Alianțe politice din România înainte și după 23 August 1944*

Pe 23 august 1944, printr-un act de voinţă unilateral, România a încetat ostilităţile cu Uniunea Sovietică şi cu statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. Prin urmare, ieşirea României din războiul germano-sovietic şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, măsurile de ordin militar întreprinse începând cu deschiderea zonei fortificate din Poarta Focşanilor, curăţirea rapidă a teritoriului de prezenţa trupelor germane, concomitent cu executarea unei puternice apărări în lungul frontierei şi a liniei de demarcaţie, au asigurat scurtarea duratei războiului cu aproape 200 de zile. Aceasta este cea mai importantă consecinţă de ordin strategic pe care a produs-o actul de la 23 August 1944, unică în forma şi în conţinutul ei din toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Actul de la 23 August 1944 a fost posibil ca urmare a constituirii unei coaliții politice interne (PNL, PNȚ, PSD și PCR) care se va destrăma în contextul deteriorării continue a statutului internațional al României, după 23 August 1944, și-al amplificării procesului de preluare a puterii de către PCR și aliații săi politici.

O situație militară dificilă pentru Axă

La începutul anului 1944, situaţia politico-militară a Germaniei naziste şi a aliaţilor ei era deosebit de grea. Războiul era departe de a fi câştigat, iar mult visata şi trâmbiţata pace de o mie de ani, pe care Reich-ul o dăruia Europei şi lumii după victorie nu mai era decât o amintire în saloanele şi la recepţiile unde se închinaseră cupe de şampanie pentru ea. Propaganda lui Goebbels nu mai vorbea, la începutul anului 1944, decât despre retrageri pe aliniamente dinainte stabilite, în vederea refacerii pe timpul iernii, urmând ca în primăvară forţele Wehrmacht-ului să reia iniţiativa strategică. Agravarea situaţiei militare a impus, la 15 februarie 1944, luarea deciziei de evacuare a Basarabiei, Bucovinei şi Moldovei. „Mareşalul – scria generalul Constantin Pantazi – a vrut să mobilizeze întreaga Armată, însă atât generalul Şteflea, cât şi eu am susţinut că nu este nevoie să facem această operaţie, întrucât este mai bine să angajăm Armata mai târziu, şi numai pe teritoriul ţării”[1]. În cursul şedinţei Consiliului de Miniştri din 26 ianuarie 1944, Mareşalul Ion Antonescu a insistat asupra faptului că, într-o eventuală operaţiune de evacuare a provinciilor româneşti ameninţate de sovietici, să nu fie evacuat în totalitate elementul românesc, pentru ca nu cumva în acest fel situaţia noastră etnică şi poziţia politică să fie slăbită. În perioada 10 – 16 februarie 1944 se va desfăşura, la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti, o conferinţă strict-secretă a tuturor comandanţilor români de unităţi, până la nivelul comandanţilor de brigadă, a numeroşi comandanţi de regimente precum şi a celor mai importanţi ofiţeri din Marele Stat Major român. Conferinţa a fost prezidată de şeful Marelui Stat Major român, generalul Ilie Şteflea, şi la ea au participat circa 100 de ofiţeri. Şeful Misiunii Militare Aeriene Germane în România, generalul Alfred Gerstenberg, i-a informat pe liderii politico-militari de la Berlin, la 17 februarie 1944, asupra faptului că scopul acestei conferinţe a fost de „a face o dare de seamă asupra situaţiei în care se găseşte România şi a da o privire asupra viitorului”[2].

În seara zilei de 16 februarie 1944, a luat cuvântul Mareşalul Ion Antonescu care a făcut un raport asupra felului în care a condus destinele statului român până în acele clipe. Conducătorul Statului român a declarat că nu se îndoieşte deloc de victoria finală iar „România nu trebuie niciodată să se gândească la capitulare şi să urmeze exemplul ruşinos al Italiei”[3]. Mareşalul Ion Antonescu a cerut „ca întregul corp de ofiţeri să-şi formeze o judecată obiectivă asupra situaţiei, aşa cum este ea în realitate şi să se opună cu energie sporită propagandei inamice”[4]. Şeful statului român a cerut celor prezenţi să ia în considerare, cu toată seriozitatea, primejdia născută de războiul aerian pe care Aliaţii Occidentali l-au început contra României. „În viitorul apropiat este de contat pe atacuri aeriene grele nu numai din Est – din partea ruşilor – ci, de asemenea, din Vest şi din Sud – din partea anglo-americanilor, care au construit în Italia mari baze aeriene. Poporul german oferă, prin suportarea grelelor atacuri aeriene, un exemplu unic de curaj, pe care întregul popor român ar trebui să-l ia ca model. Acest exemplu arată că aviaţia are o mare însemnătate în acest război, dar nu aduce decizia”[5], a declarat Mareşalul Ion Antonescu celor prezenţi în aula Şcolii Superioare de Război din Bucureşti.

Evidenţiind disfuncţionalităţile organismului militar, Conducătorul Statului român a subliniat faptul că „diviziile româneşti au suferit, în acest timp, de lipsa tehnicii de luptă suficientă şi de un suficient de instruit şi puternic corp de execuţie”[6], astfel încât se speră, totuşi, ca „în ambele domenii să fie obţinute progrese hotărâtoare”[7] până la începutul toamnei anului 1944. Totodată, ofiţerii prezenţi au fost informaţi că nu va fi începută, sub nicio formă, un război cu Ungaria, în ciuda tuturor evidenţelor şi-a necesităţilor, deoarece Mareşalul Ion Antonescu atâta timp cât se va afla în fruntea statului român va urma „în toate cursul Germaniei şi al Führerului ei, şi, în consecinţă, şi în această problemă”[8]. Mareşalul Ion Antonescu le-a cerut ofiţerilor din Corpul de Comandă al Armatei Române să asigure trupelor o puternică disciplină şi o temeinică instrucţie în perspectiva evenimentelor care vor veni. „Eu nu am partid. Partidul meu este Armata. Aştept de la voi să staţi ferm alături de mine şi aştept, înainte de orice, de la ministrul de Război şi de la şeful Marelui Stat Major să vegheze neobosit ca întregul corp ofiţeresc să-şi ridice şi să promoveze tăria de caracter şi moralul. Civilii care îmi stau alături sunt oameni nestatornici. De aceea, îmi pun în Dumneavoastră toată încrederea şi marea mea speranţă”[9], a declarat Mareşalul Ion Antonescu la finalul acestei întâlniri.

În contextul evoluției situației militare de pe Frontul de Est, trupele aliate româno-germane vor ocupa, începând cu 2 aprilie 1944, o poziţie care trecea din Bucovina pe înălţimile Munţilor Carpaţi, vest Siret – Târgu Frumos – nord Iaşi – masivul Corneşti – nord Chişinău – Tighina – Nistru până la Marea Neagră. Localităţi importante precum Cernăuţi, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Hotin, Soroca, Bălţi etc. au rămas sub ocupaţie sovietică. Linia frontului a fost stabilită mai la nord, deoarece şoseaua Iaşi-Târgu Frumos constituia o comunicaţie favorabilă care permitea o deplasare uşoară, şi imediată, înapoia frontului, a diviziilor blindate germane. De pe această linie va avea loc respingerea atacurilor sovietice din primăvara anului 1944, obţinându-se, astfel, o impresionantă victorie defensivă, ceea ce nu ar fi fost posibil în spatele poziţiei Traian decât cu preţul unor ocoluri mari şi mult înapoia frontului, din pricina configuraţiei terenului şi a reţelei proaste de drumuri. Pe parcursul anului 1944, se vor amplifica eforturile pentru închegarea unor alianțe politice menite a configura un posibil guvern de uniune națională care să reușească scoaterea României din război și încheierea păcii cu Națiunile Unite.

Opoziția politică sub protecția statului

Partidul Naţional-Ţărănesc şi Iuliu Maniu au reprezentat principalul centru de opoziţie faţă de regimul Mareşalului Ion Antonescu. După evenimentele de la 30 august 1940, Iuliu Maniu „va deveni, din nou, în faţa ţării şi a străinătăţii, exponentul provinciei trecută sub jug străin”[10]. În ceea ce priveşte viitoarea formulă de organizare a lumii, liderul naţional-ţărănist milita pentru alăturarea României la blocul de state (Iugoslavia, Grecia, Bulgaria, Turcia ) care vor fi sprijinite în mod direct de către Marea Britanie. Totodată, Iuliu Maniu este şi adeptul „Planului Tardieu” care preconiza un bloc de state cuprinzând toate ţările de la Polonia şi Cehoslovacia până la Iugoslavia şi Turcia, respectiv un bloc de 120 de milioane de locuitori, care ar fi putut constitui o forţă puternică, capabilă să reziste atât Germaniei, cât şi Uniunii Sovietice, şi să-şi asigure o viaţă proprie, în condiţii satisfăcătoare din punct de vedere politic şi economic.

După întâlnirea de la castelul Klessheim, din 12 aprilie 1943, Conducătorul Statului român îi va cere lui Eugen Cristescu, directorul Serviciului Special de Informații (SSI), un amplu raport privind activitatea liderului naţional-ţărănist şi a camarilei sale, începând cu 6 septembrie 1940. Raportul înaintat, în mai 1943, dezvăluia toată complexitatea acţiunilor PNŢ şi prefigura un viitor îndoielnic pentru acest partid. „Rostul său – scria Eugen Cristescu – ar începe numai în ziua în care factorul sovietic n-ar avea să joace vreun rol în România, dar nu văd în ce chip influenţa Rusiei ar putea fi înlăturată la o victorie a Naţiunilor Unite. (…) el îşi arogă singur o mare popularitate, dar e de văzut în ce măsură războiul şi curentele noi la care el va da naştere vor schimba structura politică a ţării”[11]. Corneliu Coposu, fostul secretar particular al liderului naţional-ţărănist, va confirma, în 1985, că raportul SSI corespunde, în linii generale, „realităţii şi se înscrie, în cea mai mare parte, pe linia adevărului istoric”[12]. Reflectând asupra acestui raport, istoricul Mihai Pelin scria că personalitatea lui Iuliu Maniu era subminată de o carenţă de fond, respectiv aceea de a situa permanent interesele Partidului Naţional-Ţărănesc deasupra intereselor ţării. Raportul Serviciului Special de Informaţii demonstrează că „Iuliu Maniu, departe de a fi un personaj infailibil, a fost şi el un om ca toţi oamenii, măcinat de metehne uneori de-a dreptul tulburătoare, de idei fixe, de idiosincrazii justificate sau puerile, de erori dintre cele mai grave în ceea ce privea evaluarea însemnătăţii unui eveniment sau a altuia, precum şi de iluzii sadea”[13], iar cea mai mare iluzie care i-a chinuit conştiinţa a fost aceea că Marea Britanie a intrat în Al Doilea Război Mondial numai şi numai pentru a salva România.

Ambasadorul Marii Britanii la Moscova, Sir Archibald Clark Kerr, îi va înmâna Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe, V. M. Molotov, la 9 martie 1943, o scrisoare, intitulată „Probleme româneşti”, în care se făcea referire la existenţa grupului Maniu şi la posibilitatea de-a se începe negocieri de pace cu acesta în calitate de reprezentant al României opoziţioniste. „Domnul Maniu – scriau experţii Foreign Office în textul înaintat de către ambasadorul britanic – se teme, probabil, că dacă se dovedeşte a fi reală apropiata înfrângere a Germaniei pe Frontul de Răsărit, România va fi cotropită de Ungaria şi Bulgaria. El presupune că prima are patru divizii mecanizate şi altele zece pe Tisa. De aceea, actualul plan al lui Maniu constă, evident, în a-şi pune oamenii în poziţiile-cheie şi – atunci când slăbiciunea Germaniei o va permite şi Aliaţii vor acorda ajutor – a priva regimul actual de putere şi a lua-o în propriile-i mâini. Totuşi, el se îndoieşte că partidul său va putea stăpâni situaţia mai mult decât câteva săptămâni”[14]. Stalin  avea să refacă personal, modificând chiar cuvânt cu cuvânt, nota de răspuns a ministrului de Externe sovietic, din 19 martie 1943, adresată ambasadorului Sir Archibald Clark Kerr, referitoare la interesul Uniunii Sovietice faţă de grupul Maniu[15], afirmând că „ar trebui menţinut contactul cu gruparea domnului Maniu, ca singura forţă de opoziţie – mai mult sau mai puţin serioasă – din România”[16] deşi în acest moment „ea nu are mare greutate în România, dar, în condiţiile unor succese aliate, influenţa ei poate creşte”[17]. Din ordinul Conducătorului Statului, Serviciul Special de Informaţii va proteja contactele Opoziţiei cu Aliaţii Occidentali şi va încerca să tempereze, într-o manieră „discretă”, activitatea celor 11 servicii de informaţii germane care acţionau pe teritoriul României, după toate regulile artei informaţiilor[18]. Referitor la acest aspect, colonelul Traian Borcescu, şeful Secţiei a II-a Contrainformaţii din SSI, va declara, după război, că agenţii SSI, în fapt,  îl păzeau pe Iuliu Maniu de germani. În clipa în care germanii cereau informaţii despre Iulia Maniu, li se întocmea o lucrare specială în care Maniu era pus într-o situaţie inofensivă, astfel încât germanii nu au primit nicio informaţie care ar fi putut să-l determine pe Mareșalul Ion Antonescu să ia măsuri contra lui Iuliu Maniu.

În ecuaţia evenimentelor petrecute pe scena politică internă în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Partidul Naţional Liberal a fost o fantomă a vechiului şi puternicului partid, de sub conducerea lui Ion I. C. Brătianu. Copleşit de personalitatea lui Iuliu Maniu, Constantin (Dinu) I. C. Brătianu îşi va subordona întru totul acţiunile şi PNL-ul credinţelor politice şi viziunii naţional-ţărăniste. În toată perioada războiului, liderul liberalilor va protesta, împreună cu Iuliu Maniu, prin memorii adresate Mareşalului Ion Antonescu. Însă, PNL va dispărea, înghiţit de vârtejurile Istoriei, după ce-şi va fi consumat bruma de autoritate şi credinţă.

Partidul Social-Democrat[19] a fost o altă componentă a conjuraţiei politice din România anilor 1940 – 1944. El renăscuse în urma Congresului din 7-9 mai 1927 al Federaţiei Partidelor Socialiste din România, când s-a revenit la vechea denumire de social-democrat pentru partidul care rezultase din unirea tuturor partidelor socialiste, urmând ca partidul să-şi continue lupta sub această nouă titulatură. Mişcarea socialistă, aflată într-o criză existenţială, se va reuni în jurul noului PSD renăscut în 1927. În perioada războiului şi a regimului de autoritate personală al Mareşalului Ion Antonescu, a continuat procesul, început încă din timpul regimului carlist, de polarizare a mişcării socialiste în cadrul Partidului Social-Democrat. Acest partid a rămas în ansamblul său un organism politic eterogen, în care diferitele curente şi grupări nu se contopiseră şi nu acţionau întotdeauna convergent. Evoluţiile politico-militare vor determina ieşirea din pasivitate şi revigorarea activităţii Partidului Social-Democrat începând cu anul 1942, pentru a creşte în intensitate în anii 1943 – 1944. Concomitent, se vor constata serioase mutaţii în optica social-democraţilor asupra colaborării cu comuniştii şi cu celelalte forţe politice.

PCR devine un aliat politic frecventabil

Partidul Comunist Român a fost una dintre forţele politice care au beneficiat din plin de momentul 23 August 1944, deoarece a urcat din ilegalitate la guvernare şi în mai puţin de trei ani, cu sprijinul URSS, a devenit forţa politică conducătoare a României, pentru o perioadă de 41 de ani (1948 – 22 decembrie 1989). La 8 mai 1921, în urma unei sciziuni a mişcării socialiste, are loc crearea Partidului Comunist din România, secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste (Komintern)[20]. În urma evenimentelor de la Tatar-Bunar (septembrie 1924), PCdR va intra într-o ilegalitate prelungită, până la 23 August 1944. Majoritatea covârşitoare a membrilor săi aveau să fie de altă naţionalitate decât cea română, iar secretarii generali ai Partidului Comunist din România au fost numiţi de Moscova: Elek Köblos (1924 – 1928), Vitali Holostenco (1928 – 1930), Alexandr Daneliuk Ştefanschi (1931 – 1934), Boris Ştefanov (1935 – 1940), Ştefan Foriş (1940 – 4 aprilie 1944). În cursul interogatoriului la care a fost supus, la Moscova, Eugen Cristescu, directorul SSI, a declarat cu privire la numărul membrilor comuniştilor români: „Au fost 1.150! Mai mult de jumătate din aceştia erau agenţii noştri informatori (…) erau agenţii comisarului Sava Dumitrescu, care era tehnicianul nostru în problemele comuniste…”[21]. O descriere extrem de plastică a ceea ce era mişcarea comunistă din România ne este oferită de Belu Zilber: „Unguri şi bulgari care doreau despărţirea de România, muncitori care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziţi de antisemitism, şomeri fără profesiune definită sau profesionişti mediocri, politicieni nerealizaţi sau nerealizabili în alte partide, casnice urâte sau bovarizate, copii sătui de şcoală; din această lume se recrutau înainte de război activiştii de partid”[22]. Compoziţia naţională a Partidului Comunist din România era următoarea: „90% evrei, 5% alte naţionalităţi şi 5% români”[23]. În ceea ce priveşte fondurile financiare care au stat la baza existenţei PCR, se cuvine să reţinem declaraţia lui Remus Koffler, unul dintre cei care au subvenţionat Partidului Comunist din România: „Toate fondurile erau de la evrei, deoarece oricând puteau surveni măsuri antievreieşti”[24].

Poziţia Partidului Comunist din România a oscilat în timpul războiului de la o extremă la alta şi nu a reprezentat o forţă politică în sine până la 23 August 1944[25]. În conformitate cu instrucţiunile lui Stalin, din 22 iunie 1941, către secretarul general al Kominternului, Gheorghi M. Dimitrov, şi ca urmare a discuţiilor dintre V. M. Molotov şi G. M. Dimitrov şi D. Z. Manuilski, din 6 iulie 1941, Kominternul va emite o directivă, la 7 iulie 1941, către partidele comuniste din ţările ocupate de Germania prin care le cerea să „acţioneze neîntârziat pentru organizarea Frontului Unic Naţional şi pentru stabilirea contactului cu toate forţele, indiferent de orientarea şi caracterul lor politic, care acţionează împotriva Germaniei fasciste”[26]. La 8 iulie 1941, CC al PCdR a emis o Circulară, în baza directivei Kominternului, în care se menţiona: „Comuniştii trebuie să-şi concentreze toate forţele pentru formarea Frontului Unic Naţional”[27]. În cuprinsul Circularei erau nominalizaţi posibilii parteneri: social-democraţii, naţional-ţărăniştii, ţărăniştii-radicali şi liberalii[28].

Și totuși, evenimentul de la 23 August 1944 i-a găsit pe liderii acestui partid departe de centrul evenimentelor care au marcat o cotitură în istoria românilor. Citindu-se cu atenţie stenogramele discuţiilor care au avut loc în şedinţele din 18 şi 22 ianuarie 1959, precum şi cele din 14, 20, 21 şi 22 februarie 1968 ale unui grup de participanţi la actul de la 23 august 1944, ne dăm seama cât de departe sunt de adevărul istoric protagoniştii acestor discuţii, de clipele în care s-au desfăşurat evenimentele de la 23 August 1944[29]. După 6 septembrie 1940, dar mai ales după 22 iunie 1941, membrii Partidului Comunist din România au fost sub o observaţie extrem de strictă din partea serviciilor de informaţii şi siguranţă româneşti, astfel încât acestea „organizează supravegheri şi întreţin legături discrete cu anumiţi simpatizanţi sau comunişti, ceea ce provoacă masive «căderi» în rândul organizaţiei”[30]. O parte importantă a liderilor comunişti autohtoni vor fi izolaţi special, din dispoziţia Mareşalului Ion Antonescu, prin internarea în lagăre (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Nicolae Ceauşescu, Grigore Preoteasa, Alexandru Moghioroş, Alexandru Drăghici ş.a.). Referindu-se la acele „legături discrete” pe care comuniştii români le-au avut cu serviciile de informaţii şi siguranţă româneşti[31], Remus Koffler mărturisea, la 16 august 1950, că în afară de legătura lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu generalul Constantin (Piki) Z. Vasiliu, realizată în noiembrie 1943, secretarul general Ştefan Foriş întreţinea „legături «utile» prin avocatul Sraer cu Sava Dumitrescu şi Taflaru, primul de la Prefectură şi al doilea de la Direcţia Poliţiilor, şi cu ajutorul acestor legături a putut de multe ori să «corecteze norocul»”[32], precum şi cu „Eugen Cristescu de la Serviciul Secret care lucrează şi pentru nemţi şi pentru englezi”[33].

Un important om de afaceri român care i-a sprijinit financiar pe comunişti a fost inginerul Alexandru Ştefănescu, care a întreţinut, pe parcursul războiului, contacte cu Intelligence Service. El a cotizat peste 8.000.000 de lei, până la 23 august 1944, în visteria Partidului Comunist Român, a susţinut financiar apariţia ziarului ilegal România Liberă şi, uneori, l-a răspândit personal. Inginerul Ştefănescu a transmis numeroase informaţii către Intelligence Service, după recrutarea sa de către colonelul de Chastelain, în 1941, iar după întâlnirea cu Remus Koffler, în iarna 1942-1943, s-a implicat în formarea blocului de acţiune al opoziţiei unite (PNŢ, PNL, PSD şi PCR), datorită influenţei pe care o avea pe lângă Iuliu Maniu şi Constantin (Dinu) I. C. Brătianu[34]. În legătură cu această „discretă” implicare a Intelligence Service în diferitele formule de opoziţie din România anilor 1940-1944, se cuvine a menţiona un episod extrem de interesant şi tulburător. Serviciul Special de Informaţii comunica, la 5 martie 1943, că ministrul suedez Patrick Reutersward „a primit misiunea (oare de la cine?! – n.n.) de a lua contact printr-o terţă persoană, însă de toată încrederea, cu conducerea mişcării comuniste române, deoarece în România este necesară o opoziţie puternică comunistă care să salveze statul de primejdie în momentul când forţele germane bătute se vor retrage”[35].

Dizolvarea Internaţionalei a III-a, la 10 iunie 1943, de către Stalin, a bulversat opinia publică internaţională şi pe Aliaţii Occidentali. Această importantă mişcare tactică a sovieticilor a fost însoţită de directive transmise partidelor comuniste naţionale precum: 1. mobilizarea partidelor comuniste în vederea unei acţiuni imediate (…); 2. crearea de fronturi naţionale şi participarea activă a partidelor comuniste în aceste organizaţii; 3. pregătirea unei insurecţii în vederea unei eventuale zile Z; 4. infiltrarea sistematică în Rezistenţă, cu scopul de a asigura luarea puterii după ziua Z. Confruntat cu noile realităţi ale scenei internaţionale de după 10 iunie 1943, Iuliu Maniu îşi va mărturisi convingerea că sovieticii vor deveni un factor politic important în Europa şi vor exercita o influenţă în special în ţările limitrofe. „În concluzie, a spus Maniu – raporta SSI -, situaţia locală se prezintă astfel: avem un curent comunist, care nu poate fi îngrijorător într-o ţară agricolă, dar pe care trebuie să contăm în examinarea viitoarei situaţii politice”[36]. Dintr-o asemenea perspectivă au fost acceptate contactele dintre naţional-ţărănişti şi comuniştii români.

În august 1943 aveau să se stabilească primele contacte între cercurile Palatului Regal şi Lucreţiu Pătrăşcanu, ca reprezentant al Partidului Comunist Român[37]. „Pătrăşcanu avea legătură cu cercurile Palatului încă înainte de 4 aprilie – mărturisea Emil Bodnăraş, în 1968 -, însă cu cunoştinţa noastră (…) Contactele acestea erau mai mult informative. Până la 4 aprilie (data puciului intern din interiorul PCR – n.n.), trebuia să caute să lărgească legăturile şi să informeze. Şi acestea aveau oarecum un caracter organizat, pentru că conducerea ştia, inclusiv tov. Gheorghiu-Dej, care fusese informat, cunoştea aceste legături şi ne-a făcut şi precizări să fim atenţi cu Pătrăşcanu. Un caracter orientat au căpătat legăturile lui Pătrăşcanu cu Palatul abia după 4 aprilie”[38]. Legătura s-a realizat pe filiera Lucreţiu Pătrăşcanu – Berger Safianu (furnizor al Curţii Regale) – colonel Octav Ulea (vărul lui Pătrăşcanu) – Gheorghe Ionescu-Bălăceanu (şeful de Cabinet al Mareşalului Palatului) – Ioan de Mocsonyi Styrcea – regele Mihai I. Conform relatărilor maiorului Anton Dumitrescu, Mircea Ioaniţiu i-a mărturisit, în ianuarie 1944, că s-au primit dispoziţii de la Cairo pentru a se începe colaborarea cu PCR. Aflându-se în conflict cu conducerea PCR, aflată în cea mai mare parte în lagăr, Lucreţiu Pătrăşcanu a acţionat de cele mai multe ori pe cont propriu[39], atât în relaţia cu Palatul Regal, cât şi cu autorităţile regimului Antonescu[40].

În realizarea contactului cu Iuliu Maniu, Lucreţiu Pătrăşcanu se va prevala de o împuternicire dată de către CC al PCdR în 1937 privind stabilirea unei legături politice cu liderul PNȚ în contextul politic al momentului. „Această însărcinare nu mi-a fost retrasă niciodată şi pe această bază am ţinut legătura cu el. (…) Ultima conversaţie cu Maniu, din toamna lui 1943, nu am putut-o raporta CC deoarece omul de legătură nu a venit la întâlnire”[41], mărturisea Lucreţiu Pătrăşcanu. Corneliu Coposu, şeful de cabinet al liderului PNŢ, va menţiona faptul că au existat trei întâlniri în 1943 şi două la începutul anului 1944, între cei doi oameni politici, analizându-se „modalităţile răsturnării situaţiei interne din România şi ale încetării războiului din Răsărit”[42]. La cererea lui Iuliu Maniu ca PCdR să intervină pe lângă PCUS şi liderii URSS în favoarea păstrării Basarabiei în graniţele naţionale, Lucreţiu Pătrăşcanu nu a dat un răspuns afirmativ astfel încât dialogul politic, început la 28 noiembrie 1943, s-a întrerupt.

Lucreţiu Pătrăşcanu nu era agreat de majoritatea comuniştilor[43], atât din lagăr, cât şi din afară, datorită faptului că „întotdeuna a avut devieri, fie oportuniste de stânga, troţkiste, fie oportuniste de dreapta”[44], ceea ce permitea să fie caracterizat ca fiind „un «liberal»”[45]. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost asasinat, mai târziu, de către tovarăşii din PCR, deoarece ştia că „organizaţia comunistă din România, la 23 august 1944, era redusă la o mână de inşi grăbiţi să se agaţe de primul tren al Istoriei”[46]. În perioada războiului, Partidul Comunist Român se va confrunta cu o serie de lupte fracţioniste între secretarul general Ştefan Foriş şi grupul din lagăr condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej[47], în condiţiile în care legătura cu Moscova se întrerupsese la 22 iunie 1941[48]. În contextul evoluției evenimentelor politico-militare de fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial, la 2 aprilie 1944, V. M. Molotov va declara că URSS „nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României sau de a schimba orânduirea socială existentă în România”[49].

Ştefan Foriş a fost demis, la 4 aprilie 1944, din funcţia de secretar general al PCR, arestat şi înlocuit cu o conducere provizorie care avea funcţii operative, respectiv Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheț. „La 4 aprilie 1944, seara, a venit tov. Bodnăraş cu o dispoziţie bătută la maşină ca eu şi tov. Foriş să predăm toate legăturile şi tot materialul aflat la noi. (…) Tov. Bodnăraş a spus că dispoziţia aceasta vine din Uniunea Sovietică”[50], va declara Victoria Sârbu, soţia lui Ştefan Foriş. Autorii volumului de documente Stenogramele şedinţelor conducerii PCR (23 septembrie 1944 – 26 martie 1945, consideră că „Ştefan Foriş a fost înlăturat tocmai pentru că prin întregul său trecut nu avea credibilitate în discuţiile pe care PCdR urma să le înceapă cu partidele democratice, regele şi un şir de lideri militari”[51]. Noua conducere a PCR se va implica din plin în pregătirile pentru răsturnarea regimului Antonescu şi ieşirea României din război. Ancheta efectuată de către organele Securităţii în 1953 a scos în evidenţă faptul că nu a existat nicio legătură cu URSS, PCUS şi NKVD/NKGB în acea perioadă de pregătire a actului de la 23 August 1944. Stenograma discuţiilor secrete din cadrul şedinţei Secretariatului CC al PCR din 24 aprilie 1945 confirmă fără putinţă de tăgadă lipsa unei legături între autorităţile sovietice şi comuniştii români în preajma lui 23 August 1944[52].

 Unitatea opoziției politice, un drum lung și chinuitor

Pe 18 iunie 1943, SSI-ul îl informa pe Conducătorul Statului că liderii PSD s-au întrunit în Comitetul de Conducere, la cererea lui Constantin Titel-Petrescu, pentru a decide respingerea oricărei propuneri de fuzionare sau de colaborare venită din partea PCR. „Partidul Social-Democrat va lua în considerare numai cereri individuale de înscriere a comuniștilor, spre a evita o penetrație, pe această cale, a elementelor comuniste, urmărind să constituie apoi o fracțiune distinctă și cu obiective precise în rândurile Partidului Social-Democrat. Se pare că această hotărâre a fost luată în urma unor recomandări venite din străinătate, de la centrala Internaționalei a II-a. Social-democrații afirmă că hotărâri identice vor fi luate de către toate partidele social-democrate din lume”[53], raportau ofițerii SSI. Pe 1 iulie 1943, SSI-ul va informa Președinția Consiliului de Miniștri despre faptul că liderul PSD, Constantin Titel-Petrescu, a avut două întrevederi cu Gheorghe Tătărescu care dorea lămuriri cu privire la „intențiile oamenilor politici din stânga democrată, referitoare la colaborarea politică cu alte partide democratice”[54] și „sentimentele social-democraților față de URSS, în cazul când guvernul de după război ar reclama o politică de bună vecinătate cu URSS”[55]. Constantin Titel-Petrescu a subliniat, în cadrul dialogului, faptul că PSD a greșit prin faptul că ei au tratat  „problemele politice numai din punct de vedere al ideologiei și nu au încercat niciodată să se acomodeze conjuncturii politice”[56], însă „în viitor crede că socialiștii vor fi mai clarvăzători și mai aproape de realitățile acelei politici”[57].

Totodată, SSI-ul era la curent, conform informațiilor înaintate Conducătorului Statului pe 5 iulie 1943, cu înființarea de către PCR a unei asociații politice conspirative intitulată Uniunea Patrioţilor, organizaţie aparent autonomă, în fapt infiltrată şi dominată de comunişti. „La această Uniune au aderat până în prezent un grup de profesori universitari, câțiva foști miniștri și chiar un fost prim ministru. Se păstrează cea mai mare conspirativitate asupra numelui acestora. Uniunea Patrioților va continua să scoată un buletin «România Liberă». Deși această Uniune lucrează independent de partid, totuși, Comitetul Central a decis ca acest buletin să fie scos în tipografia partidului”[58], raportau ofițerii SSI. Printre personalitățile care au aderat la Uniunea Patrioților, SSI-ul îi nominaliza pe prof. univ. dr. Constantin I. Parhon, prof. Paul P. Stănescu, conf. univ. dr. Dumitru Bagdasar, prof. Popa, conf. univ. dr. Mihalcea (Niculcea), prof. supl. agronomic Aurelian Vlădescu și prof. univ. dr. Gheorghe Vlădescu-Răcoasa. Membrii din conducerea Uniunii Patrioţilor, comunişti şi necomunişti, au realizat contacte, folosind cele mai ingenioase metode, cu o serie de personalităţi politice, printre care şi social-democraţi, în vederea atragerii acestora la lupta pentru realizarea Frontului Unic Naţional.

După capitularea Italiei (8 septembrie 1943), PCR a propus, din nou, tuturor partidelor şi organizaţiilor democratice aderarea la Frontul Patriotic Antihitlerist. În iunie 1943 se reușise crearea Frontului Patriotic Antihitlerist, un mare succes de propagandă pentru PCR, care reunea alături de PCR, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Partidul Socialist-Țărănesc condus de Mihail Ralea şi MADOSZ, pe unii dintre militanţii socialişti de stânga, proveniţi din Partidul Socialist al lui Constantin Popovici, precum şi grupul lui Lothar Rădăceanu, care, la acea dată, făcea parte din conducerea grupării Uniunii Socialiste a Muncitorilor şi Ţăranilor. În cursul lunii septembrie 1943, PSD şi-a dat adeziunea pentru Frontul Patriotic Antihitlerist.

Pe 23 noiembrie 1943, SSI raporta conducerii statului român faptul că elementele de stânga din PNȚ îl forțează pe Iuliu Maniu pentru a se decide în ce privește poziția acestuia și a PNȚ față de URSS. „Numeroase elemente de stânga din Partidul Naționalist-Țărănesc, printre care dl. Ghiță Popp, vor să-l determine a se pronunța în ceea ce privește atitudinea partidului față de Rusia în viitor. Drept argument i s-a prezentat un raport de forțe între armatele germane și aliate, de unde rezulta superioritatea potențială a rușilor”[59], se consemna în raportul SSI. În asemenea condiţii, vor avea loc tatonări pentru realizarea unei convorbiri de principiu[60] între un delegat al PCR şi liderii PSD (Constantin Titel-Petrescu) şi PNŢ (Iuliu Maniu), în care urma să se discute oportunitatea colaborării dintre Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal pentru scoaterea României din război. În Buletinul informativ înaintat de către SSI către Președinția Consiliului de Miniștri, la 3 ianuarie 1944, se menționa faptul că forul suprem de conducere, CC al PCR, a cerut organizațiilor aflate în subordine îndeplinirea unor noi sarcini de partid, printre care și „crearea unui front larg, pe baze minimale, a tuturor democrațiilor (front patriotic, uniune patriotică)”[61].

Pe 15 ianuarie 1944, informatorii SSI-ului raportau că, totuși, în contextul evoluțiilor militare de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial, „între social-democrați și între Partidul Național-Țărănesc se duc de aproape șase luni tratative în vederea unei fuzionări și fortificări a ambelor partide”[62]. Totodată, ofițerii SSI menționau în Nota înaintată pe 28 ianuarie 1944 faptul că Mihail Ralea a avut o întâlnire cu Gheorghe Tătărescu. „Cercurile politice consideră că întrucât Ralea susține punctul de vedere al unei politici de apropiere de URSS și întrucât Tătărescu afirmă, în ultimul timp că numai o asemenea politică ar putea duce la consolidarea teritorială a țării, oricare ar fi ajutoarele din partea Aliaților, o apropiere între cei doi oameni politici nu este exclusă”[63], consemnau analiștii SSI. Pe 5 februarie 1944, Președinția Consiliului de Miniștri era informată de către SSI asupra faptului că în București circula, într-un număr restrâns de exemplare, buletinul PCR intitulat România liberă (Anul II, nr. 1 din 28 ianuarie 1944) în care exista un apel al Frontului Patriotic către români pentru ieșirea imediată din război și alungarea trupelor germane din România. În articolul intitulat Răspunderea domnului Iuliu Maniu se lansau, în spațiul public, o serie de acuzații la adresa comportamentului politic al liderului PNȚ în ceea ce privește crearea Frontului Patriotic. „Domnul Maniu (…) a crezut într-o înfrângere a Rusiei, a refuzat să creadă în temeinicia alianței dintre anglo-americani și sovietici, a refuzat să treacă la sabotaj, a dezaprobat politica lui Beneș și o preferă pe a lui Micolaicič și a «trădătorului Draža Mihailović». În încheiere i se spune domnului Iuliu Maniu că, «încă nu e totul pierdut, încă mai putem salva țara, rupând cârdășia cu nemții», depinde numai ca domnul Maniu să dezmintă că s-a pronunțat din nou «pentru așteptare»”[64], se menționa în raportul SSI.

În pofida celor semnalate în raportul din 5 februarie 1944, cu referire la divergențele dintre PCR și PNȚ, SSI menționa în raportul din 14 februarie 1944 că liderii PNȚ (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, dr. Nicolae Lupu și Mihai Popovici) au decis, la ultima lor consfătuire, că este foarte posibil ca Armata Roșie să ajungă la frontierele României și chiar să intre pe teritoriul național. Privind evoluțiile politico-diplomatice și militare dintr-o astfel de perspectivă, liderii PNȚ au luat decizia că „trebuie ținut seama de punctul de vedere recomandat de președintele Beneș dl. Iuliu Maniu anume de a se încerca un contact direct și din timp cu conducătorii URSS”[65]. În finalul dialogului dintre liderii PNȚ, Iuliu Maniu va declara că PNȚ „trebuie să facă totul singur sau cel mult în legătură cu Partidul Liberal”[66] în condițiile în care prin contactele cu Aliații Occidentali „s-a realizat un progres important în realizarea acordului cu punctul de vedere aliat, de stabilire a discuțiilor cu URSS în vederea unui preambul pentru pace”[67]. Astfel, „s-a decis – raporta SSI – menținerea contactului cu guvernul și dacă este posibil cu dl mareșal Antonescu direct, pentru ca acțiunea Partidului Național-Țărănist care se desfășoară numai în interesul superior al țării să fie cunoscută și nu socotită subversivă sau urmărind interese de clan politic”[68].

În contextul dialogului politic dintre liderii opoziției politice și reprezentanții PCR, SSI-ul raporta, pe 2 martie 1944, faptul că, totuși, Iuliu Maniu „a pus unor emisari comuniști problema ca aceștia să recunoască mai întâi integritatea teritorială a României, pe baza granițelor din 1939, pentru ca apoi să se poată discuta o colaborare între grupările românești de centru și cele de extremă stângă”[69]. În opinia liderului ardelean, numai astfel „se va stabili, fără posibilități de contrazicere, că Partidul Comunist a devenit o grupare politică națională”[70]. Totodată, SSI îi informa pe decidenții politico-militari ai României despre faptul că o serie de fruntași liberali au reacționat negativ la conferința istoricului Gheorghe I. Brătianu ținută la radio, în ziua de 27 februarie 1944, acuzându-l „de a fi făcut un gest inoportun față de actuala situație a URSS”[71]. Pe 3 martie 1944, SSI raporta că istoricul liberal dorea să traducă în limba franceză și să răspândească pe larg broșura sa despre Basarabia, precum și să țină un ciclu de conferințe despre drepturile românești în Basarabia. Inițiativa lui Gheorghe I. Brătianu era considerată în cercurile liberale și național-țărăniste ca fiind inoportună.

Referindu-se la reacția liderilor PNȚ și PNL față de Declarația guvernului sovietic din 2 aprilie 1944 cu referire la atitudinea sa față de România, SSI consemna, pe 4 martie 1944, faptul că „impresia produsă, atât la național-țărăniști cât și la liberali, este de relativă satisfacție, subliniindu-se că Molotov nu pune problema îndepărtării actualului guvern și nici a vreunei revizuiri teritoriale, în afară de pretențiile cunoscute asupra Basarabiei și Bucovinei”[72]. Conducerea statului român era informată că „unii fruntași democrați se așteaptă ca șefii partidelor democrate să fie convocați pentru o consfătuire comună asupra atitudinii de urmat”[73].

La 10 aprilie 1944, s-a realizat înțelegerea principială de colaborare între PCR și PSD. La 18 aprilie 1944, s-a căzut de acord asupra textului manifestului Frontului Unic Muncitoresc din 1 mai 1944 care fusese redactat de Lucreţiu Pătrăşcanu şi Ştefan Voitec. La 26 mai 1944, după tratative destul de active şi rapide, s-a constituit Coaliţia Naţional-Democratică dintre PCR şi organizaţiile aflate sub influenţa sa (Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, MADOSZ), Partidul Socialist-Ţărănesc condus de Mihail Ralea, Partidul Naţional-Democrat al dr. Petre Topa, Partidul Social-Democrat şi gruparea liberală de sub conducerea lui Gheorghe Tătărescu. Coaliţia Naţional-Democratică îşi propunea să acţioneze pentru: „1. Pregătirea acţiunii politice menite să realizeze ieşirea României din război şi încheierea armistiţiului şi a păcii cu Naţiunile Unite. 2. Eliberarea teritoriului naţional de sub jugul trupelor de ocupaţie şi reîncorporarea Transilvaniei de Nord prin alungarea cotropitorilor. 3. Ieşirea României din Axă, restabilirea raporturilor tradiţionale ale României cu puterile occidentale şi cu foştii ei aliaţi şi prieteni, precum şi încheierea în acelaşi timp, pentru epoca de după pace, a unei alianţe cu Republicile Sovietice Socialiste, organizându-se astfel o colaborare permanentă în toate domeniile. 4. Reaşezarea instituţiilor democratice la temeliile vieţii politice a statului român”[74].

La începutul lui mai 1944 s-a desfășurat prima şedinţă a şefilor delegaţiilor celor patru partide, reprezentate de Lucreţiu Pătrăşcanu (PCR), Constantin-Titel Petrescu (PSD), Iuliu Maniu (PNŢ) şi Constantin (Dinu) I. C. Brătianu (PNL). Cu acel prilej, s-a hotărât, principial, colaborarea şi s-a constituit un Comitet Central de acţiune. Pe 7 iunie 1944, SSI informa Președinția Consiliului de Miniștri asupra stadiului raporturilor politice dintre PCR și liderii PNȚ și PNL. „Față de noile aspecte militare, cartelul cu comuniștii este înfățișat ca un succes pentru opoziția democratică, care se găsește unită și solidară în fața răspunderilor ce le are. Maniu – care avea intenția să tărăgăneze executarea acordului – a comunicat amicilor săi că trebuie luate măsuri pentru a perfecta noul organism, așa-zisul comitet național, prevăzut la încheierea cartelului. (…) Cercurile maniste declară că acordul trebuie perfectat pentru a se crea organul central de conducere, care să poată acționa la momentul potrivit. În discuțiile care au avut loc în ultimele două zile comuniștii au insistat, din nou, asupra necesității unei acțiuni efective impusă de ultimele evenimente”[75], se menționa în raportul SSI.

Analiştii SSI observau totuşi, că în pofida a ceea ce părea un succes, noua formulă de organizare a opoziției politice împotriva regimului Antonescu prezenta și o serie de fricțiuni majore. „Comuniștii acuză pe Maniu că nici în momentul în care are la dispoziția sa toate forțele politice ale țării nu e capabil să ia o hotărâre și să treacă la o acțiune serioasă. Maniștii acuză pe comuniști că, deși au încheiat cartelul cu național-țărăniștii și liberalii cu condiția excluderii lui Tătărescu și Ralea, continuă să ducă tratative cu aceste două grupuri și să le lase impresia că ar putea să încheie un acord separat cu ele. Aceste două chestiuni vor fi dezbătute în zilele ce urmează și când delegații grupărilor cartelate se vor întâlni pentru a lua în discuție situația generală”[76], raportau analiștii SSI.

La 8 iunie 1944, s-a căzut de acord asupra textului Declaraţiei de constituire a Blocului Naţional Democratic (BND), care a fost supusă semnării, la 20 iunie 1944, şefilor delegaţiilor celor patru partide. Prin această Declaraţie, BND îşi propunea încheierea, fără întârziere, în baza ofertei făcute de Națiunile Unite, a unui armistiţiu, ieşirea României din Axă, eliberarea ţării de sub ocupaţia germană şi restabilirea independenţei şi suveranităţii naţionale, înlăturarea regimului de dictatură şi înlocuirea lui cu un regim constituţional, democratic, pe baza acordării drepturilor şi libertăţilor civice tuturor cetăţenilor ţării. În Declaraţie se menţiona că formaţiunile politice din componența BND îşi păstrează întreaga independenţă ideologică şi politică, acordul intervenit neprivind decât punctele mai sus fixate. Trebuie menționat că Mareșalul Ion Antonescu a fost informat de către SSI, pe 9 iunie 1944, asupra faptului că delegatul PCR, Petre Constantinescu-Iași, îi informase pe liderii PNL, PSD și PNȚ de faptul că are instrucțiuni precise „de a stărui pentru crearea unui bloc al tuturor partidelor și grupărilor”[77]. Din punctul de vedere al PCR, exista interesul strategic de creare a unui organism politic capabil să conducă România într-un anumit moment. În opinia lui Iuliu Maniu și Constantin (Dinu) I. C. Brătianu prezența lui Gheorghe Tătărescu și Mihail Ralea în componența blocului opoziției politice era inacceptabilă deoarece, în opinia lor, aceștia doi au fost stâlpi ai regimului politic al lui Carol al II-lea. Problema avea să rămână în discuție până la 23 August 1944[78].

În noaptea de 13 spre 14 iunie 1944 a fost luată hotărârea de înlăturare prin forţă a Mareşalului Ion Antonescu, a guvernului şi regimului său. Decizia a fost luată de către reprezentanţii PCR (Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş) şi ai Palatului Regal (generalul Constantin Sănătescu, Ioan de Mocsonyi-Styrcea, generalul Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Mircea Ioaniţiu, Grigore Niculescu-Buzeşti). Cu acel prilej, Emil Bodnăraş a respins, în numele conducerii PCR, soluţia Gigurtu, susţinând planul loviturii de stat. Lucreţiu Pătrăşcanu va propune declanşarea unei răscoale civile care urma să se realizeze prin înarmarea populaţiei evreieşti din lagăre şi din afara lor[79]. Generalul Constantin Sănătescu îl va informa, în cursul aceleiaşi nopţi, pe liderul comunităţii evreieşti, dr. Wilhelm Filderman, de propunerea liderului comunist. Dr. W. Filderman va solicita o audienţă regelui Mihai I, în cursul zilei de 14 iunie 1944, pentru a-l informa pe suveran că „nu obiectează la participarea evreilor la o insurecţie armată, dar condiţionează aceasta de participarea majorităţii populaţiei româneşti, care să dea răscoalei un caracter naţional românesc”[80]. În Curierul israilit din 17 septembrie 1944, dr. W. Filderman scria, cu referire la audienţa din 14 iunie 1944, următoarele: „În audienţa pe care am avut-o la începutul lui iunie, am arătat Majestăţii Sale convingerea mea despre necesitatea unirii tuturor forţelor, spre a lucra în vederea armistiţiului. Am constatat atunci cu emoţie că Majestatea Sa se oprise asupra faptului că în organizarea loviturii de stat evreii constituie o delicată problemă”[81].

Regele Mihai I a aprobat, la 15 iunie 1944, planul de înlăturare prin forţă[82], iar arestarea Mareşalului figura în planul de acţiune numai ca o soluţie de ultimă instanţă, deoarece Conducătorul Statului trebuia determinat să realizeze scoaterea României din război. Între 20 iunie şi 23 august 1944, au avut loc o serie de şedinţe şi consfătuiri conspirative (circa 32) ale reprezentanţilor partidelor componente ale Blocului Naţional Democrat, ai Palatului Regal şi ai Armatei, în care au fost dezbătute probleme politice şi militare legate de declanşarea loviturii de stat: arestarea Mareşalului Ion Antonescu, formarea noului guvern, pregătirea documentelor oficiale, stabilirea momentului declanşării loviturii, în corelaţie cu evoluţia operaţiilor de pe Frontul de Est, solicitarea de bombardamente ale aviaţiei anglo-americane etc. La consfătuirea din noaptea de 27 spre 28 iulie 1944, s-a decis ca lovitura de forţă asupra Mareşalului să fie declanşată cel mai târziu sâmbătă, 26 august 1944[83], în jurul orei 13.00.

În tot acest timp, Mareşalul Ion Antonescu continua să creadă în maturitatea şi în înţelepciunea oamenilor politici români. Pe raportul SSI, din 7 iunie 1944, privitor la situaţia politică internă din România şi la conjuraţia care se urzea, Mareşalul Ion Antonescu adnotase: „Dacă informaţia corespunde adevărului, este făcută încă o dată dovada uşurinţei foştilor oameni politici. Dar refuz să cred că informaţia este riguros exactă. (…) Ţara în aceste momente are nevoie de unire, ordine, muncă, acţiune coordonată. Orice altă atitudine poate transforma un dezastru presupus într-unul real, sau, şi acesta poate fi cazul, va putea transforma – prin acţiunea necugetată a câtorva – într-o catastrofă, o situaţie foarte grea şi periculoasă”[84]. În timp ce Mareşalul Ion Antonescu scria aceste rânduri, cu gândul şi cu speranţa că va fi înţeles de contemporani şi de urmaşi, oamenii politici români se pregăteau să-i dea lovitura de graţie[85].  Fostul ministru al Elveţiei la Bucureşti, René de Weck, consemna, cu referire la divergenţele dintre Putere şi Opoziţie: „Ceea ce frapează astăzi în propunerile românilor, fie că sunt de la conducere, fie că sunt din opoziţie, este că nimeni nu este capabil să conceapă o politică naţională de eliberare. Aşteaptă întotdeuna să fie salvaţi de forţele din exterior. Antonescu s-a pus sub tutela Reichului pentru a se răzbuna pe Stalin. Cei care îl condamnă, fie din raţiuni de principiu, fie pentru că vântul se schimbă, nu-şi imaginează nimic mai bun decât să recurgă la o altă tutelă”[86].

În cursul nopţilor de 20/21, 21/22 şi 22/23 august 1944, s-au ţinut şedinţe de lucru în care au fost perfectate ultimele pregătiri în vederea loviturii de stat din 26 august 1944. La aceste şedinţe au participat regele Mihai I, Iuliu Maniu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Constantin Titel-Petrescu, Constantin (Dinu) I. C. Brătianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, generalii Constantin Sănătescu, Constantin Vasiliu-Răşcanu, Aurel Aldea, Gheorghe Mihail şi coloneii Emilian Ionescu (adjutant regal) şi Dumitru Dămăceanu, şeful de stat-major al Comandamentului Militar al Capitalei (CMC). Participanţii la aceste şedinţe au discutat proiectul de Proclamaţie, componenţa noului Guvern şi au ascultat informări asupra situaţiei politice şi militare generale (Grigore Niculescu-Buzeşti şi generalul Constantin Sănătescu), asupra stadiului pregătirilor militare din Bucureşti şi de pe Valea Prahovei (colonel Dumitru Dămăceanu şi general Constantin Vasiliu-Răşcanu) şi asupra măsurilor luate în cadrul Palatului Regal în vederea începerii acţiunii preconizate pentru 26 august 1944[87].

În dimineața zilei de 23 august 1944, ședința Consiliului de Miniştri va fi întreruptă de sosirea lui Gheorghe I. Brătianu, care venea de la întâlnirea cu Iuliu Maniu şi Constantin (Dinu) I. C.  Brătianu, aducând propunerea ca Mareşalul Ion Antonescu să încheie armistiţiul, iar liderii celor două partide să-şi asume alături răspunderea. Conducătorul Statului român a cerut un document scris („scrisoare de garanţie”)[88] în acest sens, până la ora 15.00, pentru a putea încheia armistiţiul în condiţiile impuse de sovietici, respectiv cedarea provinciilor istorice din Est, în folosul Uniunii Sovietice. Documentul aşteptat de Mareşal nu a fost redactat de liderii celor două partide politice, în special Iuliu Maniu, deoarece nu doreau să-şi lege numele de o schimbare care avea la bază capitularea fără condiţii în faţa Aliaţilor şi pierderea Basarabiei şi Nordului Bucovinei. Prin atitudinile sale politice, dar, mai ales, prin faptele sale, Iuliu Maniu confirma faptul că este „tipul perfectului iezuit”[89]. Gheorghe I. Brătianu s-a prezentat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în jurul orei 15.00, şi l-a informat pe Mihai Antonescu că nu are „scrisoarea de garanţie” aşteptată din partea liderilor politici dar l-a asigurat de faptul că aceştia îşi dau acordul deplin pentru încheierea armistiţiului, urmând să prezinte „scrisoarea de garanţie” în cursul serii, pentru a fi difuzată prin radio. Mihai Antonescu a părăsit Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a se prezenta, la ora 15.00, la Palatul Regal unde solicitase audienţă la regele Mihai I[90]. O analiză a mărturiilor principalilor actori ai zilei de 23 august 1944 privind iniţiativa audienţei şi a evenimentelor petrecute la Palatul Regal[91] relevă o serie de contradicţii dar şi o certitudine: ca urmare a acestei audienţe şi a discuţiilor avute[92], Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi cei mai importanţi membri ai Guvernului au fost demişi şi arestaţi, începând cu ora 17.30, din ordinul regelui Mihai I. Există numeroase variante[93] privind conţinutul ultimei conversaţii dintre Conducătorul Statului român şi regele Mihai I, dar cert este că problema armistiţiului şi a intenţiilor Mareşalului Ion Antonescu în acest sens a fost abordată[94].

După arestarea de la Palatul Regal din Bucureşti, efectuată în jurul orei 17.30, Mareşalul Ion Antonescu avea să scrie, în celulă: „Mă rog lui Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui între patru ochi şi în prezenţa D-lui M. Antonescu că dacă este un alt om în ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul, cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier. Mareşal Antonescu. 23 VIII 1944. Scris în celulă”[95]. Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. Decizia luată la 23 August 1944[96] reprezintă, în opinia mea, cea mai mare eroare politico-militară din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.

 Lupta pentru putere și amplificarea neînțelegerilor

În seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai I preciza în Comunicatul pentru ţară: „Dictatura a luat sfârşit, şi cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne”[97]. Acest deziderat al neamestecului în treburile interne se va dovedi, foarte curând, iluzoriu având în vedere convingerile lui Stalin care va afirma, în cursul anului 1944, într-o întrevedere cu liderul comunist iugoslav M. Djilas: „Acest război nu este ca în trecut; cel care ocupă un teritoriu îşi impune propriu sistem social. Îşi poate impune propriul sistem numai acela a cărui forţă armată are de a face aceasta. Altfel nu se poate”[98]. Democraţiile populare vor fi impuse în Europa de Est printr-un „amestec de forţă şi înşelătorie”[99], în care NKGB/MGB vor juca un rol principal ceea ce confirmă rolul decisiv al URSS, al Armatei Roşii şi al KGB/GRU, precum şi-al partidelor comuniste locale, aflate în solda Kremlinului, în schimbarea prin forţă a regimului social din România. În majoritatea statelor est-europene, evoluţia politică a urmat acelaşi model, respectiv realizarea de „coaliţii mai mult sau mai puţin reale, care includeau un număr de partide ne-fasciste, dar lăsau serviciile de securitate şi principalele pârghii ale puterii în mâinile comuniştilor”[100].

Istoricul Hugh Seton-Watson a surprins, într-un studiu din anii ’50, trăsăturile de bază ale instaurării comunismului în ţările Europei de Est: a) suprimarea tuturor partidelor politice necontrolate direct ori deplin de către comuniştii locali; b) tratarea ca trădătoare a atitudinii de admiraţie manifestată de unii cetăţeni faţă de politica Occidentului ori a prieteniei cu cetăţenii din ţările apusene; c) obligativitatea pentru noile guverne impuse de Kremlin după 1944 de a face „copii la indigo” după instituţiile şi administraţia Moscovei; d) „procesele” au fost declanşate şi supravegheate numai de către persoane alese, educate şi controlate direct şi exclusiv de către sovietici; e) introducerea/aplicarea politicilor economice, sociale, culturale ori instituţionale proprii URSS – colectivizarea, industrializarea rapidă, mobilizarea forţei de muncă etc. Cu referire la procesul de sovietizare, Joseph Rotschild aprecia că, probabil, „nu a existat niciodată un plan stalinist uniform şi rigid pentru a-l fi impus ca pe o formă de prăjitură fiecărui stat şi societate din Europa Central-Estică, desconsiderând diversele instituţii, complexităţi şi istorii naţionale”[101]. Averell Harriman sugera, în aprilie 1945, că Stalin căuta o cale de rafinare a celor trei variante politice pe care le avea: a) prelungirea alianţei existente într-o continuă cooperare cu Statele Unite şi Marea Britanie; b) stabilirea unei zone de strânsă securitate sovietică în Europa Centrală şi de Est; c) penetrarea societăţilor vest-europene (şi a altora) şi subminarea guvernelor lor prin intermediul partidelor comuniste locale.

Acordul sovieto-britanic din 12 iunie 1944[102], ocuparea României de către Armata Roșie, precum şi semnarea Convenţiei de Armistiţiu (12 septembrie 1944) au jucat un rol important în demararea procesului de sovietizare a României. Realizarea, la 20 iunie 1944, a Blocului Naţional Democrat (BND) în componenţa căruia intrau PCR, PNL, PNŢ şi PSD, precum şi constituirea unui guvern al BND, au permis ca PCR, aflat în ilegalitate, să ajungă în prim-planul scenei şi vieţii politice româneşti. Partidul Comunist a primit astfel o recunoaştere din partea partenerilor săi – în condiţiile în care Aliaţii Occidentali sfătuiseră partidele istorice şi Palatul Regal în acest sens -, a calităţii de forţă politică legal îndreptăţită să participe la acţiunea de restabilire a regimului democratic în România şi la opera de guvernare postbelică a ţării. În declaraţia CC al PCR din 24 august 1944, publicată în ziarul România Liberă, se precizează că „politica sa de bloc naţional, ca şi aceea de Front Naţional Patriotic nu a răpit şi nu răpeşte independenţa sa organizatorică, ideologică şi politică, el păstrându-şi deplina libertate în rezolvarea problemelor de bază ale României de azi şi de mâine…”[103]. Era un sumbru avertisment pentru întreaga societate şi clasă politică românească.

Pe 31 august 1944 prin Decret Regal, se revenea la Constituţia din 1923, care prevedea exercitarea puterilor în stat în cadrul monarhiei constituţionale şi garantarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor, precum şi a libertăţii cuvântului, presei, întrunirilor etc. PCR va deveni un fervent destabilizator al vieţii politice, fiind instruit, apărat şi încurajat de autorităţile politice şi militare sovietice, având drept obiectiv strategic acapararea puterii. Tactica utilizată va ilustra perfect periodizarea propusă de Hugh Seton-Watson: a) coaliţia reală; b) coaliţia fictivă şi c) regimul monolitic. În ciuda demersului făcut de Mihail Fărcăşanu pentru pluralism politic, renuţarea la violenţă şi respectarea drepturilor omului, prin articolul Sfârşitul totalitarismului publicat în ziarul Viitorul, la 31 august 1944, viaţa politică românească va fi cuprinsă de o accentuată stare de confuzie şi incertitudine.

Partidul Comunist Român va desfăşura în lupta pentru putere o acţiune pe două planuri: în sânul puterii nou constituite, prin miniştrii comunişti din guvernele care aveau să se succeadă până la 6 martie 1945 şi care aveau să promoveze o politică de obstrucţionare cvasipermanentă, împiedicând pe cât se putea opera de guvernare, iar din afara puterii, prin practicarea unei politici proprii de alianţe, constituindu-şi instrumente cu ajutorul cărora a acţionat în vederea destrămării organizatorice a adversarilor politici şi a destabilizării politice şi sociale a ţării, pentru a o face neguvernabilă. Începutul luptei pentru putere şi de destabilizare a societăţii româneşti este marcat de crearea, la 1 septembrie 1944, a Comisiei de organizare a mişcării sindicale unite din România, formată din şase reprezentanţi ai Partidului Comunist şi alţi şase ai Partidului Social-Democrat, pentru organizarea de sindicate unice în întreprinderi, având la bază principiile marxist-leniniste şi ale internaţionalismului proletar.

Pe 20 septembrie 1944, în şedinţa Consiliului de Miniştri, Lucreţiu Pătrăşcanu va depune un proiect de lege cu privire la arestarea şi judecarea celor care poartă răspunderea morală şi materială a dezastrului ţării[104]. Mai mult decât atât, aşa cum scria Zaharia Boilă, la 20 septembrie 1944, în ziarul Dreptatea: „Popoarele mari ale lumii se pregătesc să aducă în faţa justiţiei pe criminalii acestui război pe cei care au păcătuit împotriva umanităţii. Oare cei ce au primejduit şi primejduiesc existenţa noastră naţională merită altă soartă?”[105]. Climatul politic devenea din ce în ce mai dificil. Presa reflecta îndeaproape această situaţie. La 23 septembrie 1944, ziarul Scânteia scria: „Jos masca, domnule hitlerist, Gheorghe Brătianu!” cu referire la ceea ce istoricul afirma, în ziarul liberal Viitorul, privind Rusia şi frontierele vechi ale imperialismului ţarist. Instrumentul politic principal utilizat în lupta pentru putere de către PCR a fost Frontul Naţional Democrat (FND), coaliţie propusă „tuturor forţelor democratice” printr-un proiect de platformă publicat la 26 septembrie 1944. În FND intrau Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Sindicatele Unite, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor. Noua formulă a Frontului Naţional Democrat era menită „să înece” PNL şi PNŢ într-o alianţă controlată de comunişti. Preocupat să nu fie despărţit dinspre stânga de comunişti, PSD a urmat cu obedienţă linia impusă de comunişti.

Pe 8 octombrie 1944 se va desfășura un mare miting al FND pe Stadionul ANEF, ceea ce va prilejui un atac deschis la adresa guvernului BND. În cuvântarea sa, Lucreţiu Pătrăşcanu va susţine că Blocul Naţional Democrat este un instrument politic cu totul insuficient. „Este de relevat că, deşi partidele de stânga au manifestat în alte ocazii dorinţa ca domnii Mihai Ralea şi Gheorghe Tătărescu să participe la acţiunea de guvernare – se sublinia într-o notă informativă a SSI din 10 octombrie 1944 -, totuşi nici un reprezentant – sub orice formă – al acestor doi nu a luat cuvântul la întrunirea menţionată şi numele ambilor, nici măcar al domnului Ralea, nu au fost pronunţate. Cercurile naţional-ţărăniste şi liberale, în primele comentarii ce le-au făcut asupra întrunirii, au subliniat, de asemenea, că nici o pancartă şi nici un orator nu au amintit despre Coroană, dar că, în schimb, abundau pancartele cu portretele lui Lenin şi Stalin”[106].

În cursul zilei de 12 octombrie 1944 are loc constituirea Consiliului FND care hotărăşte dizolvarea BND şi cere preluarea puterii de către FND.  În octombrie 1944, Nicolae Carandino a scris în ziarul Dreptatea: „Ritmul vieţii politice s-a precipitat. A intervenit brusc, în armistiţiul şi în colaborarea dintre partide, un element nou, şi anume apelul de stradă”[107]. Lucreţiu Pătrăşcanu va declara în şedinţa Consiliului de Miniştri, la 13 octombrie: „Am demisionat din Bloc, nu din guvern. În Bloc reprezint Partidul, iar în guvern Partidul m-a delegat ca reprezentant”[108]. Mari manifestaţii ale FND au avut loc la Bucureşti, Craiova, Petroşani, Timişoara, Arad, Sibiu, Constanţa, sub lozinca „Guvernul trebuie să fie expresia FND, un guvern din popor, pentru popor”, ceea ce releva faptul că lupta pentru putere se intensifica. Aflat la Călăraşi, la un miting al Frontului Naţional Democrat, universitarul Gheorghe Vlădescu-Răcoasa declara: „Să curăţim din calea noastră pe oricine se împotriveşte!”.

 Asaltul puterii

La 28 octombrie 1944 va începe asaltul comuniştilor şi al acoliţilor acestora asupra prefecturilor. Criza de guvern, declanşată prin demisiile lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi Constantin Titel-Petrescu, avea să ia sfârşit la 5 noiembrie 1944, prin constituirea unui guvern „politic”, prezidat de generalul Constantin Sănătescu, preferat de către sovietici în locul generalului Nicolae Rădescu. Un rol determinant în accelerarea crizei de guvern din România şi, respectiv, a procesului de sovietizare l-au jucat şi deciziile luate la Moscova, în perioada 9 – 11 octombrie 1944, de către Stalin şi Churchill, în condițiile în care liderii politico-militari britanici ajunseseră la concluzia, după Conferinţa de la Teheran, că „Roosevelt constituia o enigmă aproape tot atât de mare ca şi ursul rus”[109]. În condiţiile în care guvernul de la Londra nu putea oferi sovieticilor tentaţii economice importante, pentru a împiedica sovietizarea Sud-Estului Europei, premierul Churchill era „nerăbdător să-şi pună diplomaţia personală la încercare”[110]. Dialogul premierului britanic cu politicienii americani de la Casa Albă şi Departamentul de Stat, privitor la o împărţire a sferelor de influenţă în Europa de Sud-Est, s-a dovedit extrem de dificil. La 23 iunie 1944, Winston S. Churchill îi scria preşedintelui F. D. Roosevelt: „Ruşii sunt singura putere care pot face ceva în România şi am crezut că era stabilit între dumneavoastră şi mine ca pe baza unor termeni rezonabili de armistiţiu, exceptând compensaţiile, ei să dirijeze situaţia în România”[111]. Cu ocazia publicării, în 1953, a propriului raport privind întâlnirea cu Stalin, de la Moscova, respectiv Conferinţa „Tolstoi”, premierul britanic şi-a justificat vizita ca pe o încercare de a-i ţine pe sovietici pe loc, deoarece americanii întârziau să îşi dea seama de creşterea influenţei comunismului în Europa şi în lume. La mulţi ani după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, V. M. Molotov avea să declare: „Roosevelt credea în puterea dolarului. Nu că n-ar fi avut încredere şi în altceva, dar considera că poporul său era atât de bogat, iar noi atât de săraci şi de epuizaţi încât ne vom duce să cerşim. (…) Aici şi-au făcut ei calcule greşite. (…) S-au trezit numai după ce li se luase jumătate din Europa”[112].

Cu ocazia Conferinţei de la Moscova, din 9 – 10 octombrie 1944, la propunerea premierului Winston S. Churchill, Stalin va fi de acord cu procentajele privind delimitarea zonelor de influenţă în Sud-Estul Europei: 1) România – 90% URSS, 10% – alţii; 2) Grecia – 90% Marea Britanie în acord cu Statele Unite, 10% URSS; 3) Iugoslavia şi Ungaria – 50% cu 50%; 4) Bulgaria – 75% URSS, 25% alţii[113]. După dialogul sovieto-britanic de nivel înalt, ambasadorul Averell Harriman comunica la Washington: „A sosit timpul să clarificăm ceea ce aşteptăm (de la sovietici – n.n.) în schimbul bunăvoinţei noastre. Dacă nu luăm măsuri faţă de politica actuală, după toate semnele Uniunea Sovietică va deveni cel mai mare bătăuş din lume, oriunde propriile sale interese vor intra în joc…Sunt decepţionat, dar nu şi descurajat. Sarcina de a determina guvernul sovietic să joace un rol decent în afacerile internaţionale va fi însă mai dificil decât am crezut noi”[114]. Procesul de sovietizare a fost influenţat şi de recunoaşterea Uniunii Sovietice ca partener de alianţă şi ca o mare putere, ceea ce a însemnat şi o recunoaştere concomitentă a doctrinei politice şi militare sovietice, a practicilor şi compromisurilor care decurgeau de aici: zone de influenţă şi impunerea regimului comunist în aceste zone.

Organele de informaţii şi siguranţă româneşti au trebuit să se adapteze noii situaţii operative, confruntându-se cu situaţia extrem de labilă creată de puternicele manifestaţii pentru schimbarea prin forţă a conducerilor întreprinderilor şi instituţiilor administraţiei de stat, de asaltul primăriilor şi prefecturilor, de tentativele de intrare în forţă pe moşii etc., precum şi cu efectele Articolului 15 din Convenţia de Armistiţiu, care prevedea epurarea aparatului de stat. Pe parcursul perioadei următoare, până la 6 martie 1945 şi după aceea, printr-o adevărată avalanşă de reorganizări, restructurări, epurări, elaborări şi reelaborări de legi, ordine şi instrucţiuni, o serie de instituţii abilitate prin lege să vegheze la siguranţa statului şi la liniştea cetăţenilor aveau să ajungă să asigure cu prioritate securitatea unui regim politic care se dovedea din ce în ce mai străin de aspiraţiile şi de interesele poporului român. Modul în care a fost tratat fostul director al Serviciului Special de Informaţii, Eugen Cristescu, de către noii guvernanţi, în speţă liderii naţional-ţărănişti Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, au nemulţumit şi derutat pe majoritatea ofiţerilor din SSI, Poliţie şi Siguranţă. Toţi aceştia aveau sentimentul că urmau să fie sacrificaţi de către partidele democratice, care „încercau să arunce lest – aprecia Mihai Pelin -, în intenţia de a se dezvinovăţi de o pretinsă colaborare cu regimul mareşalului Ion Antonescu, care le era din ce în ce mai zgomotos imputată de partidul comunist şi de organele de presă aflate la dispoziţia lui”[115].

La 19 septembrie 1944, după publicarea Decretului-Lege pentru purificarea corpului funcţionarilor publici, a urmat o susţinută campanie de presă a forţelor de stânga faţă de aceştia, cerând cu insistenţă destituirea şi anchetarea lor. Extrem de ciudat şi de neplăcut este faptul că în această campanie de presă s-au amestecat nu o dată, cu prestaţii confuze, şi ziarele ţărăniste şi liberale. O parte dintre cei epuraţi până la 6 martie 1945 aveau să fie reprimiţi în serviciu, în timpul guvernării dr. Petru Groza, de către ministrul de Interne comunist Teohari Georgescu. Ofiţerii reîncadraţi, după 6 martie 1945, vor fi implicaţi în supravegherea informativă a partidelor politice democratice, în represiunile premergătoare alegerilor din 19 noiembrie 1946 şi în capcana de la Tămădău (1947). „Cu o abilitate diabolică – consemnează istoricul Mihai Pelin – , au fost speculate teama oamenilor înaintea zilei de mâine, resentimentele lor faţă de politica ezitantă a partidelor democratice, până când mulţi ofiţeri din Siguranţă şi din Poliţie, spre a-şi salva libertatea, s-au trezit în situaţia paradoxală de a contribui la instalarea în România a unui regim faţă de care, structural, nu aveau nicio afinitate”[116].

Al doilea guvern Sănătescu a depus jurământul la 6 noiembrie 1944 şi s-a menţinut la putere vreme de 28 de zile. În cel de al doilea guvern Sănătescu, raportul de forţe era de opt titulari ai PNŢ şi PNL, faţă de şapte ai FND. Viaţa politică internă va fi, în continuare, agitată, marcată de lupta PCR pentru putere. Sinteza informativă a SSI din 23 noiembrie 1944, aprecia că neînţelegerile existente în guvern vor atrage noi conflicte cu Comisia Aliată (sovietică) de Armistiţiu şi cu Comandamentul Sovietic, creându-se o stare de nelinişte şi nesiguranţă, improprie oricărei activităţi normale. Noua lege a epuraţiei şi modalităţile de efectuare a epuraţiei în magistratură au dat loc la o adevărată luptă între miniştrii liberali şi ţărănişti, pe de-o parte, şi cei comunişti, în cursul căreia unitatea guvernului a fost de mai multe ori primejduită. Nu exista un consens în ceea ce priveşte: definirea responsabililor de război şi măsurile care urmau a fi luate împotriva lor; măsurile privative de libertate în contra legionarilor şi a altor elemente de dreapta, socotite primejdioase pentru ordinea publică; fixarea noului nivel al salariilor publice şi particulare; abrogarea legiuirilor rasiale; măsurile economice şi financiare impuse de respectarea armistiţiului. „Ţelurile imediate – se apreciază în raportul SSI din 23 noiembrie 1944 – urmărite de către Soviete în România par încă confuze, din cauza celor două curente dominante, ce se observă în conducerea Partidului Comunist: pe de o parte, e politica imprimată de domnul Lucreţiu Pătrăşcanu, căutând să obţină cât mai multe concesii din partea partidelor burgheze, dar animată de o dorinţă de colaborare şi având intenţiunea de a nu produce o ruptură; pe de altă parte, politica intransigentă, condusă de metode revoluţionare şi reprezentată de doamna Ana Pauker şi de domnul Vasile Luca, care caută, prin cereri excesive şi prin întreţinerea unei atmosfere de agitaţie permanentă, să producă nemulţumirile Comandamentului Sovietic şi să evidenţieze inutilitatea oricărei colaborări cu partidele burgheze”[117].

Asaltul asupra puterii va continua şi în perioada celui de-al doilea mandat al generalului Constantin Sănătescu. La 14 noiembrie 1944, acesta va nota în jurnalul său: „Comuniştii aplică planul dictat de Moscova şi scot masele de lucrători la manifestaţie. Miniştrii comunişti din guvern nici nu se interesează de treburile departamentelor lor, fiind ocupaţi de întrunirile şi discursurile incendiare ce trebuie să ţină la aceste întruniri… Manifestaţiile lucrătorilor produc dezordine şi o scădere a producţiei. Cu toate apelurile ce fac către membrii guvernului, nu găsesc înţelegerea necesară la comunişti, de a ne aşterne pe lucru serios şi a scăpa ţara asta din greutăţile prin care trece”[118]. Partidul Comunist Român şi-a intensificat agitaţiile şi a presat pentru obţinerea Ministerului de Interne şi a celui de Război. Conducerea sovietică a apreciat situaţia politică din România ca fiind instabilă şi ţinând cont de faptul că obiectivul strategic era asigurarea stabilităţii spatelui frontului Armatei Roşii, în fapt fiind vorba de un sprijin dat PCR pentru preluarea puterii, a stabilit că era necesară reorganizarea celui de-al doilea Cabinet Sănătescu. În acest scop, a fost întreprinsă prima călătorie a lui Andrei I. Vîşinski, la Bucureşti, în noiembrie – decembrie 1944. „Problema transmiterii Transilvaniei de Nord trebuie să devină o importantă pârghie de influenţă asupra guvernului român nu numai la capitolul îndeplinirii obligaţiilor economice prevăzute prin Convenţia de Armistiţiu, dar şi la cel al politicii sale interne şi externe”[119], se poate citi în memoriul pe care Comisarul Poporului pentru Afacerile Străine al Republicii Sovietice Federative Socialiste (RSFS) Ruse, A. I. Lavrantiev, l-a înaintat lui Andrei I. Vîşinski.

Trei noi divizii sovietice au fost aduse, la mijlocul lunii noiembrie 1944, în România şi încartiruite în zona industrială a Bucureştiului, urmând a se constitui într-un puternic factor de presiune. Totodată, guvernul român a fost obligat să reducă efectivele Poliţiei din Bucureşti la 7.000 de oameni iar ale Jandarmeriei de pe întregul teritoriu la 14.000; efectivele celor trei divizii româneşti rămase în ţară au fost plafonate la 3.500 de oameni fiecare. În cursul zilei de 2 decembrie 1944, având în vedere puternicele presiuni ale FND şi lipsa de sprijin politic din partea PNŢ şi PNL, care îl considerau pe premier ca fiind un om slab şi şovăitor, generalul Constantin Sănătescu şi-a înaintat demisia. Regele Mihai I a încredinţat mandatul formării unui nou guvern generalului Nicolae Rădescu. La 6 decembrie 1944, acest guvern de coaliţie a depus jurământul. Raportul de forţe între PNŢ, PNL şi FND a rămas acelaşi (din 34 de miniştri, 10 reprezentau FND). Sfârşitul anului 1944 năştea, pe lângă speranţele şi încrederea că războiul va lua sfârşit, multă teamă şi îngrijorare legată de viitorul politic al României şi, implicit, al sistemului politic parlamentar şi al monarhiei constituţionale.

„Actul istoric de la 23 august – se aprecia într-o notă informativă a SSI din decembrie 1944 – a dezlănţuit, cum era de altfel de aşteptat o mare satisfacţie în toată ţara, pentru că de acest act era legată ideea că pentru România a încetat războiul şi va începe o epocă de pace şi de libertate. În acest moment, de totală relaxare a poporului român, afundat în atâtea suferinţe din cauza greutăţilor războiului şi a privaţiunilor materiale şi morale inerente participării noastre la ostilităţile împotriva Rusiei, guvernul generalului Sănătescu, alcătuit numai pentru a încheia armistiţiul, nu a putut stăpâni situaţia, din primele zile ale alcătuirii, nu numai împotriva dictaturii defuncte, ci chiar şi împotriva unor membri ai guvernului, pentru că colaboraseră şi în guvernul dictaturii. Deşi ar fi fost normal ca guvernul Sănătescu să procedeze energic, în primul rând la înlocuirea conducătorilor aparatului de siguranţă (Siguranţa Generală, Prefectura de Poliţie şi Serviciul Secret) prin oameni invulnerabili şi de încredere ai Coroanei, totuşi, situaţia a continuat a plana în confuz, din care cauză procesul de destrămare a autorităţii statului şi de anarhizare a maselor populare s-a dezvoltat în mod liber”[120]. În rapoartele lor, ofiţerii SSI apreciau că partidele istorice nu au dovedit spirit de adaptare la noua situaţie, învederând o totală inactivitate şi lipsă de dinamism, iar sindicalizarea funcţionarilor publici a constituit încă un element de slăbire a autorităţii centrale a statului. Analiştii SSI semnalau că, în rândul opiniei publice, există convingerea că nici formula Rădescu nu va dura şi că „imaginea vie a Palatului Regal distrus, pe care fâlfâie drapelul, simbolul naţiei, este plasticizarea situaţiei grea politică în care se află ţara”[121].

Sprijinul sovietic este esențial

Anul Nou 1945 avea să înceapă sub semnul speranţei de mai bine, în pofida neajunsurilor şi a nenorocirilor cauzate de război, de ocupaţia sovietică şi de faptul că PCR şi aliaţii săi politici îşi doreau cu orice preţ puterea. Evenimentele desfăşurate în cursul lunilor noiembrie – decembrie 1944 născuseră în sufletele oamenilor politici români teama că România fusese abandonată Uniunii Sovietice. Raportul din 9 decembrie 1944 al reprezentantului politic al SUA la Bucureşti, Burton Berry, ca urmare a unei conversaţii cu Iuliu Maniu, evidenţiază dramatismul şi disperarea omului politic român: „Cu multă emoţie, Maniu m-a întrebat dacă America şi Marea Britanie doreau ca România să devină o parte a Uniunii Sovietice. «Dacă este aşa, vă rog să-mi daţi un sfat în consecinţă, căci aceasta se poate aranja uşor, şi chiar astăzi, aşa târziu cum este, pot aranja lucrurile în avantajul României, mai bine decât pot să o facă comuniştii». Apoi a repetat că, dacă intenţia noastră era să abandonăm România, aveam faţă de el datoria să i-o spunem, iar el datora poporului român asigurare celor mai bune condiţii cu putinţă”[122]. Forţele democratice angajate în apărarea democraţiei şi indepenenţei politice a României nu aveau să primească de la anglo-americani decât ceea ce se cheamă „lip-service” (vorbe goale). Referindu-se la dramaticele evenimente ale anilor 1944 – 1947, istoricul Florin Constantiniu noteză: „«Vin americanii!», a fost expresia care a sintetizat o atitudine politică şi o stare de spirit”[123]. O întrebare care va primi răspuns pe măsură ce noi documente din arhivele sovietice vor intra în circuitul ştiinţific este aceea legată de politica Uniunii Sovietice faţă de spaţiul est-european, şi anume dacă a existat, încă din 1944 – 1945, intenţia, materializată într-un plan, de comunizare a acestei sfere, respectiv un plan în mai multe etape, care urma să fie respectat şi realizat ad-litteram de către partidele comuniste sub directa şi stricta supraveghere a Moscovei sau Stalin a reacţionat la contexte politico-militare specifice şi abia în a doua jumătate a anului 1947, ca o replică la Planul Marshall, a decis să impună modelul sovietic ţărilor din zona de hegemonie sovietică.

În perioada anterioară evenimentelor din februarie-martie 1945, Moscova avea să dispună de trei mijloace speciale pentru exercitarea de presiuni asupra autorităţilor române: a) îndeplinirea obligaţiilor impuse României prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944; b) în acest cadru, epurarea aparatului de stat şi pedepsirea criminalilor de război şi a fasciştilor; c) reintegrarea Nord-Estului Transilvaniei în statul român. Profitând de o serie de tulburări care au izbucnit în Nord-Estul Transilvaniei eliberate de sub ocupaţia horthystă, guvernul de la Moscova a expulzat, în noiembrie 1944, administraţia românească din Nord-Estul Transilvaniei, şi a instituit un regim de ocupaţie militară. În perioada februarie – martie 1945 se va exercita un adevărat şantaj asupra guvernului român şi a regelui Mihai I, vizând retrocedarea acestui teritoriu, în schimbul formării Guvernului condus de către dr. Petru Groza, un şantaj cu atât mai eficace, cu cât articolul din Convenţia de Armistiţiu care declara nul „arbitrajul” de la Viena specifica, la iniţiativa Marii Britanii, că Transilvania „sau cea mai mare parte a ei” urma să revină României.

La începutul anului 1945, Kremlinul se dovedea a fi precaut în a se manifesta pe scena politică din România, în sensul de a-şi impune voinţa şi de a sprijini în mod direct Partidul Comunist, aşteptând întâlnirea Celor trei Mari din Crimeea. Preşedintele F. D. Roosevelt îi scrisese lui Stalin, încă de la 4 octombrie 1944, că: „Nu există absolut nicio problemă, politică sau militară, în care Statele Unite să nu fie interesate. (…) Prefer să consider discuţiile pe care le prevedeţi cu Churchill ca preliminare la o conferinţă în trei”[124]. Pavel A. Sudoplatov, implicat în pregătirea Conferinţei de la Ialta, îşi aminteşte: „Ştiam că nici delegaţia engleză, nici cea americană nu au un program coerent pentru politica postbelică din ţările Europei de Răsărit. (…) Rapoartele de la spionajul nostru militar şi de la Directorat arătau că americanii erau gata pentru un compromis şi că o poziţie flexibilă din partea noastră va asigura o împărţire corectă a sferelor de influenţă în Europa postbelică şi, probabil, în întreaga lume. Pentru Aliaţi, «flexibilitatea» însemna ca membrilor guvernului polonez în exil să li se dea nişte funcţii importante în guvernul postbelic. Cererile formulate de Churchill şi Roosevelt la Ialta erau foarte naive, pentru că, din punctul nostru de vedere, compoziţia guvernului polonez avea să fie decisă de structurile de putere care vor primi sprijinul Armatei Roşii”[125].

Între 12 şi 14 ianuarie 1945, Armata Roşie va declanşa o vastă ofensivă, străbătând, în 23 de zile, aproape 500 de km. Ocupând un cap de pod pe malul occidental al Oderului, trupele sovietice s-au stabilit pe poziţii solide, la 60 de km de Berlin, în timp ce trupele Aliaţilor Occidentali se aflau încă la 500 de km de Berlin. Conferinţa de la Ialta (4 -11 februarie 1945), desfăşurată în condiţiile înaintării Armatei Roşii în Europa Occidentală, nu lăsa decât o singură posibilitate: războiul sau negocierea. La Ialta, cei trei Mari vor cădea de acord asupra următoarelor puncte: 1) dezmembrarea Germaniei; 2) despăgubiri de război pe care Germania urma să le plătească, de ordinul a 20 de miliarde dolari, din care jumătate Uniunii Sovietice; 3) demilitarizarea şi denazificarea Germaniei, dizolvarea cartelurilor din această ţară, pedepsirea criminalilor de război. Unul dintre documentele Conferinţei de la Ialta care vizează România este Declaraţia asupra Europei eliberate în care se prevăd coordonarea politicii celor trei puteri şi acţiuni comune pentru rezolvarea problemelor politice ale Europei eliberate precum şi dreptul popoarelor de a-şi stabili forma de guvernământ prin alegeri libere. „După Conferinţa de la Ialta, Rusia a devenit unul din centrele puterii politice care stabileau viitorul omenirii. (…) Principiile ideologice nu sunt întotdeauna decisive când este vorba de înţelegeri între superputeri. Aceasta este una din regulile jocului”[126], concluziona Pavel A. Sudoplatov la cinci decenii după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Întors de la Moscova, la 16 ianuarie 1945, în postura de secretar general al PCR, preferat de Stalin Anei Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej a declarat că viitorul României depinde de hotărârea de a urma linia unei sincere prietenii faţă de popoarele Uniunii Sovietice. În schimb, Partidul Comunist Român pregătea asaltul final al puterii. La 31 ianuarie 1945, Vasile Luca, în calitate de secretar general al FND, va declara în şedinţa conducerii Frontului Naţional Democrat: „Trebuie să fim puţin mai diplomaţi şi să mai turnăm puţină culoare în guvernul care îl facem. Aceasta nu înseamnă că noi vom renunţa la vreunul din principiile noastre de luptă sau din ceea ce trebuie să realizăm”[127]. Scenariul de răsturnare elaborat de PCR prevedea manifestaţii de stradă, ocuparea de prefecturi şi primării, creându-se astfel o stare de instabilitate şi confuzie şi care să deschidă comuniştilor drumul spre putere, încredinţată însă de factorul constituţional, adică de rege. În sala Cinematografului „Aro” din Bucureşti, generalul Nicolae Rădescu avea să rostească un fulminant discurs, la 11 februarie 1945, împotriva FND, respectiv a PCR, asigurând auditoriul că va apăra „cu orice preţ liniştea şi ordinea în ţară, nu cu gândul de a asupri pe cineva, ci numai din convingerea că este singura cale de urmat”[128].

Într-un raport, datat 14 februarie 1945, serviciile de resort din Prefectura Poliţiei Capitalei sintetizau diversele ştiri cu caracter alarmant care au circulat cu ocazia adunării populare a FND din 12 februarie 1945. Din document reiese dramatismul situaţiei: toate formaţiunile FND au fost în stare de alarmă, iar formaţiunile de luptă au primit arme; elementele de încredere ale FND au venit înarmate la întrunirea din Piaţa Naţiunii şi pregătite să reacţioneze prin arme de foc, în cazul unor incidente; echipele de şoc se pregăteau în seara zilei de 13 februarie să ocupe instituţiile mai importante ale statului etc. Finalul raportului era îngrijorător pentru guvernanţi: „După manifestaţie, în momentul când se va întuneca, se va trece la acţiunea de răsturnare a guvernului”[129]. Noul prim-ministru se dovedea a fi mult mai energic şi dur decât predecesorul său, cerând ca „întotdeauna la acţiuni de forţă să se răspundă cu forţă”[130].

Un raport sinteză al Misiunii Militare a SUA în România, datat 21 decembrie 1944 – care utiliza şi informaţiile echipei OSS -, aprecia, în perspectiva momentului 6 martie 1945, că soarta Guvernului Rădescu, precum şi a celor care vor veni va depinde de abilitatea de a ajunge la o înţelegere loială cu URSS şi de a stăpâni haosul existent în economie, transporturi şi finanţele ţării. „Orice criză politică în România – raportau ofiţerii OSS – ameninţă să se transforme într-o criză a statului implicând problema dacă sau nu România va rămâne o naţiune independentă”[131]. Informaţiile şi analizele pe care OSS le-a înaintat la Washington, în perioada de până la 6 martie 1945, privind intenţiile URSS asupra României, au fost neconcludente. Sprijinirea de către Moscova a PCR a fost apreciată ca relativ întemeiată, datorită antirusismului tradiţional, acum exacerbat în condiţii de ocupaţie, iar pe de altă parte teama cercurilor politice româneşti faţă de comunizarea României şi, implicit, a Centrului şi Sud-Estului Europei au fost privite ca exagerate şi tinzând să provoace un conflict Uniunea Sovietică – Occident.

Criza politică s-a amplificat în urma manifestaţiei FND din 24 februarie 1945. În baza notelor informative ale SSI întocmite pe bază de informaţii verificate, factorii de conducere erau avertizaţi că „în dimineaţa zilei de 24 februarie 1945 au fost împărţite în Bucureşti 45 000 de arme automate de provenienţă rusă, fiecare având o rezervă de 200 cartuşe”[132]. SSI mai obţinuse informaţia că la fabrica de pâine „Sănătatea” au fost distribuite arme lucrătorilor de către organele NKVD, „cu recomandaţia de a fi păstrate în bună stare şi a nu face uz de ele, decât în cazul când se vor primi ordine”[133]. Se demonstra că afirmațiile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la şedinţa Consiliului de Miniştri din 21 februarie 1945 erau gata de a fi transpuse în realitate: „Soluţia este demisia Dvs. şi noi o vom obţine. Vom ridica poporul şi vom arăta noi ce înseamnă voinţa poporului”[134]. Pentru a se evita declanșarea un război civil, reprezentanţii Statelor Unite şi ai Marii Britanii în Comisia Aliată de Control au cerut generalului-locotenent Vladislav P.  Vinogradov să acționeze concertat și să publice o declaraţie privind menţinerea unui guvern de coaliţie, conform celor convenite la Ialta. La 27 februarie 1945, A. I. Vîşinski a sosit la Bucureşti pentru a impune instalarea lui Petru Groza ca premier – şi a evita ca postul să fie ocupat de Barbu Ştirbey sau chiar de dr. Nicolae Lupu – şi numirea unor „oameni de încredere” la Apărare şi Interne, astfel încât să se asigure dominaţia comunistă la nivel guvernamental. Insistând asupra faptului că „România rămâne spatele Armatei Roşii”, A. I. Vîşinski a cerut demiterea Guvernului Rădescu şi crearea unui guvern capabil să asigure ordinea şi îndeplinirea loială a condiţiilor Convenţiei de Armistiţiu.

Un argument în plus pentru Uniunea Sovietică, în impunerea Guvernul Groza, l-a constituit şi faptul că serviciile secrete sovietice aveau cunoştinţă despre un posibil „23 august 1944” în sens invers. Acest posibil „23 august 1944”[135] era o idee a lui Horia Sima, comandantul Mişcării Legionare, care l-a influenţat pe Hitler să creadă că o puternică ofensivă a Wehrmacht-ului (Operaţia „Frühlingserwachen”), combinată cu o revoltă a Armatei 4 române de sub comanda generalului Gheorghe Avramescu, precum şi a trupelor din interior, a legionarilor şi a Grupului Etnic German ar putea duce la o nouă bătălie à la Câmpiile Catalaunice (înfrângerea lui Attila de către trupele galo-romane ale lui Aetius în 451)[136]. Foarte probabil că Înaltul Comandament Sovietic, preocupat de pregătirile de ofensivă germane (Operaţia „Frühlingserwachen”), ce s-a declanşat la 6 martie 1945, a dorit eliminarea oricăror surprize prin instituirea unui control total asupra României. În cursul anului 1945, generalul Ivan Z. Susaikov i-a informat pe reprezentanţii militari ai SUA şi Marii Britanii – generalul C. V. R. Schuyler şi vicemareşalul Donald F. Stevenson – că Guvernul Groza fusese impus la cererea mareşalului Rodion I. Malinovski, care se temea de tulburări în spatele frontului[137].

La 28 februarie 1945, Înaltul Comandament Sovietic a ordonat ca în toate aeroporturile din România, începând cu ora 18.00, să se interzică decolarea oricărui avion românesc, iar patrulele româneşti de apărare antiaeriană de pe aeroporturi să fie înlocuite cu militari sovietici. Mareșalul R. I. Malinovski a sosit în Bucureşti pe 28 februarie 1945 şi s-a întâlnit cu generalul Iosif Teodorescu, comandantul militar al Bucureştiului, cu care a discutat probleme legate de dislocarea trupelor române în Capitală. Mai multe unităţi ale NKVD au fost aduse în Bucureşti, ridicând în total numărul acestora la şase batalioane, organizate în Regimentele 2 şi 6 vânători şi repartizate în diferite clădiri din oraş. Pe şoseaua Bucureşti – Ploieşti vor instalate posturi de control sovietice pentru a interzice accesul militarilor români în Capitală. Începând cu noaptea de 5/6 martie 1945, unităţile româneşti care asigurau paza principalelor instituţii de stat, guvernamentale, au fost introduse în post fără armament şi muniţie. Opinia publică din România era extrem de îngrijorată şi vedea în acţiunea comuniştilor o demonstraţie de forţă şi o aprobare a acţiunii FND din partea trupelor sovietice. Regele Mihai I va renunţa la gândul abdicării şi va accepta numirea lui Petru Groza ca prim-ministru, precum şi constituirea unui guvern în care comuniştii aveau cuvântul hotărâtor, ca urmare a promisiunilor făcute de sovietici că vor permite reinstalarea administraţiei româneşti în nord-estul Transilvaniei şi vor fi mai înţelegători în aplicarea Convenţiei de Armistiţiu.

Echipa OSS a interceptat, la 7 martie 1945, un document important din care rezulta că patru agenţi sovietici (generalul Fedor Zurcov, din statul-major politic al lui Malinovski; Ilia Zurcov de la Secţia de Educaţie comunistă a Comandamentului, sosit la Bucureşti la 6 martie; Nicolae Afcev – ataşat special pe lângă Ana Pauker; Sulam Berezinsky – trimis special al lui Stalin ca observator pentru problemele româneşti) s-au întâlnit la Bucureşti cu patru demnitari comunişti (Ana Pauker, Constantin Doncea, Constantin Pârvulescu şi Vasile Prosenko) pentru a discuta un plan pe trei ani pentru comunizarea României. Acesta prevedea: 1) abdicarea şi exilul regelui Mihai; 2) înlocuirea Armatei prin trupe române pregătite de sovietici din prizonierii de război români; 3) înlocuirea Poliţiei printr-o miliţie cetăţenească şi o forţă NKVD; 4) pauperizarea maselor rurale, pentru a deschide drum colectivizării agriculturii; 5) distrugerea partidelor ţărănesc şi liberal prin mijloace violente, însoţite de lichidarea băncilor în care predominau liberalii; 6) lichidarea treptată a firmelor care făceau afaceri cu anglo-americanii şi 7) eliminarea tuturor străinilor, cu excepţia cetăţenilor din URSS şi statele din orbita sa[138].

Oficialitățile de la Washington au considerat sursa acestor informaţii ca fiind „untried” (netestată) şi, ca atare, nu a schimba. t strategia față de România, mai ales că politica privind această parte a continentului fusese „prestabilită”. Pentru Statele Unite şi Marea Britanie, zona de Est şi Sud-Est a Europei, cu excepţia Greciei, a reprezentat o zonă de interes secundar sau mai bine spus o „zonă de compensaţie” pentru Uniunea Sovietică, astfel încât aceasta să nu intervină în Italia şi Japonia, cum ar fi îndreptăţit-o statutul ei de participantă la războiul cu aceste ţări. Diplomatul american Richard T. Davies, care în anii 1947-1949 s-a aflat în Polonia, dezvăluie faptul că, intrând în Departamentul de Stat, în 1947, a fost surprins să constate „ce puţină atenţie era acordată (…) evoluţiilor din Europa de Est”[139]. Ajuns la Varşovia, dezamăgirea a fost şi mai mare: „Mă aşteptam să găsesc planuri de lucru pentru a contracara eforturile subversive sovietice în Europa de Est…În schimb, am găsit un amestec de resemnare şi fatalism”[140]. În acest interval, sovieticii „nu au redus niciodată presiunea; au folosit fiecare slăbiciunea şi au testat orice şansă”[141], după aprecierea lui Karl Mautner, care a făcut parte în anii 1947 – 1948 din Reprezentanţa SUA la Berlin. Diplomatul sovietic Anton Pavlov avea să destăinuiască maiorului Robert Bishop din OSS că, în februarie-martie 1945, „Kremlinul ordonase protejaţilor săi (comuniştii – n. n.) să atace şi să destrame guvernul de coaliţie naţională dacă Occidentul se dovedeşte slab, dar să se retragă dacă întâlnesc vreo opoziţie”[142]. Generalul C. V. R. Schuyler va consemna în jurnalul său, la 16 martie 1945, cu vădite accente de regret: „Ruşii sunt acum atât de puternic înfipţi aici din punct de vedere politic, economic şi militar, încât pare greu de crezut că simpla organizare a câtorva conferinţe i-ar putea urni”[143].

Manifestaţia pro-monarhistă de la 8 noiembrie 1945, precum şi incidentele brutale care au urmat, va marca ruptura definitivă între noile autorităţi ale statului, preponderent încadrate de comunişti, şi forţele politice democratice. A fost prima represiune deschisă declanşată de comunişti împotriva unor forţe politice opuse, realizată prin utilizarea profund abuzivă a unor segmente limitate ale aparatului poliţienesc şi de siguranţă. La sfârşitul anului 1945, viaţa politică românească era angajată într-o direcţie ireversibilă.

________________________________________

*Studiu publicat în volumul 23 august 1944. Adevăr și mistificare (coord. Gavriil Preda), București, Editura Corint, 2024, p. 56 – 126.

[1] Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte, București, Editura Publiferom, 1999, p. 261.

[2] Florin Constantiniu, Regimul Antonescu sub ochiul german, în Document, Anul VIII, nr. 2-3 (28-29), 2005, p. 24.

[3] Ibidem, p. 25.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 26.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Mihai Pelin, Iluziile lui Iuliu Maniu, București, Editura Viitorul Românesc, 2000, p. 25.

[11] Ibidem, p. 128.

[12] Corneliu Coposu, „Documentul corespunde realităţii”, în Dosarele Istoriei, Anul II, nr. 9 (14), 1997, p. 23.

[13] Mihai Pelin, op. cit., p. 8.

[14] Tatiana A. Pokivailova, Stalin rezolvă personal problemele româneşti, în Magazin istoric, Anul XXXVII, serie nouă, nr. 9 (438), septembrie 2003, p. 14 – 15.

[15] O notă informativă din 24 iulie 1947 a Siguranţei Generale a Statului, referitoare la activitatea Partidului Naţional Ţărănesc şi la disensiunile din cadrul lui după arestările de la Tămădău, relevă următoarele: „Ion Hudiţă şi alţii au ridicat apoi problema raporturilor dintre partid şi URSS, susţinând că ele sunt încordate şi nefireşti şi că trebuiesc reluate şi ameliorate. Gheorghe Zane afirmă că această stare se datoreşte conducerii de până acum a partidului, care nu numai că nu a căutat să aibe raporturi bune cu sovieticii, dar le-a înrăit în mod voluntar şi sistematic. «Ardelenii şi clica conducerii au cea mai mare vină sub acest raport, căci au cultivat o atmosferă antisovietică». Haţieganu, în replică, spune că aceasta este inexact şi că nu ardelenii au fost antisovietici, ci în general responsabili sunt cei din regionala Vechiul Regat, căci aci s-au primit elementele de dreapta, ca legionarii, şi s-a dat partidului un curs antisovietic” (Apud Cartea Albă a Securităţii. 23 August 1944 – 30 August 1948, vol. I, Bucureşti, p. 381).

[16] Tatiana A. Pokivailova, op. cit., p. 16.

[17] Ibidem.

[18] Victor Ionescu, fostul şef al serviciului filaj şi supraveghere din SSI, declara în cadrul anchetei întreprinse până la 12 octombrie 1944, de către noile autorităţi ale statului, asupra activităţii lui Eugen Cristescu, următoarele: „Niciodată agenţii de sub conducerea mea n-au urmărit pe dl Iuliu Maniu, ci au efectuat paza asupra d-sale, care a cerut acest lucru dlui Eugen Cristescu, fostul şef al SSI, deoarece se simţea urmărit de anumiţi agenţi, despre care bănuia că sunt din Gestapoul german. După câtva timp, agenţii mei au putut identifica un lot de agenţi ai Gestapoului german, care circulau cu mai multe automobile, la care utilizau un număr de circulaţie de la Sibiu, şi prin intervenţii energice acţiunea aceasta a fost paralizată” (Apud Cartea Albă a Securităţii. 23 August 1944 – 30 August 1948, vol. I, Bucureşti, p. 491).

[19] Pentru amănunte despre viaţa şi activitatea liderilor Partidului Social-Democrat în perioada interbelică şi a războiului (1939 – 1945), a se vedea: Sorin Radu, Ion Flueraş (1882 – 1953). Social-democraţie şi sindicalism, București, Editura Nemira, 2007, 352 p.

[20] A se vedea: Ioan Scurtu, Primul Congres al Partidului Comunist Român, în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 5 (530), mai 2011, p. 53 – 57; Partidul Comunist din România în anii celui de-Al Doilea Război Mondial (1939 – 1944), editor: Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2003, 424 p.; Costin Feneșan, Sub steag străin. Comuniștii și Partidul Comunist din România în arhiva Komiternului (1919 – 1924), București, Editura Enciclopedică, 2011, 1095 p.; Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile „moldovenismului”. Studiu şi documente, Chișinău, Editura Civitas, 2009, 499 p.

[21] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete Româneşti, București, Editura Roza Vânturilor, 1994, p. 11. Potrivit unui „Tabel statistic anual cu privire la membrii şi candidaţii de partid la 31 ianuarie 1958” în Partidul Muncitoresc Român (fost PCR) se aflau 794 de persoane, cu o vechime în partid de cel puţin 18 ani şi 5 luni, adică înainte de 23 august 1944 (A se vedea: Petre Opriş, PCdR la momentul 23 august 1944: 794 – 1.150, în Dosarele Istoriei, Anul IX, nr. 8/96, 2004, p. 41 – 44 şi Mircea Suciu, Laurenţiu Panaite, Nomenclatura PCR în documente inedite, în Dosarele Istoriei, Anul I, nr. 4, 1996, p. 45 – 64).

[22] Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, București, Editura Humanitas, 2001, p. 29 – 30.

[23] Ibidem, p. 29.

[24] Idem, „Recunoştinţa” partidului pentru cei care l-au subvenţionat, în Magazin istoric, Anul XXXI, serie nouă, nr. 7 (364), iulie 1997, p. 26.

[25] În Sinteza informativă a SSI-ului din 19 ianuarie 1942, referitoare la problema muncitorească şi la activitatea comuniştilor, ofiţerii SSI menţionau: „În cursul lunii decembrie (1941 – n.n.), Partidul Comunist a continuat o activitate destul de susţinută pentru: redresarea moralului scăzut al membrilor; completarea şi pregătirea cadrelor; menţinerea stării de agitaţie şi nemulţumirilor, în special în rândurile muncitorimii. (…) În ce priveşte completarea, organizarea şi pregătirea cadrelor, conducerea comunistă, în instrucţiunile date arată că deşi acţiunile represive ale autorităţilor au imobilizat un mare număr de militanţi comunişti, iar masele au fost în cea mai mare parte derutate de puternica ofensivă germană împotriva URSS, totuşi mişcarea a continuat să se manifeste. (…) Partidul Comunist din România, speculând la maximum orice eveniment de ordin intern sau extern, intenţionează a trece la acţiunea susţinută pentru a-şi reorganiza, întări şi pregăti cadrele cum şi pentru a câştiga cât mai mulţi simpatizanţi în opinia publică” (Apud Cristian Troncotă, Alin Spânu, Florin Pintilie, Documente SSI despre poziţia şi activităţile politice din România. 6 septembrie 1940 – 23 august 1944, vol. I, București, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului/Academia Română, 2005, p. 215 – 216).

[26] Stenogramele şedinţelor conducerii PCR (23 septembrie 1944 – 26 martie 1945), Radu Ciuceanu, Corneliu Mihail Lungu (coord.), Florin Constantiniu (responsabil de volum), Sever Catalan, București, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului&Arhivele Naţionale ale României, 2003, p. 7 – 8.

[27] Ibidem, p. 8.

[28] Într-un Memoriu redactat în 1945, Ştefan Foriş menţiona faptul că legătura PCdR cu Kominternul a fost ruptă la începutul lui mai 1941, ca urmare a căderii canalului de comunicare cu Moscova, astfel încât „am rămas şi fără legătură cu Kominternul – scria Ştefan Foriş -, lipsit de ajutorul nepreţuit al Kominternului, în ajunul şi în timpul războiului, perioada cea mai grea din istoria partidului nostru” (Ibidem). Circulara din 8 iulie 1941 a CC al PCdR a fost redactată, susţinea Ştefan Foriş, pe baza cuvântărilor lui V. M. Molotov din 22 iunie 1941 şi a lui Stalin din 3 iulie 1941. Ideea Frontului Unic Naţional nu se regăseşte în cele două cuvântări invocate. A se vedea: Cristina Diac, PCdR şi Internaţionala a III-a (1940 – 1943). Informaţii din „ancheta Pătrăşcanu”, în Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, serie nouă, vol. 9/2010, p. 123 – 137.

[29] Stenogramele din 18 şi 22 ianuarie 1959, precum şi cele din 14, 20, 21 şi 22 februarie 1968 au fost tipărite în: Iosif Constantin Drăgan, Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, vol. IV, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1986, p. 466-551. Mărturii ale celor implicaţi în evenimentele de la 23 August 1944 sunt cuprinse în volumul lui Gheorghe Neacşu, 23 august 1944 – în arhivele comuniste, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2000, 246 p. Referitor la modul în care actul de la 23 August 1944 era înţeles şi interpretat de către istorici, publicişti, scriitori şi autorităţi în anii de după 1965, a se vedea: Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvântul rămâne…Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, București, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008, p. 261 – 334.

[30] Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu…, ediţia a II-a, 2001, p. 31.

[31] A se vedea: Lavinia Betea, „Trădări” şi „crime”, în Jurnalul Naţional, Anul XIII, nr. 3.573, 10 februarie 2005, p. 8.

[32] Cristian Troncotă, op. cit., p. 88.

[33] Ibidem.

[34] Relativ la aceste contacte, a se vedea scrisoarea adresată de conducătorii comuniştilor lui Iuliu Maniu (20 decembrie 1942), cea din  ianuarie 1943 şi raportul din 18 mai 1943 al unor militanţi comunişti despre discuţiile purtate cu liderul naţional-ţărănist referitor la crearea unui front comun de acţiune (Iosif Constantin Drăgan, Antonescu, Mareşalul României…, vol. IV, p. 103-106, 112-115, 165-168)

[35] Ibidem, p. 127.

[36] Iosif Constantin Drăgan, op. cit., p. 169.

[37] După dizolvarea Internaţionalei a III-a, la 10 iunie 1943, Partidul Comunist din România (PCdR) se va denumi Partidul Comunist Român (PCR).

[38] AIBA, fond 9, dosar nr. 25, f. 10.

[39] Chestionat în legătură cu relaţiile stabilite cu Iuliu Maniu, din inţiativa şi cu aprobarea cui, Lucreţiu Pătrăşcanu mărturisea în ancheta din 18 ianuarie 1950: „Din însărcinarea nimănui, ci din proprie iniţiativă, cu scopul de a discuta formarea frontului antihitlerist” (Apud Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, ediţia a III-a adăugită, București, Editura Curtea Veche, 2011, p. 54).

[40] Lucreţiu Pătrăşcanu a ignorat directiva CC al PCR privind semnarea de angajamente că nu va desfăşura activitate politică după eliberarea din lagăr. „Angajamentele luate – mărturisea Lucreţiu Pătrăşcanu, în ancheta din 1948 – în diferite cereri adresate Ministerului de Interne, privind reţinerea mea de la orice activitate politică eu nu le-am adus la cunoştinţa Partidului niciodată. Acest lucru l-am făcut pe cont propiu şi pe răspundere proprie-dată fiind situaţia politică de atunci” (Apud Lavinia Betea, op. cit., ediţia a II-a, 2001, p. 34). Relaţiile de familie şi insistenţele mamei sale i-au adus de multe ori lui Pătrăşcanu eliberarea din detenţiune. Pentru rolul jucat de Lucreţiu Pătrăşcanu în cadrul conspiraţiei de la 23 august 1944, a se vedea: Oana Ilie, Lucreţiu Pătrăşcanu – negociatorul de elită din Partidul Comunist, în Historia, Anul II, nr. 33, august 2004, p. 35 – 37.  Lucreţiu Pătrăşcanu (A/H 65) este nominalizat de către A. G. Gardyne de Chastelain în raportul înaintat superiorilor săi, la 28 noiembrie 1944, privind demantelarea reţelei SOE din România (Apud Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, București, Editura Enciclopedică, 1995, p. 399 – 400). În primăvara anului 1944, generalul Constantin (Piki) Z. Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne pentru Poliţie şi Siguranţă şi şef al Inspectoratului General al Jandarmeriei române, va încerca să mijlocească o întrevedere între Mareşalul Ion Antonescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. În timpul discuţiei cu reprezentantul Conducătorului Statului român, Lucreţiu Pătrăşcanu a menţionat, referitor la dorinţa semnării unui armistiţiu cu URSS, că „numai o reprezentanţă reală a poporului poate să facă acest pas şi nicidecum un regim de dictatură” (Apud Lavinia Betea, op. cit., ediţia a III-a, 2011, p. 54). Mareşalul Ion Antonescu nu a fost mulţumit de modul în care liderul comunist înţelegea realităţile politice ale momentului.

[41] Ibidem, p. 55.

[42] Ibidem.

[43] Referitor la poziţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu în cadrul PCR, a se vedea: Florin Constantiniu, PCR, Pătrăşcanu şi Transilvania (1945 – 1946), București, Editura Enciclopedică, 2001, 218 p.; Grigore Răduică, Crime în lupta pentru putere (1966 – 1968: Ancheta cazului Pătrăşcanu), București, Editura Evenimentul Românesc, 1999, 220 p.; Mihai Rădulescu, Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu, București, Editura Ramida, 1992, 78 p.

[44] Lavinia Betea, op. cit., ediţia a II-a, p. 37.

[45] Ibidem.

[46] Iosif Constantin Drăgan, op. cit., p. 425. În şedinţa Secretariatului CC al PCR din 24 aprilie 1945, Iosif Rangheţ va menţiona cifra de 800 de comunişti  – împreună cu tehnicii lor (nemembri de partid) – la 23 August 1944 în Bucureşti (Apud Lavinia Betea, op. cit., ediţia a III-a, p. 61). Istoricul Cezar Mâţă a publicat un document din 1941 al Direcţiei Generale a Poliţiei care releva numele, prenumele, numele de cod, profesia, data şi locul naşterii, precum şi ultimul domiciliu, a 793 de persoane membre sau simpatizante ale PCdR/PCR (A se vedea: Cezar Mâţă, Serviciile secrete ale României în războiul mondial. 1939 – 1945, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 353 – 374). O lectură a listei DGP scoate în evidență faptul că 80% dintre membrii PCR erau de sex masculin, peste 50% erau muncitori şi mici meseriaşi, cca. 15% studenţi şi intelectuali, 14,87% erau mici funcţionari, funcţionari comerciali şi comercianţi, cca. 3% persoane casnice, un rabin, un fost prefect de Soroca (Petru Hriţcu – poziţia 389 în listă) şi un plugar. 600 de comunişti aveau completată rubrica privind locul naşterii, astfel încât se poate spune că erau originari din Oltenia cca. 3%, peste 25% din Transilvania, cca. 25% din Basarabia, din Muntenia cca. 15%, peste 15% din Moldova, cca. 2,5% din Banat, cca. 2% din Dobrogea, cca. 7% din Bucovina, cca. 4,5% din alte ţări: Armenia, URSS, Bulgaria, Ungaria, Turcia, Macedonia, Polonia şi Germania. Compoziţia etnică era următoarea: 28% români, cca. 60% evrei, cca. 2,5% ruşi şi ucraineni, cca. 6% maghiari, cca. 1,5% bulgari şi cca. 1,5% germani, restul fiind polonezi, armeni şi un grec.

[47] A se vedea: Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea (coord.), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, Iași, Editura Polirom, 2012, 421 p. şi Sorin Oane, 20 august 1944. Gheorghe Gheorghiu-Dej, ajutat de acelaşi Bodnăraş, evadează de la Tîrgu-Jiu, în Historia, Anul II, nr. 33, august 2004, p. 31 – 34.

[48] A se vedea: Vasile Buga, Politica PCdR faţă de Uniunea Sovietică în etapa finală a celui de-al doilea război mondial, în Arhivele Totalitarismului, Anul XIII, nr. 3-4 (48-49)/2005, p. 12-23.

[49] Stenogramele şedinţelor conducerii PCR…, p. 9.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem, p. 10.

[52] A se vedea: Stenograma  şedinţei Secretariatului CC al PCR din 24 aprilie 1945, în SANIC, Arhiva Cancelariei CC al PCR, Dosar nr. 31/1945.

[53] Cristian Troncotă, Alin Spânu, Florin Pintilie, Documente SSI despre poziţia şi activităţile politice…, vol. II, București, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului/ Academia Română, 2006, p. 209.

[54] Ibidem, p. 219.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem, p. 220.

[59] Ibidem, p. 243.

[60] În decembrie 1943, Constantin Titel-Petrescu îi va trimite un semnal de bunăvoinţă lui Lucreţiu Pătrăşcanu, prin intermediul lui Petre Constantinescu-Iaşi, cu acordul şi sprijinul lui Iuliu Maniu.

[61] Cristian Troncotă, Alin Spânu, Florin Pintilie, op. cit., p. 274.

[62] Ibidem, p. 286.

[63] Ibidem, p. 297.

[64] Ibidem, p. 303.

[65] Ibidem, p. 305.

[66] Ibidem, p. 306.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem, p. 317.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem, p. 337.

[73] Ibidem, p. 303.

[74] Aurel Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 457.

[75] Cristian Troncotă, Alin Spânu, Florin Pintilie, op. cit., p. 346 – 347.

[76] Ibidem, p. 346 – 347.

[77] Ibidem, p. 350.

[78] În raportul SSI din 29 iulie 1944 se menționa că Petre Constantinescu-Iași este extrem de interesat de o conlucrare politică cu gruparea Tătărescu-Ralea, deoarece considera că PCR va întâmpina greutăți politice, în viitor, cu Iuliu Maniu. O astfel de perspectivă în ceea ce privește evoluția politică a evenimentelor impunea constituirea Frontului Unic Muncitoresc în care urmau să intre, selectiv, unii reprezentanți ai PSD și „amicii dlui [Petru] Groza și ghelertiștii” (Ibidem, p. 382)

[79] Chestionat de anchetatorii Securităţii, în februarie 1950, în legătură cu lovitura de la 23 August 1944, Lucreţiu Pătrăşcanu a declarat următoarele: „Planul loviturii de stat eu l-am discutat cu generalul Sănătescu – trimis de rege – în mai 1944 în casa lui Safianu. Acolo am discutat trei ipoteze şi ne-am oprit apoi asupra celei realizate, adică o lovitură în Bucureşti. Planul celor trei ipoteze a fost elaborat de mine şi generalul Sănătescu, cu această ocazie. Eram numai noi doi. La a doua întâlnire au fost trimişi Buzeşti şi Stârcea – tot din partea fostului rege. Apoi s-a constituit o comisiune cu câţiva generali: Sănătescu, Mihail, Dămăceanu, Vasiliu-Răşcanu, la care a participat apoi şi Bodnăraş, în mod regulat. Platforma politică a colaborării în vederea loviturii de stat a constituit o proclamaţie citită de fostul rege în noaptea de 23 August, proclamaţie scrisă de mine şi aprobată de conducerea Partidului. Condiţii politice pentru perioada de după lovitura de stat nu au fost propuse participanţilor – în afară de cele cuprinse în proclamaţie. La prima întâlnire cu generalul Sănătescu mi-a pus întrebarea: atitudinea PCR faţă de monarh. Fiind luat pe neaşteptate am răspuns următoarele: PCR este şi rămâne un partid republican, dar pentru scoaterea României din axă şi încheierea războiului antisovietic înţelege să colaboreze cu monarhia. Această formulă am comunicat-o imediat conducerii Partidului, întâi prin Hagiu şi apoi direct la Rangheţ, Bodnăraş şi Pârvulescu, conducerea partidului fiind complet de acord cu această formulă” (Apud Lavinia Betea, op. cit., ediţia a III-a, p. 60).

[80] Teodor Wexler, Dr. Wilhelm Filderman, un anticomunist, în Magazin istoric, Anul XXXVII, serie nouă, nr. 8 (437), august 2003, p. 60 – 61.

[81] Ibidem.

[82] Referindu-se la discuţiile şi planurile complotiştilor de la 23 August 1944, generalul Gheorghe Mihail mărturisea: „La toate aceste întruniri se urmăreau următoarele patru lucruri care erau cerute în sinteză pentru reuşita acţiunii: a) punerea în stare de imposibilitatea de a reacţiona a Mareşalului Antonescu (insistau însă a nu se ajunge la acest scop prin mijloace violente); b) sincronizarea ofensivei ruseşti cu acţiunea armatei române de retragere pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi; c) cunoaşterea convenţiei de armistiţiu înainte de 23 august 1944, pentru a căuta dacă în adevăr acţiunea ce urma să se dezlănţuie, conta pe aceasta sau nu; d) izgonirea nemţilor din ţară” (Apud Stelian Neagoe, Un baron şi un general în puşcăriile comuniste. Decimarea elitei politice româneşti: 1944-1946, București, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2009, p. 224).

[83] În vederea realizării acţiunii de arestare a Mareşalului Antonescu, s-a decis ca una din companiile Batalionului de Gardă să fie mutată la Sinaia în timp ca la Bucureşti rămânea doar o singură companie, însă incompletă. Regele Mihai I îl invita frecvent, mai ales sâmbăta, pe Mareşalul Ion Antonescu, să dejuneze la Castelul Peleş din Sinaia astfel încât au fost introduse, începând din 2 august 1944, restricţii severe privind accesul în Castelul Peleş. Planul iniţial al loviturii de forţă prevedea arestarea Conducătorului Statului român la Sinaia în cursul zilei de 26 august 1944. Planul a fost modificat în funcţie de evoluţiile neprevăzute din programul Mareşalului Ion Antonescu astfel încât arestarea s-a produs în Palatul Regal din Calea Victoriei şi nu la Peleş.

[84] Gh. Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. I, Iaşi, Editura B.A.I., 1990, p. 431.

[85] Începând din 23 iunie 1944, cu ajutorul unui informator al SSI aflat în anturajul liderilor național-țărăniști, Mareșalul Ion Antonescu cunoștea că „acordul cu comuniștii [din 20 iunie 1944 – n.n.] va înlesni [în opinia semnatarilor – n.n.] o formație de guvern largă față de care Moscova să aibă mai multă bunăvoință” (Apud Cristian Troncotă, Glorie și Tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est. 1941-1944, Editura Nemira, București, 2003, p. 122). În conformitate cu declaraţiile informatorului, noul „şef al guvernului de tranziţie ce va urma” avea să fie generalul Constantin Sănătescu care era agreat de către „M.S. Regele şi Regina”, care urmau să-i dea concursul „pentru o atare acţiune politică” (A se vedea: Petre Otu, „Formula Sănătescu”, în Dosarele Istoriei, Anul IX, nr. 8/96, 2004, p. 24 – 30).

[86] René de Weck, Jurnal, București, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. XXXVI.

[87] În cursul zilei de 6 iunie 1944, Vasile Ionescu, directorul general al Societăţii Române de Radiodifuziune, a fost chemat la Sinaia de către regele Mihai I, la castelul Pelişor, împreună cu Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Casa Regală dorea să obţină realizarea unei linii telefonice şi radio sigure şi permanente între Sinaia şi Bucureşti, având în vedere nevoia de comunicare între Regina-mamă Elena, aflată permanent la Sinaia, şi suveranul României care circula între Sinaia şi Bucureşti, precum şi nevoia de a fi la curent în permanenţă cu rezultatul negocierilor de armistiţiu de la Cairo. În 1974, Vasile Ionescu mărturisea: „După un schimb de păreri s-a stabilit să se instaleze trei astfel de posturi emisie-recepţie-pe undă scurtă, unul la Bucureşti în adăpostul Palatului Regal din Calea Victoriei, denumit «Carpaţi», al doilea la Sinaia în vila generalului de corp de armată Gheorghe Rasoviceanu – Taras Bulba al României, naşul de botez al suveranului – post care a căpătat numele de «Bucegi», iar al treilea cu numele «Piatra» să fie instalat la Predeal, în spatele vilei Mareşalului Antonescu” (Apud Vasile Ionescu, Istoria trece, cuvântul rămâne…, p. 112). Staţia emisie-recepţie amplasată în incinta Palatului Regal a fost încredinţată spre folosire lui Grigore Niculescu-Buzeşti în conformitate cu dispoziţiile lui Mihai Antonescu.

[88] Referindu-se la acest episod al „scrisorii de garanţie”, Iuliu Maniu va declara următoarele, în şedinţa procesului din 11 mai 1946: „Eu nu-mi aduc aminte de acest lucru. Nici nu cred că e verosimil, da’, în fine, decât, pentru că vedeţi, şi d-l Gh. Brătianu este un admirabil stilist şi concepe iute, nici oamenii din partidul domniei sale nu sunt aşa grei de pană, aşa încât n-ar fi fost un lucru care ar fi pretins prea multă bătaie de cap sau prea mult timp ca să facem o scrisoare, dacă ni s-ar fi cerut sau dacă am fi convenit asupra ei” (Apud Procesul Mareşalului Antonescu…, vol. II, p. 47).

[89] A se vedea: Scrisoarea lui Grigore Malciu, din 21 noiembrie 1943, către Iuliu Maniu, în Iosif Constantin Drăgan, Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire, vol. IV, Editura Nagard, Cannaregio, Veneţia, 1986, p. 220 – 226.

[90] Istoricul Gheorghe Buzatu presupune că Mihai Antonescu nu i-a comunicat imediat Mareşalului Ion Antonescu faptul că „scrisoarea de garanţie” solicitată nu i-a fost adusă, urmând să-l informeze la Palatul Regal unde trebuiau să se întâlnească peste puţin timp (A se vedea: Gheorghe Buzatu, Ion Antonescu n-a respins armistiţiul, ci planul complotiştilor, în Historia, Anul II, nr. 34, septembrie 2004, p. 10 – 14).

[91] O sinteză excelentă asupra acestor contradicţii se poate citi în: Gheorghe Buzatu, România şi războiul mondial din 1939-1945, Iași, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, 1995, p. 155-171 şi Idem, 23 august 1944: Metamorfozele unei lovituri de stat, în Dosarele Istoriei, Anul IV, nr. 1 (29), 1999, p. 35 – 40. Mărturiile lui Grigore Olimp Ioan ne dezvăluie faptul că singura tentativă de eliberare a celor arestaţi la Palatul Regal a fost făcută de generalul de escadră aviator Gheorghe Jienescu, prin încercarea de folosire a unităţii de paraşutişti de la Popeşti-Leordeni (A se vedea: Grigore Olimp Ioan, Paraşutiştii între Mareşal şi Rege, în Magazin istoric, Anul XXVI, serie nouă, nr. 8 /305, august 1992, p. 4-7).

[92] Mihai Antonescu a discutat timp de 20 de minute cu regele Mihai I şi cu generalul Constantin Sănătescu despre eforturile făcute pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, precum şi despre intenţia de a zbura la Ankara pentru a  negocia cu Aliaţii, în condiţiile în care făcuse patru intervenţii diplomatice oficiale şi urgente pe lângă aceştia prin Ankara în intervalul 22 – 23 august 1944. Ministrul de Externe a fost rugat să rămână în Palat până la sosirea Conducătorului Statului. Avea să urmeze o aşteptare de 30 de minute.

[93] A se vedea: Ion Cristoiu, Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Ion Antonescu, în Dosarele Historia, Anul 3, nr. 33, noiembrie 2004, 64 p.

[94] Gheorghe Barbul mărturiseşte faptul că a fost chemat, imediat după arestarea lui Ion Antonescu, la Palatul Regal pentru a-l convinge pe Mareşal să-şi prezinte demisia, ceea ce „ar fi facilitat raporturile guvernului [nou – n. n.] cu Germania şi ar fi evitat orice veleitate de nesupunere a cadrelor armatei şi administraţiei” (Apud Liviu Vălenaş, Mareşalul Ion Antonescu şi frontul secret – Convorbiri cu Gheorghe Barbul, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, p. 165)

[95] Gheorghe Buzatu, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. I, Iaşi, 1990, p. 237.

[96] Actul de la 23 August 1944 a fost definit, de-a lungul timpului, în mod diferit. Unii participanţi au vorbit, în 1944, în presa timpului sau în însemnările lor, ca despre o „lovitură de stat”. Presa „democratică”, respectiv cea comunistă sau influenţată de ea, a definit ziua de 23 August 1944 ca fiind o zi a „eliberării noastre de sub jugul fascist”. În 1947 s-a vorbit ca despre „ziua eliberării României şi trecerii la democraţia populară”. Anul 1948 a adus o nouă redefinire a zilei de 23 august 1944: „ziua eliberării de sub jugul fascist de către Armata Roşie în alianţă cu Armata Română”. În perioada 1963-1964 s-a vorbit, din când în când, ca despre „ziua insurecţiei naţionale antifasciste şi armate”. Anul 1969 a adus o nouă redefinire a conceptului, respectiv „ziua insurecţiei populare”. Din 1977 s-a vorbit despre ziua „insurecţiei naţionale armate şi antifasciste”. Doi ani mai târziu, în 1979, se introduce un nou concept în istoriografia românească, respectiv 23 august 1944 este ziua în care începe „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi armată” care se va încheia la 30 Decembrie 1947 prin abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române (RPR).

[97] Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, București, Editura All, 1996, p. 26.

[98] Milovan Djilas, Conversations with Stalin, Londra, 1962, p. 105.

[99] Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, București, Editura All, 1994, p. 244.

[100] Ibidem, p. 247.

[101] Joseph Rotschild, Întoarcerea la diversitate, București, Editura Antet, 1998, p. 116.

[102] Neînţelegerile apărute ca urmare a desfăşurării operaţiunii „Autonomus” vor impune o dezangajare treptată, la cererea factorului politic, a serviciilor de informaţii britanice de pe teatrul de acţiuni românesc. Pe 5 mai 1944, șeful diplomaţiei britanice l-a primit în audienţă pe ambasadorul Uniunii Sovietice în Marea Britanie, F. T. Gusev, şi l-a informat că Marea Britanie a admis că Uniunea Sovietică trebuie să aibă „conducerea” în eforturile Naţiunilor Unite de a scoate România din război. În urma discuţiei cu ambasadorul britanic la Washington, lordul Halifax, secretarul de stat Cordell Hull a respins categoric, la 30 mai 1944, negocierea unor sfere de influenţă în Sud-Estul Europei. La 31 mai 1944, W. S. Churchill se va adresa direct preşedintelui F. D. Roosevelt, nesocotindu-l pe secretarul de stat american, cu rugămintea de a accepta ca guvernul sovietic să ia conducerea afacerilor în România, iar britanicii în Grecia. Preşedintele F. D. Roosevelt, presat de W. S. Churchill, acceptă, pe 12 iunie 1944, ca pentru o perioadă de trei luni de zile acordul britano-sovietic să funcţioneze, cu rezerva de a fi atenţi să nu se stabilească astfel zone de influenţă. Problema zonelor de influenţă, limitată la trei luni, în iunie 1944, urma să fie repusă în discuţie la expirarea termenului convenit între britanici şi sovietici iar situaţia militară a beligeranţilor urma să joace un rol cheie în decizia finală. Ceea ce s-a întâmplat la 9 octombrie 1944, la Moscova, este continuarea procesului, început în mai 1944, de divizare a Europei în sfere de influenţă.

[103] Şerban Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România, București, Editura Cavallioti, 1995, p. 6.

[104] La 10 octombrie 1944, Consiliul de Miniştri este împuternicit prin Decretul-Lege nr. 1.850 să ia „orice măsuri privative de libertate în vederea stabilirii responsabilităţii politice şi penale împotriva autorilor şi complicilor morali şi materiali ai dezastrului ţării, în special în legătură cu războiul purtat alături de Germania hitleristă împotriva Naţiunilor Unite”. Începând cu ziua de 11 octombrie 1944 aveau să fie arestaţi o serie de generali ai Armatei Române care făcuseră parte din guvernele Antonescu sau care luptaseră în Est împotriva sovieticilor, respectiv: pe 11 octombrie – Ilie Şteflea, fost şef al Marelui Stat Major român (20.01.1942-23.08.1944); 12 octombrie – Constantin Voiculescu, fost Guvernator General al Basarabiei (17.07.1941-20.03.1943); 13 octombrie – Cornel Calotescu, fost Guvernator General al Bucovinei (05.09.1941-20.03.1943); 14 octombrie – Gheorghe Potopeanu, fost conducător al Administraţiei militare a teritoriului dintre Nistru şi Bug (01.02-15.03.1944); 17 octombrie – Alexandru Nasta, fost comandant al Diviziei 1 Pază (20.03.1942-01.05.1943) şi Atanase Trincu, fost comandant al Diviziei 21 infanterie (01.11.1942-15.03.1944); 20 octombrie – Constantin Trestioreanu, fost comandant secund al Diviziei 10 infanterie; 21 octombrie – Radu Korné, fost comandant al Diviziei 1 Blindate „România Mare”; 31 octombrie – Gheorghe Cialâk, fost comandant al Diviziei 4 infanterie (06.1941-07.1942) şi Nicolae Ghineraru, fost comandant al Diviziei 10 infanterie (23.10.1941-08.11.1941). La 20 ianuarie 1945 se vor emite primele acte normative pentru „urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război” (Legea nr. 50) şi pentru „urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării” (Legea nr. 51). Consiliul de Miniştri va emite Jurnalul nr. 188 din 29 ianuarie 1945 prin care ordonă „arestarea a 89 de persoane bănuite a fi comis crime de război”, printre care şi generalii Ion Antonescu, Constantin Pantazi, Dumitru Carlaonţ, Platon Chirnoagă, Constantin Voiculescu, Cornel Calotescu, Constantin Tobescu, Nicolae Ghineraru, Ion Gheorghe şi Constantin Z. Vasiliu. Prin Jurnalul nr. 189 se ordonă de către Consiliul de Miniştri „arestarea a 64 de persoane bănuite a fi responsabile de dezastrul ţării” în care sunt incluşi şi generalii Ion Antonescu, Constantin Pantazi, Constantin Petrovicescu, Gheorghe Ion, Gheorghe Dobre, Gheorghe Jienescu şi Platon Chirtoagă.

[105] Şerban Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, op. cit., p. 17.

[106] ASRI, fond „d”, dosar nr. 4.036, f. 63 – 64.

[107] Şerban Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, op. cit., p. 29.

[108] Ibidem.

[109] Hamilton Fish, Pearl Harbor, Yalta şi Trădarea Europei, București, Editura Venus, 1993, p. 125.

[110] Lloyd C. Gardner, Sferele de influenţă (Împărţirea Europei între marile puteri, de la München la Ialta), București, Editura Elit, 1995, p. 232.

[111] Ibidem.

[112] Ibidem, p. 231.

[113] A se vedea: Florin Constantiniu, O sursă americană despre acordul de procentaj, în Destin de istoric. In Honorem Dinu C. Giurescu, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2012, p. 579 – 584; Laurenţiu Constantiniu, Acordul de procentaj Churchill-Stalin în documentele sovietice, în Arhivele Totalitarismului, Anul XVI, nr. 3-4 (60-61)/2008, p. 157-172.

[114] Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 262.

[115] Mihai Pelin, Siguranţa română în derivă, în Dosarele Istoriei, Anul I, nr. 5, 1996, p. 5 – 6 şi Structurile de poliţie şi informative, în Jurnalul Naţional, Anul XIII, nr. 3.661, 26 mai 2005, p. 6 – 7.

[116] Ibidem.

[117] ASRI, fond „d”, dosar nr. 4.205, f. 219 – 226.

[118] Şerban Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, op. cit., p. 43.

[119] Misiunile lui A.I. Vîşinski în România, Ciuceanu Radu, Chiper Ioan, Constantiniu Florin, Văratec Vitalie (ed.), București, Editura Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1994, p. 3 – 4.

[120] ASRI, fond „d”, dosar nr. 4.205, f. 237 – 246.

[121] Ibidem.

[122] Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane, Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop (ed.), București, Editura Iconica, 1993, p. 101.

[123] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 1997, p. 450.

[124] Arthur Funk, De Yalta à Potsdam. Des illusions à la guerre froide, Bruxelles, 1987, p. 25.

[125] Pavel Sudoplatov, Misiuni speciale. Arhitectura terorii, București, Editurile Elit Comentator&Eleusis, 1995, p. 229.

[126] Ibidem, p. 228.

[127] Florin Constantiniu, op. cit., p. 452.

[128] Şerban Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, op. cit., p. 60.

[129] ASRI, fond „d”, dosar nr. 8.158, f. 33.

[130] Şerban Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, op. cit., p. 60.

[131] Mihail E. Ionescu, 6 Martie 1945: Un test al viitorului Război Rece?, în 6 Martie 1945. Începuturile comunizării României, București, Editura Enciclopedică, 1995, p. 238 – 239.

[132] ASRI, fond „d”, dosar nr. 7.332, f. 356.

[133] Ibidem.

[134] Şerban Rădulescu-Zoner, D. Buşe, B. Marinescu, op. cit., p. 61.

[135] A se vedea: Dorin Dobrincu, Un „23 august invers”? Tentativa de readucere a României în Axă (toamna 1944 – primăvara 1945), în Politică externă comunistă şi exil anticomunist (Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă), vol. II/2003, Iași, Editura Polirom, 2004, p. 221 – 289.

[136] A se vedea: Paltin Sturdza, Conspiratori legionari şi agenţi sovietici împotriva generalului Avramescu, în Dosarele Istoriei, Anul VIII, nr. 3 (79), 2003, p. 14 – 41; Mircea Suciu, Un „23 august” împotriva Armatei Roşii!, în Dosarele Istoriei, Anul IX, nr. 5 (93), 2004, p. 27; Mircea Tănase, Un „23 august invers”: mărturia inedită a „tătucului” Ţanţu, în Dosarele Istoriei, Anul IX, nr. 9 (97), 2004, p. 44 – 50; Matei Cazacu, Operaţia „Paraşutist”. Participantul pe care l-am cunoscut, în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 8 (557), august 2013, p. 15 – 19; Manuel Stănescu, Din enigmele celui de-Al Doilea Război Mondial: Generalul Avramescu, trădător sau victimă a NKVD?, în Historia, Anul XII, nr. 124, aprilie 2012, p. 12 – 27; Mihai Pelin, Gheorghe Avramescu. Dosarul unui om pierdut, în Genii şi analfabeţi. Militari şi intelectuali sub lupa Securităţii, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2002, p. 7 – 52.

[137] A se vedea: Harry Hanak, The Politics of Impotence: the British Observe Romania 6 March 1945 to 30 december 1947 (Comunicare prezentată la colocviul româno-englez din 1987); Florin Constantiniu, 6 Martie 1945: există o legătură instalarea guvernului Groza şi ofensiva germană din Ungaria?, în Revista istorică, tomul 4 (1993), nr. 78, p. 779 – 789.

[138] România.Viaţa politică în documente (1945), București, Arhivele Statului, 1995, p. 189.

[139] Florin Constantiniu, Doi ori doi fac şaisprezece, București, Editura Eurosong&Book, 1997, p. 151.

[140] Ibidem.

[141] Ibidem, p. 152.

[142] Ibidem.

[143] C.V. R. Schuyler, Misiune dificilă, București, Editura Enciclopedică, 1997, p. 70.