În evoluţia statului român şi afirmarea naţiunii române ca parte componentă a lumii democratice, civilizate, instituţia Armatei Române a jucat un rol esenţial fără de care nimic din efortul politico-diplomatic, şi nu numai, nu ar fi fost posibil. Renaşterea instituţiei militare, după un veac de dispariţie din istoria românilor (1711 – 1830), reprezintă începutul unui lung proces de formare, consolidare, modernizare şi afirmare a statului român, de împlinire a aspiraţiilor naţionale.

 Sub povara marilor interese strategice

Rivalitatea geopolitică dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist avea să influenţeze evoluţia istorică a Principatelor Române, Moldova şi Muntenia, în tot cursul secolului al XVIII-lea, precum şi în cel următor. O rivalitate geopolitică desfăşurată în condiţiile amplificării procesului de eliberare naţională a popoarelor asuprite de către Imperiile absolutiste. Moldova şi Muntenia aveau să devină la sfârşitul secolului al XVIII-lea parte componentă a „chestiunii orientale” în condiţiile în care Marile Puteri se aflau într-o dispută acerbă pentru moştenirea „omului bolnav de la Bosfor”. În drumul spre Constantinopol, Imperiul Habsburgic şi cel Ţarist considerau că Principatele Române erau doar o etapă de marş şi, totodată, puteau fi un obiect de compensaţie pentru cele două imperii care se războiau cu „omul bolnav” al Europei. Asediul Vienei (1683) de către armata otomană a reprezentat apogeul puterii sultanului de la Constantinopol, după care Imperiul Otoman avea să intre într-un proces de declin iremediabil.

Habsburgii se vor angaja, mai apoi, după 1683, într-o susţinută acţiune politică şi militară de eliberare a centrului şi sud-estului Europei de sub dominaţia otomană, în condiţiile existenţei unei Polonii care se zbătea în conflicte interne, incapabilă de-a se angaja în lupta pentru apărarea fostului său spaţiu de influenţă politică şi militară. Totodată, țarul Petru cel Mare concepuse o politică de modernizare a statului rus prin implementarea unor structuri socio-politice europene, având dorinţa de a stăpâni Constantinopolul, fosta capitală a Bizanţului. Curtea imperială de la Sankt-Petersburg şi-a propus, astfel, un „program politico-militar menit a disloca un Imperiu Otoman atât de temut în trecut”[1], însă aflat în impas în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Totodată, decăderea puterii Imperiului Otoman şi acţiunile politico-militare antiotomane ale habsburgilor şi ruşilor au reprezentat un catalizator al unor forţe de emancipare din Moldova şi Muntenia. Într-un astfel de context geopolitic, Imperiul Otoman a luat decizia de a anula unele atribute ale autonomiei celor două state românești prin încredinţarea guvernării acestora grecilor din cartierul Fanar al capitalei Imperiului Otoman.

Moldova şi Muntenia încheiaseră cu Imperiul Otoman, în secolul al XVI-lea, o „pace” care consemna o suzeranitate otomană asupra celor două principate româneşti astfel încât românii deveneau vasalii sultanului de la Constantinopol, însă se menţinea, în schimb, autonomia politico-administrativă a principatelor dunărene. Acest lucru se realiza în pofida faptului că avuseseră loc o serie de amputări ale frontierelor iniţiale ale celor două state, anumite teritorii fiind transformate în raiale: Turnu, Giurgiu, Brăila, Tighina. O astfel de soluţie politico-diplomatică a permis conservarea în permanenţă a statalităţii româneşti ceea ce va favoriza, mai apoi, renaşterea politică şi statală a românilor în secolele următoare. Spre deosebire de Grecia, Bulgaria, Albania, Serbia şi Ungaria, care aveau statut de paşalâcuri sau provincii turceşti, Principatele Române şi-au menţinut propria identitate politico-administrativă. Actele oficiale ale Imperiului Otoman recunoşteau intangibilitatea teritoriului românesc şi administrarea lui de către autohtoni. Menţionăm faptul că o serie de documente otomane confirmă faptul că Principatele Române constituiau o zonă distinctă de imperiul propriu-zis. „În noile împre­jurări, deşi actele acordate de Poarta Otomană nu mai apăreau sub forma de ahidnamele, termen sinonim cu  acela de capitulaţii, drepturile de autonomie ale Moldovei şi Ţării Româneşti au continuat să fie confirmate sub forma beratelor şi hatişerifurilor de privilegii”[2], adnota istoricul Apostol Stan.

În contextul în care războaiele ruso-turce, la care s-au asociat şi austriecii, s-au desfăşurat pe teritoriul Principatelor Române, acestea au fost utilizate atât ca teatru de înfruntări militare, cât şi ca sursă de aprovizionare cu alimente, furaje, forţă de muncă şi ostaşi pentru părţile aflate în conflict. Într-un astfel de context apare în preocupările diplomatice ale cancelariilor domneşti din Iaşi şi Bucureşti vectorul rus, pe lângă cel habsburgic, menit a fi un sprijin în afirmarea unei politici externe de independenţă a celor două Principate Române, cu precădere a Moldovei lui Dimitrie Cantemir. Unii dintre domnitorii români din Ţările Române percepuseră Imperiul Habsburgic şi pe cel Ţarist ca fiind „deopotrivă creştinismul şi europenismul, două puteri viguroase decise să se opună islamismului”[3].

În dorinţa lor de a-şi elibera principatele de sub suzera­nitatea otomană devenită din ce în ce mai opresivă şi dispusă oricând să anuleze mica marjă de autonomie politico-administrativă a Principatelor, domnitorii Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca au furnizat informaţii importante habsburgilor privind capacitatea de luptă a armatei otomane în timpul asediului Vienei, contribuind, astfel, la eşecul efortului de a cuceri Viena în campania anului 1683. Relaţiile lui Constantin Brâncoveanu cu austriecii şi cele ale lui Dimitrie Cantemir cu ruşii reprezintă părţi componente ale efortului principilor români de a înlătura suzeranitatea otomană şi de a se afirma în planul relaţiilor internaţionale cu un nou statut politico-diplomatic. „Balansând sub raportul simpatiei între Rusia şi Austria – scria istoricul Apostol Stan -, nota­bilităţile din Transilvania, Moldova şi Tara Românească s-au văzut rapid înşelate de cele două puteri. Stindardul creştin arborat în timpul războaielor antiotomane era, în fapt, o mască, întrucât deopotrivă Austria şi Rusia vizau o expansiune teritorială. În raport cu românii, ca putere catolică Austria era dezavantajată, mai ales după declanşarea unei campanii de prozelitism în rândul românilor din Transilvania, când o parte dintre aceştia erau trecuţi la greco-catolicism prin mijloace de coerciţie. În ciuda deschiderii europene şi a legăturilor confesionale cu Roma, sursa latinităţii  noastre, uniunea din 1700 aducea austriecilor adversitatea românilor. Căci aceştia, rezemaţi pe ortodoxie, identificau religia cu naţionalitatea, întocmai ca marii lor voievozi din secolele anterioare, în plus, după cucerirea Transilvaniei şi Banatului, aceiaşi imperiali îşi diminuau şi mai mult influenţa morală şi politică în Principatele Române din cauza anexiunilor teritoriale din trupul acestora: Oltenia între 1718-1739, dar mai ales Bucovina în 1775”[4].

Afirmarea Rusiei ţariste în prim-planul evoluţiilor politico-militare din spaţiul sud-est european va inaugura existenţa unei tumultoase relaţii româno-ruse cu efecte dintre cele mai diverse, şi nu de puţine ori tragice, în existenţa celor două state şi popoare. Încă din secolul al XVI-lea a debutat parţial un proces de colonizare a teritoriilor de la est de Nistru, care a avut iniţial un caracter spontan, neorganizat, fiind determinat de asuprirea otomană şi de greutăţile materiale existente în ţară, de lipsa de pământ sau ca urmare a luptei dintre partidele boiereşti. Istoriografia a reţinut faptul că românii aveau să aducă, paradoxal, un aport masiv la constituirea forţelor armate ruse şi la dezvoltarea artei militare ruse, precum şi a celei militare în general. Primul val masiv de populaţie românească s-a stabilit în Slobodskaia Ucraina în contextul exilului forţat al principelui Dimitrie Cantemir după bătălia de la Stănileşti (1711). În regiunile sudice ale Imperiului Ţarist erau stabiliţi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, un număr de 244.100 de români ceea ce însemna că erau pe locul trei după ucraineni şi ruşi. În 1707, ţarul Petru I a ordonat colonelului Apostol Chigheci să formeze primul regiment de husari din istoria armatei ruse, alcătuit tot din volohi (români din Moldova şi Ţara Românească stabiliţi dincolo de Nistru), în număr de 300 de oameni şi care a primit denumirea de „Horonga Volohă”. Regimentele de husari aveau să stea la baza formării cavaleriei uşoare regulate ca armă independentă din armata imperială rusă[5]. Cele evidenţiate mai sus ne îndreptăţesc să afirmăm că vectorul rusesc s-a aflat într-o relaţie politico-militară mult mai puternică şi complexă, cu spaţiul Principatelor Române, cu mult înainte de pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) sau de momentul în care „tous les esprits” aveau să ajungă sub influenţa ruşilor după 1792. Prin Pacea de la Iaşi (9 ianuarie 1792), Rusia ţaristă îşi va împinge frontiera de stat până la limanul Nistrului devenind, astfel, un factor extrem de important în evoluţia politico-diplomatică a Principatelor Române.

Trebuie subliniat faptul că în perioada regimului fanariot în cele două Principate Românești puterea militară a acestora a fost modelată conform intereselor Imperiului Otoman, respectiv: reducerea efectivelor, schimbarea compoziției naționale în sensul predominării elementelor străine asupra celor românești, restrângerea funcțiilor și limitarea lor la paza frontierelor, combaterea contrabandei, asigurarea ordinii interne și a serviciului la curtea domnească. Referindu-se la statutul Principatelor Române, istoricul Leonid Boicu scria: „Văduvite de independenţă, cu un statut juridico-politic de autonomie, dar grav alterat în practică, Principatele Române se află în cursul secolului al XVIII-lea în poziţia de obiect în raporturile politice internaţionale şi nu de subiect, tinzând însă către această superioară ipostază prin desfăşurări politice subsidiare proprii sau antrenate fiind din exterior graţie situaţiei lor geopolitice particulare. Treptat, ele câştigă teren în conştiinţa politică europeană ca etnie distinctivă şi organizare de stat individuală”[6].

În contextul evoluțiilor din Principatele Române și-a înfrîngerii Revoluției lui Tudor Vladimirescu din 1821, Imperiul Otoman a restabilit, în iulie 1822, domniile pământene în Principatele Române fără a-şi retrage, însă, trupele din teritoriul românesc. Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova şi Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească au fost primii domni pământeni după 1711. Rivalitățile ruso-otomane în ceea ce privește statutul politico-diplomatic al Principatelor Române vor genera un ultimatum rusesc pe 5 martie 1826, astfel încât Poarta Otomană va accepta, în final, să negocieze cu Rusia ţaristă o restabilire a stării anterioare de lucruri din Principate. Convenţia de la Akkerman din 25 septembrie 1826 dintre Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman recunoştea prin art. 3 acordurile relative la privilegiile de care se bucurau Moldova şi Muntenia. Prin acest act se consolida existenţa celor două entităţi politice distincte şi se consacrau imunităţile şi privilegiile de care dispuneau pe planul acordurilor internaţionale. În conformitate cu Acordul de la Akkerman, domnitorii din Principate urmau să fie desemnaţi de către Adunarea Generală a Divanurilor şi confirmaţi de către sultanul de la Istanbul, astfel încât putem considera că acest gest reprezintă un element semnificativ de întărire a autorităţii statale şi de slăbire a suzeranităţii otomane.

Puterea protectoare (Rusia ţaristă) intervenea pentru mediere numai în cazul în care Poarta Otomană refuza să confirme numirea alesului Adunării Generale a Divanurilor. Domnitorul nu putea fi schimbat de către otomani decât cu acordul Rusiei ţariste. Totodată, Convenţia de la Akkerman restabilea dreptul Principatelor Române de a-şi reforma anumite branşe ale  adminitraţiei interne prin intermediul domnitorilor şi al Divanurilor. „Dreptul de a delibera şi de a adopta  măsuri de reorganizare politico-administrativă este un atribut al autonomiei statale, confirmat de puterile suzerană şi protectoare. Este evident că acest drept era rezultatul intervenţiei Rusiei care, satisfăcând o doleanţă a unor boieri reformatori, încerca, totodată, să contribuie la reorganizarea politică a celor două state în vederea sporirii influenţei ei”[7], scria istoricul Apostol Stan. Actul adiţional al Convenţiei de la Akkerman prevedea restituirea teritoriile recent smulse de către otomani şi înglobate în raialele Brăila, Giurgiu şi Turnu. Se realiza, astfel, o primă încercare de lichidare a raialelor turceşti şi de fixare a frontierei cu Poarta Otomană pe talvegul Dunării.

Totodată, Poarta Otomană îşi reducea în mod semnificativ prezenţa militară pe teritoriul românesc, beşlii otomani nu mai aveau dreptul să intervină în treburile interne ale Principatelor şi nici să întreprindă vreo acţiune militară împotriva acestora. Principatele Române urmau să fie scutite de plata tributului pe termen de doi ani iar în viitor tributul nu putea fi mai mare decât cele stabilite în hatişeriful din 1802. „Dispunând de pondere politică şi militară în raporturile cu Turcia – consemna istoricul Apostol Stan -, Rusia reuşea să impună acesteia promisiunea de a respecta mai riguros capitulaţiile voievodale, limitând suzeranitatea turcească, dar sporind, totodată, influenţa ei din Moldova şi Ţara Românească. Reînnoindu-şi în chip oficial dreptul de imixtiune în afacerile interne ale Principatelor Române, protectoratul Rusiei se fortifica în detrimentul suzeranităţii otomane[8].

Încercări de reconstituire a puterii armate românești

Problema unei armate pământene fusese luată în considerație în contextul dificilelor raporturi dintre Marile Puteri ale timpului. Domnitorul Constantin Ipsilanti, luase în calcul, în contextul războiului ruso-otoman din 1806 – 1812, organizarea unei armate de 20.000 de oameni, însă nu va reuși să înființeze decât două regimente de husari și două regimente de ulani (cazaci), fiecare având un efectiv de 1.200 de oameni. Totodată, se va crea un Corp de Voluntari condus de colonelul Miloradovici și format dintr-un regiment de husari (1.000 de oameni) și 10 batalioane de panduri. În 1812, pe măsură ce rivalitatea ruso-otomană se amplifica, amiralul rus Pavel V. Ciceagov va propune un proiect de formare a unei miliții naționale românești cu un efectiv de 20.000 de oameni recrutați dintre săteni. Un corp de 5.000 de panduri urma să staționeze în Oltenia, în timp ce alt corp de 15.000 de cătane va staționa în Muntenia. Totodată, se înființau și gărzile orășenești. Proiectul nu s-a realizat, însă nevoia unei armate pământene, reorganizată, devenise o necesitate.

Războiul ruso-otoman izbucnit în aprilie 1828 avea să se încheie la 2 septembrie 1829 prin semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopol. Articolul 5 al Tratatului de la Adrianopol preciza faptul că Moldova şi Muntenia, în temeiul capitulaţiilor, se aflau sub suzeranitatea Porţii Otomane, Rusia ţaristă garantând toate privilegiile şi imunităţile acordate fie prin „tratatelemenţionate, fie prin acordurile încheiate între cele două Mari Puteri sau prin hatişerifurile acordate de către otomani. În articolul cinci se preciza în mod expres faptul că Principatele Române se vor bucura de „liberul exerciţiu al cultului lor, de o siguranţă perfectă, de o administraţie naţională independentă şi de o deplină libertate a comerţului”[9], precum și posibilitatea de a-și organiza „un număr de gărzi înarmate pământene”[10].

Raialele Turnu, Giurgiu şi Brăila erau lichidate iar pe linia Dunării se putea institui carantina care urma să fie respectată şi de creştini şi de musulmani. Pichetele de grăniceri românești preluau în pază linia de frontieră a Principatelor Române. Monopul otoman asupra comerţului Principatelor Române era înlăturat şi Dunărea devenea, astfel, o arteră importantă a comerţului liber, prin care Principatele Române urmau să se lege de lumea occidentală. Prin acordul ruso-turc de la Sankt-Petersburg, din 17 ianuarie 1834, se preciza faptul că miliţiile naţionale şi vasele comerciale româneşti puteau arbora drapele şi pavilioane distincte. Tributul era fixat, prin acelaşi acord, la suma de 6.000 de pungi, respectiv la 3.000.000 de piaştri turceşti. Domnitorii din Principate urmau să fie numiţi pe viaţă, şi nu numai pe şapte ani, însă Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman îşi rezervau dreptul de a interveni în treburile interne ale celor două ţări româneşti atunci când politica promovată de către domnitori afecta interesele acestora.

Pe 5 martie 1831, marele spătar Alexandru Ghica va prezenta spre aprobare Divanului Țării Românești un „Regulament ostășesc pentru miliția pământenească a Principatului Valahiei”, în timp ce hatmanul Paladi va prezenta Divanului de la Iași un „Regulament pentru miliția națională a Moldovei”. Cele trei regimente ale Țării Românești aveau în compunere câte două batalioane de infanterie (patru companii pentru fiecare batalion) și două escadroane de cavalerie, fiecare batalion de infanterie având un efectiv de 586 de oameni iar escadronul de cavalerie îngloba 190 de oameni. Infanteria reprezenta 76% din compunerea unui regiment, în timp ce cavaleria însemna 24%. La 1 aprilie 1833, cele șase batalioane de infanterie ale Țării Românești erau folosite pentru paza frontierei de stat: 11 companii pe Dunăre și cinci spre Transilvania și Moldova, asigurând, totodată, paza ocnelor. Restul companiilor erau folosite pentru ordinea interioară erau destinate șase companii la București și două la Craiova.

În 1833 se va înființa în Țara Românească ceea ce avea să devină embrionul viitorului Departament Ostăşesc (Minister de Război), respectiv Administraţia Centrală (Dejurstva sau Dejurnia). Un an mai târziu, în capitala Moldovei se va crea Ştabul Oştirii (Statul Major al Armatei), şeful acestuia având sarcina de a ţine „buna rânduială a cancelariei şi a priveghea toate socotelile miliţiei”. În anul 1839, domnitorul Țării Românești, Alexandru Dumitru Ghica (1834 – 1842) va înfiinţa ,,Ştabul Domnesc” (Statul Major Princiar – n. n.) care va avea trei secţii: 1) Secţia I – Personal; 2) Secţia a II-a – Comandament (se ocupa de dislocări de trupe, paza frontierelor, corespondenţă cu autorităţile civile) și 3) Secţia a III-a – Administraţie (care se ocupa de solde, echipament, întreţinere, încasări şi plăţi). Ştabul Oştirii era completat cu un veterinar, un preot militar şi muzica ştabului (un tambur major şi 36 de muzicanţi). Conducerea supremă a Armatei aparţinea domnitorului, iar cea executivă era încredinţată hatmanului în Moldova şi spătarului în Ţara Românească. În 1849, în Ţara Românească se va crea ca organism consultativ pe lângă domnitor, Sfatul Ostăşesc, din care făceau parte toţi ofițerii activi în grad de colonel din garnizoana Bucureşti. Sfatul Ostăşesc se va întruni o dată pe săptămână şi va discuta cele mai importante probleme de ordin militar.

În pofida îngrădirilor și a mărginirilor care erau impuse noilor forțe militare naționale prin prevederile Regulamentelor Organice, oștirile pământene au fost supuse, treptat, unui proces de modernizare. Unitățile de infanterie și cavalerie vor fi separate abia în 1835, iar în 1843 va fi introdusă în organica Armatei și artileria. După Revoluția Română de la 1848 – 1849 s-a sporit numărul unităților de infanterie de la patru la cinci regimente, în timp ce numărul divizioanelor de cavalerie a ajuns la trei. Artileria va primi noi piese în dotare, iar Flotila de Dunăre va avea șase șalupe și o goeletă.

În contextul evoluțiilor politice interne și internaționale de după Războiul Crimeii (1853 – 1856), având în vedere și prevederile art. 42, 43, 44 şi 45 ale Convenţiei de la Paris din 7 august 1858, s-au creat condiţii favorabile de unificare a armatelor celor două Principate, chiar înaintea unificării celor două state, respectiv: 1) un singur comandant peste ambele armate; 2) o culoare comună pentru steagurile celor două armate; 3) dreptul de a întruni aceste armate şi 4) a le întrebuinţa pentru apărarea hotarelor. Unificarea celor două armate se va realiza după 24 ianuarie 1959 prin crearea Statului Major General la 12 noiembrie 1859 prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 și, mai apoi, prin unificarea celor două Ministere de Război ale Principatelor. În tabăra de la Floreşti-Prahova vor fi concentrați, în baza Decretului din 14 aprilie 1859, 12.000 de ostaşi, formând 7 batalioane de infanterie, 1 batalion de grăniceri, 15 tunuri, 6 escadroane de lăncieri şi 7 escadroane de călăraşi. Tabăra de la Florești avea să fie un prim pas decisiv spre afirmarea puterii militare românești, modernizarea și consolidarea ei. O Misiune Militară Franceză ne va ajuta în acest proces de configurare, restructurare și modernizarea în sens occidental a structurilor militare ale noului stat România.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859 – 11 februarie 1866) se va desfășura un proces de creștere a numărului de regimente de infanterie la șapte, precum și apariția unui batalion de vânători, fiecare regiment având câte două batalioane a patru companii, totalizand astfel un efectiv de 56 companii de infanterie. La sfârșitul anului 1864, aceste regimente erau dislocate la Iaşi, Craiova, Ismail, Bucureşti, Galaţi şi Ploieşti. În 1868 se vor constitui patru divizii teritoriale ale căror comandamente au fost dislocate la Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Galaţi. Fiecare divizie avea în compunere patru regimente de infanterie. În 1872, regimentele au fost organizate pe patru batalioane de infanterie, din care trei de linie (trupă) şi un batalion de cadre. Un rol important în acest efort de modernizare a organismului militar românesc avea să-l joace și principele Carol I (1866 – 1914). „Inspectez mereu trupele și anul acesta, mai temeinic decât înainte, căci acum se introduc regulamentele și reformele prescrise de mine. De la instalarea taberei de la Furceni, starea oștirii s-a îmbunătățit simțitor și alt spirit începe să domnească în corpul ofițerilor[11], îi scria principele Carol I către tatăl său Carol Anton pe 18 martie 1870.

Armata, garantul independenței de stat

În efortul de-a asigura modernizarea, progresul și, mai apoi, independența României, elitele politice ale timpului s-au preocupat și de întărirea puterii armate, respectiv consolidarea capacităților de apărare ale statului român. Organizarea sistemului național de apărare s-a realizat în baza „Legii pentru organizarea puterii armatei” din 11 iunie 1868, urmată de cea din 21 martie 1872, în urma cărora s-au structurat Armata permanentă și Armata teritorială (corpurile de dorobanți și grăniceri), secondate de către Miliții (înglobau pe toți tinerii care satisfăcuseră serviciul militar și aveau cel mult 36 de ani împliniți), Garda orășenească (pentru orașe) și gloatele pentru sate, ambele cuprinzând bărbații între 36 și 50 de ani. Articolul 38 al Legii din 21 martie 1872 va menționa în mod expres faptul că Armata teritorială va avea în compunere și baterii de artilerie, alături de regimente de infanterie (dorobanți) și regimente de cavalerie (călărași). În condițiile în care posibilitățile financiare ale statului român erau limitate, deservirea bateriilor de artilerie din cadrul Armatei teritoriale a fost încredințată celor care aveau cunoștințe minime, necesare însușirii instrucției artileristice, respectiv pompierii militari.

În baza Decretului nr. 702 din 28 martie 1874 se vor constitui 9 baterii de artilerie teritorială, grupate în cadrul celor patru divizii teritoriale în care împărțită România. Unitățile de artilerie ale Armatei teritoriale vor avea în dotare tunuri cu țeava din bronz franceze, calibru 121,3 mm (model 1858) și belgiene, calibru 86,5 mm (model 1863), ambele cu încărcare pe la gura țevii. Începând din 1871, unitățile de artilerie ale Armatei permanente vor dispune de tunuri Krupp, cu țeava din bronz, calibru 78,5 mm (48 de piese), urmate în 1875 de alte 48 de tunuri Krupp cu țeava din oțel, calibru 87 mm. În 1877 vor fi achiziționate din Rusia tunuri grele de asediu Lavrov (model 1872), calibru 152,4 mm.

În contextul evoluțiilor politico-diplomatice și militare din sud-estul Europei, respectiv revoltele antiotomane din Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Serbia și Muntenegru din anii 1875 – 1876, precum și al implicării Imperiilor Austro-Ungar și Țarist în aceste procese, România se poziționează, pentru început, într-o neutralitate binevoitoare popoarelor creștine din Balcani. Sprijinul acordat de către România, mai mult sau mai puțin discret, luptei popoarelor din Balcani (înlesnirea trecerii revoluționarilor bulgari și voluntarilor ruși peste Dunăre, adăpost și hrană pentru mii de refugiați sârbi, tranzitul armelor din Rusia spre frontul din Balcani, sprijin pe linie sanitară, respectiv trimiterea unei ambulanțe și a personalului medical în Serbia) a stârnit protestele Imperiului Otoman.  În Nota-circulară din 20 iulie 1876 adresată agenților diplomatici ai României aflați în străinătate, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe în funcție, va menționa faptul că românii nu mai putea să rămână indiferenți la strigătele de durere care vin de pe malul drept al Dunării, că „frământarea în sânul poporului crește pe zi ce trece” și, totodată, „armata română freamătă sub jugul disciplinei, doritoare să ia parte la luptă”.

Pe 24 septembrie 1876, Consiliul de Miniștri al României a decis concentrarea trupelor permanente și teritoriale pentru instrucție și manevre, chemând, totodată, și rezervele lor. Acoperirea cheltuielilor acestei concentrări s-a făcut prin contractarea unui credit de 200.000 lei repartizați proporțional pentru infanterie, cavalerie, artilerie, geniu și unitățile din trupele nepermanente de dorobanți și călărași. Un efectiv total de 37.730 de oameni, 120 de tunuri și 7.046 de cai s-au aflat pe câmpurile de instrucție și concentrare din toamna anului 1876. În toamna anului 1876 se vor constitui diviziile active cu efective de război ale Armatei Române având drept obiectiv consolidarea apărării liniei Dunării și controlul navigației pe fluviu. Având în vedere perspectiva unei invazii otomane, au fost fortificate sectoarele ce păreau foarte ușor de forțat de pe malul sudic al Dunării, de către trupele otomane, precum și cele de la Gruia, Bechet, Turnu-Măgurele, Giurgiu, Brăila, Barboși și Calafat.

În cursul zilei de 29 septembrie 1876 se vor desfășura în Crimeea, la Livadia, discuțiile româno-ruse privind condițiile trecerii armatei ruse prin România spre câmpurile de luptă din Balcani în perspectiva noului război ruso-turc ce se prefigura. Pe 5 noiembrie 1876, ambasadorul rus la Constantinopol, N. P. Ignatiev, îi va trimite primului-ministru al României, Ion C. Brătianu, o scrisoare confidențială în care îi va menționa „gloriosul rol istoric pe care ea (România – n. n.) e chemată să-l joace în Orient”. În raportul Marelui Duce Nicolae către țarul Alexandru al II-lea, din 26 decembrie 1876, se va menționa faptul că „fără bunăvoința efectivă a României de a ne ajuta (pe noi rușii – n. n.) era imposibil de-a fi întrunite condițiile necesare desfășurării cu succes a operațiilor antiotomane ale armatei ruse în Balcani. Marele Stat-Major rus va lua în calcul, încă din 23 decembrie 1876, cooperarea militară a României, schițând desfășurarea posibilă a dispozitivului și efectivelor în zona frontierei comune, precum și posibilitatea subordonării acestor forțe Principelui Carol I. Era o recunoaștere a existenței și valorii strategice a Armatei Române în pofida faptului că nu trecuse, încă, prin botezul focului.

Guvernul de la București va hotărâ, pe 31 martie 1877, mobilizarea Armatei Române, iar pe 1 aprilie a fost convocat un Consiliu Princiar, cu participarea Principelui Carol I, a membrilor Cabinetului și a altor personalități politice ale vremii, în care se vor discuta perspectivele imediate ale României: neutralitate sau participarea la războiul ruso-otoman pentru obținerea independenței de stat. În pofida faptului că liderii opoziției politice au optat pentru o altă formulă de obținere a independenței de stat și pentru păstrarea neutralității, Principele Carol I și membrii Cabinetului au optat pentru încheierea Convenției militare româno-ruse și pentru cooperarea militară cu Rusia țaristă și popoarele balcanice în lupta pentru dobândirea neatârnării politice. Pe 4 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României, va semna alături de baronul Dmitri F. Stuart, agentul diplomatic și consulul general al Rusiei țariste la București, textul Convenției politice româno-ruse prin care se stipula acordul pentru trecerea armatei ruse spre Balcani prin teritoriul României. Rusia țaristă se obliga să respecte drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a menține și a apăra integritatea actuală a României.

Pe 6 aprilie 1877 se va emite decretul de mobilizare al Armatei Române și, drept consecință, se va stabili structura organizatorică a armatei mobilizate, respectiv constituirea Corpurilor de Armată I (Diviziile I și II infanterie) și II (Diviziile III și IV infanterie). Fiecare Divizie avea în compunere: 2 brigăzi de infanterie, 1 brigadă de cavalerie, 1 divizion de artilerie format din 3 baterii, 1 coloană de muniții, 1 companie de geniu și 1 ambulanță. În rezerva fiecărui Corp de Armată se afla o rezervă de artilerie, respectiv un regiment cu 6 baterii. În compunerea brigăzilor de infanterie și cavalerie intrau unități din Armata permanentă și din cea teritorială. În total au fost mobilizați 125.000 de oameni.

Armata de Operații număra la sfârșitul lui mai 1877 un efectiv de 67.576 militari (1.540 ofițeri și asimilați, 60.135 trupă) grupați în 54 batalioane de infanterie, 48 escadroane de cavalerie și 24 baterii de artilerie. În structura acestei Armate se aflau mobilizați și 1.727 de pompieri (56 ofițeri și asimilați, 1.671 trupă). Acestor efective li se adăugau 31 batalioane de infanterie și 4 escadroane de cavalerie (33.000 de militari) din cadrul Miliției, 16.000 de oameni din cadrul Gărzilor orășenești, secondați de 4 baterii de artilerie, precum și recruții contigentului 1877 (14.000 de oameni) ce vor fi chemați sub arme cu începere din 15 iulie 1877. Din totalul forțelor mobilizate (130.576 de oameni), un efectiv de 15.300 de dorobanți și călărași vor rămâne în țară pentru paza frontierelor și asigurarea ordinii interioare.

Camera Deputaților și Senatul României vor ratifica Convenția politică româno-rusă în cadrul ședințelor din 16 și 17 aprilie 1877, cu majoritate de voturi, în condițiile în care trupele ruse intraseră în România în seara zilei de 11 aprilie 1877. Rusia țaristă va declara război Imperiului Otoman pe 12 aprilie 1877. Trupele ruse aflate în marș spre Balcani vor atinge linia Dunării la sfârșitul lunii mai 1877. În ziua de 26 aprilie 1877, artileria otomană din Vidin a bombardat timp de trei ore Calafatul. Bateriile 1, 2 și 6 din Regimentului 1 artilerie au ripostat din plin și au tras 130 de proiectile. Adunarea Deputaților, pe 29 aprilie 1877, și Senatul României, pe 30 aprilie 1877, vor vota o moțiune prin care vor aproba actele politico-diplomatice ale Guvernului de la București și vor recunoaște existența stării de război dintre România și Imperiul Otoman. Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României, interpelat de către deputatul Nicolae Fleva cu privire la modul în care puterile europene fuseseră informate despre noile raporturi româno-otomane, a declarat în mod solemn: „Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare(…); nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentanțiunei naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”. Adunarea Deputaților și Senatul României au aprobat, în aceeași zi, moțiunea care consfințea independența României în raporturile cu Imperiul Otoman și au cerut guvernului să lucreze ca „independența ei (României – n. n.) să fie recunoscută și garantată de marile puteri europene”.

Armata Română va desfășura cu succes operația strategică de acoperire a liniei Dunării având drept obiectiv împiedicarea unui atac otoman la nord de fluviu pentru a împiedica concentrarea armatei imperiale ruse, astfel încât ziarul The Times consemna, la 23 mai 1877, următoarele: „Trupele române, protejând propria lor frontieră pe Dunăre, au făcut un mare serviciu rușilor, prin faptul că au împiedicat pe turci să ocupe și să fortifice capete de pod pe malul de nord al Dunării”.  Ofițerii și marinarii din Flotila Fluvială aveau să execute în mod admirabil misiunile încredințate pe Dunăre, astfel încât în noaptea de 13 spre 14 mai 1877 şalupa torpiloare Rândunica a scufundat monitorul otoman Duba Seifi , iar la 26 octombrie artileriştii marinari au nimicit un alt monitor otoman, Podgoriţa (una dintre navele cu cea mai mare putere de foc de pe Dunăre), nava Socrate şi un şlep. Pe 25 octombrie 1877, marinarii aveau să instaleze barajul de mine de la Nedeia, operaţiune executată sub comanda căpitanului Mihail Drăghicescu, cu scopul protejării podului de la Turnu-Măgurele pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare.

Războiul Independenței de Stat a României (1877 – 1878) avea să reprezinte o nouă etapă din amplul efort făcut de generația celor care încercaseră prin Revoluția Română din 1848 – 1849, prin Actele din 5 ianuarie și 24 ianuarie 1859 și, mai apoi, prin încoronarea din 10 mai 1866 să confere națiunii române rolul și locul meritat între națiunile europene, precum și un nou destin istoric marcat de modernizare, progres și unitate națională. Cucerirea independenței de stat, cu arma în mână în fața redutelor otomane de la Plevna[12], Rahova și Vidin, a fost un pas absolut necesar și firesc în drumul spre Marea Unire din 1 Decembrie 1918. În aceste momente istorice, Armata Română s-a aflat în linia întâi a marilor prefaceri naționale și sociale, a afirmării națiunii române și a voinței ei de libertate și independență. „Campania armatei române din 1877 – 1878 a fost prima afirmare a armatei române moderne într-o confruntare de anvergură, având ca aliați și adversari două mari puteri ale timpului, confruntare în care armata română și Înaltul Comandament și-au demonstrat forța combativă și dorința de a sluji interesele supreme ale țării. A fost totodată un examen sever, ce a pus în evidență multe nereguli și erori în ceea ce privește funcționarea comandamentelor, nivelul diferit de dotare și instruire între unitățile armatei permanente și cele ale armatei teritoriale, organizarea cercetării, amenajarea operativă a teritoriului etc.[13], consemnau istoricii militari Ion Giurcă și Maria Georgescu.

      Organismul militar și drumul spre Marea Unire din 1918

În Războiul Independenței de Stat, un număr de 10.000 de militari au fost înregistrați ca dând jertfă de sânge (uciși, răniți sau dați dispăruți), dintre care 2.111 morți. Procentele pe arme relevă următoarele pierderi: infanteria – 91,9%, artileria – 3,8%, cavaleria – 3,3% și geniu – 1,1%. În perioada imediat următoare, având în vedere faptul că Războiul Independenței de Stat evidențiase că în luptă misiunile infanteriei se confundă cu misiunile Armatei, astfel încât succesele şi insuccesele infanteriei sunt de fapt victoriile sau înfrângerile întregii Armate, se vor lua noi măsuri de perfecţionare a organismului militar naţional. Pe 8 iunie 1882 a fost emisă Legea asupra organizării comandamentelor armatei, care prevedea împărţirea teritoriului ţării, sub aspectul organizării militare, în patru mari regiuni, aferente celor patru corpuri de armată, cu reşedinţele la Bucureşti, Craiova, Galaţi şi Iaşi. Astfel, Corpul de Armată, care existase temporar numai în condiţii de război, devenea o mare unitate cu caracter permanent, fiind compus din două divizii de infanterie. Fiecare divizie era formată din patru regimente de dorobanţi, un regiment de infanterie de linie şi un batalion de vânători, o brigadă de călăraşi (cu trei regimente), o brigadă de artilerie, un batalion de geniu şi un escadron de tren, statele-majore şi serviciile necesare pentru campanie. Legea de organizare a comandamentelor din 1891 a permis uniformizarea instruirii şi pregătirii militarilor infanteriști ca urmare a fuzionării celor două categorii de trupe de infanterie: unitatea de linie cu cea de dorobanţi.

În perioada premergătoare Primului Război Mondial (1914 – 1918), conducerea statului român s-a preocupat de întărirea organismului militar în toate componentele sale. Spre exemplu, consulul Franţei la Galaţi nota, în septembrie 1883, că ,,guvernul acordă întreaga sa atenţie perfecţionării acestei arme (forțele navale fluviale – n. n.) care, la un moment dat, ar putea să aducă servicii serioase pe Dunăre”[14]. În 1893, acelaşi consul al Franţei constata că ,,flotila română este în stare să manevreze pe Dunăre, superioritatea sa rămânând incontestabilă faţă de alte state riverane”[15]. În urma discuțiilor de la Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 3 august 1914, România a dat de înțeles celor două tabere beligerante (Antanta și Puterile Centrale) că va rămâne într-o neutralitate expectativă și că își va apăra granițele în caz de agresiune. „În ansamblu însă, soluția neutralității era cea mai puțin riscantă și se putea dovedi profitabilă; dar pentru destui dintre contemporani, principalul ei cusur consta tocmai în riscul de a nu căpăta în cele din urmă nimic”[16], consemna istoricul Lucian Boia cu referire la confruntările dintre antantofili și germanofili în acel august 1914. În anii ce vor urma până la intrarea României în război, primul-ministru al României, Ion I. C. Brătianu, va insista asupra faptului că pentru pacea viitoare a Europei, pentru stabilirea unei noi ordini este necesar ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene interesate, în speță și pentru România. Într-un interviu apărut, la data de 1 iunie 1915, în Jurnal de Geneve, premierul României menționa faptul că România nu cere, de fapt, decât restitutio, în condițiile în care noua ordine politico-teritorială, care urma să succeadă războiului, nu se putea instaura fără victoria principiului naţionalităţilor.

În dialogul politico-diplomatic secret inițiat cu reprezentanții Antantei, reprezentanții politico-diplomatici ai României au urmărit obţinerea a trei lucruri esenţiale: 1) recunoaşterea dreptului la desăvârşirea unităţii naţional-statale; 2) intrarea în conflagraţie la momentul dorit de oamenii politici români şi 3) tratarea pe picior de egalitate la viitorul forum al păcii. În telegramele diplomatice înaintate la Quai d’Orsay, contele Charles de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în capitala României, scria că voinţa lui Ion I. C. Brătianu este de a da războiului un caracter naţional şi de a-şi ralia unanimitatea opiniei publice. Sir George Barcalay, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, şi ataşatul militar britanic, colonelul Cristopher Bidward Thomson, concluzionau că Ion I. C. Brătianu, în negocierile cu Antanta, este de bună credinţă, iar cererile sale sunt necesităţi naţionale. Ion I. C. Brătianu comunica, la 20 mai 1915, lui Camille Blondel, noul ministru al Franţei la Bucureşti, că revendicările ţării sale „răspund nu numai aspiraţiilor naţionale pe care România le-a revendicat în toate vremurile, dar şi necesităţilor de a preveni eficient, prin stabilirea unor frontiere naturale şi serioase, conflicte între naţionalităţi”[17].

Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei a fost unul dintre cele mai importante evenimente politico-militare ale anului 1916 și cu implicații aparte în economia Marelui Război. În clipa în care Kaizerul Wilhelm al II-lea a aflat de intrarea României în război, în timp ce juca scat, „și-a pierdut pe de-a-ntregul cumpătul”[18] și a declarat că războiul este „categoric pierdut”[19]. Înaltul Comandament German (OHL) a fost la fel de surprins ca și Kaizerul, însă, totuși, generalul Erich von Falkenhayn, șeful OHL, nu ignorase o astfel de perspectivă și se pregătise pentru ea. România încerca să profite de conjunctura momentului pentru a-și făuri unitatea națională, prin întregirea cu Transilvania, Bucovina, Banatul întreg până la Tisa, ceea ce îl îndreptățea pe Ion I. C. Brătianu să declare: „Se impune să ieşim din neutralitate, dar, pe de altă parte, având drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci nu se ştie dacă în decursul veacurilor vom găsi vreun prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de Aliaţi şi în contra Puterilor Centrale”[20].

Strategia de război a României din august 1916 angaja Armata Română nu doar într-un război pe două fronturi, ci și în ofensivă pe două fronturi. 369.159 de oameni (65% din totalul forțelor operative) formând Armatele I, a II-a și de Nord trebuiau să execute prevederile din planul de război (Ipoteza Z) și să ocupe Transilvania. Armata a III-a română cu un efectiv de 142.523 (25% din totalul forțelor operative) urma să respingă atacurile bulgare asupra României și să apere frontiera de sud. Din totalul forțelor mobilizate la intrarea în război, infanteria reprezenta 80,6%, adică 413.839 militari.

Campania anului 1916 (august – decembrie) a fost marcată de victorii surprinzătoare și de înfrângeri rușinoase, demoralizatoare și cu impact strategic. Căderea Turtucaiei (25 august 1916) va influența decisiv operațiunile de pe frontul din Transilvania. „Privind însă retrospectiv, este limpede că amploarea dezastrului (de la Turtucaia – n. n.) s-a datorat refuzului MCG (Marelui Cartier General – n. n.) de a ordona o retragere strategică. Această decizie a avut la bază considerente politice, nu militare, fiind vorba în special de impactul pe care evacuarea Turtucaiei l-ar fi avut asupra moralului marelui public”[21], consemna istoricul american Glenn E. Torrey. În pofida eroismului Marilor Unități și Unități de infanterie, artilerie, cavalerie, geniu, căi ferate, transmisiuni, sanitare, fluviale și maritime, a strălucitelor manevre tactice din Bătălia pentru trecătorile Carpaților, a manevrei de la Flămânda și a Bătăliei pentru București, bilanțul din decembrie 1916 a fost dezastruos. Pe 9 februarie 1917, serviciile de informații militare austro-ungare raportau că numai 23.000 de militari români se aflau pe linia frontului stabilizat la Porțile Moldovei. Pierderile Armatei Române au fost șocante: 163.515 morți, grav răniți sau dispăruți și 146.600 luați prizonieri. Numai 194.945 de oameni (adică 39% din cei mobilizați în august 1916) s-au prezentat în Moldova la unitățile lor intrate în refacere și reorganizare. Totodată, serviciile de informații militare austro-ungare estimau că exista o rezervă de 400.000 de oameni apți pentru mobilizare, înarmare și instruire. Trebuie menționat faptul că, totuși, STAVKA (Marele Cartier General rus) mobilizase pentru păstrarea Frontului Românesc un număr de 36 divizii de infanterie (23% din totalul infanteriei ruse de la Marea Baltică la Marea Neagră) și 11 divizii de cavalerie (37% din totalul cavaleriei ruse de la Marea Baltică la Marea Neagră) ceea ce a amplificat nemulțumirea în Rusia față de privațiunile și suferințele războiului. „În ciuda victoriei noastre asupra României, ni s-a redus capacitatea generală de război”[22], mărturisea generalul Ludendorff.

În procesul de refacere și reorganizare a Armatei Române (ianuarie – iulie 1917), au fost create 15 divizii de infanterie în loc de 23, având în compunere câte două brigăzi de infanterie, a două regimente, fiecare constituit pe câte 3 batalioane. Diviziile de la 1 la 10 infanterie aveau în plus câte un regiment de vânători cu două batalioane. Batalionul de infanterie se compunea din trei companii de puşcaşi şi o companie de mitraliere cu opt piese. Compania de puşcaşi avea patru plutoane a două secţii, opt puşti mitraliere şi un efectiv de 194 oameni. Totodată, fiecare divizie de infanterie avea în organică o brigadă de artilerie, două escadroane de călăraşi, un batalion de pionieri şi un detaşament de jandarmi pedeştri. Se vor crea două Armate în loc de cele patru, respectiv Armata a II-a (Div. 1, 3, 6, 7, 8, 12) cu două Corpuri de Armată (II și IV) și Armata I (Div. 2, 4, 5, 9, 10, 11, 13, 14, 15) cu patru Corpuri de Armată (I, III, V și VI). Totodată, România a primit mari cantități de arme și muniție din Franța: 199 de avioane, 300 de vehicule, 220.000 de puști, 4.500 de puști automate, 2.700 de mitraliere, 80 de tunuri de 75 mm, 85 de tunuri de 120 mm, 1.945.000 de proiectile de artilerie, 101.500.000 de cartușe de pușcă, 1.370.000 de grenade și 600.000 de măști de gaze. Toate acestea aveau să contribuie la renașterea Armatei Române pentru campania din vara anului 1917.

Bătălia de la Mărăști (11 – 19 iulie 1917) avea să fie, după cum mărturisea generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a, „prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne”[23]. 1.469 de morți, 3.052 de răniți și 367 de dispăruți au consemnat jurnalele de luptă ale Armatei a II-a. Bătăliile de la Mărășești (24 iulie – 19 august 1917) și Oituz (26 iulie – 22 august 1917) aveau să reprezinte „micul nostru Verdun”. Pe 25 august 1917, generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General român, a transmis un ordin de luptă către Armatele I şi a II-a române în care a menţionat faptul că anumite evaluări făcute aliaţilor ruși sunt nedrepte şi ofensatoare la adresa onoarei armatei ruse deoarece, după cum este cunoscut, „numai Corpurile VII şi VIII au pierdut aproape 30.000 de oameni morţi şi răniţi…dovedind astfel valoarea militară și sinceritatea cu care ei au cooperat”[24]. Statistica Bătăliei de la Mărăşeşti este extrem de sugestivă în sensul celor enunţate de către şeful Marelui Cartier General român. Armata I română a avut morţi, răniţi şi dispăruţi 610 ofiţeri şi 26.800 soldaţi, în timp ce Armata a IV-a rusă a contabilizat 650 ofiţeri şi 25.000 soldaţi ca fiind morţi, răniţi şi dispăruţi în Bătălia de la Mărăşeşti. Putem concluziona că în pofida ideilor revoluţionare care au favorizat bolşevizarea armatei ruse de pe Frontul Românesc, a modului lamentabil în care o parte a diviziilor ruse şi-au făcut datoria pe câmpul de luptă, victoria de la Mărăşeşti s-a obţinut şi graţie sacrificiului de sânge a peste 25.000 de militari ruşi. Fără sacrificiul lor, fără atitudinea lor exemplară pe câmpul de luptă, istoria Bătăliei de la Mărăşeşti ar fi fost puţin diferită.

În contextul generat de amplificarea evenimentelor revoluționare din Rusia, respectiv lovitura de stat bolșevică din 25 octombrie 1917 și, mai apoi, ieșirea Rusiei din război (martie 1918), România a fost nevoită să accepte Armistițiul de la Focșani (9 decembrie 1917) și Pacea de la București (7 mai 1918). Organismul militar românesc a trecut prin momente critice legate de demobilizarea a 300.000 de oameni, a faptului că statul român era lipsit, astfel, de un instrument al puterii sale în ciuda existenței a încă 100.000 de oameni sub arme. În contextul generat de evoluțiile din arena relațiilor internaționale din primăvara-toamna anului 1918, România a reușit să readucă la trupul țării Basarabia prin decizia Sfatului Țării din 27 martie 1918. Armata română a reprezentat în acele momente un sprijin pentru asigurarea securității teritoriului românesc dintre Prut și Nistru, a siguranței personale a membrilor Sfatului Țării în fața amenințărilor teroriste ale bolșevicilor care refuzau să accepte noua realitate izvorâtă din noile condiții geopolitice. Trupele române au fost remobilizate pentru război la 10 noiembrie 1918 și au trecut Carpații, din nou, pentru a asigura securitatea populației civile românești din Transilvania, precum și liniștea și siguranța celei din Bucovina. Actele de Unire de la Cernăuți (28 noiembrie 1918) și Alba-Iulia (1 decembrie 1918) reprezintă o încununare și a eforturilor și sacrificiilor făcute de instituția militară în împlinirea idealului întregirii.

(Va urma)

______________________________________________________________________

* Articol publicat în revista Pulsul Geostrategic, nr. 268, Anul XIII/4, 20 noiembrie 2018, p. 33 – 45.

[1] Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774 – 1856, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 5.

[2] Ibidem, p. 10 – 11.

[3] Ibidem, p. 11.

[4] Ibidem, p. 12.

[5] În 1711 existau în armata rusă şase regimente de cavalerie uşoară şi două horongve. La începutul anilor ’30 ai secolului al XVIII-lea aveau să treacă de partea ruşilor alţi 500 de moldoveni, conduşi de Vasile Bedreagă, completându-se, astfel, efectivul Horongvei Volohe. După fuga lui Constantin Cantemir, fiul domnitorului Antioh Cantemir, din Moldova în Ucraina, în anul 1736, avea să se impulsioneze procesul formării Corpului Voloh. Crearea primului Regiment Moldovenesc de husari, la data de 14 octombrie 1741, avea să aibă drept bază existenţa Corpului Voloh al lui Constantin Cantemir. Regimentul Moldovenesc de husari era format din 1.063 de oameni, respectiv munteni şi moldoveni, îmbrăcaţi fiind cu caftane şi cuşme albe, pantaloni roşii, epancia de culoarea albăstriţei, iar pe steagurile unităţii a fost păstrată simbolistica naţională românească alături de cea rusească. Primul steag al regimentului era de culoare azurie, ornamentat cu franjuri aurii, şi avea desenat un buzdugan auriu şi un vultur bicefal rusesc care ţinea în gheare stema Moldovei cu cap de bour. Pe al doilea steag al Regimentului era o suliţă aurie pe care stătea un vultur bicefal, fiind amplasaţi pe steag, totodată, şi Sfinţii Constantin şi Elena care aveau cruci în mâini. Pe partea opusă era reprodusă stema Moldovei. Primul comandant al Regimentului Moldovenesc de husari a fost Constantin Cantemir. În anul 1764 se aflu în rândurile armatei imperiale ruse un număr de şapte regimente de husari alcătuite în exclusivitate sau în mare parte din români: Regimentul Moldovenesc, Regimentul Galben, Regimentul Negru, Regimentul aşezat de husari Bahmut, Regimentele de lăncieri Elisavetgrad, Dnepr, Doneţk (Ekaterinoslav), precum şi Regimentul sârb de husari alcătuit în mare parte din români. A se vedea pentru mai multe amănunte: Anatol Leşcu, Românii în Armata Imperială Rusă, Editura Militară, Bucureşti, 2005, 232 p.

[6] Leonid Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale. Secolul al XVIII-lea, Editura Junimea, Iaşi, p. 116.

[7] Apostol Stan, op. cit., p. 54.

[8] Ibidem, p. 53 – 54.

[9] Ibidem, p. 80.

[10] Colonel dr. Gheorghe Romanescu, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel (r) Mihai Cucu, colonel Ioan Popescu, Istoria Infanteriei Române, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 202.

[11] Dumitru-Dan Crîșmaru, Elita militară românească în timpul lui Carol I (1866 – 1914), Editura Militară, București, 2017, p.105.

[12] Pe măsură ce trupele ruse duceau lupte grele pentru cucerirea Plevnei, la solicitarea Înaltului Comandament Rus, din 19 iulie 1877, trupele române au început să treacă Dunărea pentru a sprijini cel de-al treilea atac asupra Plevnei. În condițiile existenței unui redan (un avanpost întărit) în fața Griviței, care împiedica operațiunea de amplasare a artileriei române și ruse la o distanță favorabilă executării focului direct asupra pozițiilor fortificate ale otomanilor, Regimentele 13 dorobanți și 5 linie (infanterie) au atacat redanul în dimineața zilei de 27 august 1877. Atacul românesc va fi sprijinit de focul unei secții a Bateriei 1 călăreață din Regimentul 3 artilerie, condusă de sublocotenentul Artur Hartel, care se va poziționa în sud-estul redanului și, mai apoi, de tunarii căpitanului Gheorghe Lupașcu care a dispus ca Bateria a 3-a din Regimentul 3 artilerie să ocupe poziții lângă oamenii sublocotenentului Artur Hartel. Ca urmare a tirului rapid și precis al artileriștilor din Bateria a 3-a, redanul a putut fi păstrat. În dimineața zilei de 29 august 1877, Bateria a 3-a din Regimentul 3 artilerie reușește, ca urmare a tirului său, să reducă la tăcere artileria otomană din reduta Grivița nr. 1. Ca urmare a acestui succes militar, întreaga Bateria a 3-a din Regimentul 3 artilerie a fost citată prin Ordinul de Zi nr. 53 din 28 august 1877 al Marelui Cartier General al Armatei Române, iar căpitanul Gheorghe Lupașcu a fost decorat cu ordinul militar „Steaua României cu spade. Imperiul Țarist l-a decorat pe comandantul Bateriei a 3-a cu ordinele militare „Sfântul Gheorghe” și „Sfânta Ana, iar restului Bateriei le erau acordate câte patru cruci ale ordinului militar rus „Sfântul Gheorghe” și medalia românească „Virtutea Militară. Numele căpitanului Gheorghe Lupașcu se află înscris, pentru eternitate, în galeria puținilor ofițeri străini care au primit înalta distincție militară rusească și al căror nume se regăsesc în Sala Ordinului „Sfântul Gheorghe din Kremlinul moscovit.

[13] Ion Giurcă, Maria Georgescu, Statul Major General (1859 – 1950). Organizare și atribuții funcționale, Editura Militară, București, 2012, p. 73.

[14] Contraamiral dr. Aurel Popa, Forțele Navale Române (1860 – 2010) în Document, nr. 4 (50)/2010, p. 2.

[15] Ibidem.

[16] Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 2014, p. 45.

[17] Ion Bulei, Arcul aşteptării 1914-1915-1916, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 197.

[18] Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, Editura Meteor Publishing, București, 2014, p. 47.

[19] Ibidem.

[20] Ion Gh. Duca, Amintiri politice, vol. I, Munchen, 1981, p. 274.

[21] Glenn E. Torrey, op. cit., p. 89.

[22] Ibidem, p. 185.

[23] Ibidem, p. 227.

[24] Ibidem, p. 253.