A venit primăvara, zile mai lungi, ora de vară, a dat colţul ierbii, cireşi înfloriţi, ciripit de păsărele…Păşunisme!!! Bărbaţii lumii s-au apucat iarăşi să rezolve problema gazelor naturale ruseşti, cu forţe proaspete, acumulate peste iarnă. Prim-miniştri, miniştri, comisari şi legiuitori încearcă să pună în ordine desfacerea unei mărfi de care au mare nevoie, dar nu le aparţine. Pe picior de plecare şi înainte de a începe adaptarea la viaţa de zi cu zi, eurodeputaţii au adoptat un document. La fel au făcut aleşii de peste ocean. Intensitatea acţiunilor lasă impresia pregătirii unei bătălii finale. Să însemne oare că, peste foarte puţin timp, flăcările veşnice, întreţinute cu gaze naturale, vor arde neîntrerupt şi, mai ales, pe nimic, la toate monumentele zeiţei Nike?

De peste o jumătate de secol SUA încearcă să convingă Europa cât de ameninţătoare pentru securitatea ei este colaborarea energetică cu Rusia. La început, din motive de petrol, acum şi de gaze naturale. Cu toate acestea, Europa a prosperat, în bună măsură, şi datorită acestei colaborări. Între timp, oraşul Sankt-Peterburg, fostul Leningrad, de care Hitler se agăţase doar pentru a-şi grăbi înfrângerea, a intrat în bătaia armelor SUA, dar dependenţa continentului de resurse energetice creşte. Cu cât infrastructura militară şi armamentul Occidentului sunt mai aproape de graniţele vecinului nostru, iar propaganda se străduieşte să ne convingă că pericolul rusesc se rostogoleşte în avalanşă către democraţie, cu atât resursele energetice ale Rusiei ajung tot mai departe de meleagurile siberiene, în adâncimea transatlantică. Tot pe acolo încep să se profileze capetele pentru căile şi centurile Chinei. Deocamdată s-a restabilit vechiul drum al mătăsii dintre China şi Italia, cu prelungire spre Paris. Spusele propagandei ne-ar sugera că bătrânul continent se adânceşte în pericole distrugătoare şi este inconştient. Statisticile demonstrează că el s-a dezvoltat ca niciodată, propaganda însă le ignoră.

Lista neagră a clivajelor susţinute informaţional se lărgeşte. Ultimul venit este, se pare, preşedintele Turciei, dar bănuim că rămâne deschisă şi pentru alţi europeni. Pe neobservate, intrăm într o logică ce pare a absurdului. Pe fondul ameninţărilor, sancţiunilor, contrasancţiunilor şi polarizărilor, al dezvoltării cu insistenţă a imaginii inamicului, al mulţimii în stradă ca actor politic, violenţei armate şi dislocărilor de trupe, evoluţiile îşi urmează cursul. Absurd? Nici pe departe, este strategia unei înfruntări pragmatice pe termen lung în spaţiul european în care aceiaşi doi competitori sunt actori principali deocamdată, dar UE nu este departe. De această dată nu există nicio motivaţie ideologică, doar relaţii de putere în toată puritatea lor. O demonstrează situaţia sancţiunilor economice împotriva Rusiei. Se adoptă pentru orice, dar în timp ce SUA au atins deja domeniul energetic rus, UE are grijă să stea cât mai departe de el.

La nivel global, este perioada în care începe să se impună procesul de afirmare a marilor puteri individuale, globale, continentale sau regionale, pe fondul crepusculului monopolarităţii. Acest proces a generat înlocuirea treptată în politica lumii a relaţiilor internaţionale cu cele de putere, oferă surprize în ordinea mondială şi dinamism geopoliticii. Din SUA tocmai ni s-a oferit o asemenea surpriză. După ce, de peste doi ani, propaganda Occidentului ne descrie cum a însoţit IT-istul rus alegătorul american neştiutor în cabina de vot, i-a indicat unde să aplice ştampila pe buletin, mai mult, a procedat la fel cam peste tot pe unde rezultatul alegerilor a provocat duşuri reci, iar pentru asemenea faptă trebuie pedepsit exemplar – şi el şi preşedintele ales –, procurorul de caz declară că nu sunt motive de inculpare, deci nu există fapta. Va fi interesant să vedem cum se va ieşi din situaţie. Oricum, surprizele sunt în desfăşurare.

Pare paradoxal, dar afirmarea marilor puteri individuale se răsfrânge şi asupra Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, care se tot lărgeşte, ca să fim mai mulţi, şi îşi tot plimbă splendoarea. Recent, superputerea – SUA – a devenit aliata statului Muntenegru, care are dimensiunile unui cartier al New York-ului. Muntenegru repetă istorica abilitate a balcanicilor de a fi mereu în corabia învingătorilor, SUA intră într-o delicată cursă de perpetuă demonstrare a statutului de învingător. Matematica lineară ne încredinţează că NATO este cea mai mare alianţă politico-militară a vremurilor, dar cea nelineară, în care suma nu este egală cu valoarea intrărilor, ne spune altceva. În Afganistan, de pildă, această cea mai mare alianţă luptă în cel mai îndelungat război al vremurilor moderne împotriva câtorva sute de combatanţi, aliată şi cu armata afgană. Se va retrage lăsând în urmă lucrurile şi mai complicate.

Matematica nelineară include adevărul greu de cuantificat în rapoarte de forţe că diversitatea până la divergenţe a potenţialelor şi intereselor statelor subminează, de fapt, imensul spaţiu transatlantic. Această realitate este tot mai greu de mascat, în ciuda declaraţiilor triumfaliste şi invocării neobosite de noi şi noi pericole doar pentru a-şi întări coeziunea. Natura ameninţărilor şi concretul spaţiului în care şi-au promovat interesele au fost cele care au dezmembrat marile imperii transcontinentale ale lumii, de la Imperiul Roman la cel sovietic, indiferent de rolurile mesianice pe care şi le-au atribuit. Probabil, tocmai pentru a nu fi prea târziu şi înainte de a hotărî cum va arăta viitorul imperiului pe care încă îl domină, SUA cer tot mai mulţi bani de la contribuabilii europeni, accentuându-le percepţia insecurităţii, aşa cum doar o superputere ştie s-o facă pentru a-i ţine sub control.

Să ne reamintim acum, când învingătorii s-au simţit datori să justifice, din motive nu prea dificil de intuit, bombardarea Iugoslaviei, un amănunt care a dus la schimbarea politică a continentului, dar a fost trecut rapid sub tăcere atunci. NATO a sărit în apărarea kosovarilor cu cele mai performante avioane şi rachete în momentul în care refugiaţii începeau să se întoarcă la casele lor, deci nu se temeau. Dacă tendinţa ar fi luat amploare se răsturnau toate socotelile din Balcani. Cine are răbdare să parcurgă presa vremii va găsi declaraţiile piloţilor despre lovirea unei coloane ce se îndrepta spre meleaguri kosovare deoarece de acolo, de la înălţimi, li s-a părut că tractoarele şi remorcile cu care se deplasau refugiaţii sunt tancuri sârbeşti cu intenţii ucigaşe. Au urmat distrugerea infrastructurii unei părţi dintr un spaţiu care, cu doar un deceniu în urmă, era copilul favorit al Occidentului şi apariţia primului stat musulman în Europa. Dar să revenim la gaze.

Resursele energetice din Rusia au fost şi sunt în continuare furnizate în Vest mai ales printr un sistem de conducte din perioada sovietică, la început pentru petrol, apoi şi pentru gaze naturale, aflat astăzi pe teritoriul Ucrainei în mare parte. Sistemul s-a dezvoltat spre Polonia şi Balcani trecând şi prin România, ţării noastre plătindu-i-se în gaze naturale. Parţial, aceste resurse au permis Germaniei să renunţe la cărbuni, apoi la energetica nucleară, proces în curs de definitivare, iar altor state europene să adopte programe consistente pentru protecţia mediului. Când NATO a început să se lărgească, mai în glumă, mai în serios, se spunea că în fiecare nou spaţiu asumat se lovea de Gazprom. Europa se aprovizionează cu gaze naturale şi din alte surse, europene ori extracontinentale, prin conducte sau terminale pentru gaze lichefiate, care apoi tot în conducte ajung. La aceste terminale începe să-şi intensifice prezenţa şi compania rusească Novatek, exportatoare de gaze lichefiate. În 2018 firma a furnizat Europei 6,7 miliarde m3, ocupând locul al patrulea, după altele din Qatar, Nigeria şi Algeria. Evoluţii recente ale pieţei gazelor în Europa sunt influenţate de  două tendinţe importante. Pe de o parte, se reduce producţia proprie, europeană, pe de alta, gazele de şist oferă SUA şansa de a se număra printre marii producători de gaze naturale ai lumii, dacă nu cumva cel mai mare.

În 2018, firme din SUA au livrat pe piaţa europeană 3,7 miliarde m3. Dar până la consumatorul european, gazele naturale, ieftine pe continentul american, devin mai scumpe – din cauza proceselor tehnologice prin care trec şi distanţelor – decât cele transportate prin conducte. Germania susţine coexistenţa paşnică a celor două surse atâta timp cât este susţinută de condiţiile pieţei şi preţ. După adoptarea, în iulie 2018, a declaraţiei privind lărgirea cooperării între UE şi SUA, importul gazelor lichefiate americane aproape s-a dublat până în martie 2019. Preşedintele Comisiei Europene a declarat recent că UE a consumat, în anul 2018, 500 miliarde m3 gaze naturale. 110 mld. m3 au fost din producţie proprie, a importat 390 mld. m3, din care 20% au fost gaze lichefiate. Un reprezentant al Gazprom-ului a oferit şi el cifre: firma sa a exportat în întreaga Europă 201,8 mld. m3, ceea ce ar însemna cam de trei ori mai mult decât livrările tuturor producătorilor de gaze lichefiate din lume spre Europa şi de peste 50 ori decât cele ale SUA. La rândul lor, reprezentanţi ai energeticii din această ţară au anunţat că de anul viitor îşi propun să exporte peste 120 mld. m3 gaze lichefiate anual în întreaga lume. Ar mai trebui adăugat că gaze naturale lichefiate cumpără mai ales statele europene care nu au acces la conducte, ţările baltice care au renunţat la gazul rusesc şi, în perspectivă, Polonia, care intenţionează să procedeze la fel şi că ruta maritimă arctică, administrată de autorităţile ruse, devine tot mai atractivă pentru transportul mărfurilor. Putem bănui care va fi scena pentru evenimente viitoare.

Europa este gazda unei noi spirale a competiţiei dintre SUA şi Rusia care se alătură celor tradiţionale. Această spirală este dominată de gazul metan şi Europa iese câştigătoare. Majoritatea statelor europene îşi doreşte gaze naturale şi are mai puţină importanţă cum şi de unde vin. Concurenţa pe piaţa gazelor aduce numai avantaje. Preţurile reduse, sursele diversificate, posibilitatea opţiunilor, flexibilitatea, siguranţa reprezintă doar o parte din ceea ce şi-ar dori o piaţă serioasă cum este cea a Europei. Competiţia reprezintă însă mai mult decât concurenţa de piaţă. Există şi dimensiunea militară a înfruntărilor geopolitice şi lucrurile se complică. Dacă asupra dimensiunii militare Europa are destule reţineri faţă de aliatul său transatlantic, la cea energetică participă activ şi o întreţine. Europa pragmatică a găsit soluţia. În vestul şi centrul continentului trebuie păstrată liniştea, astfel încât gazele să curgă şi să devină cât mai ieftine şi sigure, iar disfuncţionalităţile de natură militară care ar putea tulbura piaţa să fie ţinute cât mai spre est, la periferie. Eventual pot fi şi dezvoltate. Nu este prea clar până unde, dar declaraţii din ultimele luni sugerează că există, totuşi, limite. Aparent, cursa este implacabilă şi pe termen lung. Propaganda şi oficiali din SUA invocă cu insistenţă pericolul unor dependenţe letale, riscuri geopolitice, strategice şi alte nenorociri. Ameninţă chiar şi cu aplicarea de sancţiuni dacă nu sunt auziţi. Dar este vorba mai curând de comerţ, pieţe de desfacere, profituri şi dependenţe, realităţi care au generat războaie, dar şi prosperitate. Nu gazele susţin competiţia geopolitică pe continent, dar problema lor ar putea fi rezolvată pentru o vreme. Piaţa europeană, unde echilibrul energetic este atât de delicat, iar UE se doreşte o campioană a luptei împotriva încălzirii globale, este de perspectivă pentru resursele SUA, de aceea trebuie dominată definitiv. În mod evident, însă, competiţia este asimetrică, pentru că asimetrici sunt vectorii folosiţi.

SUA îşi folosesc din plin avantajul instrumentelor de securitate pe care le domină, adică infrastructura şi armele NATO, mecanismele politice, financiare, juridice, informaţionale şi propagandistice într-o dimensiune ce ar trebui dominată de concurenţa de piaţă. Lovitura de stat din Ucraina, prezentată ca un simbol al triumfului democraţiei, precum şi evenimentele care au urmat au constituit pretextul ideal pentru a-şi deplasa armele şi infrastructura militară spre Est, iar pentru NATO motiv să-şi demonstreze forţa la Marea Neagră. Există perspectiva modelării unei pieţe mult lărgite pentru hidrocarburile de peste ocean. O potenţială afacere cu promisiuni financiare generoase de lungă durată ar estompa realitatea că, treptat, în lume se acumulează energii antidolar, iar SUA au cea mai mare datorie externă. Dincolo de toate jocurile geopolitice şi strategice ale lumii, asedierea dolarului constituie adevărata competiţie globală, tot mai greu de ascuns.

Rusia continuă dezvoltarea infrastructurii sale energetice spre Europa, în ciuda ameninţărilor cu sancţiuni şi provocărilor. Este generatoare de importante resurse financiare şi, de asemenea, o invitaţie permanentă la pragmatism politic, mai devreme sau mai târziu. În bună măsură este sprijinită de state importante ale UE, care contribuie la procesul de dezvoltare. Reglementările europene cer ca 50% din viitoarele capacităţi de transport să fie rezervate altor furnizori. Probabil că Rusia le va accepta, mai ales că nu se aplică infrastructurii în funcţiune, iar pentru cea viitoare vor oferi stabilitate. A răspuns cu arme în zone sensibile, mai ales pentru SUA, atunci când ceea ce ea consideră ameninţare a apărut în proximitatea teritoriului ei. Ultimele evoluţii ne sugerează că va recurge la răspunsuri în oglindă şi în proximitatea teritoriului SUA. Spre deosebire de perioada bipolarităţii se pare că este sprijinită, mai mult ori mai puţin declarat, şi de alte puteri importante ale lumii.

În zona românească a Mării Negre s-au descoperit gaze naturale. Deocamdată, sunt puţine datele publice despre cantităţile ce ar putea fi exploatate. Vor fi suficiente pentru a acoperi consumul ţării noastre? Dar şi pentru a exporta conform reglementărilor UE? Nu se ştie şi probabil vor şti cândva doar iniţiaţii. Oricum, pentru introducerea gazelor de la Marea Neagră în circuit vor fi necesare alte investiţii, nu doar pentru extragere, ci şi pentru transport. Din informaţiile apărute în public s-ar crede că prospectorii ar fi descurajaţi să investească în continuare de unele prevederi legislative. Dar lucrurile ar putea fi mai complicate. Amploarea investiţiilor într-o asemenea afacere este condiţionată, printre altele, de cantităţile exploatabile, stabilitatea zonei, perspectivele pieţei. Nimeni nu investeşte într-o zonă care nu promite căştigurile estimate ori se pregăteşte de război, iar dacă o face înseamnă că ştie ceva ce n-a ajuns încă la noi. Aceste adevăruri sunt valabile şi pentru noile câmpuri gazeifere româneşti. Oricum, România nu are deocamdată nevoie acută de gaze naturale de prin alte părţi, dar ar putea suplini parţial scăderea producţiei de gaze naturale ale Europei. Deocamdată, teritoriul ei este folosit din plin pentru dezvoltarea competiţiei militare la Marea Neagră, departe de principalii consumatori europeni.

În jurul României se produc mişcări cu bătaie îndelungată în domeniul gazelor, cu evidente consecinţe geopolitice. Anul viitor, la sud de Dunăre, va intra, probabil, în funcţiune prelungirea către sudul şi centrul Europei a unei conducte din Turkish Stream. Cealaltă se opreşte în Turcia. În Bulgaria, Ungaria şi Austria, spaţii ale UE, sunt în curs de desfăşurare demersurile pentru găzduirea şi construcţia viitoarei infrastructuri. La fel în Serbia, care nu face parte din organizaţia europeană, deci nu ar nevoie de avize de la Bruxelles. Oficiali din aceste ţări consideră conducta garanţie a securităţii energetice. La Marea Baltică se va finaliza dublarea sistemului North Stream, cu punctul terminus pe litoralul baltic german. SUA aplică sancţiuni, dar dacă acestea nu vor avea efectele dorite, vor adopta şi măsuri militare suplimentare, care deja se întrezăresc.

Cantităţile de gaze ce vor fi transportate prin cele două sisteme apărute într-un deceniu ar putea face inutil sistemul de transport moştenit de Ucraina de la sovietici şi pe care vecinul nostru s-a sprijinit când şi-a început jocurile sale de spaţiu de tranzit monopol pentru gazele Rusiei. Dacă relaţiile ruso-ucrainene vor continua să se degradeze, probabil lucrurile vor căpăta şi alte dimensiuni. La iniţiativa autorităţilor ucrainene, de la 1 aprilie a încetat să mai funcţioneze tratatul politic de bază dintre cele două state. Dispare, astfel, singurul sistem de referinţă comun pentru cei doi vecini, ceea ce ar putea aduce noi incertitudini în proximitatea noastră. Totuşi, sunt interesante rezultatele recentelor alegeri din ţara vecină, dincolo de cei care au trecut în turul al doilea. Pe candidatul proclamat oficial pro-rus – i s-a promis un proces pentru convingeri – l-au votat 11, 67 % din electorat, cu 4-5 procente mai puţin decât a obţinut preşedintele în funcţie, pe liderul radicalilor – 5,48%.

În cea mai neagră perspectivă, sistemul ucrainean de transport, valorând zeci de miliarde dolari, nu numai că nu va aduce venituri la buget, ci va deveni o gaură neagră financiară pentru stat. O primă consecinţă ar fi scăderea dramatică a valorii sale în perspectiva privatizării. Cine va investi într un sistem dacă nu are siguranţa că-l poate folosi la capacităţi maxime? Dar poate că aşa ceva se doreşte. Din acelaşi motiv, de exemplu, s-a renunţat cu câţiva ani în urmă la proiectul Nabuco. Inutil va deveni şi segmentul dobrogean al acelui sistem, pe unde ajungeau gazele în Balcani. Cu investiţii minore, segmentul va putea fi adaptat pentru transportul gazelor de la Marea Neagră spre Ucraina şi Republica Moldova, care depinde tot de sistemul ucrainean de transport. Este doar întâmplător, ori totul a fost bine calculat, dar cifrele din spatele noilor capacităţi ale Gazprom, realizate cu participare europeană, compensează exact cantităţile tranzitate prin sistemul ucrainean. Nici mai mult, nici mai puţin. Iată încă o demonstraţie de pragmatism într o competiţie geopolitică.