SUA și s-au jucat de-a războiul doar pentru a intra în grațiile mărimilor. Confruntarea va fi asimetrică pentru că SUA au arme, dar dolarul este prizonierul Băncii Naționale chineze și nu va ieși curând din captivitate. Desigur, China ar fi cea mai interesată în menținerea puterii dolarului, dar în situații dificile își va asuma riscurile și atunci întreaga lume va suferi. Nu întâmplător, tot mai multe state renunță la dolar și cumpără aur, deși vigilența este concentrată pe Rusia.

Occidentul a instituit un embargou al armelor împotriva Chinei cu peste trei decenii în urmă. De atunci, statul chinez a investit în dezvoltare și în înalte tehnologii, care până la urmă în mod firesc i-au permis să producă arme performante. Astfel, ea nu a cumpărat arme, ci le-a produs, și din ce în ce mai performante. A achiziționat tehnică militară de ultimă generație din Rusia doar pentru a nu fi surprinsă și, probabil, pentru a ști, indirect, ce se întâmplă în această lume specifică. Recent, Pentagonul a anunțat că va renunța la două dintre cele nouă portavioane de care dispune. Până nu demult strategii americani susțineau că numărul optim de portavioane pentru ei ar fi de 11. Desigur, reducerea înseamnă că se va acorda prioritate altor categorii de nave, se vor modifica tacticile de întrebuințare a grupărilor navale și se vor genera premise pentru a se reduce eventuale pierderi. Dar ar mai putea însemna ceva. În înzestrarea armatei chineze, ca și a celei ruse, de altfel, au intrat rachete anti-navă bănuite a fi extrem de performante împotriva portavioanelor. Un eventual duel între rachete și navele de luptă grele ar face extrem de costisitoare confruntarea. Oceanul Pacific va fi spațiul confruntării geopolitice SUA – China, iar portavioanele au un rol important acolo. S-ar putea ca tocmai existența acelor rachete instalate pe uscatul continental și insular chinez să fi determinat schimbările, cu efecte pe oceanul planetar, din forțele navale americane.

Pandemia încă nu s-a terminat, lumea iese progresiv din blocaj, dar informațional este încă dominată de ea. Cu toate acestea se prefigurează dinamici interesante în lume. Diabolizarea Chinei a fost inițiată. Viitoarea spirală a confruntării chino-americane este încă în faza declarațiilor belicoase, nu este prea clar cum se va desfășura, dar deja a crescut peste noapte importanța geopolitică a Indiei, Pakistanului, Vietnamului, Iranului, Turciei, fără ca ele să întreprindă altceva decât până acum. Sunt balize pentru furtună în ape adânci. Rusia, inamicul public încă în serviciu, nu poate fi acuzată de nimic nou, iar propaganda a intrat în regim de avarie.

*

*        *

Prin vremurile întunecate, când bătrânii deveneau o povară, erau trimiși în pădure. Era o soluție pentru problemele de natură socială ale acelor timpuri. Putem bănui că și atunci, la despărțire, li se spunea cât sunt de iubiți și poate că, într-adevăr, noua destinație le oferea o șansă care în familie nu mai exista. Universul basmelor fraților Grimm este plin de personaje ale pădurilor, toate bătrâne, Scufița Roșie duce mâncare bunicii în pădure. Dar și în poveștile românești există. Probabil obiceiul era prea urât pentru a fi prins în cronici.

La noi, lume civilizată, de altfel, pentru că păduri nu prea mai există, capii familiei au întors-o. Au stabilit la 65 de ani vârsta la care omul devine bătrân, deci vulnerabil, și posibil generator de disfuncționalități sociale. Prin urmare, l-au izolat de familie în propria casă și l-au obligat la altă viață. Stai acasă, l-a îndemnat responsabila elită politică a statului. Te caută moartea pe-acasă, se aude uneori la elita mahalalei bucureștene, când o enervează vreun vârstnic. Există ceva comun, nu-i așa? Nici statistica, nici media nu suflă o vorbă despre efectele izolării asupra lui și probabil nici cronicile nu vor aminti. Societatea românească a fost supusă unor episoade specifice războiului psihologic cu difuzoare, apeluri, imn național, sirene în miez de noapte. Au lipsit manifestele, dar au apărut declarațiile pe propria răspundere pentru el. Numai că războiul psihologic se poartă împotriva armatelor inamice, invadatoare, nu a propriului popor.

Să se fi sugerat viitoarei generații de politicieni posibile soluții pentru problemele sociale generate de cei care depășesc 65 de ani și îndrăznesc să atenteze la profitul exclusiv? Există însă o particularitate, pe care nimeni, niciodată nu o va putea depăși. În fiecare zi, la orele 00.00, zeci de mii de cetățeni tineri până ieri ai României împlinesc vârsta de 65 ani, stabilită prin decret, și nu există leac pentru această dinamică.