Episodul dronelor – care la ei au distrus clădiri și instalații, iar la noi abia au înnegrit trunchiul unei sălcii și totul s-a inflamat – ne dovedește cât de ușor poate fi implicată România într-un război distrugător pentru ea și interesele ei naționale. Momentul a semănat mai curând cu o repetiție în care s-au verificat tehnici de manipulare, reacții ale instituțiilor statului și opiniei publice, atitudini și acțiuni pentru situații cu adevărat grave. Desigur, când va sosi ceasul, totul va avea altă amploare, cu scene dramatice, refugiați, morți, cu copii și mame în prim-planul războiului informațional, emoții profunde, motivante. Verificarea a început când la București se desfășura o importantă reuniune a unor lideri europeni, iar colegul lor de la Kiev a decis să facă puțină instrucție cu ei.

Războiul hibrid ruso-occidental se extinde, se îndreaptă rapid spre faza confruntării totale și nu oferă până acum vreo alternativă politică. Atitudinile devin tot mai rigide. Episodul fierbinte, ucrainean, își epuizează resursele politice și sociale, cele economice s-au terminat demult. La orizont se întrezărește confruntarea potențialelor marilor actori. Aceasta este perspectiva sugerată de războiul informațional. Ucrainei i se diminuează rolul în proxi-războiul în desfășurare, dar ritualul sacrificării sale continuă, pentru că în Statele Unite este dominantă convingerea că ele duc prin intermediari cel mai eficient război pentru epuizarea rușilor și de aceea trebuie continuat. Este cea mai rentabilă afacere.

Liderii Occidentului vorbesc încă despre victoria ucraineană, nu mai cred în ea, urmăresc doar prelungirea măcelului până se va ajunge la o soluție. Deocamdată, nu se știe cum va arăta ea. Furnizează cu ușurință arme tot mai sofisticate, însă ele nu schimbă cursul desfășurărilor, dar provoacă amplificarea distrugerilor, acum în prag de iarnă când va fi nevoie de lumină și căldură pentru toți. Transmiterea către armata ucraineană a unor muniții interzise prin convenții internaționale sugerează că Aliații Occidentali nu prea mai au rezerve de oferit și că o pregătesc pentru momente greu de controlat. Loviturile antitanc cu uraniu sărăcit ori rachetele și bombele cu submuniții nu sunt arme care să sprijine ofensiva, ci apărarea, pentru a opri infanteria și tancurile inamicului aflate în mișcare pe câmp deschis. Desigur, și pentru a teroriza populația civilă.

Desfășurările locale încep să fie acoperite cu ceea ce se petrece prin proximități, dar evidențiază și lipsa altor perspective, în afara celor proiectate pe câmpul de luptă. Escalada spre o confruntare militară generalizată directă Vest-Est, în care doar regimul de la Kiev vede soluția succesului său, a mai descris o spirală în condițiile în care statul ucrainean este astăzi o instituție dependentă total de aliați. El asigură doar carnea de tun tot mai greu de înlocuit. Președintele Poloniei, care numai de atitudini antiucrainene nu putea fi bănuit, a comparat situația de acum cu cea a unui om pe cale de a se îneca și își trage salvatorii la fund. Cam așa ceva declara în luna septembrie, în vremuri preelectorale.

Un responsabil din sistemul centrelor militare ucrainene afirma că armata din care face parte a pierdut 90% din efectivele ce au fost înrolate acum un an, inclusiv dintre cele pregătite în spațiul euroatlantic, considerate elită și care erau destinate misiunilor strategice. Succesele ofensivei începute cu trei luni în urmă sunt minore, deși ar fi trebuit să constituie un puternic atu pentru viitoare negocieri. Încă din etapa planificării operația nu a întrunit condițiile succesului, de aceea s-a tot amânat. NATO controlează în detaliu din cosmos spațiul acțiunilor și este greu de crezut că nu a știut cum este organizat dispozitivul de apărare al rușilor. Dacă nu a observat, ar trebui să ne facem griji. A știut, de asemenea, și că aliatul lor nu dispune de ceea ce este necesar pentru a străpunge acea apărare și a dezvolta ofensiva. Totul a fost doar propagandă macabră. De altfel, întregul raționament al Aliaților Occidentali ne sugerează că Ucraina este mielul de sacrificiu.

Pentru mult mediatizata ofensivă ce ar fi trebuit să fie a tancurilor și blindatelor sprijinite din aer, ei au oferit tancuri vechi germane, o companie de tancuri britanice care, cum a intrat în operație, nu a mai fost companie, și vor mai asigura circa un batalion de tancuri grele americane. Ofensiva de primăvară a fost declanșată vara, până la urmă. Misiunea trupelor ruse aflate în apărare a fost aceea de a provoca inamicului pierderi cât mai mari în tehnică de luptă, dar mai ales, în efective, misiune clasică pentru orice armată aflată în dispozitiv de apărare.

Normele folosite în planificarea operațiilor spun că ritmul unei ofensive de asemenea amploare trebuia să fie cam 20 de kilometri pe zi, dacă ar fi fost asigurată logistic pe toată durata și realizate raporturile de forțe necesare. S-ar fi cuvenit ca detașamentele înaintate să ajungă demult la Marea Azov și în Crimeea. Operația Bagration, de exemplu, inițiată în vara anului 1944 ceva mai la nord, a durat două luni, s-a încheiat cu eliberarea unei bune părți a estului Europei, a creat condiții favorabile inițierii altor operații ofensive, precum și dezvoltării succesului trupelor anglo-americane debarcate în Normandia.

Trăim o situație unică în felul ei. Nimeni nu a declarat război nimănui, dar întreaga Europă îl simte aproape și nu dispune de instrumente care să modifice situația. Europa cu imensa ei cultură politică este un continent neutralizat. Zecile de noi baze ale SUA, construite pentru a apăra libertatea și democrația pe continent, îi oferă statut de zonă ocupată, aflată sub dictatura războiului. Sub motivul unității, liderii ei politici sunt lipsiți de libertate exact când trebuie să găsească soluțiile evitării posibilului măcel.

Continentul s-a schimbat, dar este în continuare dependent energetic de alte surse. Ar fi interesant să aflăm: aplica, oare, Azerbaidjan ultima sa lovitură în Nagorno-Karabah, dacă UE nu ar fi depins și de petrolul lui? Acolo s-a produs cel mai cumplit proces de autopurificare etnică de teama posibilelor represalii și Europa nici măcar nu l-a consemnat. Lumea se află într-o situație specifică perioadelor de mari transformări. A pune totul pe seama operației militare speciale a rușilor din Ucraina este ca și cum ai spune că Al Doilea Război Mondial a trăsnit din senin, în miez de noapte, exact la 1 septembrie 1939, fără vreo legătură cu primul ori cu tentațiile și cochetăriile geopolitice interbelice, practicate copios de întreaga Europă. Între timp, în Caucaz, Kosovo, Peninsula Coreeană ori prin Africa, se pregătesc alte fronturi, cu alți posibili intermediari.

Narativul dominant al liderilor occidentali rămâne neschimbat: vor acorda ajutor Ucrainei până la înfrângerea strategică a Rusiei, dar statele lor nu sunt parte la război. În același timp declară că înfrângerea ucrainenilor va însemna propria lor înfrângere, diseminând astfel neîncredere în toate instituțiile sale. Deci totul va continua ca până acum, principalii producători de armament pregătesc marea modernizare a arsenalelor, în timp ce ucrainenii obișnuiți mor, acoperind-o. Sunt vehiculate diferite cifre pentru pierderi, probabil nu sunt reale, dar este sigur că de peste trei luni armata ucraineană nu depășește adâncimea tactică a apărării și luptă acolo unde, de regulă, forțele aflate în ofensivă suferă cele mai mari pierderi. Proxi-războiul golește depozitele de arme și muniții într-un ritm surprinzător, neprevăzut în regulamente și instrucțiuni. Se apropie momentul sfârșitului rolului de intermediar pentru ucraineni.

Europa s-a înscris într-o confruntare de durată, cu perspectiva de a deveni următorul intermediar – unul colectiv – în ciocnirea ruso-occidentală. Atât Rusia cât și Occidentul aplică strategii generatoare de crize politice și sociale. Estimările rusești pornesc de la ipoteza că, pentru a ajunge la capacitatea de producție maximă, complexului militar-industrial occidental îi va fi necesar cam un an. Cel rusesc funcționează de ceva vreme în trei schimburi, șapte zile pe săptămână, și produce tot ceea ce este necesar pentru o confruntare îndelungată, inclusiv tehnică de luptă de care probabilul inamic nu dispune încă. Dimensiunea nucleară își intensifică rolul de descurajare. Moscova susține că industria ei de apărare s-a adaptat la noile condiții înaintea celei occidentale și consideră această realitate un avantaj. Armata rusă este probabil cea mai bogată armată a lumii în experiență de război.

Cu alte cuvinte, politicul din Rusia va accepta să piardă avantajul, va rămâne angrenat în războiul de uzură pe care SUA îl consideră cel mai eficient război, va aștepta până când Occidentul își va operaționaliza întregul potențial pentru a trece la faza următoare ori va decide să acționeze preventiv, lovindu-l cu tot ce are la dispoziție? Țintele ei prioritare se găsesc, desigur, în Europa, repetiția a făcut-o în Ucraina. Pentru liderii continentului aceasta este adevărata problemă. Lunile următoare ar putea să ne ofere indicii asupra evoluțiilor imediate. De altfel, din analiza desfășurărilor, ne putem da seama că, pentru ambele părți, obiectivul real îl constituie potențialul de război al celuilalt, cu dimensiunile lui: politică, socială, economică și militară. Acum, fiecare își inventariază vulnerabilitățile.

*

   *     *

Nu cred că elita politică din România și-a imaginat cu adevărat că motorul securității europene va deveni rusofobia. Ceea ce părea la început un semnal firesc, inofensiv, anunțând altă geopolitică, se generalizează și ideologizează acum în Europa. Motivul rusofobiei a fost preluat și este intens folosit și de propaganda rusă în războiul ei psihologic împotriva Occidentului și în pregătirea pentru marea confruntare. Nicio deosebire între măsurile adoptate astăzi împotriva rușilor obișnuiți, doar pentru că sunt cetățeni ai Rusiei, și discriminările antisemite practicate de regimurile fasciste europene, afirmă ea. Tot așa, inspirate de Mein Kampf, au început atunci Holocaustul și genocidul în teritoriile sovietice ocupate, aceasta este adevărata față a Occidentului – susține constant. Este adevărul ei, așa cum Occidentul își propagă adevărul lui și, cum se întâmplă în confruntarea propagandelor, importantă este repetiția, nu demonstrația. Dezvoltarea acestei teme face parte din tehnicile informaționale de pregătire pentru un război total.

Teritoriului României i se reactualizează rolul ce-i fusese hărăzit geopolitic încă de la unirea Principatelor – bază de ofensivă a Occidentului împotriva Rusiei, mai exact împotriva teritoriilor ei din sud. Acesta este mesajul real pe care ni-l transmit aliații și partenerii noștri strategici când ne șoptesc cât de importantă este Marea Neagră pentru securitatea lumii și cât de valoroși suntem noi. Șoaptele sună mai ademenitor cu cât ei sunt mai departe de Delta Dunării. În România se intră în extaz informațional. În războiul lor cu trecutul, politicienii și propaganda de pe la noi uită că geopolitica românească a avut perioade în care și-a depășit predestinarea, a folosit pragmatic avantajele spațiului și a avut de câștigat, a fost pace.

Teritoriul românesc nu a fost niciodată bază de pornire a unei ofensive împotriva Occidentului. Când făcea parte din Tratatul de la Varșovia, se afla în eșalonul al doilea al dispozitivului strategic din teatrul de acțiuni militare, la sute de kilometri de aliniamentul de contact. Armata României urma să îndeplinească misiuni specifice acestui eșalon, cel puțin într-o perioadă inițială. De aceea politica românească și-a permis atunci libertăți geopolitice greu de imaginat astăzi și chiar să adopte doctrina războiului popular de apărare împotriva oricărui agresor. Libertățile geopolitice de atunci fac parte astăzi din miturile neamului. Pentru întreaga Europă, o Ucraină independentă și neutră, în granițele din 1991, ar fi însemnat securitate reală, nu război, pentru noi, o șansă de a evita predestinarea. Cu cât speranțele în victoria ucraineană se evaporă, cu atât crește probabilitatea ca România să fie implicată în războiul occidentalo-rus. Politicul de la noi este dependent total de aliați și nu va putea evita catastrofa când i se va cere, nu dispune de instrumente reale și convigătoare.

Rusia nu are niciun motiv să atace România ca actor individual, altele îi sunt strategiile. Pentru ea, prioritar este nordul continentului, acolo se deschid cele mai scurte căi către Moscova ori Atlantic, adică spre centrele reale de putere. Dar planificatorii militari ruși consideră infrastructura NATO de pe teritoriul românesc amenințare și probabil au deja pregătite mijloacele pentru a o lovi cu prioritate. De aproximativ un an rușii ne arată cum se poate distruge potențialul de război al unui stat cu populație de două ori și suprafața cam de trei ori mai mari decât ale României.

Societății românești i se transmite pe toate căile că NATO și SUA sunt sursele noastre de securitate, ne vor apăra conform mult citatului Articol V, care nici măcar nu este analizat în profunzimea lui. Propaganda internă și întreaga clasă politică participă informațional la acest exercițiu tocmai pentru a ne ține departe de gândul că această unică alternativă constituie și generator de insecuritate pentru noi. Războiul a devenit realitate după ce aliații noștri s-au instalat temeinic în zonă. Descoperim, de asemenea, și că apartenența la spațiul euroatlantic costă, cheltuielile cresc cu fiecare an bugetar, sunt tabu, afacerea este multinațională, iar profiturile respectă tiparul multinaționalelor, adică se duc prin alte părți.

România de astăzi, cândva putere mijlocie în Europa, este bine aliniată, asigurând resurse multiple, inclusiv geopolitice, în schimbul unor oferte de securitate iluzorii și unor aparențe de suveranitate. Elita politică din România, ca orice elită din colonii, a învățat rapid lecția că nu trebuie să creezi turbulențe dacă vrei prosperitate pentru sine și pentru nepoți. Dar, până încep să afluiască legiunile euroatlantice, România, cu armata și potențialul ei de apărare, va suporta efortul în etapa inițială. Ucraina, căreia de ani de zile i se vântură zăhărelul despre un viitor luminos, dispunea de o importantă industrie de apărare, iar la începutul războiului avea și o armată de aproape un milion de militari. Occidentul o înzestra, pregătea și o asigura cu informații, astăzi nimeni nu știe cum va arăta viitorul ei.

Cetățenii României sunt supuși unui intens proces de obișnuire cu ideea războiului, dar societatea românească, la fel ca și întreaga societate europeană nu sunt pregătite pentru un asemenea efort distrugător. Evenimente politice proaspete ne sugerează că Europei i se transmite misiunea de a-l susține. Războaiele României moderne, începând cu cel din 1877 – 1878, au fost războaie de alianță cu o motivație concretă, ce ținea de împlinirea unor idealuri naționale fundamentale. Astăzi ele nu sunt actuale, pentru că s-au împlinit, în bună măsură. Ceea ce a mai rămas nu se poate împlini prin forță. Societatea românească și militarii trebuie să știe pentru ce merg la război.

Apărarea democrației este motivul ce se sanctifică, dar suferă, pentru că democrația funcționează oportunist, ca urmare se corodează, chiar și în statele model când este folosită ca pretext în geopolitică. La noi, situația este și mai delicată. Toate valorile apărute în democrația românească după 1989 sunt asociate cu politicianism, corupție, ilegalități și nedreptăți, incompetență și lipsă a perspectivei. S-au trasat multe falii greu de acoperit în societate și nu doar între bogați și săraci. Patriotismul, valoare supremă cu semnificațiile lui atât de profunde pentru fiecare, se estimează în bani și este înlocuit cu spectacole sugerând pâinea și circul românilor. Instituțiile militare sunt oglinzi ale societății care le generează, iar faliile există și acolo. Dacă cineva își închipuie altceva, se înșală. Cum vor fi convinși militarii că vor apăra libertatea, și nu beneficiile nedrepte ale altora?

Probabil, tocmai pentru decompensarea politicului, în societatea românească se practică deprecierea, mai intensă ori mai disimulată, dar permanentă și publică, a profesiei de militar, chiar și acum, când războiul bate la ușă. Să fie oare întâmplare că rareori întâlnim militari în uniformă pe stradă? În fond, uniforma militară reprezintă un simbol, un triumf al suveranității și independenței oricărui stat.