În contextul evoluţiei relaţiilor internaţionale din ultimii ani ai Războiului Rece, ai destinderii Est – Vest, precum şi al faptului că oamenii erau gata să se lase împuşcaţi pentru idealurile şi visele lor, şi chiar au şi fost, România lui Nicolae Ceauşescu nu putea să rămână o Coree de Nord într-o viitoare ,,Casă Comună Europeană”.

Pe măsură ce se prefigura o revoltă internă având în vedere condiţiile de viaţă, elita politico-militară şi de ,,intelligence” a României socialiste refuza să accepte noile realităţi. În pofida tuturor sem­nalelor primite, în diferite formule politico-diplomatice şi nu numai, percepţia can­ce­lariilor diplomatice occidentale şi ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia era aceeaşi: la Bucureşti nimeni nu poate, nimeni nu încearcă sau nimeni, de fapt, nu vrea să schimbe ceva. Comportamentul structurilor de forţă (MApN, Ministerul de Interne şi DSS), începând cu 16 decembrie 1989, vor confirma întru-totul această convingere existentă în cancelariile diplomatice ale lumii.

În condiţiile în care Războiul Rece era în plină desfăşurare, fără un final previzibil, putem înţelege comportamentul unor diplomaţi occidentali, precum şi a unor am­ba­sa­de din Bucureşti, de încurajare a unei disidenţe active faţă de regimul politic al lui Nico­lae Ceauşescu, precum şi monitorizarea evoluţiilor politico-diplomatice, economice, so­ciale şi militare ale României socialiste. Un astfel de comportament nu presupune, în mod invariabil, în contextul respingerii oricări idei sau sugestii de reformare a socialis­mu­lui românesc, participarea la o conspiraţie internaţională îndreptată împotriva inte­re­selor poporului român, reprezentat de secretarul general al PCR şi camarila sa poli­tică. Împiedicarea coagulării oricărei forme de opoziţie politică la adresa regimului Ceau­şescu, chiar şi a unui complot după tipicurile lui, de către ofiţerii comunităţii de ,,intelligence” a României socialiste, reprezintă un grav eşec al acestor ofiţeri în slujirea unui interes naţional, al poporului român, într-o perspectivă istorică, chiar şi cu preţul abandonării unui socialism viciat şi vicios. Dintr-o astfel de perspectivă putem înţelege mărturia lui Ghennadi Ianaev, vice­pre­şedinte al URSS, privind monitorizarea evoluţiei evenimentelor din România sfârşi­tului de decembrie 1989, de către Washington şi Moscova, în condiţiile în care naţiona­liş­tii unguri incitau la o intervenţie a celor două blocuri militare în România lui Ceau­şes­cu. Miza: protejarea identităţii minorităţii maghiare, grav afectată de socialismul lui Ceau­şescu, însă cu nădejdea că vor putea fi repuse în discuţie frontierele din Europa, în speţă cea româno-maghiară. În cursul zilei de 18 decembrie 1989, şeful Marelui Stat-Major român, generalul-maior Ştefan Guşă, va fi informat despre faptul că spre Ro­mânia se îndreaptă două ţinte aeriene, din partea de nord-vest către sud-est, care au virat stânga la apropierea de frontiera aeriană a României şi au mers paralel cu aceasta. Erau gesturi menite să sugereze ceva aflat în pregătire, preludiul unui atac sau manevre politico-militare capabile să intimideze şi să ţină ocupată o forţă armată care se afla la acea oră angrenată în lupta cu propriul popor? Misterul va mai persista multă vreme.

Pe 24 decembrie 1989, Gyula Horn, ministrul de Externe al Ungariei, se va opune cererii făcute de către Forumul Democrat Ungar de a intra în legătură cu CFSN în vedere trimiterii în România a unor unităţi internaţionale antiteroriste. Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înţelege mai bine afirmaţiile lui Mihail S. Gorbaciov, din interviul acordat jurnalistei Felicia Meleşcanu, privind faptul că ,,Ro­mânia a fost în pericol să se divizeze în cursul evenimentelor” din decembrie 1989, precum şi opiniile lui Ghennadi Ianaev: ,,Iliescu este mai român decât credeţi voi. Românii l-au ales. El a făcut pentru români ceea ce altul nu putea să facă în împrejurările respective”.

În numele acestei primejdii externe, mai mult presupusă decât confirmată, struc­tu­rile de forță ale României socialiste vor deschide focul, vor aresta și maltrata cetățeni români care scandau împotriva dictatorului Nicolae Ceaușescu, într-un cuvânt își vor face datoria până aproape de capăt, un capăt atât de fragil încât ar fi putut aduce cu sine, la sfârșitul lui, orice: război civil, intervenție străină, occidentală sau a Tratatului de la Varșovia, precum și o represiune inimaginabilă. O primejdie externă în spatele căreia s-au refugiat toți cei care nu doreau o reformare a sistemului intern, cu precădere elita politică a României socialiste, membrii CPEx al CC al PCR, fără a mai vorbi de liderii comunității de ,,intelligence”. Scandarea numelui lui Ion Iliescu la Timi­șoa­ra, pe 20 decembrie 1989, venea, astfel, din nevoia de schimbare a unei garnituri politice compromise în ochii opiniei publice, cu speranța că valul reformelor din spațiul răsăritean ne va cuprinde și pe noi în mrejele sale. Acuzele foștilor membri ai CPEx al CC al PCR aduse guvernării post-decembriste, în legătură cu situația lor politică și juridică de după 22 decembrie 1989, sunt nedrepte, în condițiile în care contribuția lor la înfrânarea pornirilor autoritare ale lui Nicolae Ceaușescu a fost minimă, fără a mai vorbi despre stoparea sângeroasei represiuni din decembrie 1989.

Apariția lui Ion Iliescu la TVR și, mai apoi, subordonarea structurilor de forță, față de acesta și grupul constituit în jurul său, a dat naștere unui sentiment de echilibru și speranță. ,,Armata e cu noi!” devenise strigătul unei victorii însângerate și care părea fără de izbândă, până în zorii zilei de 22 decembrie 1989, iar apariția pe micul ecran a celui al cărui nume era ,,singurul de pe buzele poporului”, părea să fie de bun augur pentru un viitor în stil Gorbaciov.

Surpriza a venit la ora 18.30 când s-a auzit celebrul strigăt, ,,Fără comuniști!”. Se intra, astfel, într-o nouă etapă a Revoluției Române din Decembrie 1989, o etapă sân­ge­roasă în care rolul principal îl va juca o ,,forță misterioasă”, rămasă în mare parte necu­nos­cută, și cu un obiectiv mai mult intuit decât dovedit. S-a insistat foarte mult asupra ideii că totul a fost pus la punct pentru a legitima echipa lui Ion Iliescu care nu ar fi avut dreptul să preia puterea în statul român, după fuga lui Nicolae Ceaușescu, având în vedere trecutul conspiraționist al membrilor ei; trecut care s-a aflat în vizorul celebrei UM 0110 (anti-KGB). Nu cred că era nevoie de punerea în aplicare a unui asemenea scenariu în condițiile în care reprezentanții de rang înalt ai MApN, DSS și Ministerului de Interne se subordonaseră, la ora 16.00, celui care părea a fi un fel de ,,Mihail S. Gorbaciov” în variantă locală.

O sumă de fapte confirmă ipoteza existenței unei grupări secrete de rezis­ten­ță a PCR, formată din persoane aflate în diferite funcţii din viaţa civilă şi militară, sprijinită logistic, şi nu numai, de către DIA, și din care părți componente a trecut la acţiune. Motivația a fost dată, oare, de fanatism, onoare împinsă la extrem, naționalism exacerbat sau certitudinea că în spatele tuturor celor care contestă regimul Ceaușescu se află o putere străină ostilă intereselor neamului românesc? Revoluţia a devenit ,,o parte indisolubilă a procesului politic” din România astfel încât ,,în lupta pentru putere – concluzionează jurnalistul rus Nikolai Morozov – miturile despre evenimentele din decembrie sunt mult mai importante decât adevărul”. Teoria ,,loviturii de stat” este generată şi alimentată de frustrarea celor care au scăpat, din mâini, PUTEREA, respectiv o elită politico-militară şi de ,,intelligence” care deţinea pârghiile puterii în decembrie 1989 și care a fost înlăturată prin violenţă, astfel încât ,,marea lor aşteptare” a luat sfârşit, în mod brutal, spre surprinderea multora din componenţii ei.

Fin observator al scenei politice românești post-decembriste, jurnalistul rus Nikolai Morozov, corespondent al Agenției TASS la București în decembrie 1989, va sesiza faptul că noii lideri ai României, deși nu aveau o orientare pro-Occident evidentă, încercau să nu-și creeze obligații față de Uniunea Sovietică. Jurnalistul rus va observa faptul că românii credeau că este suficient să dispară Nicolae Ceauşescu pentru ca în România să curgă râuri de lapte şi miere. Însă, euforia a durat doar trei zile, în care toţi românii se simţeau fraţi, şi au fost înlocuite de deziluzii din ce în ce mai multe iar românii au învăţat să supravieţuiască singuri, după o perioadă în care ura împotriva lui Ceauşescu îi unise. Intrigat de faptul că o persoană aprindea lumânări pe mormântul lui Nicolae Ceaușescu, Nikolai Morozov o va chestiona asupra gestului și va consemna răspunsul, de o sinceritate tulburătoare: ,,Sunt aici nu pentru că mi-e dor de trecut, ci pentru că îmi este insuportabil prezentul”.

La numeroasele întrebări generate de evoluția evenimentelor din acea clipă istorică de Decembrie 1989, președintele AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU, a răspuns întrebărilor jurnalistului și analistului de politică externă col. (r) dr. Ion PETRESCU în ediția din 15 decembrie 2016 a emisiunii ZIUA Z de la postul 6TV, intitulată Adevăruri din Decembrie 1989 – care nu se uită, alături de col. (r) Alexandru POLEUCĂ,  un martor prețios al acelor clipe.