Recenta vizită la Chişinău şi Tiraspol a ministrului adjunct de externe al Federaţiei Ruse, Grigori Karasin, în contextul aniversării a 20 de ani de la începerea operaţiunii de menţinere a păcii de pe Nistru, a readus în discuţie problematica transnistreană şi a modului în care Kremlinul este dispus sau nu să cedeze presiunilor occidentale privind lichidarea acestui „conflict îngheţat”. Această „chestiune transnistreană” reprezintă unul din acele „conflicte îngheţate” care domină de aproape două decenii agenda diplomatică a lumii, cu precădere cea regională, şi care pare să nu aibă, dincolo de logică, o raţiune şi un sfârşit în viitorul apropiat.

Istoria unei neînţelegeri

În contextul desfăşurării fenomenului de restructurare şi deschidere a societăţii sovietice, respectiv a proceselor de „glasnosti” şi „perestroika” iniţiate de Mihail S. Gorbaciov, va avea loc o intensificare a procesului de redeşteptare naţională a românilor basarabeni din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Noile realităţi politice din spaţiul moldav, revendicările basarabenilor în ceea ce priveşte limba de stat şi perspectiva transformării RSSM într-un stat independent au fost concepute de către celelalte etnii ale RSSM ca fiind un atentat la adresa securităţii personale. Dorinţele „Mişcării de Eliberare Naţională” au provocat o reacţie extrem de negativă şi agresivă în centrele industriale din Transnistria. Discuţiile de la Chişinău şi de pe tot cuprinsul RSSM în care se pleda, în mod deschis, pentru unirea Republicii Moldova cu România, lipsa atenţiei şi chiar ignoranţa noilor lideri politici de la Chişinău faţă de specificul şi fobiile populaţiei din Transnistria, au oferit suficiente argumente pentru apariţia unor structuri politice şi organizaţii subversive, cu sprijinul direct al Federaţiei Ruse. Toate aceste organizaţii, partide şi structuri politice au promovat o politică extremistă, revanşardă faţă de românii basarabeni. Adoptarea legilor cu privire la limba de stat a scindat populaţia Republicii Moldova în două tabere. Confruntările între părţi au avut un caracter mai mult emoţional, teatral şi din ele nu rezulta că este nevoie, în mod imperios, de un conflict armat între cele două tabere şi de uzurparea suveranităţii statului pe o parte din teritoriu. Mai ales că după adoptarea legilor, inclusiv la uzinele din Tiraspol şi Bender, au fost create cercuri de studiere a limbii române şi a sporit, totodată, numărul celor care au acceptat ideea că locuitorii unei „republici naţionale” trebuie să cunoască limba populaţiei băştinaşe.

În contextul discuţiilor privind semnarea noului Tratat unional şi a refuzului autorităţilor RSSM de-a adera la acesta, conducerea URSS a ordonat trupelor Armatei 14 sovietice să ocupe toate punctele strategice din stânga Nistrului fără a avea acordul conducerii Republicii Moldova. La 2 septembrie 1990, forţele separatiste, susţinute de Armata 14 sovietică şi de formaţiunile paramilitare nistrene, au proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană (RSSMN). Toate organele RSSM din stânga Nistrului au fost declarate ilegale şi au fost lichidate. Sovietul Suprem al RSSM a decis, la 26 octombrie 1990, să suspende temporar participarea la elaborarea proiectului Tratatului Unional în condiţiile în care URSS „nu-şi îndeplineşte obligaţiile directe privind apărarea suveranităţii RSSM”, în conformitate cu articolul 81 al Constituţiei URSS. La 1 iulie 1990, s-a desfăşurat un referendum prin care oraşul Tighina adera la RSSMN. Acţiunea era sprijinită de autorităţile de la Moscova. Sub presiunea formaţiunilor paramilitare transnistrene s-a desfăşurat, la 17 martie 1991, un referendum privind păstrarea statu-quo-ului URSS. Pentru menţinerea URSS a votat 97% din populaţia Tiraspolului (dintre cei incluşi pe liste au participat 86%). La 12 aprilie 1991, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov a aprobat cererea separatiştilor din Transnistria de a permite „lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altora noi”. Documentul Sovietului Suprem al URSS a constituit baza juridică a revendicărilor autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene şi sursa declanşării războiului din Transnistria (2 martie – 21 iulie 1992). Încetarea ostilităţilor moldo-transnistrene s-a realizat prin semnarea „Convenţiei Elţîn – Snegur” („Convenţia cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”), din 21 iulie 1992, care specifica în cadrul articolului 4 că „problemele privind statutul armatei, procedura şi termenele retragerii ei pe etape vor fi soluţionate în cadrul tratativelor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova”. Acest articol 4 avea să servească drept bază legală pentru staţionarea trupelor ruse pe teritoriul Transnistriei.

Speranţe spulberate de geopolitica Kremlinului

Vizita înaltului demnitar rus, Grigori Karasin, la Chişinău şi Tiraspol, la 20 de ani după impunerea unui armistiţiu între beligeranţi (21 iulie 1992), a oferit ocazia reiterării unui punct de vedere extrem de clar al Kremlinului privind viitorul formulei prin care se menţine pacea de pe Nistru. În ajunul vizitei din Republica Moldova, Grigori Karasin a declarat pentru mass-media rusă că „operaţiunea de pacificare din Transnistria rămâne actuală şi nu are rost să fie discutată modificarea ei”, după cum titra „Rossiiskaia Gazeta”. Totuşi, preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a declarat în cursul întrevederii cu adjunctul ministrul rus de externe că „forţele de menţinere a păcii din zona de securitate şi-au epuizat misiunea şi că ar trebui să fie înlocuite cu un contingent civil sub mandat internaţional”.

În contextul reaşezării raporturilor de putere în arena relaţiilor internaţionale, geopoliticianul Aleksandr G. Dughin, extrem de preţuit în cercurile naţionaliste ruseşti, consideră că Rusia trebuie să aibă hotare maritime în Occident, acesta fiind un imperativ strategic al dezvoltării geopolitice a Eurasiei. O Europă unită din punct de vedere politic şi economic, în jurul axei Paris – Berlin, reprezintă un obiectiv strategic al Kremlinului. Federaţia Rusă este interesată să contribuie la unificarea europeană, să consolideze legăturile de integrare cu Europa Centrală sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de bază a politicii externe ruseşti. „Eurasia – scrie Aleksandr G. Dughin – are nevoie de o Europă aliată şi prietenă. Din punct de vedere militar ea nu va prezenta încă mult timp (fără SUA) un pericol serios, iar cooperarea economică cu o Europă neutră poate să rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei şi Asiei în schimbul resurselor şi al parteneriatului strategic”.

În efortul de „finlandizarea” a întregii Europe, Kremlinul se confruntă cu procesul de reorganizare a spaţiilor apropiate nemijlocit de Rusia, respectiv apariţia unui „cordon sanitar” şi care grupează, în aceste momente, o serie de state membre NATO (Polonia, Cehia, România, Bulgaria, Turcia). „Este vorba despre apariţia unei zonei geopolitice între Marea Baltică şi Marea Neagră, formată din state ce nu pot să intre ca nişte componente depline în Europa, dar care resping cu îndârjire Moscova şi Eurasia. Pretendenţii titlului de membri ai «cordonului sanitar» sunt următorii: popoarele baltice (lituanienii, letonienii, estonienii), Polonia (inclusiv Prusia Occidentală), Bielorusia (această idee este susţinută de minoritatea catolică antieurasiatică), Ucraina (cea occidentalizată, în special – uniato-catolică), Ungaria, România (la fel sub influenţa uniaţilor), Cehia şi Slovacia. Este evident că pretutindeni este vorba de sectorul catolic al Europei de Est care a aparţinut, tradiţional, zonei de influenţă a Occidentului. Totodată noi avem de a face cu aceleaşi ţări care s-au manifestat (nu o singură dată) în istoria geopoliticii, în calitate de pârghii de distrugere a formaţiunilor continentale – Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar, nu demult URSS. Sarcina Eurasiei este ca acest cordon să nu existe. Aceasta este în interesul Europei şi al Rusiei”, concluzionează geopoliticianul rus Aleksandr G. Dughin.

Reîmpărţirea noilor formaţiuni statale şi crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă, respectiv formaţiuni mici, unitare din punct de vedere etnic, cultural şi confesional, va permite o integrare mai uşoară în blocuri geopolitice mari. Dintr-o astfel de perspectivă geopolitică poate fi înţeles planul Kremlinului de a întreţine o serie de „conflicte îngheţate” în spaţiul ex-sovietic, în speţă Transnistria, care pot împiedica constituirea acelui „cordon sanitar” atât de temut de sovietici şi, mai apoi, de ruşi. Geopoliticienii de la Moscova recomandă ca formulă de înlăturare a acestui „cordon sanitar” reîmpărţirea totală a noilor formaţiuni statale şi crearea în locul statelor a federaţiilor sau a câtorva state a căror orientare geopolitică va fi univocă. „Formaţiunilor mici – scrie Aleksandr G. Dughin – , unitare din punct de vedere etnic, cultural şi confesional, le va fi mai uşor să se integreze în blocurile geopolitice mari, iar în prezenţa unor relaţii strânse de alianţă, dintre Rusia şi Europa, noile frontiere nu vor însemna un prag adevărat, o ruptură. Mai mult decât atât, numai lipsa acestui «cordon sanitar» poate să facă aceste relaţii general eurasiatice reale, să transforme spaţiul dintre «Dublin şi Vladivostok» într-o zonă de cooperare eurasiatică, de colaborare şi parteneriat strategic”.

Eforturi diplomatice de modificare a formatului forţelor de “pacificare”

În data de 8 mai 1997, la propunerea OSCE, a fost semnat la Moscova un „Memorandum privind normalizarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria” care prevedea renunţarea la utilizarea forţelor armate în relaţiile dintre părţi, medierea diferendelor de către statele garante (Federaţia Rusă şi Ucraina) şi OSCE, stabilirea statutului Transnistriei de comun acord, participarea Transnistriei la elaborarea politicilor externe care o priveau direct, continuarea asistenţei OSCE pentru normalizarea situaţiei, continuarea misiunii de menţinere a păcii, conform acordului din 21 iulie 1992 şi reintegrarea Transnistriei în structura statală a Republicii Moldova. La 20 martie 1998 a fost semnat, la Odessa, „Acordul privind măsurile de creştere a încrederii şi dezvoltarea contactelor dintre cele două părţi” care prevedea o reducere drastică a numărului de soldaţi din trupele de menţinere a păcii ale părţilor implicate, demilitarizarea zonei de securitate dintre cele două părţi şi introducerea de trupe ucrainene pentru menţinerea păcii, reducerea controlului vamal dintre cele două părţi, refacerea podurilor peste Nistru, retragerea echipamentului militar rusesc prin Ucraina, combaterea traficului ilegal de arme şi droguri, informarea obiectivă a opiniei publice din partea ambelor părţi, susţinerea unor programe de investiţii care să relanseze obiectivele industriale şi energetice şi să asigure protecţia mediului, respectarea drepturilor omului în conformitate cu regulile dreptului internaţional.În timpul desfăşurării summit-ului OSCE de la Istanbul (1999) s-a decis retragerea trupelor, armelor şi  muniţiei ruseşti din Transnistria până la finalul anului 2002.

Forţele de „pacificare” care activează în prezent pe teritoriul Republicii Moldova au fost constituite, la 27 iulie 1992, în conformitate cu „Convenţia cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova”. Această „Convenţie” a fost elaborată la Kremlin, în spiritul intereselor sale strategice, şi practic impusă Republicii Moldova. Menţionăm faptul că:

a) formatul operaţiunii a ignorat cu bună-ştiinţă practica internaţională;

b) mecanismele pacificării, controlul armamentelor şi statutul forţelor erau definite ambiguu, permiţând astfel interpretări abuzive;

c) nu se prevedea un termen pentru încheierea operaţiunii, singura referire în acest sens fiind art. 8 care stipulează că acordul încetează fie prin consens (Federaţia Rusă, Republica Moldova, „RMN”), fie prin retragerea uneia dintre cele trei părţi.

Conducerea politică şi de stat a Republicii Moldova, în contextul eforturilor politico-diplomatice de soluţionare a conflictului transnistrean, desfăşurate în ultimele două decenii, a agreat ideea ca operaţiunea de menţinere a păcii în zonă să fie transformată într-o operaţiune de observatori civili şi militari, sub egida OSCE. Observatorii acestui „conflict îngheţat” au remarcat faptul că autorităţile de la Chişinău, după o perioadă în care îşi intensificaseră retorica privind posibila denunţare a Convenţiei din 1992, au revenit, totuşi, la o atitudine mai rezervată privind perspectiva schimbării formatului operaţiunii de menţinere a păcii în Transnistria.

Federaţia Rusă a văzut modificarea formatului de pacificare doar în contextul reglementării finale a conflictului transnistrean şi a reiterat ideea că nu va accepta să participe la o acţiune condusă de UE, dar ar putea accepta UE într-o operaţiune condusă de Federaţia Rusă. Kremlinul considera că modificarea formatului şi încorporarea batalionului de menţinere a păcii ar fi o modalitate convenabilă de respectare a angajamentelor de la Istanbul din 1999. Mihail Ulianov, şeful adjunct al delegaţiei Federaţiei Ruse la Conferinţa extraordinară privind Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa (CFE), desfăşurată la Viena, la 14 iunie 2007, a informat auditoriul asupra faptului că Federaţia Rusă este dispusă să examineze propunerea Statelor Unite de modificare a formatului actual de menţinere a păcii în regiunea transnistreană.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană şi modificarea formatului de pacificare din zona transnistreană, putem spune că, totuşi, nu a existat un consens asupra modalităţilor practice de realizare a acestei schimbări, asupra dimensiunii şi mandatului, precum şi a gradului de angajare a Kremlinului. Lipsa de interes a Înaltului Reprezentant al UE pentru Politica Externă şi de Securitate Comună, Javier Solana, a determinat SUA să încerce să exploreze şi varianta NATO în efortul de schimbare a formatului forţei de menţinere a păcii. Statele Unite s-au opus denunţării unilaterale a Convenţiei din 1992 în condiţiile în care nu exista un plan-alternativă. Statele Unite susţineau un format multinaţional al forţei de menţinere a păcii, cu un rol sporit al UE, în paralel cu identificarea unei soluţii politice. Wasghintonul a considerat că este esenţial ca subiectul să fie ridicat constant în relaţiile bilaterale cu Federaţia Rusă.

În ajunul Conferinţei extraordinare CFE de la Viena (12-15 iunie 2007), Statele Unite au organizat un briefing, la care au fost invitate 14 state aliate NATO, pentru a lansa propunerea sa de transformare a actualului mecanism al forţelor de menţinere a păcii. Se dorea prezentarea acestei propuneri Federaţiei Ruse ca fiind o modalitate de lansare a ratificării Tratatului CFE Adaptat dar şi ca un semnal de disponibilitate la dialog. Oferta conţinea un mesaj clar şi ferm privind necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate la Istanbul (1999) şi internaţionalizarea actualului format al forţelor de menţinere a păcii din Transnistria. Diplomaţia americană nădăjduia că Federaţia Rusă va adera la o astfel de propunere, cu valoare tactică, în condiţiile date, astfel încât după consemnarea într-un document a acordului Kremlinului pentru internaţionalizarea mecanismului ar putea fi declanşat procesul de ratificare a Tratatului Adaptat.

Fundaţia Moldova, cu sediul la Washington, a finalizat, în noiembrie 2006, două documente privind (a) democratizarea regiunii transnistrene şi (b) transformarea operaţiunii de menţinere a păcii. Propunerile Fundaţiei Moldova vizau transformarea operaţiunii de menţinere a păcii având drept model Forţa Multinaţională şi de Observatori Civili pentru Peninsula Sinai. Avantajul unei asemenea operaţiuni decurgea din faptul că nu s-ar afla sub nicio umbrelă internaţională (ONU sau OSCE, unde Federaţia Rusă are drept de veto) şi nici sub un aranjament UE-Rusia (din care SUA ar fi excluse). Proiectele Fundaţiei Moldova nu au avut niciun fel de urmări.

La 8 martie 2007, ambasadorul Louis O’Neill, şeful Misiunii OSCE în Republica Moldova, a reiterat, în cadrul Consiliului Permanent al OSCE, ideea că actualul mecanism de menţinere a păcii este ineficient şi trebuie modificat ceea ce va  permite realizarea de progrese. La schimbarea formatului mecanismului de menţinere a păcii se avea în vedere crearea unei Misiuni de Consolidare a Păcii (MCP), mecanism de pacificare condus de un Reprezentant Special cu trei componente: militară, de poliţie şi civilă. Mandatul MCP era de un an, cu posibilitatea prelungirii anuale pe noi perioade de un an, până la maxim cinci ani. Extinderea mandatului urma a fi făcută separat, pentru fiecare din cele trei componente, iar comanda operaţională o exercita un ofiţer cu grad înalt care aparţinea unei ţări neutre, din rândul ţărilor care urmau să contribuie cu trupe. România şi Ucraina, ca ţări vecine, erau excluse din rândul contributorilor şi nici un stat participant nu putea contribui cu mai mult de 25% din totalul forţelor. Coordonarea activităţii MCP urma a fi realizată de un Comitet de Coordonare, fără funcţii executive şi care nu va putea adresa instrucţiuni MCP. Propunerile diplomaţilor occidentali şi a ONG-urilor interesate de problematica transnistreană au rămas, totuşi, fără urmări importante în ultimele două decenii.

Toamna speranţelor

După două decenii de la intrarea în acţiune a misiunii de menţinere a păcii pe Nistru, discuţia în jurul schimbării formatului acestei misiuni continuă în pofida retoricii oficiale a Kremlinului şi Tiraspolului şi a faptului că Evghenii Şevciuk, noul lider de la Tiraspol, a denumit podul de la Tighina drept „Pod al pacificatorului rus”. Referindu-se la prezentul şi perspectiva acestei misiuni de menţinere a păcii, Vladimir Soloviov, jurnalist la ediţia online de la Chişinău a publicaţiei moscovite „Kommersant“, a precizat: „În acest moment militarii ruşi se găsesc în Transnistria pe baze legale. Acordul din 1992 nu a fost anulat de nimeni, el este în vigoare. În Moldova şi în Occident se vorbeşte despre faptul că acest model de misiune de pacificare, cu participarea militarilor, şi-a îndeplinit deja obiectivele sale – pacea a fost atinsă şi acum trebuie să ne gândim nu cum să întreţinem această pace, ci cum să mergem mai departe şi cum să ne apropiem. Aşa poate fi înţeles mesajul Chişinăului şi ţărilor europene, inclusiv a OSCE. La Moscova se crede altfel şi, evident, la Tiraspol de asemenea, pentru că nu e secret cât de firesc este ca poziţiile celor două părţi să coincidă.  Dacă ministerul de externe de la Chişinău ar vrea să provoace un scandal, atunci probabil ar putea emite o declaraţie în care să spună că e împotriva participării lui Karasin la aceste manifestări. Dar nu e cea mai bună cale să te cerţi o dată în plus cu Moscova. (…) Tiraspolul nu va accepta aşa ceva, Moscova este împotrivă şi Ucraina nu va insista nici ea pe asta, dacă luăm în calcul relaţiile ei cu Moscova. Aşa că eu cred că formatul va rămâne acelaşi”.

Andrei Popov, adjunct al Ministrului de Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova, consideră că, totuşi, această operaţiune de menţinere a păcii „nu a reuşit să prevină sau să gestioneze corespunzător” tensiunile cu caracter non-militar. Înaltul diplomat al Republicii Moldova a declarat pentru redacţia Radio Europa Liberă de la Chişinău că nu se doreşte lichidarea peste noapte a acestei misiuni de menţinere a păcii sau excluderea cu totul a Federaţiei Ruse, ci cu totul altceva. Diplomaţia de la Chişinău doreşte transformarea misiunii într-una compusă din personal civil neînarmat, eventual specialişti în domeniul poliţienesc. „Pot să spun oficial că nu am reuşit să angajăm Federaţia Rusă într-un dialog de substanţă cu privire la mandatul, structura, componenţa, sarcinile viitoarei misiuni, nu poţi forţa acest dialog. Trebuie să aduci argumente şi să fie partenerul pregătit”, a declarat Andrei Popov. Prezenţa lui Grigori Karasin la Tiraspol, la 28 iulie 2012, reprezintă un semnal politico-diplomatic extrem de grav pe care Kremlinul îl dă tuturor celor implicaţi în efortul de lichidare a neînţelegerilor dintre cele două maluri ale Nistrului.

Într-un astfel de context geopolitic marcat de instalarea părţilor componente ale scutului american antirachetă în România dublată de continua presiune a SUA, UE şi NATO pentru retragerea trupelor ruse din Republica Moldova, precum şi de nesfârşitele tratative în formatul „5+2”, putem aprecia că menţinerea actualului format de menţinere a păcii, respectiv prezenţa GOTR în Transnistria, precum şi-a Flotei Mării Negre în portul militar Sevastopol permite un control strategic al Federaţiei Ruse asupra Peninsulei Crimeea şi implicit asupra evoluţiilor geopolitice ale Republicii Moldova, Ucrainei, Turciei şi a celor din zona Orientului Mijlociu. Pierderea de către Rusia, în decursul istoriei, a controlului strategic al Peninsulei Crimeea a determinat pierderea controlului strategic asupra bazinului Mării Negre precum şi evoluţii geopolitice ale Turciei aflate în conflict cu interesele de securitate şi cele geopolitice ale Rusiei.

Având în vedere cele enumerate mai sus, precum şi interesele geopolitice şi strategice ale Federaţiei Ruse în zona Mării Negre şi a Europei de Sud-Est, cred că nu există, practic, nici o posibilitate concretă pentru ca liderii politici de la Chişinău să poată influenţa reglementarea conflictului transnistrean şi reunificarea Republicii Moldova fără un aport substanţial al comunităţii internaţionale, în sensul unui presiuni politico-diplomatice constante asupra principalilor actori: Moscova şi Tiraspol. Preconizata vizită a cancelarului german Angela Merkel la Chişinău, în toamna acestui an, se va constitui într-o provocare majoră pentru toţi cei implicaţi în acest efort de reglementare a unuia dintre cele mai importante „conflicte îngheţate” din acest spaţiu geografic.