În perioada 1918-1940, România a acţionat pentru menţinerea relaţiilor dintre state pe principiile respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, indivizibilităţii păcii şi colaborării internaţionale, respectării statu-quo-ului teritorial şi al tratatelor internaţionale, precum şi renunţării la război ca instrument al politicii externe. Totuşi, au existat în epocă o sumă de informaţii secrete şi analize politico-economice care îi îndreptăţeau pe oamenii politici şi de stat români să ia în considerare o răsturnare a alianţelor tradiţionale.

Noi alianțe, noi primejdii

Anschlussul (12 martie 1938), Acordul de la München (28 – 30 septembrie 1938), precum şi semnarea Acordului de neagresiune germano-francez din 6 noiembrie 1938, de către Georges Bonnet şi J. von Ribbentrop, au fost interpretate la Moscova ca fiind „un semn că lui Hitler i se dădea, mai mult sau mai puţin, mână liberă în Est”[1], astfel încât la sfârşitul anului 1938 exista pericolul real al unui „front imperialist” împotriva URSS. Într-un asemenea context, sovieticii vor fi dispuşi să-şi înmulţească deschiderile spre Germania, continuând, în acelaşi timp, negocierile, generate de politica securităţii colective, cu democraţiile occidentale. Cu ocazia recepţiei de Anul Nou a corpului diplomatic (12 ianuarie 1939), Hitler l-a salutat pe ambasadorul URSS deosebit de amical şi s-a întreţinut neobişnuit de mult cu el, astfel încât „maniera şi starea de spirit deschis amicală cu care el a făcut-o – îşi aminteşte aghiotantul Führer-ului, Fritz Wiedemann – au constituit un semn limpede că se schimbase ceva în poziţia sa”[2]. Ocuparea a ceea ce mai rămăsese din Cehoslovacia, pe 15 martie 1939, precum şi reacţia Cabinetului britanic la expansiunea Germaniei spre Sud-Estul Europei au impulsionat factorii de decizie politică de la Moscova spre intensificarea paşilor de apropiere faţă de Berlin. După demiterea lui Maxim M. Litvinov, pe 3 mai 1939, de la conducerea diplomaţiei sovietice şi înlocuirea lui cu V. M. Molotov, sovieticii și germanii vor continua cu o intensitate sporită tatonările pentru încheierea unui pact de neagresiune. Acordul de neagresiune, mult dorit şi visat de către Stalin, a fost încheiat pe 23 august 1939. Pactul Molotov – Ribbentrop prevedea ca, în cazul unei transformări politico-teritoriale în regiunea ţărilor baltice, graniţa de nord a Lituaniei să fie limita sferei de interese a Germaniei, ceea ce însemna că Finlanda, Estonia şi Letonia aparţineau sferei de interes a URSS, iar Lituania (cu regiunea Vilna) celei germane. Articolul 2 al Pactului stabilea ca linia de împărţire a Poloniei între „sferele de interese” ale celor două părţi să treacă pe cursurile de apă Narew, Vistula şi San, cele două părţi urmând să stabilească ulterior dacă era oportună menţinerea unui stat polonez. În ceea ce priveşte Sud-Estul Europei, partea sovietică a subliniat interesul pentru Basarabia, în timp ce partea germană avea să-şi declare totalul dezinteres politic pentru această regiune.

După declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, în zorii zilei de 1 septembrie 1939, România s-a declarat neutră pe 6 septembrie 1939. În condiţiile desfăşurării operaţiunilor militare de pe Frontul de Vest, de după 10 mai 1940, URSS a reuşit să-şi atribuie teritoriile promise în cadrul protocolului adiţional secret, respectiv anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa (28 iunie 1940), Lituaniei, Letoniei şi Estoniei, astfel încât la încheierea acestui proces, Stalin redobândise toate teritoriile pe care le pierduse Rusia la sfârşitul Primului Război Mondial. Ca urmare a evenimentelor de la Viena din 30 august 1940, precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, pe 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat. Pe 6 septembrie 1940, ora 06.00, regele Carol al II-lea l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron[3] în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim-ministrului care îşi asuma şi titlul de „Conducător al Statului”.

Generalul Ion Antonescu nu a ratificat şi nu a recunoscut niciodată actul Arbitrajului de la Viena, la fel ca şi predecesorul său, regele Carol al II-lea. Nu s-a publicat nicio recunoaştere oficială în „Monitorul Oficial”, în acest sens, ceea ce demonstrează că generalul Ion Antonescu a avut în vedere, încă de la începutul guvernării sale, refacerea graniţelor ţării, „a tuturor graniţelor ţării”. Programul de politică externă al noului guvern avea să fie: respectarea Arbitrajului de la Viena, grabnica încheiere a acordului cu Bulgaria, reconstruirea României, o mai mare apropiere economică de Germania. Într-o conferinţă a comandanţilor militari, ţinută pe 28 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu avea să declare: „Am ales că trebuie să ne sprijinim pe Axă şi în special pe Berlin, factorul care reprezintă adevărata forţă hotărâtoare pe continent. (…) Alianţa cu Germania ne convine cu atât mai mult cu cât, alături de interesele economice comune, avem şi inamici comuni, slavismul şi comunismul[4]. Hermann Neubacher, trimisul special german pentru probleme economice în România, scria referindu-se la noua alianţă româno-germană că numai „teama lui Antonescu de Rusia Sovietică a constituit singura bază politică pe care cele două ţări puteau conlucra”[5].

Prima cerere de trimitere a unei Misiuni Militare Germane în România fusese făcută de către regele Carol al II-lea pe 12 iulie 1940 cu ocazia audienţei acordate ataşaţilor militari germani (al Trupelor de Uscat şi al Aerului). Ataşatul militar german al Trupelor de Uscat la Bucureşti, colonelul Karl Richard Wahle, avea să telegrafieze, pe 8 septembrie 1940, că noul Conducător al Statului român este cât se poate de hotărât pentru o schimbare radicală a politicii externe româneşti. Generalul-locotenent Kurt von Tippelskirch, şeful Cartierului General IV al Statului-Major al Trupelor de Uscat, care condusese pregătirile în vederea trimiterii Misiunii Militare, a plecat spre București în ziua de 14 septembrie 1940. Sarcinile reale ale Misiunii Militare Germane în România, care nu trebuiau divulgate nici românilor, şi nici trupelor proprii, urmau să fie: „a. apărarea regiunii petrolifere de atacul unei terţe puteri[6], ca şi de distrugere; b. ridicarea Armatei Române la un nivel de pregătire care s-o facă aptă de a îndeplini anumite sarcini, conform unui plan strict, orientat după interesele germane; c. în cazul unui război impus de Rusia Sovietică, pregătirea condiţiilor pentru mobilizarea forţelor germane şi române de pe teritoriul românesc”[7].

Generalul-locotenent Kurt von Tippelskirch avea să telegrafieze la Berlin, în urma discuţiilor avute cu generalul Ion Antonescu, în cursul zilei de 15 septembrie 1940, că dislocarea unui mai mare număr de unităţi germane în România ar fi de admis numai în circumstanţele încheierii unei alianţe militare. Conducătorul Statului român a cerut ca viitoarea Misiune Militară Germană să prezinte doctrina de luptă a armatei germane şi învăţămintele trase în urma campaniilor din Polonia şi Franţa, urmând ca 3-4 ofiţeri de stat-major din armata germană să fie detaşaţi pe lângă Şcoala Superioară de Război. Un număr de ofiţeri români tineri urmau a fi trimişi în Germania la centre de instrucţie şi în unităţile armatei germane pentru „a fi pregătiţi şi desăvârşiţi în spiritul de doctrină şi instrucţie al armatei germane şi a realiza încrederea şi legătura sufletească între cele două armate”[8]. Primul detaşament, împreună cu şeful Misiunii Militare Germane pentru Armata de Uscat, generalul de cavalerie Erik Hansen, şi cu şeful Misiunii Germane a Aerului, generalul-locotenent Wilhelm Speidel, a sosit pe 12 octombrie 1940 în Bucureşti. La sfârșitul zilei de 20 octombrie 1940, toate statele-majore avute în vedere se aflau la Bucureşti, iar din 24 octombrie au început să sosească şi unităţile. Conform ordinului OKH din 9 octombrie 1940, Divizia 13 infanterie germană a primit denumirea de Divizia 13 blindată. Aceasta a fost întărită cu un regiment de tancuri, urmând a fi subordonată Misiunii Militare Germane din România ca mare unitate de instrucţie. Divizia 13 blindată a fost dislocată în România în perioada 28 octombrie – 10 noiembrie 1940. Părţile ei componente au fost staţionate în Bucureşti, Bacău, Braşov, Buzău, Câmpina, Focşani, Mihai Bravu, Piatra Neamţ, Ploieşti, Râmnicu Sărat şi Târgovişte. Forţele Misiunii Germane a Aerului au fost dislocate pe aerodromurile Pipera, Băneasa, Giuleşti, Alexandria, Călăraşi, de unde puteau acţiona, îndeosebi aviaţia de vânătoare, în toată zona aeriană Bucureşti-Ploieşti-Giurgiu-Constanţa, iar forţele de artilerie antiaeriană au fost plasate îndeosebi în zona Ploieşti-Valea Prahovei, dar şi în zonele Giurgiu, Cernavodă, Constanţa[9]. Activitatea consilierilor germani şi-a făcut simţită prezenţa la nivelul Şcolii Superioare de Război, la nivelul structurilor de aprovizionare şi al centrelor de instrucţie pentru toate genurile de arme. Diviziile 5, 6 şi 13 infanterie, precum şi Divizia de tancuri, iar mai târziu şi Diviziile 18 şi 20 infanterie, au fost integrate acestui program de instrucţie sub comandă germană.

Alături de Axă

În intervalul 16-18 noiembrie 1940, la invitaţia lui Benito Mussolini, generalul Ion Antonescu a efectuat o vizită oficială de stat la Roma. Discuţiile Antonescu – Mussolini, de la Roma, s-au axat în jurul relaţiilor româno-ungare şi al drepturilor României asupra Transilvaniei. Generalul Antonescu a criticat „eroarea şi nedreptatea” arbitrajului de la Viena, „meşteşugurile cartografice” ale lui P. Teleky şi faptul că noua frontieră româno-ungară este „improprie apărării strategice”. În opinia lui Mussolini propunerile generalului Antonescu erau „foarte judicioase” însă totul depindea de voinţa Führer-ului. Au fost discutate şi chestiuni care ţineau de domeniul relaţiilor economice româno-italiene şi perspectiva unei Misiuni Militare Italiene în România[10].

În cursul zilei de 22 noiembrie 1940, la ora 11.30, generalul Ion Antonescu va sosi la Berlin, într-o atmosferă tensionată de vizita lui V. M. Molotov. Dialogul Hitler – Molotov de la Berlin (12 – 13 noiembrie 1940) nu condusese la aplanarea diferendelor sovieto-germane. Discuţiile şi memorandumul Guvernului sovietic (din 26 noiembrie 1940) au pus în evidenţă tendinţa germană de a canaliza efortul expansionist sovietic spre zona asiatică şi efortul Moscovei de-a se extinde în zona europeană, respectiv pretenţii legate de Finlanda, Bulgaria, Strâmtorile Bosfor și Dardanele. A fost un „dialog al surzilor”, fiecare cerând ceea ce ştia că celălalt nu va ceda. Într-o astfel de situație, la mijlocul lui noiembrie 1940, Misiunea Militară Germană (MMG) din România avea să capete o importanţă deosebită în condiţiile în care Hitler, după zadarnice eforturi de a extinde Pactul Tripartit și de-al transforma într-un pact cvadripartit prin atragerea URSS, a revenit la planurile sale de la sfârşitul lunii iulie 1940, respectiv de-a soluţiona pe cale militară antagonismul germano-sovietic. Într-o astfel de situație, România „a devenit în sud pilonul frontului de Est german”[11].

Conducătorul Statului român a condamnat cu vehemenţă Arbitrajul de la Viena şi a insistat să obţină din partea lui Hitler promisiunea revizuirii Arbitrajului. Nu poate fi stabilit cu precizie dacă Hitler a făcut o promisiune în acest sens, după cum a afirmat mai târziu generalul Ion Antonescu („Nici o frontieră a continentului nu este definitivă”), în declaraţiile sale ca prizonier de război în Uniunea Sovietică. Generalul Ion Antonescu a acceptat, în urma discuţiilor purtate cu feldmareşalul W. Keitel, în perspectiva înrăutăţirii raporturilor româno-sovietice, prezenţa unei noi divizii motorizate germane în România. Tensiunea crescândă din relaţiile sovieto-germane va fi concretizată în ceea ce priveşte România de continuarea incidentelor armate de la noua frontieră româno-sovietică, în special prin efectuarea de trageri şi manevre ale navelor militare, cu încălcarea apelor teritoriale româneşti, instalarea în mod nejustificat a unor debarcadere de campanie pe toată lungimea braţului Chilia, atacuri şi încursiuni, mai ales pe timp de noapte, asupra pichetelor de grăniceri etc. O statistică a acestor incidente, numai în perioada iulie 1940-iunie 1941, arată că au avut loc nu mai puţin de 39 de incidente de frontieră provocate de trupele sovietice, soldate cu morţi şi răniţi, răpiri de persoane sau capturarea de nave şi teritorii pe Dunăre.

În pregătirea marii ofensive

Conducătorul Statului şi factorii de comandă ai Armatei Române au fost sistematic informaţi despre evoluţia raporturilor germano-sovietice, despre poziţia strategică a trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina astfel încât să se poată fundamenta luarea unor decizii politico-militare, realizarea planului de campanie, precum şi a directivelor operative în perspectiva campaniei care urma să înceapă. În perspectiva producerii unor evenimente la frontiera de Est, Marele Stat-Major român a ordonat ca 8 divizii de infanterie, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi mixte, să fie dislocate pe timpul iernii (1940-1941), majoritatea în Moldova, într-un dispozitiv de staţionare lung, cu posibilitatea de a putea face faţă unui atac de la Est. Divizia 13 motorizată germană urma să sprijine Armata Română, iar Divizia 16 blindată să rămână ca rezervă. Paza regiunii petrolifere Ploieşti-Câmpina urma să fie asigurată de Misiunea Aeriană Germană, aflată sub comanda generalului Wilhelm Spiedel, constituită dintr-o divizie antiaeriană întărită, două regimente de artilerie antiaeriană, un grup de avioane de vânătoare, unităţi de proiectoare, unităţi speciale de apărare antiaeriană, precum şi unităţi speciale de construcţii pentru apărarea împotriva atacurilor aeriene şi de stingere a incendiilor. Buletinele informative militare din intervalul 21 ianuarie – 15 martie 1941 confirmau că Înaltul Comandament Sovietic procedase la dislocări intense de trupe în Basarabia şi Bucovina de Nord, acestea adoptând un dispozitiv care trăda intenţiile ofensive „cu scopul de a ocupa întreaga Moldovă şi restul Bucovinei (…) urmărind nu numai recuperarea teritoriilor pierdute după primul război mondial, ci şi dominarea Gurilor Dunării, ocuparea Peninsulei Balcanice şi stăpânirea Strâmtorilor”[12]. Sinteza informativă din 19 ianuarie 1941 a SSI, cu referire la raporturile germano-sovietice, atrăgea atenţia că toate mişcările de trupe sovietice „au avut drept scop să dea Moscovei puternice puncte strategice în vederea unui eventual război cu Germania”[13].

Pe 18 decembrie 1940, Hitler va semna Directiva nr. 21 (Planul „Barbarossa”) care lua în calcul participarea activă a României la războiul contra URSS. Sarcina trupelor române era de a acoperi atacul flancului sudic german şi de a opera împreună cu forţele germane care înaintau în Moldova. Lipsa unui tratat formal, din punct de vedere al dreptului internaţional, care să fundamenteze alianţa politico-militară româno-germană, în războiul cu URSS a constituit un motiv de reproş, al istoriografiei de după 1990, la adresa capacităţilor politice ale generalului Ion Antonescu. Existenţa unui asemenea tratat ar fi atenuat o parte din disfuncţionalităţile ivite în cooperarea româno-germană, pe parcursul războiului din Est, dar nu ar fi influenţat de-o manieră decisivă evoluţia României şi statutul ei geopolitic. Având în vedere statutul geopolitic al Germaniei la 22 iunie 1941 şi capacitatea de ripostă militară a acesteia, concepţia lui Hitler despre războiul de coaliţie, aproape inexistentă, reproşurile la adresa capacităţii de luptă a Armatei Române, în parte întemeiate, ar fi fost extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, de impus condiţii partenerului german.

La începutul lui iunie 1941, Marele Stat-Major român a început o mobilizare parţială, camuflată, a trupelor. Aflat la München, pe 12 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a fost informat oficial despre viitorul atac german împotriva Uniunii Sovietice şi i s-a cerut agrementul[14] pentru participarea trupelor române la noua campanie militară a Wehrmacht-ului. Generalul Ion Antonescu a fost de acord cu participarea trupelor române la Operaţiunea „Barbarossa”. Totodată, Marele Stat-Major român aprecia că, în general, dispozitivul trupelor şi al navelor sovietice au luat un caracter ce corespunde fazei imediat premergătoare operaţiilor militare ceea ce impunea părţii române să-şi ia toate măsurile pentru a fi gata în orice împrejurare. Opţiunea guvernului român de a participa la viitoarea ofensivă germană se dovedea a fi singura alegere, având în vedere numeroasele incidente de frontieră cu sovieticii, interesul naţional legat de redobândirea a ceea ce fusese pierdut, în iunie 1940, precum şi perspectivele unei noi invazii sovietice, respectiv ceea ce istoriografia rusă de după 1991 a definit ca fiind „atacul preventiv sovietic”, alias operaţiunea „Furtuna”[15]. Referindu-se la existenţa unui „Mare Plan” de război al URSS, istoricul Mark Solonin menţionează: „Toate variantele Marelui Plan coincid în privinţa atât a conţinutului, cât şi a formulării textului. În al treilea rând, toate variantele, fără excepţie, reprezintă planul unei operaţiuni ofensive dincolo de frontierele de stat ale URSS, iar ca inamic principal este indicată în mod invariabil, Germania. Acţiunile militare pe teritoriul propriu nu au fost studiate nici măcar ca scenarii posibile ale desfăşurării evenimentelor războiului”[16].

Feldmareşalul Erich von Manstein îşi aminteşte că OKW-ul și OKH-ul luau în consideraţie numărul de unităţi dislocate în partea vestică a URSS, prcum şi puternicile concentrări de blindate din zona Bialystok şi din jurul Lvovului, ceea ce a condus la concluzia că „în foarte scurt timp, Armata Roşie ale cărei grupuri de armate erau din punct de vedere numeric, dacă nu calitativ, superioare grupurilor de armate ale Wehrmacht-ului, putea să avanseze către vest şi să treacă la atac”[17]. Toate informaţiile despre intenţiile politice şi militare sovietice întăresc ipoteza lui Victor Suvorov, confirmată parţial de documente, potrivit căreia URSS pregătea un atac surpriză al Europei Occidentale pe 6 iulie 1941. Istoricul Mark Solonin va consemna: „Planurile unei ofensive de mari proporţii a Armatei Roşii de pe teritoriul «proeminenţei Lvov» în sudul Poloniei au fost aprobate şi adoptate pentru a fi aduse la îndeplinire. Fapt confirmat nu de hârtii (care pot fi falsificate), nici de memorii (care uneori sunt scrise «la comandă» de nişte persoane fără scrupule), ci de desfăşurarea reală a trupelor care a avut loc în primăvara şi vara anului 1941”[18]. În lucrarea Anul 1941 – lecții și concluzii (1941. God-uroki i vyyvody)[19] se pot citi următoarele: „Mişcarea trupelor a fost planificată ţinându-se cont de încheierea concentrării în zonele indicate de planurile operative, de la 1 iunie până pe 10 iulie 1941”[20]. Această frază confirmă faptul că, pe 22 iunie 1941, acţiunea de concentrare a Armatei Roşii la frontiera de vest era în plină desfăşurare şi se realiza după un anumit grafic care nu luase în considerare atacul Wehrmacht-ului.

În vâltoarea luptei

În zorii zilei de 22 iunie 1941, la orele 03.30, 153 de divizii germane, 14 divizii finlandeze şi 12 divizii româneşti, adică un total de circa 3.500.000 de oameni, 2.740 de avioane şi 3.700 de tancuri au trecut la executarea prevederilor Directivei nr. 21 (Operaţiunea „Barbarossa”). Între 22 iunie şi 2 iulie 1941, au fost executate zilnic bombardamente de artilerie şi incursiuni la est de Prut şi, respectiv, la nord de Dunărea maritimă. În zorii zilei de 22 iunie 1941, unităţi ale Armatei 4 române au ocupat podurile de la Bogdăneşti, Fălciu, Oancea, de peste Prut, şi au realizat capete de pod de valoarea unei companii. Aceste capete de pod n-au mai putut fi menţinute, datorită contraatacurilor sovietice, precum şi faptului că misiunea Armatei 4 române nu prevedea angajarea unor forţe mari în capetele de pod realizate. Unităţile din compunerea Armatelor 11 germană şi 3 română au forţat Prutul în numeroase puncte de trecere, realizând mici capete de pod, dar din cauza contratacurilor terestre şi aeriene au fost nevoite să se retragă. Reacţia sovietică s-a manifestat, cu precădere, prin trageri de artilerie (terestră şi navală) şi prin bombardamente de aviaţie. Trupele sovietice au acordat o mare atenţie lucrărilor de amenajare genistică a terenului. Pe linia Prutului, sovieticii au barat direcţiile importante de trecere, prin cazemate de beton, cărămidă şi lemn, judicios amplasate, puternic armate, înconjurate cu reţele de sârmă şi bine camuflate. Pe 29 iunie 1941, în contextul general al ofensivei Grupului de Armate „Sud” în Ucraina, Hitler a cerut executarea unui atac peste Prut, din spaţiul de la est de Botoşani cu direcţia spre nord-est.

Marina Regală Română avea să înregistreze în această primă parte a războiului un succes de prestigiu, pe 26 iunie 1941, în lupta cu distrugătoarele „Moskva” (scufundat) şi „Harkov” (avariat). Bătălia aero-navală din 26 iunie 1941[21] din zona Constanţa a reprezentat un episod din ofensiva sovietică menită a opri înaintarea trupelor aliate româno-germane de la flancul sudic al frontului. Bombardamentele executate de aviaţia sovietică, încă din noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, asupra zonei Carpaţilor de Curbură, extinse pe parcursul verii anului 1941 şi asupra oraşelor Buzău, Focşani, Râmnicu-Sărat, Ploieşti şi a Văii Prahovei, confirmă importanţa excepţională a României şi a petrolului său în economia războiului din Est. Între 9 iulie şi 18 august 1941, aviaţia Flotei Mării Negre a executat 10 raiduri, angajând în total 53 de aparate asupra Ploieştiului. Bombardamentul executat de către 6 avioane sovietice pe 13 iulie 1941, după ce decolaseră de pe aerodromul Sarabuz din Crimeea, asupra rafinăriilor „Orion”, „Astra Română”, „Lumina” şi a Gării Ploieşti, se va dovedi determinant în decizia lui Hitler privind eliminarea oricărei ameninţări a aviaţiei sovietice din Peninsula Crimeea. Campania din Basarabia şi Bucovina de Nord a durat 35 de zile şi a reprezentat „o probă de maturitate şi profesionalism pentru armata română”[22].

În conformitate cu Ordinul de operaţii nr. 23 din 17 iulie 1941, forţele româno-germane vor primi o serie de noi misiuni: Armata 3 română (cu Corpurile de Munte şi de Cavalerie), Armata 11 germană şi Diviziile 6, 8, 13 şi 14 infanterie române, sub comanda generalului von Schöbert, au primit misiunea de-a forţa Nistrul, iar Armata 4 română, sub atenta observație a Generalului Ion Antonescu, va finaliza eliberarea Basarabiei. Între 17 şi 19 iulie 1941, Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a forţat Nistrul la nord-est de Moghilev, a străpuns linia fortificată „Stalin” şi a constituit un cap de pod la nord-est de fluviu, cu o adâncime de circa 30 km, de unde a trecut, în cursul zilei de 21 iulie, fără pauză operativă, la urmărirea inamicului spre Bug. Unităţile Armatei 4 române, respectiv Corpurile 3 şi 5 armată, sprijinite de diviziile din compunerea Grupului de divizii Mattenklot (Diviziile 5, 11 şi 1 blindată române) au ajuns, după o acţiune de urmărire spre Nistru, pe 21 iulie la Tighina şi pe 26 iulie la Cetatea Albă. Concomitent, Corpul 11 armată a trecut Prutul, pe 20 iulie, la Oancea, iar Divizia 10 infanterie a traversat, pe 21 iulie, Dunărea. Marile unităţi române au progresat apoi prin luptă spre Cetatea Albă. Ameninţate cu încercuirea, diviziile sovietice au început retragerea spre est, către aliniamentul fortificat „Stalin” de pe malul stâng al Nistrului. Până la 26 iulie 1941, trupele româno-germane au ieşit pe întregul curs al Nistrului. Acţiunile trupelor române s-au înscris în ampla manevră de învăluire concepută de Grupul de Armate „Sud”, în cadrul căreia Armata 4 română a fost dirijată spre Odessa, în timp ce Armatele 11 germană şi 3 română au manevrat între Nistru şi Nipru, pe direcţia generală Balta-Voznesenk (pe Bug) – Berislav (pe Nipru), şi au dezvoltat atacul spre Crimeea şi spre litoralul de nord al Mării de Azov.

Decizia de trecere a Nistrului de către trupele române şi continuarea luptelor în imensitatea spaţiului sovietic aveau să stârnească numeroase comentarii dezaprobatoare în epocă şi nu numai. Necesităţile operative generate de rezistenţa Armatei Roşii, exigenţele războiului de coaliţie şi schimbarea direcţiei de înaintare a Grupului de Armate „Sud” reprezintă câteva dintre motivele care au impus luarea uneia dintre cele mai contestate decizii din istoria modernă a românilor. Referindu-se la importanţa geopolitică a Transnistriei și a Odessei pentru România, Mareşalul Ion Antonescu scria în memoriul depus Tribunalului Poporului, în ziua de 15 mai 1946, următoarele: „Se ştiu încercările germane de a ajunge la Bagdad. Două căi duc către fiefurile asiatice germane. Una pe dâra de populaţii germane care din Boemia până în Banat duce la Salonic şi Constantinopol. Altă dâră de populaţii germanice care se întinde din Silezia prin Lemberg, la Odessa. România ar fi intrat într-un cleşte germanic care ar fi subjugat-o economiceşte şi politiceşte. Pentru a înlătura această eventualitate m-am decis să ocup Transnistria şi în special Odessa”[23]. Mareşalul Ion Antonescu nu a agreat niciodată ideea de Ucraina Mare şi independentă, pe care o considera a fi „mult mai periculoasă decât Rusia”[24]. Conducătorul Statului român accepta existenţa unui stat al Galiţiei care „să facă trăsătura de unire între noi şi germani”[25] pentru a se „trage o linie de despărţire de la Marea Baltică până la Marea Neagră între noi şi masa slavă”[26]. Motivaţiile geopolitice şi geostrategice ale trecerii Nistrului sunt evidenţiate și de discursul lui Mihai Antonescu, din 27 noiembrie 1941, în care îl avertiza pe Hitler că „un stat ucrainean la graniţele noastre, fondat pe principii naţionaliste şi transformat în nucleu slav care atrage protoplasma maselor slave din afară, ca şi o Bulgarie unitară şi puternică în Balcani, nu fac decât să apese România între două flancuri, mai ameninţătoare decât cele de ieri”[27]. Statul român nu trebuie slăbit prin „formaţiuni slave de centură şi apărare la graniţele sale”[28] – opina şeful diplomaţiei româneşti.

Dincolo de Nistru, până la capăt

Operaţiile ofensive împotriva Odessei au început pe 4 august 1941, în conformitate cu Directiva nr. 30 a Marelui Cartier General român din 1 august. Prin executarea acestor operaţii ofensive, se urmărea nimicirea trupelor sovietice aflate în spaţiul dintre cursurile inferioare ale Nistrului şi Bugului, cucerirea Odessei şi asigurarea flancului şi spatelui Armatelor 11 germană şi 3 română, care înaintau spre Nipru şi Crimeea. Concepţia, organizarea şi conducerea operaţiilor în cadrul bătăliei de la Odessa au avut un pronunţat caracter de independenţă, chiar dacă principalele probleme de concepţie şi hotărârile importante s-au luat în acord cu conducerea militară germană. „Operaţia Odessa” reprezintă unul dintre primele asedii (incomplete) ale unui oraş-port la Marea Neagră în condiţiile în care inamicul deţinea superioritatea maritimă. Odessa avea o importanţă deosebită ca nod de comunicaţie la flancul sudic al frontului de Est. Portul adăpostea o parte a flotei sovietice iar aviaţia de bombardament sovietică putea decola de pe aerodromurile din jurul Odessei pentru a lovi punctele strategice din România şi de pe flancul sudic al frontului de Est. În timpul bătăliei de la Odessa aveau să fie imobilizate 1/8 din totalul marilor unităţi sovietice angajate de la sud de Kiev până la Marea Neagră şi 1/7 faţă de totalul marilor unităţi inamice angajate contra aripei de sud aliate. Ca urmare a angajării numai a Armatei Române la asaltul Odessei, trupele germane disponibile au putut să câştige bătălia de la Kiev şi să ajungă în apropierea Donului. Operaţiile desfăşurate de Armata 3 română între Nistru şi Marea de Azov (17 iulie – 12 octombrie 1941) aveau să contribuie la înfrângerea trupelor sovietice din cadrul Frontului de Sud-Vest şi deschiderea căilor de pătrundere spre Crimeea, Caucaz şi Volga. Armata 3 română a constituit „aripa ocolitoare” a manevrei germane, deplasându-se, zi şi noapte, cu o viteză care a reamintit de marşul din 1914 a lui von Kluch între frontieră şi Marna. În ceea ce priveşte inamicul, responsabilii militari români au observat că Armata Roşie a dovedit o dârzenie deosebită, o bună pregătire a comandanţilor, statelor majore şi a trupelor, superioritate evidentă în dotarea cu mijloace moderne de luptă (faţă de armata română) şi o deosebită predilecţie pentru acţiunile de ascundere şi inducere în eroare.

Misiunile Forţelor Marinei Regale Române în zona maritimă au vizat, până la eliberarea Basarabiei (26 iulie 1941), apărarea litoralului maritim, fapt care a impus menţinerea Forţelor Navale Maritime în zona Constanţa. După trecerea Nistrului, până la cucerirea Odessei, activitatea navelor a fost canalizată în direcţia pregătiri drumurilor maritime în vederea reluării traficului pe mare spre Bosfor, respectiv executarea dragajului şi controlul continuu al drumurilor, flancarea cu baraje de mine în punctele obligate de trecere în zonele Varna-Burgas, Mangalia, Şabla, Tuzla. Tot în această perioadă au fost iniţiate transporturile pe ruta de navigaţie Bosfor-Burgas-Varna-Constanţa, şi, totodată, atacul căilor de comunicaţie ale inamicului, cu vedetele torpiloare în zona Odessa şi cu submarinul „Delfinul” în bazinul de est al Mării Negre. După căderea Odessei s-a trecut la: 1) dragarea unul canal navigabil prin câmpurile de mine lansate de inamic de-a lungul coastelor Basarabiei şi Transnistriei; 2) flancarea acestor drumuri prin baraje de mine la nord de Sulina, la larg de Bugaz şi la est de Odessa; 3) utilizarea tuturor navelor Forţelor Navale Maritime pentru escortarea convoaielor între Bosfor-Burgas-Varna-Constanţa-Sulina-Bugaz.

Pe măsură ce luptele pentru Odessa erau în curs de desfăşurare, unităţi române aflate în cooperare cu Armata 11 germană intrau în luptă pentru cucerirea Crimeii. Campania din Crimeea reprezintă o perioadă de zece luni de lupte neîncetate, de acţiuni ofensive şi defensive, confruntări de blindate în câmp deschis, cu libertate deplină de acţiune, operaţii de urmărire, debarcări ale sovieticilor de pe mare, lupte de partizani şi, în final, asaltul fortăreţei-port Sevastopol. Eforturile Armatei 3 române aveau să fie recunoscute de comandantul german, feldmareşalul Erich von Manstein, care a apreciat loialitatea generalului Petre Dumitrescu şi-a trupelor din subordine, precum şi a Mareşalului Ion Antonescu. Campania anului 1941 se va încheia pentru pentru Armata Română în data de 1 noiembrie 1941. Armata 4 română a fost readusă în ţară, la Iaşi, şi demobilizată. Pe 4 noiembrie, Armata 3 română a primit misiunea de a face siguranţa teritoriului dintre Nistru şi Nipru. Corpurile 2 şi 6 armată, totalizând 6 divizii de infanterie, 1 brigadă de fortificaţii şi 2 divizii de cavalerie, au preluat paza teritoriului menţionat. La sfârşitul anului 1941, se mai aflau la est de Nistru aproape 180.000 de militari români, dintre care 52.243 erau angajaţi în acţiuni militare. Restul se aflau în misiuni de pază şi supraveghere a litoralului pontic şi a teritoriului dintre Nistru şi Bug. Interesele naţionale ale României erau împlinite prin eliberarea teritoriilor răpite în iunie 1940 iar prin ocuparea Odessei şi a Transnistriei se obţinea un „as” pentru viitoare posibile negocieri la o masă a păcii, după cum credea Mareşalul Ion Antonescu. Campania primului an de război evidenţiase uriaşa lipsă de pregătire a armatei române pentru noile provocări ale războiului modern şi incapacitatea unor factori politici şi militari de-a înţelege evoluţiile geopolitice ale momentului.  

_____________________________________________________________________________________________

[1] Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p. 95.

[2] Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 41.

[3] „Propulsarea lui Ion Antonescu în prim-planul politicii româneşti s-a datoratscria politologul Adrian Pop -, în bună măsură lobby-ul susţinut a două femei influente. Cea dintâi (Anna – n. n.), soţia ministrului Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, era adevăratul creier al Legaţiei Germane din România. Cea de a doua, Veturia Goga, soţia poetului şi omului politic Octavian Goga, era cea mai apropiată prietenă româncă a celei dintâi şi o dedicată admiratoare a culturii germane. După moartea soţului ei, doamna Goga îl socotea doar pe Ion Antonescu capabil să preia conducerea destinelor dreptei în România. De aici insistenţele sale pe lângă doamna Fabricius ca soţul său să-l recomande pe Antonescu Berlinului. Ştiindu-l anglofil convins, Wilhelm Fabricius nu-l considera pe generalul român «un om sigur». Cu toate acestea, a cedat intervenţiilor soţiei sale” (Apud Adrian Pop, Propulsarea politică a lui Ion Antonescu, în Ziarul Financiar/Ziarul de Duminică, Anul VI, nr. 1.452, 3 septembrie 2004, p. 4).

[4] Mareşal Ion Antonescu, Istoria mă va judeca, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1993, p. 164 – 165.

[5] Larry L. Watts, O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1918-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, p. 328.

[6] „Provocarea din partea ruşilor ar consta din: 1. atitudinea agresivă la frontiere, manifestată prin atacuri prin surprindere asupra unor posturi, folosind pentru aceasta forţe superioare, pentru ca apoi să susţină că ei au fost atacaţi, prin cauzarea unor incidente foarte diverse; 2. concentrarea de material de traversare în diferite locuri de pe malul Prutului; 3. amplasarea a numeroase aerodromuri, în special în sudul Basarabiei” (Cf. raportului generalului-locotenent Kurt von Tippelskirsch cu privire la întâlnirea cu generalul Ion Antonescu din 15 septembrie 1940/Apud Alexandru Oşca, 1940. Drumul României spre Berlin, în RIM, nr. 4/50, 1998, p. 43).

[7] Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române 1938-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 134-135.

[8] Comandor (r) dr. Aurel Pentelescu, Misiunea militară aeriană germană în România (1940-1941) – opţiuni şi realităţi, în Istoriografia în tranziţie, Editura Institutului Naţional de Informaţii, Bucureşti, 1996, p. 124.

[9] Misiunea Militară Germană în România era reprezentată de 890 de ofiţeri, 3.639 de subofiţeri, 17.901 trupă, adică un total de 21.540 de oameni, la care se adăugau 4.855 de autovehicule, 1.705 motociclete, 49 de cai, 64 de avioane etc.

[10] În urma insistenţelor ministrului Pellegrino Ghigi, la ordinul lui Mussolini, şi-a discuţiilor purtate la Roma, generalul Ion Antonescu a acceptat sosirea în România a unui rudiment de Misiune Militară Italiană, respectiv o companie de vânători alpini şi un grup simbolic de marinari la Brăila.

[11] Andreas Hillgruber, op. cit., p. 140.

[12] ASRI, fond „d”, dosar nr. 6.665, f. 13.

[13] ASRI, fond „d”, dosar nr. 6.531, f. 14.

[14] Generalul Ion Antonescu primise, pe 5 martie 1941, din partea mareşalului Göring, invitaţia de-a trimite 20 de divizii într-o acţiune antisovietică, ceea ce explică de ce Conducătorul Statului nu a fost surprins de destăinuirilor lui Hitler, de pe 12 iunie 1941, de la München. Având în vedere personalitatea şi experienţa politico-militară ale Mareşalului Ion Antonescu, este greu de crezut că a fost surprins de cererea lui Göring. Informaţia despre întâlnirea din 5 martie 1941 a fost furnizată de istoricul Cristian Scarlat (Apud Florin Constantiniu, Carnet de Istoric, în CNM, nr. 223, 11-17 decembrie 1995, p. 7).

[15] În Krasnaia Zvezda din 30 iulie 1993, Ministerul Apărării de la Moscova a confirmat existența unul semnal intitulat „Furtuna”, însă îi dă o cu totul altă explicație: „Semnalul «Furtuna» a fost într-adevăr stabilit, dar însemna cu totul altceva. La primirea lui, comandanții de divizii ale armatelor de acoperire trebuiau să deschidă «plicurile roșii». Acestea conțineau ordinele cu măsurile care trebuiau luate pentru ocuparea pozițiilor de luptă în vederea respingerii atacului inamicului, în cazul unei agresiuni” (Apud Victor Suvorov, Umbra Victoriei, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 158). Ministrul Apărării al URSS, mareșalul D. T. Iazov, mărturisea în Voenno Istoriceskii Jurnal (nr. 5/1991, p. 13): La baza pregătirii operațiunilor inițiale a stat ideea unui puternic atac de răspuns cu trecerea ulterioară la un atac decisiv pe tot frontul. Acestui plan i se subordona tot sistemul desfășurării strategice a Forțelor Armate. Apărarea strategică și alte variante de acțiuni practic nu au fost discutate” (Ibidem, p. 168).

[16] Mark Solonin, Butoiul şi cercurile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p. 160.

[17] Erich von Manstein, Victorii pierdute, Editura Elit, Iaşi, 2000, p. 173.

[18] Mark Solonin, op. cit., p. 162 – 163.

[19] Lucrarea a fost editată în 1992 sub egida Marelui Stat-Major al Forțelor Armate Unite ale Comunității Statelor Independente.

[20] Mark Solonin, op. cit., p. 164.

[21] A se vedea: comandor dr. Marian Moşneagu, 26 iunie 1941. Prima victorie a Marinei Regale Române în Marea Neagră, în Document, Anul XIV, nr. 3 (53)/2011, p. 14 – 29; Idem, Prima şi ultima luptă a distrugătorului „Moskva”. Cine a scufundat distrugătorul?, în Magazin istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 10 (535), octombrie 2011, p. 36 – 40; Idem, Mărturie despre scufundarea distrugătorului „Moskva”, în Magazin istoric, Anul XLVII, serie nouă, nr. 8 (557), august 2013, p. 20 – 24.

[22] Mihai Vasile-Ozunu, Petre Otu, Înfrânţi şi uitaţi. Românii în bătălia de la Stalingrad, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 1999, p. 37.

[23] Ioan Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Editura Tempus, Bucureşti, 1993, p. 257.

[24] Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. IV (iulie-septembrie 1941), ediţie de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, Bucureşti, 2000, p. 597.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] ANIC, fond PCM, dosar 344/1941, f. 177.

[28] Ibidem.