Probabil că puţini sunt cei cărora le este clar rostul concret al întâlnirii de la Helsinki din 16 iulie. Se pare că va fi singura întâlnire din istoria liderilor celor două state în care nu s-a făcut publică intenţia de a proiecta o soluţie pentru vreuna dintre problemele fierbinţi ale mediului global de securitate. Nici organizatorii nu sunt prea mărinimoşi în declaraţii, iar cireaşa de pe tortul intrigii o constituie perspectiva ca între cei doi să aibă loc o discuţie, de aproximativ o oră, în prezenţa doar a translatorilor. Deocamdată, avantajat este preşedintele Finlandei, care va avea rarisima şansă de a purta convorbiri oficiale acasă, în aceeaşi zi, cu liderii a două superputeri; puţini se poate lăuda cu o asemenea performanţă.
Practic, astăzi între cele două state nu există o poziţie comună asupra niciuneia dintre problemele delicate ale mediului de securitate a lumii, iar perspectiva pare şi mai rea. Doar dezacorduri, de la relaţiile bilaterale până la cele globale. Cel puţin cam asta se sugerează prin declaraţii publice. Dar cu siguranţă preşedinţii Trump şi Putin ştiu ce fac şi nu se întâlnesc doar pentru clasica declaraţie publică că s-au înţeles, că nu se înţeleg. Asemenea declaraţii, primul le-ar fi făcut pe Internet, cum s-a obişnuit, al doilea – nu le-ar fi făcut deloc.
Preşedintele Trump a câştigat alegerile cu programul America first şi demonstrează acum că avea strategii clare pentru a-l duce la îndeplinire: politice, economice, militare, sociale etc. Dar a început prin a răscoli lumea, făcând paşi înainte şi va continua făcând paşi înapoi. Nu a iertat nici spaţiul transatlantic, pe care oricum părea să-l domine, iar cererea către aliaţi de a mări până la 4% bugetele apărării poate fi începutul unui proces mult mai profund decât un bilanţ contabil. Paradoxală este dorinţa sa de a reda Armatei SUA locul de altădată şi, probabil, acest lucru înseamnă altceva decât the first pentru că oricum primul loc nu i l-a contestat nimeni şi-l ocupă de departe de multe decenii. Cel puţin asta demonstrează analiza criteriilor lineare concrete. De ani buni bugetul apărării creşte constant, ajungând astăzi la 700 miliarde dolari, cam cât restul lumii la un loc.
Din momentul dispariţiei bipolarităţii, SUA au cules rapid noi aliaţi profitând de oportunităţi, infrastructura militară, proprie ori pe care o controlează, s-a extins pretutindeni în teritorii interzise până atunci, şi-au intensificat prezenţa înaintată cu baze militare şi disponibilităţi de mobilizare în proximitatea imediată a potenţialilor inamici, au început depozitarea echipamentelor în viitoarele teatre de operaţii pentru posibile alte expediţii. Flotele şi aviaţia controlează toate oceanele şi principalele căi de comunicaţie ale lumii. Sistemele de supraveghere şi cercetare se dezvoltă şi au performanţe globale. Propaganda Occidentului nu a susţinut niciodată altceva decât ideea că SUA sunt puterea militară incontestabilă a lumii. Cu toate acestea, se pare că nu este suficient, se doreşte altceva, pentru că statutul de unică superputere militară a dat elitei politice americane posibilitatea să constate direct cât de nelineare sunt evoluţiile geopolitice în lume şi cât de coroziv este acest statut pentru politică, economie, finanţe şi, în general, pentru societate.
Copleşitoarea superioritate strategică a permis SUA să declanşeze cu uşurinţă acţiuni militare pretutindeni, să formeze coaliţii obediente, dar nu şi să descurajeze ori să împiedice evoluţiile nedorite. Mai mult, conflictele declanşate aşteaptă şi acum soluţii politice solide. Se pare că preşedintelui Trump şi echipei sale le-a revenit ingrata sarcină de a recunoaşte că, cu cât potenţialul militar al statului lor este mai puternic, cu atât SUA sunt mai dependente de evoluţiile globale, într-o lume în care se modifică multe dintre paradigmele consacrate şi considerate tabu.
A fost suficient ca Rusia să acţioneze asimetric, cu resurse mult mai reduse, în zone sensibile, ca imensa construcţie militară a întregului Occident să intre în panică şi să nu găsească alte soluţii decât clasica escaladare generalizată. Uriaşa construcţie care a costat enorm va costa cel puţin dublu în viitor fără să adauge securitate, ci dimpotrivă. Astfel, geopolitica a intrat în acea fază delicată a ei, a eficienţei, care întotdeauna a motivat politica. Este lecţia învăţată pe viu în secolul trecut de Germania lui Hitler, care la apogeu controla întreaga Europă continentală şi Uniunea Sovietică dominând de la Pacific la Berlin. Doar atingerea scopurilor nu mai este suficientă, contează şi cât consumi. Dimensiunile consumului de resurse nu mai pot lăsa indiferentă nici chiar puternica Americă, confruntată şi ea cu destule probleme interne şi ale cărei victorii încep să semene cu cele ale lui Pirus.
Armata rusă a demonstrat că pot fi date lovituri cu efecte strategice folosind şi resurse mult mai puţine, iar semnificaţia politică a acţiunilor Rusiei s-ar interpreta drept invitaţie adresată în primul rând SUA la opţiune: fie continuăm tot aşa, într-o confruntare intermediată, păgubitoare şi în care fiecare va căuta oportunităţi pentru a pune beţe în roate celuilalt, fie schimbăm ceva. Un mesaj parţial comun va transmite şi SUA: fie schimbăm ceva, fie vom cheltui şi mai mult pentru război astfel încât să vedem cine va rezista. Comună este schimbarea. Despre noi abordări vorbea candidatul Trump şi în campania electorală câştigătoare. Noi le-am uitat, dar el – nu. Este posibil ca la Helsinki cei doi lideri să discute exact sensurile şi amploarea acestei schimbări. Pentru escaladarea confruntării nu era nevoie să se întâlnească faţă în faţă.
Într un anumit sens, viitoarele convorbiri ar putea să aducă lămuriri şi asupra conceptului America first. Când şi cum au fost SUA primele, în perioada bipolarităţii sau după?
După Al Doilea Război Mondial, SUA dominau fără concurenţă aproape întreaga lume. Economia, neafectată de război, era de departe cea mai puternică şi reprezenta peste o treime din economia lumii. Tratatele postbelice le confirmaseră statutul de principal învingător în toate fostele teatre de război, prezenţa lor militară în lume devenind legală prin tratatele postbelice. Pentru cucerirea cosmosului, SUA nu au avut nevoie să negocieze cu cineva. Valori ale civilizaţiei americane cucereau lumea şi se transformau în element important de soft-power. Treptat, clasicele imperii coloniale au dispărut, iar fostele colonii au intrat în majoritate sub influenţă americană. Occidentul, modelat în bună măsură de SUA, pătrundea pretutindeni în lume. Arma nucleară le-a oferit garanţia supremă a unicităţii. Dolarul, susţinut de o economie atotputernică, a înlocuit aurul după război şi a devenit principala monedă de rezervă a lumii, căutată şi preferată în toate tranzacţiile comerciale mondiale, inclusiv de lumea comunistă.
Cam aşa s-a păstrat tabloul pe durata întregii bipolarităţi. China a fost tot timpul ocupată: cu războiul civil, revoluţia culturală, tot felul de campanii, confruntarea cu vecinul din nord etc. Abia spre sfârşit s-a apucat serios de dezvoltare. Singurul concurent geopolitic permanent a fost Moscova, dar unul creat mai mult propagandistic. URSS nu a fost niciodată o mare putere economică concurentă, iar prin ideologia pe care o apăra şi a încercat să o răspândească s-a autoizolat de lumea dezvoltată într-un cerc tot mai restrâns. SUA au fost de departe liderul Occidentului, care devenea mai atractiv cu fiecare zi.
Moscova bipolarităţii le-a fost adversar real SUA doar prin ideologie şi puterea armată cu care o susţinea şi părea veşnică. Puterea ei armată a fost motivul informaţional folosit în Occident pentru a-şi legitima acţiunile şi menţine coeziunea. Ideologia nu i-a fost chiar străină, deoarece îşi avea rădăcinile în vestul european. Configuraţia aliniamentelor confruntării fusese bine stabilită prin tratatele postbelice, respectate în spiritul lor şi controlate cu grijă de toate puterile învingătoare.
Competiţia s-a desfăşurat în afara spaţiilor reglementate, zonele de influenţă fiind respectate cu grijă. O demonstrează momentul august 1968, când a fost invadată Cehoslovacia. Occidentul a considerat-o disfuncţionalitate în curtea adversarului şi nici măcar nu şi-a alarmat corespunzător trupele când diviziile Tratatului de la Varşovia se deplasau către Europa Centrală. Reacţiile au fost politice, economice şi, desigur, propagandistice, atât cât să intensifice presiunile şi să creeze noi mituri. România nu a participat, dar pentru Nicolae Ceauşescu a fost momentul începerii ascensiunii spre dictatură.
Configuraţia ideologic-militară bipolară a Europei s-a menţinut neschimbată şi a rezistat valurilor cât timp Moscova, cu aliaţi tot mai puţin dornici să contribuie la confruntare, a fost capabilă să o susţină. Când aceasta a realizat că nu mai are resurse, a participat activ la destructurarea ei, iar SUA au ajuns într-o poziţie unică, fără un adversar pe măsură. A fost perioada de strălucire a Occidentului şi s-ar putea ca ea să fie cea dorită de preşedintele Trump, bineînţeles, cu o redistribuire a poverii resurselor alocate confruntării, aliaţi mai numeroşi, dar la fel de obedienţi, şi adversari vulnerabili.
America first ar putea fi şi cea care a urmat colapsului URSS. S-a trezit peste noapte singura superputere militară cu infrastructură globală, jandarm incontestabil al lumii, unic marcator de linii roşii obligatorii pe glob. Dar se pare că a fost surprinsă nepregătită pentru noua poziţie.
Primele probleme importante au apărut din partea acelei lumi considerate altădată nealiniate, tot mai rebele şi folosind instrumente greu de combătut cu armatele clasice: violenţă armată desfăşurată sub acoperirea şi sprijinul populaţiei civile, arme uşoare accesibile oriunde şi permiţând o varietate neobişnuită de tactici pe câmpul de luptă, fundamentalisme, terorism, formaţiuni paramilitare conduse de condotieri cu ideologii şi obiective politice proprii, sisteme încâlcite de finanţare a violenţei, corupţie etc. Migraţia populaţiei neviolente, dar pusă în mişcare de violenţă şi obişnuită cu ea, spre zonele sigure şi prospere ale lumii este fenomenul care începe să afecteze lumea occidentală mai mult decât s-ar fi aşteptat, inclusiv spaţiul intangibil al unicei superputeri.
China a devenit rapid puterea economică concurentă de care SUA sunt nevoite, în sfârşit, să ţină seama. Pe fondul imensului potenţial economic şi financiar construit cu perseverenţă, statul chinez îşi consolidează eficient influenţa politică şi poziţia strategică în lume. Reacţii militare directe împotriva ei superputerea nu-şi poate permite nici măcar în Pacific, pe care-l domină încă, iar în războiul economic tocmai declanşat fără să fie prea clar unde se va ajunge, China îşi poate găsi importanţi aliaţi surpriză.
Pe fondul lărgirii spaţiului de securitate transatlantic pe care l-a urmat îndeaproape, Uniunea Europeană şi-a dezvoltat potenţialul economic şi financiar, devenind concurent economic al SUA. Preşedintele Trump are păreri dure despre aliaţii săi, care şi-au dezvoltat prosperitatea sub umbrela de securitate a SUA, dar le concurează. La aluzia că SUA s-ar putea retrage din NATO, lăsând Europa în voia sorţii, presa germană a răspuns cu un sondaj de opinie din care rezultă că majoritatea germanilor îşi doresc retragerea trupelor americane de pe teritoriul ţării (42% pentru retragere, 37% împotrivă, 21% nu au răspuns). Această diviziune a opiniilor s-a format după ani de zile de invocare a pericolului rusesc.
Dolarul a primit cea mai puternică lovitură de până acum din partea euro. Moneda europeană a scos o importantă parte a economiei lumii de sub influenţa monedei americane. În plus, pe glob, tot mai consistente schimburi comerciale încep să se deruleze în monede naţionale. Cu asemenea mutaţii financiare capacitatea de a-şi ignora hiperdatoria şi de a o disipa în universul dolarului se reduce corespunător pentru SUA. Sancţiunile economice, măsurile protecţioniste, renunţarea la angajamentele asumate în trecut şi angajările în dinamici geopolitice în desfăşurare, sfidându-şi aliaţii, ar putea fi soluţii, dar vor complica rapid geopolitica.
Aceasta este lumea dominată de unica superputere.
În acest timp, Rusia a aşteptat şi a ascultat opinii despre învingătorul în Războiul Rece. Când siesta de după-amiază era mai tihnită, a întărâtat prin gard câinii din curtea superputerii unice, amintindu-i că are un cuvânt de spus în problemele de securitate ale lumii. Pe fondul ameninţării ruse invocate insistent, dar percepute cu accente diferite, Occidentul se află azi în inconfortabila situaţie de a vorbi vara despre independenţă energetică, iar când vine gerul despre securitate energetică, cu referinţă la vecinătatea estică.
La Helsinki, preşedintele Trump se va prezenta cu un mandat de coeziune şi solidaritate din partea aliaţilor, despre care liderul rus are opinii proprii, cu multe limitări impuse de Congres, dar şi cu convingerea că trebuie să îmbunătăţească relaţiile, în căutarea măreţiei Americii.
Preşedintele Vladimir Putin va veni în plină campanie de susţinere a proiectului lumii policentrice şi cu voinţa declarată deseori de a participa la întărirea mediului global de securitate. A lăsat să se înţeleagă că nu va iniţia modificarea Constituţiei pentru a rămâne la putere. Se află, deci, la ultimul mandat şi doreşte cu siguranţă finalizarea multora dintre proiectele începute de el şi de aceea are nevoie de o Americă mai amicală. Ca putere militară şi poziţie strategică în lume Rusia nu este, bineînţeles, Uniunea Sovietică. Nu are nimic comun nici cu ideologia acesteia, ceea ce o face să promoveze un capitalism extrem de pragmatic, practicat de întreaga lume dezvoltată. Are aceeaşi pondere în arsenalul nuclear mondial cu statul pe care l-a moştenit, dar dispune şi de un mare avantaj, pe care acela nu l-a avut – este locuită de ruşi. Cu acest atu se va prezenta liderul rus la Helsinki.
Uniunea Sovietică a fost locuită de un popor denumit ireal, poporul sovietic, invenţie ideologică. Nimeni nu se regăsea în spiritul acelei invenţii. În 1989, dintr-o populaţie de aproximativ 287 milioane locuitori ai spaţiului sovietic erau ruşi cam 145 milioane, alte popoare slave – 56 milioane, musulmani – tot 56 milioane, iar populaţii non-slave şi non-musulmane – 29 milioane. Rusia este locuită astăzi de ruşi într-o majoritate covârşitoare şi oamenii se regăsesc în toată civilizaţia acestui popor, cu succesele şi insuccesele sale, dar privind la un viitor al lor. În 2012, când s-au publicat datele recensământului din 2010, Rusia avea aproximativ 143 milioane locuitori, din care 81% s-au declarat etnici ruşi. Într-o ţară care se consideră multietnică, următoarea etnie o constituie tătarii – 3,9%, apoi ucrainenii – 1,4%. Următoarele etnii (peste 90) reprezintă cu mult sub 1% fiecare. Câte dintre ţările lumii se pot lăuda cu o asemenea omogenitate a populaţiei, se întreba A. Soljeniţîn? Dar, parafrazându-l pe Nicolae Iorga, ruşii au devenit acum şi un popor înconjurat de ruşi. Deşi Occidentul preferă de peste trei decenii să considere Rusia tot un fel de Uniune Sovietică, abia acum începe să înţeleagă eroarea mediatică persistentă de a nu face diferenţa.
