La 21 noiembrie 1990, la Paris, a fost semnată Carta pentru o nouă Europă, care proclama triumfător și indubitabil că…Era de confruntare și divizare a Europei a luat sfârșit, iar relațiile dintre state se vor întemeia pe respect și cooperare. Niciun document al bipolarității nu fusese atât de optimist și nu generase atâtea speranțe. URSS încă exista, era superputere nucleară, actor activ în procesele politice ce se derulau, într-o prelungită criză economică, dar având posibilitatea generării unor crize serioase pe continent pentru a masca realitatea. Nu a făcut-o. Trupele sale nu au împiedicat procesele democratice din țările unde staționau, au continuat retragerea precipitată din Europa Centrală, Tratatul de la Varșovia urma să se desființeze ceva mai târziu, Germania se reunifica, pe la noi se construiau poduri de flori sub privirile grănicerilor încă sovietici.

Actul era unic și prin formulările sale, departe de ermetismul mesajelor bipolarității. A fost o premisă unică pentru o nouă Europă, la fel de unică. Dar niciun alt document nu a păcălit așteptările atâtor oameni și nu a patronat distrugerea atât de rapidă a acelor speranțe și a atmosferei de încredere rar întâlnite pe continent. Oare câte dintre bibliografiile recomandate în numeroasele noastre facultăți de științe politice și școli doctorale includ acel act, care părea să deschidă șantierul pentru alt continent politic?

Carta fusese semnată de toți șefii de state și guverne participante la procesul colectiv de realizare a securității și cooperării în Europa, inclusiv de Sfântul Scaun. Mulți dintre ei, în alte sfere de interese, apoi treptat cei care i-au înlocuit și-au pus semnătura și pe alte documente, care au continuat filosofia confruntării bipolare, au făcut rapid uitate așteptările din ultimul deceniu al secolului trecut și au readus confruntarea pe continent. Astăzi discursul politic european amintește mai curând de primii ani ai Războiului Rece, nu mai vorbește nimeni despre climat de încredere, politica reîncepe să se adapteze la frisoanele superputerilor și totul pare a fi de lungă durată.

Războiul Rece clasic a fost o confruntare generalizată a unei lumi organizate bipolar. A debutat cu căderea Cortinei de Fier între Szczecin și Triest și poate fi caracterizat din multe perspective ale civilizației umane, fiecare avându-și temeiuri îndreptățite. Dar organizarea în escaladă a lumii nu pe baza Cartei ONU, ci în jurul a două superputeri nucleare ce se controlau reciproc, cu strictețe, a făcut Războiul Rece predictibil și treptat ineficient geopolitic. Superputerile evitau confruntarea directă și își măsurau forțele într-o multitudine de războaie locale sângeroase, care consumau energii și resurse exagerate în raport cu câștigurile. Lumea devenea mai complexă, în sistemul ei de putere se exersau și alte instrumente de impunere a voinței, ocolindu-le pe cele militare, dezvoltarea socială cerea insistent alte mecanisme, pe care imobilismul geopolitic le bloca. Pentru a ieși din situație, Mihail S. Gorbaciov a scos din dogmatism țara al cărei lider ajunsese, dogmatici deveneau acum ceilalți, și a renunțat la modelul bipolarității, asumându-și consecințele. Nu a inițiat și nu a patronat vreo provocare militară care să împiedice cursul evenimentelor în desfășurare în Europa. Dar nici el, nici liderii care i-au succedat nu au făcut vreo concesie care să clintească poziția Moscovei în sistemul ONU, ce a încheiat Al Doilea Război Mondial.

Dinamica post-bipolară a fost rapidă, Occidentul a ocupat aliniamentele părăsite de sovietici, s-a instituit mult visata monopolaritate, dar curând s-a dovedit că mediul de securitate nu este nici mai stabil și nici mai sigur. De Cartă se mai amintea doar când cineva își dorea rolul de salvator al lumii. În euforia generalizată nu s-a dat atenție paradoxului incipient: cu cât Occidentul înainta spre Est, cu atât Moscova căpăta mai multă libertate de mișcare la nivel global. Situația se dezvoltă astăzi, deși zona de influență sovietică în Europa Centrală a dispărut, fostele obiective militare au fost lichidate ori preluate de infrastructura NATO, Rusiei i se aplică multiple sancțiuni, mijloacele ei media sunt considerate vectori ai propagandei, deci trebuie limitate fără vreun complex că ar fi îngrădirea libertății cuvântului, rusofobia este instrument politic cvasi-oficializat în Europa, dar, ceea ce este mai semnificativ, cheltuielile militare ale Occidentului depășesc de peste zece ori bugetul militar al Rusiei. Superputerea numită Occident se află acum pe aliniamente pe care constată pe zi ce trece că trebuie să le și apere, nu doar să le declare.

Cu peste un deceniu în urmă, democratul Barack Obama amenința Rusia că o va izola pe glob, astăzi alt democrat, Joe Biden, o invită, desigur având grijă să nu supere opinia internă atât de bine îndoctrinată, la rezolvarea unor probleme ale lumii. La 15 aprilie anul acesta, într-o declarație postată pe site-ul Casei Albe, președintele Joe Biden se adresa americanilor astfel: „La începutul acestei săptămâni am discutat cu Președintele Rusiei, Putin, despre natura relațiilor nostre, a relațiilor dintre țările noastre. Am fost sincer și deferent, dialogul a fost sincer, într-o atmosferă de respect. Două mari puteri cu responsabilități în stabilitatea globală. Atât Președintele Putin cât și eu avem o imensă responsabilitate în gestionarea acestor relații, eu îmi asum responsabilitatea foarte serios și, sunt convins, o face și el. Rușii și americanii sunt două popoare mândre, își iubesc patria. Cred că poporul rus, la fel ca cel american, este angajat în realizarea unui viitor pașnic și sigur al lumii noastre”. Erau cuvintele de început, dar așa ceva s-a mai auzit doar la întâlnirea de pe Elba, probabil. Să fie din motive de China?

Bineînțeles, a urmat în declarația prezidențială enumerarea tuturor dezacordurilor de care, cum era de așteptat, doar Rusia este responsabilă. Ulterior a fost făcută publică propunerea liderului Statelor Unite de a se întâlni cu președintele rus undeva în Europa în următoarele săptămâni. Proiectata întâlnire amintește de Summit-urile superputerilor de mai ieri în momente importante. Oricum, declarații oficiale repetate subliniază că SUA nu doresc escaladarea confruntării în relațiile cu Rusia, iar viitorul imediat ne va demonstra dacă aceste afirmații sunt doar pentru uzul intern ori exprimă intenții reale.

Desigur, este mult prea devreme să se facă prognoze privind evoluția relațiilor dintre cei doi mari actori politici. La câteva zile după acea declarație, MAE rus i-a cerut ambasadorului SUA la Moscova să se întoarcă o perioadă de timp în țară pentru consultații, așa cum a făcut cel rus, iar în apelul său din 22 aprilie către Adunarea Federației, consacrată mai curând proiectelor interne, președintele Vladimir V. Putin i-a răspuns indirect, subliniind rolul deosebit al celor cinci puteri nucleare membre ale Consiliului de Securitate al ONU în securitatea globală, amintind astfel că lumea este multipolară. Nu a răspuns încă invitației, dar se pare că întâlnirea se pregătește.

Mijloacele propagandei ne tot avertizează că ne îndreptăm iarăși către un Război Rece, dar o fac doar pentru a menține trează amintirea unor vremuri glorioase. O asemenea perspectivă nu mai este posibilă, rareori geopolitica revine pe pozițiile părăsite, iar când o face, doar ca punct de plecare spre altceva. Lumea este multipolară astăzi, nu este prea clar unde să cadă noua cortină, pentru că nu mai există confruntarea ideologică de altădată care delimita aliniamente. Cel puțin în acele forme practicate atunci. Între Marea Baltică și Marea Neagră? În Pacific? În Golf? În Africa? Peste tot? De asemenea, tot neclară este și natura cortinei ce ar trebui să despartă o lume interdependentă și în continuare ademenită de profiturile globalizării. Militară? Economico-financiară? Culturală? Toate la un loc?

Astăzi, pe glob există un complicat sistem al relațiilor de putere ce oferă atuuri evidente actorilor neangajați ai lumii, dar și celor care nu-și revendică un statut de putere, dar dețin avantaje-suport pentru o anumită libertate în opțiuni. Doctrina America First a republicanului Donald Trump ne-a demonstrat că până și o superputere completă – jucător principal în cea mai mare alianță a lumii și într-o rețea de alte alianțe – precum SUA, a folosit avantajul acestei libertăți pentru a-și promova interese individuale și încă nu e clar dacă a renunțat în totalitate. Se pare că și superputerea caută altceva. Recenta decizie de a-și spori arsenalul nuclear strategic sugerează că și Marea Britanie își dorește intensificarea rolului ei individual în politica lumii.

Complexitatea relațiilor de putere în ordinea internațională face ca, în cazul unor proiectate intervenții în forță, să fie luate în calcul în primul rând virtualele pierderi geopolitice, abia apoi câștigurile facile. Invadarea Irakului de către forțe multinaționale pentru a-i schimba regimul politic a fost o misiune relativ ușoară, cu pierderi infime, dar a distrus echilibre, ceea ce a fost, până la urmă, în avantajul Iranului. Astăzi, pentru Occident, Iranul este problema. Îndelungatul război purtat în Afganistan nu a eliminat terorismul, dar NATO și partenerii săi se vor retrage până în septembrie. După două decenii de lupte, zeci de miliarde cheltuite, distrugeri și morți, talibanii rămân tot acolo și vor proceda tot cum știu ei. Interesant este cum se vor construi miturile noastre istorice pe seama celui mai îndelungat război de mercenariat la care a participat Armata României.

Probabil, după retragere, anti-terorismul ca motiv pentru intervenții militare și de concentrare a eforturilor își va pierde treptat actualitatea și va trebui găsit altul pentru următorii 10-20 de ani. Primăverile arabe și revoluțiile colorate le-au reamintit rușilor de spiritualitatea lumii ruse și drepturile lor istorice, de Siria și universul arab, iar turcilor de Libia și lumea turanică, maidanul de la Kiev s-a sfârșit cu o schimbare de lider ales cum își dorea Occidentul, dar a făcut din Ucraina un stat asistat pentru multă vreme de-acum încolo, cu multe probleme interne etc. Planificatorii tuturor acestor operații nu au avut în vedere asemenea finalități când au elaborat strategii ce nu promiteau complicații.

Aceste cazuri nu sunt altceva decât continuarea aroganței Occidentului după semnarea Cartei de la Paris. Acolo se spunea că eliminarea bipolarității a fost o victorie a tuturor. Sanctificarea extinderii spațiului euroatlantic ca unică soluție pentru arhitectura de securitate, în spiritul filosofiei Războiului Rece, a creat rapid percepția că victoria este doar a Occidentului, de asemenea, a deschis porțile pentru subtile forme de șantaj și presiune într-un domeniu vital cum este securitatea. Pentru candidați, la orizont se întrezăreau tentante fonduri europene care anesteziau rațiunea. Așa s-au plantat primele mine cu efect întârziat în mediul de securitate și s-au creat premisele încălcării principiului indivizibilității securității, înscris în Cartă. Acum principalii actori din vremea bipolarității se acuză reciproc de instituirea atmosferei de neîncredere pe continent și pregătiri de război și, tot reciproc, își ignoră argumentele. Ceilalți sunt chemați să strângă rândurile, chiar dacă prioritățile lor politice păreau a fi altele.

Dar de departe cel mai complex actor în jocurile geopolitice de azi și de mâine este China, pornită de câteva decenii la un drum propriu și oarecum unic și aflată acum, practic, peste tot. Are puține trupe prin lume, dar toți îi simt prezența. Cortina de fier a despărțit în două o Europă distrusă economic în bună măsură, bipolaritatea s-a desfășurat, printre altele și printr-un proces de reconstrucție, dar după modele diferite. Când cortina s-a ridicat, modelul răsăritean a dispărut rapid, nu era competitiv, dar și pentru că a fost iarăși distrus pregătind locul pentru altă reconstrucție.

Implicarea economiei și finanțelor chineze în lume, inclusiv în marile economii, este atât de puternică încât o separare de tip bipolar este practic imposibilă fără mari riscuri. Cu alte cuvinte, căderea unei noi cortine ar trebui precedată de distrugerea a tot ceea ce s-a construit până acum, pentru a face loc unei relative reconstrucții. O asemenea alternativă este imposibilă într-o lume rațională, de aceea economia și finanțele chineze sunt, practic, invulnerabile la sancțiunile extrateritoriale cu care Occidentul a început să se joace. Statul chinez are posibilitatea de a răspunde dureros. China este marea putere de care trebuie mai întâi să te poți separa, apoi să intri în confruntare cu ea.

Performanțele chineze constante în dezvoltarea economică și financiară i-au permis să investească progresiv și planificat în ridicarea calității vieții, educație, știință, tehnologii înalte, cosmos, energie nucleară și în domeniul militar fără a putea fi împiedicată. Nu face nici cel mai mic efort pentru a-și ascunde realizările în modernizarea și întărirea forțelor armate. Se îndreaptă cu răbdare spre statutul de superputere completă, căreia Occidentul nu-i poate opune decât veșnicele teme ale drepturilor omului și democrației, unde se autodeclară încă infailibil, chiar dacă această totul seamănă mai mult a vânzare-cumpărare de indulgențe. Ministrul de Externe chinez răspunde că democrația nu este Coca-Cola a cărei formulă a fost creată în SUA și este aceeași peste tot, iar cu un singur model, cu o singură cultură, lumea își pierde șansa de a supraviețui.

Statul chinez își permite să practice o politică externă aplicată și adaptată la interesele lui globale, ceea ce îi oferă posibilitatea multor opțiuni strategice, fără a se angaja în obligații stricte. Deocamdată, acționează independent și pentru că alți actori preferă să păstreze o anumită distanță, de siguranță. A oficializat un parteneriat strategic cu Iranul, după cel cu Irakul și Arabia Saudită. Dezvoltările urmează să le vedem. În raporturile sale cu India evită escaladarea momentelor conflictuale, cu Rusia dezvoltă relații de cultivare a încrederii, iar cu celelalte mari puteri acceptă competiția și face apel la una sănătoasă.

China nu a renunțat niciodată la ceea ce a considerat că sunt drepturile ei în Oceanul Pacific și, pe măsură ce se întărește, se apropie de Taiwanul rupt de continent în urma războiului civil. Aviația militară și cosmosul reprezintă practic simbolul performanțelor ei militare și tehnologice. Cam cu două decenii în urmă era o problemă pentru aparatele de zbor chineze să ajungă la insulă și să se întoarcă, astăzi ele patrulează fără dificultate în apropierea spațiului aerian taiwanez. O reunificare a Chinei ar schimba dramatic mediul strategic din Pacificul de Sud și zonele limitrofe, ar fi o mare lovitură pentru strategia globală a SUA, care realizează amenințarea, dar preferă să aplice filosofii vechi.

Lumea de astăzi nu către un Război Rece se îndreaptă, ci către Războiul Imposibil la scară globală. Dar dacă ne referim la Europa, confruntarea rece dintre Occident și Rusia se desfășoară deja în relațiile economice, financiare, politice, militare și chiar culturale, dacă mai interesează pe cineva cultura. Din punct de vedere al războiului informațional, așteptăm știrea în regim de breaking-news că Vladimir V. Putin personal a condus un comando al forțelor speciale pentru a distruge statuia Libertății.

Confruntarea bipolară, chiar și în momentele ei de maximă intensitate, era predictibilă, superputerile se supravegheau strict în domeniul militar, nu-și puteau oferi surprize pe termen scurt, reacțiile erau în oglindă, iar amenințări serioase din partea altora nu existau, veneau mai curând din interior. Astăzi există multe necunoscute, descurajarea nucleară nu se știe cât va mai funcționa, cosmosul se militarizează, sunt mai mulți actorii ce trebuie monitorizați, scenariile au o dinamică decisă prin numeroase birouri secrete, iar amenințările vin din interior chiar și pentru Occident.

Superputerile nucleare nu se pot confrunta decât prin intermediari, ca altădată, nu numai pentru că nu au găsit soluțiile pentru ieșirea din capcana distrugerii reciproce, ci și pentru că nu știu cum vor acționa alte puteri în susținerea intereselor proprii, dar, mai ales, nu știu cum va reacționa complicata Chină, care, la rându-i, trebuie să nu scoată din autoizolarea tradițională India, care, la rându-i, trebuie să fie atentă la universul musulman, care, la rându-i, este divizat, dar tânăr, dinamic și atras de prosperitatea Uniunii Europene – principal aliat, dar și concurent economic al SUA, dispunând de tot mai puțini bani – care, la rându-i, depinde de resursele energetice de prin alte părți; pentru mulți armele, chiar și cele convenționale, sunt scumpe și inaccesibile, NATO, gândit pentru situații extreme improbabile astăzi, se sufocă în mituri, devine ineficient și rămâne credibil doar propriei birocrații… ș.a.m.d., dar cercul nu se închide. Complicată frază, dar complicate sunt și dependențele pentru a fi prezentate în câteva cuvinte! Dar, ceea ce este cel mai semnificativ, nimeni nu se încumetă, din cauza complexelor, să descrie ce ar însemna cu adevărat pentru emisfera nordică o Rusie slabă. Deocamdată, perspectiva atingerii unor obiective globale prin războaie majore între mari puteri este tot mai îndepărtată.

Chiar și conflictele locale, aparent ușor de gestionat, ascund riscuri disproporționate în raport cu obiectivele urmărite. Un exemplu convingător îl constituie evenimentele legate de Ucraina care, judecând după intensitatea propagandei, ar fi intrat în faza inevitabilului. Dar nu se va întâmpla nimic deosebit, este o criză care va fi început pentru alta. Ceea ce se întâmplă la granițele noastre de câțiva ani este acel tip de situație conflictuală în care deocamdată se păstrează posibilitatea să piardă toți cei implicați. Când se va ivi perspectiva învingătorului evident, va fi rezolvată, dar nu într-un viitor apropiat. Nici Rusia nu este interesată în forțarea evenimentelor pentru că nu-și dorește acum o strângere a rândurilor în spațiul euroatlantic. O escaladare ruso- ucraineană a conflictului ar fi acum o minge ridicată la fileu Occidentului. Va aștepta derularea firească a proceselor în desfășurare și va acționa dacă va considera că este momentul.

Criza nu ar trebui să surprindă pe nimeni, era așteptată și pregătită într-un spațiu al Europei în care istoria este încă vie, statul ucrainean proaspăt independent este o realitate geopolitică și o moștenire sovietică, supradimensionată față de leagănul tradițional și cu toate vulnerabilitățile acelei moșteniri. De altfel, moștenirea sovietică în fostul spațiu al Imperiului este o uriașă mașină infernală cu care trebuie să fii grijuliu. Într-un fel sau altul, toți beneficiarii sunt nemulțumiți de ceea ce le-a revenit, dar, în același timp, toți o consideră cuvenită și sunt gata să o apere.

Este semnificativă implicarea intransigentă, cu paie pe foc, în criza ruso-ucraineană a lui Leonid Kravciuk, ultimul lider al comuniștilor ucraineni, actor important în destrămarea URSS și primul președinte al Ucrainei independente. El știe bine ce angajamente își luase pe timpul preliminariilor independenței pentru a rămâne cu moștenirea întreagă. Acum face tot ce poate pentru a nu i se reaminti. La fel a procedat și Helmut Kohl după reunificarea Germaniei. A plecat cu toate secretele discuțiilor cu Mihail S. Gorbaciov cu care negociase și despre care, apoi, a spus că este un looser. Știa bine că, deocamdată, el va rămâne reunificatorul în istorie.

Spațiul extrasovietic al fostului Tratat de la Varșovia fusese bine golit de armament convențional și efective datorită Tratatului CFE, reducerilor și disponibilizărilor intervenite după schimbările politice și retragerii trupelor sovietice, multinaționale la ducere, dar devenite ruse la întoarcere. Același lucru s-a întâmplat și în statele baltice. În tot acest spațiu se pare că acum există efective mai reduse decât cele din ștatul de organizare a Armatei României dinaintea desființărilor și disponibilizărilor, iar cantitatea de arme este cea negociată și convenită atunci, deci perfect cunoscută. Li se adaugă efectivele și tehnica de luptă a aproximativ două brigăzi ale SUA. Toate constituie acum elemente ale unui viitor dispozitiv pe care, cu siguranță, nu îl va comanda un român. De partea cealaltă, Rusia a demonstrat capacități importante de a-și disloca rapid trupe din adâncime pe direcțiile pe care le consideră amenințate și așa le socotește pe cele de la granița sa vestică.

Armate mult reduse, armament convențional în cantități mai mici, în bună măsură de producție ori sorginte sovietică, dar depozite pline cu muniție pe care doar acele arme le pot folosi, cam acesta este încă tabloul militar al spațiului transformat într-unul de siguranță acoperit de Articolul V și cam așa va fi mult timp. Centură de siguranță a fost considerat și în strategia Tratatului de la Varșovia. În plus, există multe capacități de producție a unor arme și muniții, incompatibile cu noile realități. Toate acestea încurcă pe termen lung planurile de asimilare a promițătoarei piețe de desfacere eliberate de tiranie. Regret cinismul banal al explicației, dar cam aceasta este realitatea din spatele nobilelor idealuri vânturate. În pozițiile înaintate ale spațiului de siguranță se află Ucraina, care nu mai este protejată de statutul neutralității la care a renunțat pentru a adera la spațiul euroatlantic, iar la orizont strălucesc banii europeni. Deocamdată se află între NATO și Rusia, nu beneficiază de protecția articolului valabil pentru statele alianței, dar a intrat într-o criză fără sfârșit.

În ansamblul său, întreg acest spațiu aflat între marile armate din Europa Occidentală și armata rusă, este vulnerabil într-un conflict convențional de scurtă durată. O armată mobilă și pregătită pentru a opera pe direcții cum este cea rusă ar putea obține avantaje importante în perioada de care NATO are nevoie pentru a se mobiliza și intra într-un dispozitiv. Când se vor finaliza desfășurările totul ar putea îngheța pe aliniamentele atinse, deoarece scenariile pentru operațiile viitoare vor intra în faza lor nucleară, pe care nimeni nu și-o dorește deocamdată.

Destructurarea dispozitivului militar al Tratatului de la Varșovia, reglementările privind împărțirea patrimoniului militar, unic până nu demult, între statele ex-sovietice devenite independente și suverane au lăsat Ucrainei un important arsenal militar, inclusiv nuclear, la care a renunțat sub supraveghere internațională. Pe teritoriul său erau dispuse arme și tehnică de luptă convenționale care, în cazul unui conflict, urmau să fie operaționalizate în folosul eforturilor grupărilor din Europa Centrală și Balcani. Erau arme moderne, cu resursă îndelungată și cu logistica necesară. Aproape totul a revenit Ucrainei. Când a început criza din Crimeea în 2014, s-a constatat că armata ucraineană nu are cu ce să se apere, vânduse totul în două decenii, se spune. I-au sărit în ajutor fostele state comuniste cu ceea ce aveau ele, eliberându-și astfel spațiile din depozite pentru muniția și tehnica viitorului. După vreo doi ani a apărut și cinicul îndemn trumpian, … dacă vreți să fiți apărați, plătiți. Tradus în limbaj militar, apelul spune că există acum spații libere pentru a depozita arme și muniție ce trebuie cumpărate, și nu sunt motive să n-o facem.

Oficiali ucraineni de astăzi afirmă că la București, la reuniunea NATO la nivel înalt din 2008, Ucrainei i s-ar fi promis mai mult decât simpla declarare a politicii ușilor deschise și cer Occidentului să-și respecte promisiunea. Cu alte cuvinte, sugerează că ea și-ar fi îndeplinit ceea ce trebuia și este rândul celorlalți să-și respecte cuvântul. Deocamdată, Ucraina este supusă cam aceluiași ciclu cunoscut și la noi de discrete presiuni și șantaje, cu efecte sociale dureroase, tot mai greu de acoperit cu retorica războiului. Doar că în cazul ei lucrurile sunt mai complicate. Nu se află sub incidența Articolului V, Rusia a ripostat nu doar prin declarații politice ca până acum și nu-și ascunde intențiile dacă va fi ignorată în continuare. Recentele aplicații nu lasă loc multor interpretări. Sondaje de opinie din perioada crizei, atât cât se poate crede în ele, relevă că mai puțin de jumătate din populația Ucrainei dorește apartenența la NATO, chiar dacă guvernul insistă că țara este supusă unei agresiuni. Deocamdată, a reușit să-și ostilizeze și vecinul din nord, Belarus, care păstrase până acum un echilibru în relațiile dintre Rusia și Ucraina.

Aplicațiile trupelor ruse de la granița Ucrainei au relevat multe lucruri care nu s-ar fi dorit devoalate. Au provocat multe declarații de bărbăție politică ce au oferit Rusiei ocazia să le ignore și să demonstreze că și ea are linii roșii proprii. Oficiali de la Moscova declarau că sunt liberi să-și deplaseze trupele oriunde pe teritoriul național și că prezența lor nu este un pericol pentru alții. În vremurile de glorie ale lărgirii Alianței Nord-Atlantice așa declarau și oficiali ai NATO, statele sunt libere să opteze, iar lărgirea nu este un pericol pentru Rusia. S-a relevat, de asemenea, că Ucraina poate fi rapid scoasă de la Marea Neagră, deci nu va mai fi interesantă, că nu poate desfășura operații importante decât cu riscul de a pierde și mai mult, că Occidentul nu are nevoie de complicații și o va ajuta eventual cu aceleași arme și muniții aflate în zona de securitate.

Mesajul public al oficialilor ucraineni a evidențiat mai curând panică decât siguranță. În afara vizitelor de îmbărbătare pe linia frontului, au chemat potențialii aliați să-și mobilizeze forțele pentru ca împreună să apere Europa, au vehiculat perspectiva retragerii din mecanismele normande de negociere și înființării altora paralele, au invocat datorii morale ale Germaniei pentru răul provocat poporului ucrainean de către Hitler, au vehiculat perspectiva revenirii la statutul de putere nucleară de-acum trei decenii etc. Dar pe acest fond s-a produs și un gest unic în acești ani. Președintele Zelenski, cel care câștigase alegerile cu promisiunea că va termina conflictul într-o săptămână, l-a invitat pe președintele rus în Donbass pentru a discuta situația.

Răspunsul a fost fără echivoc, situația de acolo trebuie discutată cu separatiștii, nu cu Rusia. Dar președintele Putin îl invită pe cel ucrainean la Moscova pentru a discuta nu conflictul separatist, ci relațiile ruso-ucrainene în ansamblul lor. Printre temele prioritare propune statutul limbii ruse, limbă maternă pentru milioane de cetățeni ai Ucrainei și de comunicare uzuală până acum câțiva ani, dar supusă la tot felul de presiuni. Ca și limba română, de altfel. Afirmația este un sprijin nici măcar voalat pentru numeroșii etnici ruși din Ucraina și evidențiază vulnerabilități specifice societății ucrainene, pe care confruntarea le intensifică.

Posibilitatea unei întâlniri la nivel înalt între liderii celor două state, până nu demult având relații privilegiate, a fost determinată și de un moment petrecut chiar pe timpul ultimei crize. Când războiul informațional atinsese punctele sale de vârf, președintele Ucrainei a solicitat direct președintelui Joe Biden să decidă rapid aderarea la NATO. Spera că emoțiile generate de trupele ruse în apropierea graniței și eventuala bunăvoință a democraților americani să determine rezolvarea rapidă a demersurilor. I s-a răspuns sec că primirea Ucrainei în NATO nu de SUA depinde, ci de NATO. Cu alte cuvinte, adoptarea așteptatei decizii este un proces politic mai complicat.

 

Situația de astăzi pare să aducă în actualitate strategia generalului Mihail Kutuzov din timpul campaniei lui Napoleon I spre Est, în 1812. Și atunci o armată europeană multinațională, cu efective de câteva sute de mii de soldați, a pornit la ofensivă pentru a-l pedepsi pe țar. Armata rusă a evitat angajamentul decisiv, s-a retras după fiecare bătălie importantă, lăsându-i împăratului convingerea că nu a pierdut niciuna. În câteva luni, din imensa armată s-a ales praful, Napoleon I s-a salvat părăsind-o, apoi a tot a încercat să înțeleagă ce s-a întâmplat acolo. Explicațiile istorico-propagandistice comune au pus totul pe seama incendierii Moscovei, a frigului, devenit, iată, armă discriminatorie, și a cazacilor care, în realitate, puteau îndeplini doar misiuni auxiliare. Pe întinsul teritoriu rus se întâlnesc și astăzi nume de familie vestice, descendenți a ceea ce cândva a fost La Grande Armée, iar pe locul unde Napoleon I aștepta însemnele capitulării se află astăzi un simbolic monument al victoriei. Kutuzov a conceput acea strategie, Tolstoi i-a surprins esența, Putin și-a amintit-o, iar azi Occidentul caută soluții. Aceasta să fie capcana de care vorbea cândva studenților americani un colaborator apropiat al singurului președinte sovietic?