Armata Română, consolidarea statului şi afirmarea naţiunii române (2)*

Având în vedere marile probleme pe care le născuse sfârşitul Primului Război Mondial, dar mai ales prevederile Tratatului de la Versailles, România va adera la politica de securitate colectivă şi va lupta pentru a o impune pe continent în speranţa iluzorie că va menţine pacea şi stabilitatea. Va încheia o serie de alianţe şi va crea înţelegeri cu statele vecine, înţelegeri menite a garanta pacea în zonă. În deceniile de după 1918, cheltuielile militare ale României vor reprezenta doar 16% din bugetul statului, în raport cu alte ţări: Franţa (28%), Polonia (30%), Ungaria (30%), Turcia (37%), Iugoslavia (27%), Rusia (28%), Italia (38%), Germania (40%). În 1931, bugetul Ministerului Apărării a fost redus cu peste 50%, ajungând să reprezinte 14,66% din bugetul de stat. Eşuarea Conferinţei dezarmării şi ieşirea Germaniei naziste din Societatea Naţiunilor, acordul  naval anglo-german din 18 iunie 1935, agresiunea Italiei asupra Etiopiei, precum şi alte manifestări ale puterilor revizioniste şi revanşarde au contribuit la erodarea stabilităţii continentale, a păcii şi securităţii.

Armata și România în vâltoarea marilor prefaceri geopolitice

În dimineaţa de 7 martie 1936, 54.000 de soldaţi germani vor trece frontiera impusă la Versailles şi vor reocupa Zona Rhenană. Începea marea dramă europeană. Pe 21 septembrie 1938, Consiliul de Miniştri al Cehoslovaciei a acceptat „cu durere, forţat de împrejurări şi de insistenţele succesive şi presante ale guvernelor francez şi britanic”[25], decizia luată la Londra la 18 septembrie 1938, care prevedea sacrificarea Cehoslovaciei. Acordul de la München (29 – 30 septembrie 1938) a facilitat acapararea regiunii sudete de către Germania și a constituit o grea lovitură pentru România. Devenise foarte clar faptul că Marea Britanie nu va ajuta în caz de război nici una dintre ţările Europei Centrale şi dunărene, precum şi a celei de sud-est. Franţa se situa pe o poziţie similară celei britanice.

Ca urmare a acordului de la München şi a noilor primejdii care ameninţau integritatea teritorială, factorii politici şi militari de decizie de la Bucureşti au elaborat şi au aprobat, în cursul lunii octombrie 1938, al treilea plan de înzestrare al Armatei, eşalonat pe o perioadă de 10 ani. Se aloca cheltuielilor de apărare suma de 70.376.000.000 lei, cu un plus de 41.405.045.093 lei faţă de planul anterior din 1935, efortul principal urmând a fi îndreptat spre apărarea frontierei de vest. Sumele aprobate au fost repartizate astfel: urgenţa I, Frontul de Vest: 40.916.000.000 lei (58,13%); urgenţa a II-a, Frontul de Est: 15.751.000.000 lei (22%); urgenţa a III-a, Frontul de Sud: 13.709.000.000 lei (19%)[26]. Totodată, Marele Stat-Major român, în baza hotărârilor Consiliului Superior al Apărării Naţionale, a ordonat începerea construirii de fortificaţii la graniţa de vest. Au fost realizate simultan ample dispozitive de luptă în teren pe întinderi de sute de kilometri pătraţi, prin următoarele lucrări: 134,115 km de şanţ obstacol; 159,475 km reţea obstacole infanterie; 33,113 km reţea obstacole; 165,515 km reţele de transmisiuni; 29,900 km reţele de comunicaţie; 115,700 km transmisiuni aeriene, care a cuprins teritoriul judeţelor Arad, Bihor, Satu-Mare, până la Munţii Maramureşului. Armamentul din dotare era automat, în majoritate de fabricaţie cehoslovacă: mitraliere ZB 7,92 mm, pentru fortificaţii; puşti mitraliere ZB de 7,92 mm, tunuri şi obuziere de diferite calibre. Centura de fortificaţii de pe frontiera dinspre Tisa avea menirea să apere securitatea ţării împotriva unei agresiuni germano-maghiare. La 5 ianuarie 1939, Serviciul Secret de Informaţii al Armatei a înaintat Marelui Stat-Major român un raport de sinteză (15 pagini) vizând „Expansiunea germană în sud-estul Europei către gurile Dunării”. Conducerea politico-militară a Germaniei aprecia, în noua conjunctură politică de după München, că expansiunea spre sud-estul Europei era cea mai uşoară şi mai favorabilă.

În zorii zilei de 15 martie 1939, pe o furtună de zăpadă, circa 200.000 de soldaţi germani au trecut noua frontieră germano-cehă. La ora 09.00, primele elemente motorizate germane au intrat în periferiile oraşului Praga. Noua configuraţie geopolitică a Europei a determinat guvernul Armand Călinescu să cheme sub arme mai multe contingente de rezervişti pentru completarea forţelor de apărare a frontierei de Vest. Anterior acestor evenimente, intrase în vigoare, la 16 decembrie 1938, Legea pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării. Aceste zone erau de trei categorii: 1) de fortificaţii; 2) de interes militar şi 3) de graniţă. Titlul IV al Legii prevedea măsuri speciale pentru aeronautică şi marină. În condiţiile în care factorii de risc evoluau rapid, nevoia de a avea un flux informativ „direct şi imediat”, care să reflecte situaţia de pe întregul teritoriu, l-a determinat pe şeful Marelui Stat-Major român, generalul Dumitru Popescu, să ordone, la 20 martie 1939, intensificarea acţiunii de urmărire informativă a elementelor şi organizaţiilor teroriste, diversioniste, precum şi lichidarea lor înainte de a-şi dezvolta acţiunea şi trimiterea în judecată.

Ca urmare a raportului din 5 ianuarie 1939, al Serviciului Secret, s-a ordonat, de către Ministerul Apărării Naţionale şi Marele Stat-Major, efectuarea unui „sondaj” în capitalele europene, de către locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu – ataşat tactic al Ministerului Apărării Naţionale şi Marelui Stat-Major pe lângă Serviciul Secret de Informaţii al Armatei –, pentru ca „personal, să examineze la faţa locului ipotezele asupra urmărilor acestor evenimente, ajutat – pe de o parte – de reprezentanţii noştri diplomaţi şi militari acreditaţi pe lângă statele respective şi – pe de altă parte – prin luarea contactului direct cu serviciile secrete de informaţiuni ale armatelor respective”[27]. Raportul înaintat, la 21 martie 1939, de locotenent-colonelul Gheorghe Petrescu, după vizitele efectuate la Varşovia, Praga, Berlin, Londra şi Paris, nu era deloc îmbucurător în ceea ce priveşte evoluţia viitoare a relaţiilor internaţionale şi perspectiva de a se întări capacitatea de apărare a României, de asigurare a securităţii sale. „Cred că dacă s-ar fi ţinut seama de alarma dată la timp de Serviciul «S», asupra intenţiilor agresive ale Germaniei, – raporta locotenent-colonelul Petrescu – chiar la începutul primăverii, astăzi, cu un efort în personal şi cu o înţelegere mai justă a situaţiei, renunţând la prea multă scrupulozitate pentru un material cunoscut ca excelent, am fi avut în ţară tot materialul de infanterie cu care am fi putut dota la perfecţie armata noastră. (…) Reiese, din toate acestea, marea bunăvoinţă pe care cehii au avut-o pentru a ne înarma şi a ne ceda cât mai mult din materialul lor de război”[28].

După declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, România s-a declarat neutră (6 septembrie 1939), însă evenimentele aveau să se succeadă cu repeziciune, uimind Europa şi, uneori, chiar pe protagoniştii dramei. Din însărcinarea regelui Carol al II-lea, Ion Gigurtu a făcut o vizită la Berlin pentru a transmite Guvernului german dorinţa de neutralitate a României. Măsurile de ordin militar adoptate de vecinii României, mai ales ale Guvernului sovietic, au făcut obiectul convorbirilor purtate cu mareşalul Göring. Acesta a răspuns trimisului regal că „atâta timp cât Reich – ul va fi în relaţii prieteneşti cu Sovietele nu trebuie să ne temem de Rusia”[29]. Având în vedere gravitatea situaţiei şi posibilitatea unei rapide deteriorări a ei, Marele Stat-Major român a luat măsuri pentru întărirea frontierei de Est. Prin Directiva Operativă nr. 6 din 10 septembrie 1939, s-a constituit Armata a III-a română, cu misiunea de a împiedica trecerea Nistrului de către unităţile sovietice şi de a întârzia înaintarea spre Vest a acestora, în cazul unui atac mai important. De asemenea, Armatei a III-a română îi revenea misiunea ca, în retragerea spre sud, să bareze, treptat, trecătorile spre vest de Carpaţi, cu scopul de a împiedica pătrunderea forţelor germane în Basarabia, existând teama unui atac concomitent germano-sovietic asupra României[30].

În contextul evoluției relațiilor internaționale după 23 august 1939 și 1 septembrie 1939, conducerea politică şi militară a României hotărâse, încă din cursul lunii mai 1940, rezistenţă cu orice preţ pe linia Nistrului „fără gând de retragere”. Propunerea comandantului Armatei a IV-a române de a se elabora o serie de studii şi a se organiza exerciţii pentru o eventuală retragere sub presiunea inamicului de la Est a fost respinsă, pentru a „nu se semăna îndoială în sufletele comandanţilor care trebuiau să se bată pe Nistru”[31]. La 10 aprilie 1940, Comandamentul Armatei a IV-a române a înaintat eşalonului superior (Grupul de Armate nr. 1) studiul intitulat: „Trecerea Armatei a IV-a din Basarabia peste Prut, sub presiunea inamicului, contând pe forţele disponibile”[32]. Cererea de a se începe imediat sporirea trecerilor peste Prut, având în vedere o posibilă retragere, a făcut obiectul unei noi intervenţii, la 17 aprilie 1940, pe lângă Grupul de Armate nr. 1, care a solicitat Marelui Stat-Major luarea de măsuri în acest sens. În ciuda demersurilor Marelui Stat-Major pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice, nu s-a întreprins nimic.

Grupul de Armate nr. 1 a ordonat, la 18 aprilie 1940, Armatei a IV-a să execute recunoaşteri în vederea organizării de capete de pod la est de Prut, pentru a putea ajuta trupele în cazul unei posibile retrageri. Ordinul a fost executat cu promptitudine. Pe 25 mai 1940, conducerea Armata a IV-a române a convocat, la Tecuci, comandanţii corpurilor de armată din subordine, pentru a-i informa asupra modului de retragere a marilor unităţi din subordine în caz de presiune din partea sovieticilor. Comandantul geniului Armatei a IV-a române a primit ordin să înceapă repararea podurilor umblătoare şi să pregătească poduri pe plute. Comandamentul Armatei a IV-a va elabora un plan de acţiune în caz de agresiune la frontiera de Vest. Planul prevedea evacuarea teritoriilor în două faze: în perioada de tensiune politică şi în perioada mobilizării.

Autorităţile politice şi militare de la Bucureşti trecuseră la întocmirea, în mai 1940, a planurilor de evacuare a teritoriilor revendicate de sovietici, intitulate codificat „Tudor-1940”[33] şi „Mircea-1940”[34]. Ambele planuri preconizau că, „în principiu, organele militare şi administrative nu părăsesc teritoriul lor decât atunci când trupele operative sunt pe punctul de a-l evacua în întregime”[35]. Pentru asigurarea loialităţii „familiile funcţionarilor respectivi se evacuau anticipat”[36], iar trupelor operative le revenea obligaţia „de a înştiinţa, la timp, aceste organe asupra momentului retragerii şi să le asigure mijloacele de transport necesare”[37]. Planurile „Tudor-1940” şi „Mircea-1940” urmau să fie definitivate până la 1 iunie 1940. Evoluţia evenimentelor din Basarabia a împiedicat finalizarea şi punerea în aplicare a acestor planuri de evacuare.

În cursul zilei de 25 iunie 1940, Secţia a II-a din Marele Stat-Major a avertizat eşaloanele superioare că agresiunea sovietică contra României este din ce în ce mai probabilă, în condiţile în care activitatea aeriană a sovieticilor la frontiere luase aspectul unei veritabile agresiuni. Pe baza rapoartelor informative venite de la unităţile aflate la frontiera de Est, recunoaşterilor aeriene şi a altor informaţii, Marele Stat-Major român a confirmat, puţin după miezul nopţii de 24 spre 25 iunie 1940, Grupului de Armate nr. 1 ordinul să efectueze, în zori, zboruri de recunoaştere pe toată lungimea Nistrului, fără trecerea frontierei. Şeful Marelui Stat-Major, generalul Florea Ţenescu, a ordonat, personal, comandanţilor Armatelor a III-a şi a IV-a române să se intre imediat în dispozitivul de apărare, cu toate trupele prevăzute în planurile de operaţii. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a IV-a, a cerut lămuriri prin reţeaua telegrafică Hugues: prin „imediat” trebuie înţeles „în două-trei ore?” sau „imediat”, pur şi simplu. Generalul Ţenescu a ordonat: două-trei ore. Comandamentele de la Roman, Bacău şi Tecuci au fost informate că din ordinul ministrului Apărării Naţionale urmează a fi deplasate spre Est unităţile de pontonieri-fluvii, tancurile şi artileria grea aflate în subordinea nemijlocită a Marelui Cartier General.

În seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22.00, Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului Gheorghe Davidescu nota ultimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Concomitent cu citirea ultimatumului sovietic de către Molotov, la ora 22.00, a fost emis de către Marele Stat-Major sovietic şi Ordinul de Operaţii nr. 001, care urma a fi transpus în practică, la 28 iunie 1940, de către trupele ce aveau să invadeze Basarabia şi Bucovina de Nord în cazul în care România nu ar fi acceptat ultimatumul sovietic. La ora 03.00 generalului Vasile Atanasiu, comandantul Corpului III Armată din Chişinău, i-a parvenit ordinul telegrafic cifrat nr. 10.367, semnat de generalul Ioan Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale. Ordinul era foarte clar: intraţi imediat în dispozitiv şi fiţi gata de acţiune azi, 27 iunie, în zorii zilei. Ordinul nr. 21.035 al Armatei a III-a române privind intrarea tuturor trupelor din Bucovina şi Basarabia de Nord în dispozitivele de apărare a fost emis la ora 03.15. Oficiile telefonice şi telegrafice din Basarabia au fost puse sub pază militară. Armata a III-a română a raportat la Bucureşti, la ora 03.58, că ordinul de intrare în poziţiile defensive fusese comunicat tuturor marilor unităţi din subordine.

După ora 04.00, în zorii zilei de 27 iunie 1940, trupele sovietice, folosind nouă ambarcaţiuni de capacitate mică, au trecut Nistrul în zona localităţii Corman. Pichetul de grăniceri şi plutonul de cavalerie aflate în zonă, după lupte grele, s-au retras şi au ocupat o nouă poziţie de luptă. La ora 05.30 trupele Diviziei 7 infanterie erau gata spre a primi lupta. Până la ora 07.50, ordinul Corpului III Armată către unităţile din subordine a fost primit şi s-a trecut la ocuparea poziţiilor de luptă. La sfârşitul operaţiunii, la întrebarea „Executat Nistru?” s-a răspuns scurt: „Complet Nistru!”. În seara de 28 iunie 1940, Marele Stat-Major român a dispus, prin ordinul telegrafic nr. 6.006, retragerea trupelor proprii din Basarabia şi Bucovina de Nord. Marele Stat-Major a transmis Armatei a IV-a române Ordinul 6.008/c, care contura un plan de ansamblu al retragerii trupelor române din cea mai mare parte a Basarabiei. Graba avea să-şi pună amprenta asupra executării planului de retragere şi o sumă întreagă de mari unităţi şi elemente neîndivizionate aveau să fie ignorate de mesajele care se încrucişau cu febrilitate pe firele şi reţelele telefonice şi telegrafice ale Armatei. Generalul Nicolae Ciupercă a emis Or­dinul de Zi nr. 84, prin care asigura pe toţi ostaşii Armatei a IV-a române că decizia cedă­rii Basarabiei şi Bucovinei de Nord nu atinge onoarea lor militară şi recomandându-le să respecte cu stricteţe toate ordinele primite.

La 3 iulie 1940, printr-un comunicat al Guvernului român, a urmat denunţarea garanţiilor anglo-franceze. România se alătura forţelor Axei însă era prea târziu deoarece, la 16 august, la Turnu-Severin, vor începe tratativele româno-ungare. În perioada premergătoare Dictatului de la Viena, factorii militari au raportat că armata română era în totalitate gata să apere Transilvania. În variantele operative ale Marelui Stat-Major, din totalul de 33 de divizii de infanterie şi 4^1/2 divizii de cavalerie, pentru apărarea frontierei de Vest erau destinate 13 divizii de infanterie şi o divizie de cavalerie – cu misiunea de a opri, printr-o bătălie defensivă, atacul maghiar şi a permite lansarea contraofensivei, la care urmau să participe 6 divizii de infanterie, toate carele de luptă şi rezervele de artilerie grea ale Marelui Cartier General. Fronturilor de Est şi Sud li se rezervau 13 divizii de infanterie şi 3^1/2 divizii de cavalerie, cu misiunea de a întârzia înaintarea trupelor sovietice şi bulgare şi de a închide defileul Carpaţilor.

Proiectul de operaţii elaborat de Marele Stat-Major – Secţia Operaţii, în 29 august 1940, menţinea planul operaţional iniţial (din 23 august 1940) şi lăsa greutatea opţiunii, în cazul unor evenimente neprevăzute, factorului politic. Poziţia de acceptare a „Arbitrajului de la Viena”, adoptată de 4 din cei 5 reprezentanţi militari (contraamiralul adjutant Nicolae Păiş, generalul David Popescu, generalul adjutant Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat-Major, şi generalul adjutant Ernest Baliff) în Consiliul de Coroană din 30 august 1940, apare „drept o inconsecvenţă greu justificabilă”[38].

Ca urmare a evenimentelor de la Viena precum şi a mutaţiilor de ordin geopolitic şi geostrategic, în România s-a produs, la 4 septembrie 1940, o gravă criză de stat. La 6 septembrie 1940, ora 06.00, regele Carol al II-lea l-a chemat pe generalul Ion Antonescu pentru a-l informa că renunţă la tron în favoarea fiului său Mihai, acordând depline puteri în stat prim – ministrului care îşi asuma şi titlul de „Conducător al Statului”. Generalul Ion Antonescu nu a ratificat şi nu a recunoscut niciodată actul Arbitrajului de la Viena, la fel ca şi predecesorul său, regele Carol al II-lea. Nu s-a publicat nici o recunoaştere oficială în „Monitorul Oficial”, în acest sens.

Conducătorul Statului şi factorii de comandă ai Armatei Române au fost sistematic informaţi despre evoluţia raporturilor germano-sovietice, despre poziţia strategică a trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina etc., informaţii absolut necesare în fundamentarea unor decizii politico-militare, a planului de campanie şi a directivelor operative în perspectiva campaniei care urma să înceapă. Pe baza fluxului informaţional al SSI şi al Abwehr referitor la intenţiile strategice sovietice, Führer-ul a acceptat implicarea Misiunii Militare Germane în planurile de operaţii ale Armatei Române, astfel încât, în cazul unui atac sovietic, Armata Română urma să ocupe poziţii de apărare pe linia Prutului. În perspectiva producerii unor evenimente la frontiera de Est, Marele Stat-Major român a ordonat ca 8 divizii de infanterie, 3 brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi mixte, să fie dislocate pe timpul iernii (1940-1941), majoritatea în Moldova, într-un dispozitiv de staţionare lung, cu posibilitatea de a putea face faţă unui atac de la Est. Divizia 13 motorizată germană urma să sprijine Armata Română, iar Divizia 16 blindată să rămână ca rezervă.

La 18 decembrie 1940, Hitler va semna Directiva nr. 21 (Planul „Barbarossa”), care lua în calcul participarea activă a României la războiul contra URSS. Sarcina trupelor române era de-a acoperi atacul flancului sudic german şi de a opera împreună cu forţele germane care înaintau în Moldova. Într-un astfel de context, planul de reorganizare al Armatei Române, după 6 septembrie 1940, s-a născut din studiul elaborat de generalul Ion Antonescu în anul 1934, pe când era şeful Marelui Stat-Major român, precum şi al experienţelor campaniilor din 1939-1940. La 6 septembrie 1940, forţele militare române însumau 1.014.315 militari (ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi), iar la începutul lunii decembrie, când s-a încheiat oficial operaţiunea de reorganizare, se aflau sub arme 377.957 militari. La 16 octombrie 1940 s-au desfiinţat Ministerul Aerului şi Marinei şi Ministerul Înzestrării Armatei, constituindu-se un singur minister, respectiv Ministerul Apărării Naţionale, cu patru subsecretariate de stat: al Armatei de Uscat, al Aerului, al Marinei şi al Înzestrării Armatei.

În continuarea procesului de modernizare a Armatei şi de adaptare la noutăţile războiului modern, s-a decis, la 25 septembrie 1940, ca Marele Stat-Major să fie degrevat de sarcinile administrative şi să se ocupe de pregătirea operativ-strategică a Armatei, elaborarea planurilor de operaţii, pregătirea cadrelor şi instruirea trupei. Pentru a realiza o unitate de doctrină la nivelul întregii Armate, au fost organizate două state majore, pentru Aeronautică şi Marină, subordonate şefului MStM. Şefii acestor state majore erau subşefi ai MStM şi asigurau pregătirea tactic-operativă a celor două categorii de forţe armate. Marele Stat-Major a continuat să aibă în compunere secţiile Organizare-Mobilizare, Informaţii, Operaţii, Dotare, Instrucţie, Transporturi. Prezenţa Misiunilor militare germană şi italiană a impus transformarea Secţiei 7 – Învăţământ Militar Superior în Secţia 7 – Legături Armate Aliate.

După sosirea Misiunii Militare Germane în România (12 octombrie 1940), s-au constituit centre de instrucţie pe arme, cu scopul de a forma, după procedeele germane, instructori şi comandanţi de subunităţi, până la batalion, inclusiv. Trei mari unităţi de infanterie (5, 6 şi 13 infanterie) şi Divizia Blindată s-au instruit în comun cu unităţi germane, ele fiind considerate „divizii model”. La Şcoala Superioară de Război au fost detaşaţi consilieri germani, care au ţinut prelegeri, au elaborat aplicaţii tactice şi au prezentat exerciţii demonstrative.

Programul de reorganizare a Armatei Române, stabilit de generalul Ion Antonescu, prevedea: 1) reducerea cadrului de pace şi de mobilizare la resursele demografice şi materiale după rapturile teritoriale, adecvarea structurilor organizatorice la resursele financiare ale statul; 2) dotarea marilor unităţi cu mijloace moderne de luptă (blindate, armament antitanc şi antiaerian, motorizate etc.); 3) desfiinţarea tuturor comandamentelor care nu au întrebuinţare la război; 4) crearea unor mari unităţi omogene care să dispună de o bună mobilitate în câmpul tactic; 5) perfecţionarea programului de formare a cadrelor şi instruire a trupelor în acord cu doctrina germană etc.

Resursele financiare alocate Armatei pentru reorganizare şi întărire a capacităţii de luptă, în perioada septembrie – mai 1941, s-au cifrat la 20.504.999.906 lei, din care pentru înzestrare s-au alocat 13.225.289.954 lei. În primăvara anului 1941, potenţialul mobilizabil al României se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta 32,9% din populaţia bărbătească şi 16,2% din total. În planul de mobilizare pe 1941, în vigoare la 22 iunie, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 de militari, din care 39.476 ofiţeri, 57.002 subofiţeri şi 1.043.126 trupă. Planul de mobilizare al Armatei cuprindea: Marele Cartier General, 3 comandamente de armată, 11 comandamente de corp de armată, 214 formaţiuni operative, 24 de formaţiuni servicii operative, 41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară.

În toamna anului 1940, s-au reorganizat structurile unităţilor luptătoare. S-a revenit la regimentul organizat pe 3 batalioane, de la structura pe 4 batalioane; compania de armament de însoţire a regimentului, transformată, în 1939, în companie de armament greu cu pluton de aruncătoare şi un pluton tunuri de însoţire a ajuns companie de mitraliere în 1941; grupa de luptă a fost încadrată în iarna 1940-1941 cu 10 oameni, plutonul având 4 grupe, în timp ce compania era compusă din 3 plutoane şi o grupă de aruncătoare. Totodată, s-au întărit companiile de cercetare de la regimente cu aruncătoare şi puşti mitraliere. În ciuda acestor eforturi de modernizare, regimentele de artilerie aveau să păstreze încă prea multe piese de calibru 75 mm, necompetitive în comparaţie cu obuzierele de 100 mm şi 155 mm. Totodată, în pofida unor măsuri de motorizare, forţele mobile şi blindate rămâneau în număr redus. Trenurile şi coloanele motorizate de aprovizionare reprezentau cu adevărat rarităţi, majoritatea coloanelor folosind tracţiunea hipo. Aceste eforturi evidenţiază faptul că demersul fundamental al conducerii militare române consta în îmbunătăţirea puterii de foc a Marilor Unităţi şi transformarea lor în veritabile forţe mobile şi manevriere. Reorganizarea Armatei a impus şi restructurarea comandamentelor.

În februarie 1941, după o serie de discuţii cu experţii Misiunii Militare Germane şi câteva consfătuiri cu şefii de secţii din Marele Stat-Major, şefii de Stat-Major ai Aerului, Marinei şi Înzestrării, generalul Ion Antonescu a stabilit constituirea la război a unui Mare Cartier General, împărţit pe: Eşalonul I (cu organe de conducere a operaţiilor militare) şi Eşalonul II. Organizarea Marinei în perioada de după 6 septembrie 1940, a cunoscut unele modificări, în ideea întăririi capacităţii de apărare a litoralului maritim, în cooperare cu Corpul II Armată dislocat în Dobrogea. În perspectiva ameninţărilor care veneau din Est, s-a realizat, astfel, în bazinul Mării Negre şi pe litoralul nord-pontic, un sistem coerent de respingere a unor eventuale debarcări, în care prima linie revenea Marinei, cu mijloacele de care dispunea, iar în adâncime se sprijinea pe Marile Unităţi ale Armatei de Uscat. Încă din martie 1941, teritoriul ţării a fost împărţit, din punct de vedere militar, în zone de frontieră, zone de fortificaţii, zone de interes militar (precum zonele Reşiţa, Muntenia, Dobrogea, Siret, Iaşi, Târgu-Neamţ).

Aflat la München, la 12 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a fost informat oficial despre viitorul atac german împotriva Uniunii Sovietice şi i s-a cerut agrementul pentru participarea trupelor române la noua campanie militară a Wehrmacht-ului. Generalul Ion Antonescu a fost de acord cu participarea trupelor române la Operaţiunea „Barbarossa”. Marele Stat-Major român aprecia că, în general, dispozitivul trupelor şi al navelor sovietice luase un caracter ce corespunde fazei imediat premergătoare operaţiilor militare ceea ce impunea părţii române „să-şi ia toate măsurile «pentru a fi gata la orice împrejurare»”[39]. Opţiunea guvernului român de a participa la viitoarea ofensivă germană se dovedea a fi singura alegere, având în vedere numeroasele incidente de frontieră cu sovieticii, interesul naţional legat de redobândirea a ceea ce fusese pierdut în iunie 1940, precum şi perspectivele unei noi invazii sovietice, respectiv ceea ce istoriografia rusă de după 1989 a definit ca fiind „atacul preventiv sovietic”, alias operaţiunea „Furtuna” (invazia Europei Occidentale începând cu 6 iulie 1941). În aceste condiţii, putem aprecia că România se afla, în iunie 1941, într-o situaţie limită, care periclita, vital şi ultimativ, refacerea integrală a statului naţional.

România avea să intre, la 22 iunie 1941, într-un „conflict al continentelor, al civilizaţiilor, al raselor, al rezervelor economice mondiale”[40], cu speranţa că viitoarea pace va reprezenta o soluţie de esenţă istorică, de perspectivă şi de organizare durabilă, care să poată aduce, în acelaşi timp, o soluţie de echilibru al raselor şi al continentelor, un sistem economic de organizare, de dominare şi de distribuire a materiilor prime, un sistem de organizare politică şi regională, care să creeze funcţiuni şi organisme noi, pentru ca popoarele să-şi poată salva existenţa.

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv, dincolo de chestiunea războiului de coaliţie, a soluţionării „problemei ruse” sau a necesităţilor militare imediate, eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al III-lea Reich.

Datorită bătăliei Stalingradului, iarna de la cumpăna anilor 1942-1943 avea să devină o veritabilă iarnă a pătimirii şi a vrajbei noastre şi orice înţelegere a rolului şi locului României, în rezolvarea „problemei ruse”, a devenit imposibilă. Tactica opoziţiei politice interne, respectiv a lui Iuliu Maniu, a generat imposibilul în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii unanim acceptate în condiţiile în care destinul nostru istoric ne împinsese în vârtejul disensiunilor dintre Marile Puteri. „Discretele” jocuri ale serviciilor secrete aliate şi propaganda de război a Naţiunilor Unite au bulversat opinia publică românească şi pe factorii de decizie în stat, împiedicând, astfel, obţinerea unui consens politic, în drumul care trebuia urmat, precum şi alegerea unei soluţii de salvare naţională demne şi corecte. Eşecul soluţionării „problemei ruse”, reînvierea politicii „sferelor de interes” şi abilitatea conducătorilor politici sovietici, în special, aveau să determine din partea Aliaţilor occidentali o serie de concesii politice şi economice privind zona Europei Centrale şi de Est, consfinţite la Yalta şi la Potsdam.

Ambiţiile Mareşalului Ion Antonescu de a realiza un „23 August”, în manieră proprie, derivau dintr-o anumită concepţie privind onoarea şi demnitatea unui militar, a unui conducător de stat şi a unui popor, precum şi a unei înţelegeri privind geopolitica locurilor. Curgerea timpului a demonstrat că modul în care rămâi în conştiinţa colectivă a umanităţii, pozitiv sau negativ, îţi influenţează relaţiile şi prieteniile viitoare. Actul de la 23 august 1944 avea să confirme, din plin, faptul că în România, după cum aprecia politologul Petre Ionaşcu, loviturile de stat „au fost urmate totdeuna de mari calamităţi pentru ţară”[41], şi că „niciodată inconsecvenţa unei atitudini şi a unei lupte nu a fost apreciată sau admirată, nici de prieteni şi nici de duşmani”[42].

În procesul de sovietizare și comunizare al României, mai ales după 6 martie 1945, guvernul a pus în aplicare, la 18 august 1947, Legea nr. 293, prin care au fost propuşi pentru trecerea în rezervă, în mod eşalonat, peste 100 de generali ai Armatei române. În baza acestei legi, în intervalul septembrie 1947 – martie 1948, au fost trecuţi în rezervă 83 de generali, 1.991 de ofiţeri, 1.547 de subofiţeri şi 253 de maiştri militari, în total 3.874 de cadre militare, care „s-au dovedit ostile politicii partidului şi guvernului democrat”. Au fost trecute în rezervă, în perioada 1945-1947, 32.368 de cadre militare, dintre care 12.003 de ofiţeri, 17.948 de subofiţeri şi 2.417 de maiştri militari, ceea ce înseamnă că cel puţin două treimi din cadrele militare existente în activitate la 9 mai 1945 au fost îndepărtate din Armată, marea majoritate pe criterii politice. Putem conchide că Armata română a fost transformată în mai puţin de trei ani într-un instrument docil al noii puteri politice din România, uşor de manipulat în viitoarele acţiuni politice ale Partidului Comunist Român. Armata Română avea să plătească, astfel, un preț extrem de greu, în anii deceniului stalinist, pentru vina de a-și fi făcut datoria față de idealurile naționale, față de România ca stat liber și independent.

În planurile strategice ale Kremlinului în Europa, România avea să fie implicată, după 23 august 1944, prin folosirea: 1) ca bază militară sovietică avansată; 2) a economiei, în special resursele petrolifere şi alimentare, ca surse pentru întărirea potenţialului sovietic; 3) a guvernului român ca marionetă în controlul asupra segmentului celui mai important al Dunării, prin aceasta reuşind să se controleze o arteră principală a transportului din Europa de Sud; 4) a forţei militare ca supliment la forţele armate ale Uniunii Sovietice.

 Reorganizare după model sovietic

În contextul derulării procesului de sovietizare și comunizare a societății românești, România a fost împărțită, la 1 iulie 1947, în patru regiuni militare, după model sovietic, respectiv: Regiunea 1 Militară (Timișoara), Regiunea 2 Militară (București), Regiunea 3 Militară (Cluj) și Regiunea 4 Militară (Iași). În 1953 se mai aflau în funcțiune doar două regiuni: Regiunea 2 Militară (București) și Regiunea 3 Militară (Cluj), unele sarcini care reveneau regiunilor militare fiind preluate de Corpurile de armată create în 1952. Pe 1 mai 1960, au fost desființate și celelalte două regiuni militare, în locul lor fiind recreate mari unități operative de tip armată: Armata a III-a cu comandamentul la Cluj și Armata a II-a cu comandamentul la București. Începând din 1951[43], o mare parte din resursele materiale şi financiare româneşti au fost consumate pentru importurile de armament, tehnică de luptă şi muniţii din URSS, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, pentru construirea de fortificaţii la graniţa cu Iugoslavia şi în partea de sud a litoralului românesc al Mării Negre, precum şi pentru diferite importuri de maşini-unelte şi instalaţii necesare industriei naţionale de apărare.

Ca urmare a celor hotărâte la Conferința de la Moscova din 9 ianuarie 1951, Armata Română a trebuit să adopte următoare structură organizatorică: trei comandamente de Regiuni Militare; patru comandamente de Corp de Armată; zece divizii de infanterie (şase cu câte 8.600 de militari, fiecare şi patru divizii cu câte 4.000 de militari); două divizii de vânători de munte; două brigăzi de cavalerie; o divizie de artilerie de ruptură, echipată cu obuziere şi tunuri-obuziere cal. 152 mm; patru brigăzi de artilerie grea (obuziere şi tunuri cal. 122 mm); trei brigăzi de artilerie antitanc; două divizioane de aruncătoare de proiectile reactive R-2, care s-au importat din Cehoslovacia; cinci divizii de artilerie antiaeriană şi opt regimente de artilerie antiaeriană independente, echipate cu tunuri fabricate în URSS şi Ungaria; două divizii de artilerie antiaeriană operativă; un corp de tancuri, organizat pe regimente; o divizie şi două brigăzi de tancuri T34-76; un regiment de tancuri T34-85 şi autotunuri grele ISU 152; o divizie motomecanizată; o divizie de aviaţie de vânătoare reactivă, echipată cu 90 de aparate MiG-15; două divizii de aviaţie de vânătoare, dotate cu avioane clasice La-9; o divizie de aviaţie de asalt, care urma să primească din Uniunea Sovietică 30 avioane Il-10; o divizie de bombardament formată din 62 aparate Tu-2; patru regimente de aviaţie independente (cu şase avioane de cercetare-bombardament Tu-6, trei avioane de transport Li-2, aparate de legătură Po-2 şi Fieseler Fi-156 „Storch”, hidroavioane Heinkel-114; un regiment de paraşutişti; patru regimente de pionieri; patru regimente de pontonieri; o brigadă de căi ferate și patru regimente de transmisiuni. Marele Stat-Major sovietic a decis să se trimită Marinei Militare Române şase vedete torpiloare, şase vedete blindate, două distrugătoare, două submarine mici, trei baterii de artilerie de coastă (12 tunuri cal. 130 mm) şi o staţie de demagnetizare.

Marea unitate tactică de bază a rămas divizia de infanterie în a cărei organizare au fost introduse, treptat, subunități (unități) de tancuri și autotunuri, sporindu-se posibilitățile de luptă și de manevră. În contextul intensificării procesului de înzestrare a Armatei cu mijloace motorizate de luptă și de transport, unitățile și marile unități de infanterie clasică au început să fie transformate în unități mecanizate de arme întrunite, în cadrul cărora ponderea trupelor de infanterie propriu-zisă a scăzut simțitor în favoarea infanteriei și a tancurilor[44]. Din organica Armatei Române aveau să dispară trupele de cavalerie în 1954 și, mai apoi, cele de vânători de munte. Pe 14 aprilie 1961, ultima mare unitate de vânători de munte (Divizia 2 Vânători de Munte din Brașov) a fost desființată. Divizia se va reînființa pe 14 octombrie 1964. În martie 1960, trupele de grăniceri au fost trecute de la Ministerul Afacerilor Interne (MAI) la Ministerul Forțelor Armate (MFA), constituindu-se Comandamentul Trupelor de Grăniceri, cu atribuțiuni similare unui comandament central.

În dotarea trupelor de infanterie ale României se aflau următoarele tipuri de armament: 1) pistoale-mitralieră AKM, cal. 7,62 mm, fabricate în România după licență sovietică; 2) mitraliere antiaeriene ZPU-2, cal. 14,5 mm, de proveniență sovietică, apoi ZPU-4 și 3) aruncătoare de grenade antitanc RPG-2 și RPG-7, cal. 40 mm. Din 1955 s-a trecut la fabricarea în țară a autocamioanelor SR-132 și SR-134, din seriile „Carpați” și „Bucegi”, precum și a autoturismului de teren IMS, ceea ce va impulsiona motorizarea armatei române. Începând cu anii 1960-1961 va demara procesul de dotarea a infanteriei cu transportorul amfibiu blindat (TAB). Totodată, având în vedere sprijinul noului aliat sovietic și existența sistemului de apărare bazat pe rachetele nucleare sovietice, s-a considerat că artileria clasică nu mai este de folos pe câmpul de luptă. Centrul de Instrucție al Artileriei a fost desființat în 1961, însă se va reînființa în cadrul Centrului de Instrucție Mixt al Trupelor de Uscat de la Sibiu în 1962. Totodată, în perioada iunie 1962 – aprilie 1970, perfecționarea pregătirii artileriștilor se va realiza la Centrul de Instrucție al Trupelor de Uscat din Făgăraș. Începând cu 1961 vor intra în dotarea noastră rachetele operativ-tactice de fabricație sovietică, iar din 1962 cele tactice. Pe 29 mai 1962 se va înființa Centrul de Instrucție al Comandamentului Artileriei Forțelor Armate (CAFA) dislocat în garnizoana Ploiești.

Pe 12 septembrie 1956 se va crea Comandamentul Apărării Antiaeriene a Țării (CAAT) ca urmare a fuziunii Comandamentului Forțelor Aeriene Militare (CFAM) cu Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT). Cu începere din 17 iunie 1957, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Țării a devenit Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT), care-și subordona: Aviația Militară, unitățile de Artilerie Antiaeriană, trupele de Rachete Antiaeriene (înființate în 1959) și trupele de Radiolocație (create pe 20 martie 1958).

Pe 26 mai 1951 avea să sosească în gara Ianca (județul Brăila) un tren din URSS care transporta şase avioane de vânătoare IAK-23 şi un aparat de şcoală IAK-17 UTI. Aparatele erau demontate și se aflau în containere, fiind primele avioane cu reacţie din dotarea Diviziei 3 Avioane cu Reacție (viitoarea Divizie 97 Aviaţie Vânătoare cu Reacţie/AvVR). În perioada mai-septembrie 1951, Divizia 3 AvR a mai primit în containere 56 de IAK-uri 23 în scopul echipării Regimentelor 11, 12 şi 14 AvR. În 1952 au fost aduse primele 62 de aparate MiG-15 pentru Divizia 66 AvVR care avea în subordine Regimentul 208 AvVR de la Otopeni şi Regimentul 158 AvVR de la Craiova. În anii următori, România va importa din URSS alte tipuri de avioane-școală, avioane de vânătoare și vânătoare-bombardament IAK-23, MIG-15, MIG-17, MIG-19 și apoi MIG-21, avioane de cercetare IL-28, de transport AN-2, AN-24, precum și stații de radiolocație P-2, P-8, P-12, P-15, P-20, P-30 și P-35, radioaltimetre PRV-10 și 11, mijloace pentru conducerea focului artileriei etc.

Totodată, autoritățile statului român vor începe dialogul politico-diplomatic și economic cu Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia în scopul încheierii unor convenţii militare referitoare la importul masiv de armament, muniţii şi tehnică de luptă din ţările respective. Spre exemplu, Polonia va livra 30.000 de carabine SKS (model 1945, cal. 7,62 mm, fabricate sub licenţă sovietică în Polonia) şi a unei cantităţi de muniţii de artilerie pentru obuzierele sovietice M-30 (md. 1938, cal. 122 mm) şi tunurile antiaeriene din dotarea Armatei Române. Din Ungaria au fost importate staţii radio, tunuri antiaeriene SZ-60 (cal. 57 mm, md. 1950), 60.000 de carabine SKS şi 400.000 de lovituri de artilerie (din 616.000 solicitate) pentru tunul divizionar sovietic D-44 (cal. 85 mm, md. 1944) şi tancul T 34-85, precum și tunuri AA S-60 (produse sub licenţă sovietică în Ungaria, sub denumirea SZ-60 şi ghidate de la distanţă prin sistemul de control al focului PUAZO-6). Cehoslovacia ne-a oferit spre vânzare 5.000 de mitraliere SG-43 sau SGMT „Goriunov” (cal. 7,62 mm), tancuri T 34-85 şi avioane de vânătoare S-102.  

Începând cu 1956 vor intra în dotarea unităților de apărare antiaeriană noile tunuri antiaeriene sovietice KS-19 (cal. 100 mm) și KS-30 (cal. 130 mm) care au înlocuit vechile modele vest-europene de tunuri antiaeriene „Bofors” (cal. 20, 25 și 40 mm), „Vikers” (cal. 75 mm) și „Krupp” (cal. 88 mm) scoase treptat din dotare în anii 1958-1959. În 1959 a fost achiziționat sistemul sovietic de rachete antiaeriene „Dvina” care a intrat în structura CAAT. În perioada 1960-1965 a fost alocată suma de 6.157 milioane lei pentru achiziționarea unor complexe de rachete antiaeriene de tip SA-75 „Volhov”, 104 avioane MIG-21 – F-13 care să înlocuiască avioanele MIG-15 din 4 regimente de aviație. În anii 1965 – 1966 se vor înființa două mari unități de apărare antiaeriană a teritoriului: Divizia 16 Apărare Antiaeriană (comandamentul la Ploiești) și Divizia 34 Apărare Antiaeriană (comandamentul la Giarmata) în compunerea cărora era prevăzută și câte o brigadă radiotehnică. În 1963 s-a semnat un plan de cooperare pe linia supravegherii spațiului aerian între Comandamentele de Apărare Antiaeriană ale țărilor participante la Tratatul de la Varșovia.

În iunie 1951, Uniunea Sovietică va retroceda cel de-al doilea lot de nave (primul lot, alcătuit din distrugătoarele „Mărășești” și „Mărăști”, canonierele „Ghiculescu” și „Stihi”, torpiloarele „Zborul” și „Zmeul” și submarinul „Delfinul” fusese retrocedat în 12 octombrie 1945, urmat de nava-școală „Mircea” la 27 mai 1946), format din submarinul „Rechinul”, distrugătoarele „Regina Maria” și „Regele Ferdinand” și 5 monitoare de Dunăre. Cele cinci nave de pe Dunăre vor permite crearea Flotilei de Dunăre, numită, din 1959, Brigada Fluvială. Gruparea de nave maritime va funcționa, până în mai 1951, sub denumirea de Comandamentul Forțelor Maritime Militare. În 1955, divizioanele cuprinzând navele maritime și Apărările Maritime au fost subordonate Comandamentului Forțelor Maritime Militare. În anii următori (1955 – 1960) va începe construcția în șantierele românești a unor noi tipuri de nave militare: dragoare de bază construite la Galați și Brăila, dragoare de radă construite la Galați și vedete dragoare fluviale construite la Oltenița. Din URSS au fost achiziționate vedete torpiloare, vânătoare de submarine și vedete purtătoare de rachete. În 1962 a fost înființată Divizia 42 Maritimă, continuatoare a tradițiilor Diviziei de Mare, care era dotată cu nave dragoare, puitoare de mine, nave cu destinație specială, artilerie de coastă, unități de asigurare etc.

Renaționalizarea Armatei

În condițiile generate de retragerea trupelor sovietice din România în vara anului 1958, Armata a început să fie renaționalizată. Au fost vizate structurile organizatorice, pre­gătirea cadrelor și instruirea trupelor, învățământul militar, înzestrarea și dotarea cu armament și tehnică militară, simbolistica militară etc. În 1959 au fost contopite în cadrul Academiei Militare Generale cele patru academii de învățământ militar superior: Academia Militară de Stat-Major, Militară-Politică, a Spatelui și Tehnică. Prin decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR s-a instituit ziua de 25 octombrie ca zi a Armatei Române. Totodată, în iulie 1959 s-a reînființat corpul de subofițeri ce fusese desființat la 14 iulie 1950. Se creează școli militare de subofițeri (de front, tehnici și de servicii) cu durata de doi ani, alături de școlile militare de maiștri cu durata de școlarizare de trei ani. Pe 7 decembrie 1961, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 836 s-a înființat Școala Militară Superioară de Ofițeri „Nicolae Bălcescu” la Sibiu, cu misiunea de a pregăti tineri ofițeri pentru funcțiile de comandanți de plutoane de pușcași, cât și pentru trupele de grăniceri, securitate, artilerie terestră, geniu, transmisiuni, intendență, finanțe și pompieri. În anii care vor urma se vor crea școli militare pe arme: Școala Militară Superioară de Ofițeri de Artilerie (1970), Școala Militară Superioară de Ofițeri de Transmisiuni și Școala Militară Superioară de Ofițeri de Geniu (1975), cu durata studiilor de patru ani.

Din noiembrie 1961, s-a trecut la stagiul militar cu o durată de doi ani pentru toate genurile de arme, exceptând Marina Militară unde era trei ani. Ulterior, din noiembrie 1964, serviciul militar activ a fost de un an și patru luni, cu excepția Marinei Militare și a trupelor de grăniceri unde era de doi ani. Din 1956 se trecuse la înlocuirea regulamentelor militare vechi, copiate după cele sovietice, cu regulamente generale și de luptă, care fructificau într-o măsură mai mare gândirea militară românească. „Anul 1960 reprezintă o nouă etapă a acestor mutații care și-au propus să elimine o parte din accesoriile modelului sovietic impus în organizarea militară a țării, între 1945 – 1950. (…) În ceea ce privește structurile organizatorice, s-a renunțat la sistemul regiunilor militare, introdus prin legislația din 1947 și importat de la sovietici. În locul acestora s-au constituit mari unități operative de tip armată, realizându-se un coeficient sporit de mobilitate a trupelor și o mai mare flexibilitate în exercitarea actului de conducere. Trebuie spus că o asemenea măsură se înscria parțial în tradițiile militare românești, deoarece armatele nu au existat decât ca structuri operative pe timp de război, la pace funcționând corpurile de armate cu o structură mixtă, operativă și teritorială. Tot în domeniul structurilor militare trebuie menționată și transformarea diviziilor de infanterie în divizii mecanizate, fapt ce a generat o schimbare de fond în trupele de uscat, care și-au sporit caracterul tehnic”[45], consemnează istoricul militar colonel (r) dr. Petre Otu.

În ședința Biroului Politic al CC al PMR din 31 martie 1960 se va decide reducerea efectivelor Armatei și Internelor[46] ceea ce a permis autorităților comuniste declanșarea unei campanii intense „ce trebuia să ilustreze, în concepția inițiatorilor, stabilitatea regimului, cât și vocația lui pașnică, non-agresivă”[47]. Au fost modificate criteriile de selecționare, formare și promovare a viitoarelor cadre militare, astfel încât pe primul plan au fost puse „devotamentul față de regim, în detrimentul pregătirii profe­sio­nale, nivelului de cultură și competenței”[48]. În ședința din 20 aprilie 1960, Biroul Politic al CC al PMR a adoptat un nou Statut al Corpului Ofițerilor care aducea prevederi noi în concordanță cu nevoile impuse de procesul de modernizare al Armatei, de instruire și dotare tehnică nouă. Prin noul Statut era prelungit cu un an stagiul în grad pentru locotenenții-majori, căpitani, maiori și locotenenți-colonei și, totodată, s-a stabilit că înaintările în grad urmau să se facă o dată pe an, prin ordinul ministrului Apărării Naționale. Se impunea ca la admiterea în învățământul militar superior, candidații trebuiau să aibă studiile liceale terminate și diploma de bacalaureat. Obținerea gradului de maior și colonel se făcea prin examen, iar notarea ofițerilor se va realiza în fiecare an și nu la doi sau trei ani, ca până atunci. Ministerul Forțelor Armate (MFA) a primit dreptul de a putea retrage gradele militare până la cel de soldat „pentru fapte incompatibile pentru calitatea de ofițer”[49].

Controlul politic asupra Armatei va rămâne permanent în vigoare, în pofida anumitor schimbări de formă, însă nu de fond. La 5 octombrie 1948 se va înființa Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), în conformitate cu modelul existent în Armata Roșie, iar Nicolae Ceaușescu va conduce, în perioada 18 martie 1950 – 19 aprilie 1954, această importantă structură politică de conducere și control a Armatei. Prin intermediul DSPA, influența PMR a devenit omniprezentă în toate structurile Armatei. În contextul politic intern de după Declarația din Aprilie 1964 a PMR, generalul de armată Leontin Sălăjan va propune CC al PMR, la 27 iunie 1964, desființarea DSPA și înființarea Consiliului Politic Superior al Forțelor Armate (CPSA). La începutul lui iulie 1964, CC al PMR a aprobat componența CPSA (31 de membri) și a Biroului CPSA. „CPSA a men­ținut majoritatea scopurilor și obiectivelor DSPA. Comitetele de partid nou alese, respectiv birourile organizațiilor de bază, au preluat sarcinile locțiitorilor politici ai șefilor direcțiilor centrale din minister, ai comandanților de arme și ai șefilor de facultăți de la Academia Militară Generală, funcțiile acestora fiind desființate. În regimentele care aveau în compunere batalioane independente au fost create bi­rouri de partid pe unitate, iar la comanda unității și pe batalioane au fost consti­tuite organizații de bază. Totodată, au fost promovate o serie de schimbări în scopul dezvoltării spiritului patriotic la militari, iar din anul 1969 au fost depuse eforturi pentru fundamentarea și impunerea doctrinei războiului întregului popor pentru apărarea patriei”[50], consemnează istoricul Petre Opriș.

Înăbușirea „Primăverii de la Praga” (21 august 1968) de către URSS și statele mem­bre ale Tratatului de la Varșovia (OTV) a impus o nouă conduită în relațiile internaționale pentru România, precum și în raporturile cu Armata ca factor de putere în statul condus de către Nicolae Ceaușescu și PCR. Conducerea politică a României socialiste a trecut la luarea unor măsuri menite a păstra controlul asupra forțelor armate românești, res­pectiv: 1) decizia ca România să nu mai participe cu trupe la aplicațiile des­fă­șurate pe teritoriul altor țări; 2) desfășurarea pe teritoriul național numai a aplicațiilor de coman­dament și pe hartă, fără trupe ale aliaților din OTV[51]; 3) neacceptarea tranzitării teri­to­riului și spațiului aerian românesc de către trupe sau aeronave străine, fără acordul au­torităților militare și politice române; 4) încetarea trimiterii de ofițeri și generali la studii în școlile și academiile militare sovietice[52]. Rememorând acea perioadă din istoria Armatei Române, generalul-colonel (r) Constantin Olteanu, fost ministru al Apărării Naționale (29 martie 1980 – 16 decembrie 1985), mărturisește: „În anii 1949 – 1965, de exemplu, 467 de generali și ofițeri români au studiat în academii militare, au urmat școli militare și cursuri de specializare în Uniunea Sovietică. Față de primii ani, numărul celor trimiși la studii în URSS a fost în descreștere, până la sistare, după 1965. Din păcate, în timp, în această problemă s-au comis erori și într-un sens și în altul. Astfel, până la Declarația Plenarei CC al PMR din aprilie 1964, ofițerii și generalii care studiaseră în URSS se bucurau de o anumită prioritate în ocuparea unor funcții importante (…) Așa cum se cunoaște, marea majoritate a acestor cadre a dovedit competență profesională, contribuind efectiv la procesul de modernizare a Armatei române. (…) S-ar fi impus o mai mare atenție în încadrarea unităților, marilor unități, comandamentelor etc. cu ofițeri și generali care studiaseră în țară alături de cei care studiaseră în URSS, realizându-se o îmbinare firească, lipsită de animozități și suspiciuni”[53].

Totodată, s-a luat decizia ca în toate aplicațiile de comandament[54] „să se lucreze – consemnează istoricul militar colonel (r) dr. Petre Otu – cu inamic nenominalizat, iar directiva anuală a comandantului-șef al Forțelor Armate Unite a fost considerată drept o recomandare”[55], marile unități române fiind subordonate comandamentului militar național[56]. În anii ’70, autoritățile militare ro­mâne și-au îndeplinit obligațiile care decurgeau din prevederile OTV (participarea la apli­cațiile organizate de autoritățile de la București de comun acord cu CFAU), în condițiile în care Nicolae Ceaușescu declara: „România este membră a Tratatului de la Varșovia. Pornind de la aceasta, avem obligația să acționăm pentru întărirea colaborării cu armatele statelor socialiste membre ale Tratatului de la Varșovia, să realizăm acțiunile corespunzătoare de pregătire comună[57], pentru a fi întotdeauna gata să ne îndeplinim angajamentele asumate”[58].

În conformitate cu principiile de politică externă enunțate la începutul anilor ’70, Nicolae Ceaușescu solicită specialiștilor militari și civili realizarea unei doctrine militare românești, precum și a unui cadru legislativ adecvat. La 14 martie 1969 a fost înființat Consiliul Apărării Republicii Socialiste România[59] cu scopul „de a examina, coor­dona și soluționa principalele probleme în domeniul apărării țării și asigurării securității statului, atât în timp de pace, cât și în timp de război”[60]. Consiliul Apărării RSR se subordona CC al PCR, cât și Marii Adunări Naționale. În intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naționale, Consiliul Apărării RSR[61] răspundea pentru întreaga activitate și în fața Consiliului de Stat al RSR. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 444/1972 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale (MApN) se renunță la denumirea de Ministerul Forțelor Armate și se specifică faptul că MApN își va desfășura activitatea sub conducerea și îndrumarea PCR, va executa ordinele Comandantului Suprem al Forțelor Armate[62] și va aduce la îndeplinire măsurile stabilite pe baza hotărârilor Consiliului Apărării al RSR. Totodată, va fi elaborată Legea nr. 14 din 28 decembrie 1972 privind organizarea apărării naționale a Republicii Socialiste Ro­mânia[63] și conceptul de război de apărare a patriei dus de către întregul po­por[64]. Referindu-se la acest concept care reprezenta opțiunea strategică funda­men­tală[65] a doctrinei militare a României socialiste, generalul-locotenent Gheorghe Logofătu scria, în anul 1987, că acesta „exprimă în mod sintetic tipul de război pe care-l va purta sta­tul nostru pentru respingerea oricărei agresiuni armate care s-ar declanșa împotriva sa[66], esența social-politică, trăsăturile și concepția strategică de ducere a acestuia”[67]. Tot­o­­dată, dezvoltarea industriei de apărare românești[68] avea să reprezinte, în perioada 1965-1989, un obiectiv extrem de important pe agenda de lucru a secretarului general al PCR.

La Plenara CC al PCR desfășurată la Sala Palatului din București, în perioada 22-25 aprilie 1968, Nicolae Ceaușescu va anunța intensificarea efortului de a fabrica în România unele categorii de armament și de tehnică de luptă pentru înzestrarea Armatei române. În cursul zilei de 26 aprilie 1968, Nicolae Ceaușescu va declara în fața activului de partid al Municipiului București: „După cum ați putut afla, plenara Comitetului Central a hotărât să fie luate noi măsuri pentru a asigura forțelor noastre armate tehnica de luptă necesară și modernă. În acest sens, au fost stabilite măsuri pentru a produce la noi în țară o parte mai mare a mijloacelor de apărare[69], importând în special acea tehnică de luptă a cărei producție în țară nu se justifică economic sau nu se poate realiza la un nivel satisfăcător”[70].

În contextul relațiilor extrem de tensionate cu URSS și aliații săi din OTV, precum și a prevederilor din doctrina războiului de apărare a patriei dus de întregul popor, Nicolae Ceaușescu a trecut la formarea și organizarea unor „formațiuni populare de luptă și de pregătire în vederea apărării patriei”, respectiv: Gărzi Patriotice, Formațiuni de Apărare Civilă[71] și cele de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei. Prin decretul nr. 442 din 20 noiembrie 1959 al Marii Adunări Naționale au fost constituite Gărzile Muncitorești ca formațiuni înarmate de luptă destinate să asigure atât apărarea întreprinderilor, cât și ajutarea organelor de stat în acțiunile de apărare a ordinii publice, împotriva „elementelor contrarevoluționare care ar încerca să lovească în cuceririle poporului”[72].

Gărzile Muncitorești dispuneau de un Comandament Central, state-majore în cadrul organelor de partid regionale, raionale și municipale, iar în anumite întreprinderi și la o serie de organe locale de partid au existat subunități de gărzi muncitorești alcătuite din plutoane, companii și batalioane. În 1959, Gărzile Muncitorești dispuneau de un efectiv de 37.000 de luptători, iar în anii care au urmat efectivele acestora au atins cifra de 46.000 – 47.000 de luptători. Ministerul Forțelor Armate a asigurat înzestrarea cu ar­ma­ment, muniții, echipament și tehnică de luptă, precum și cu specialiștii necesari pentru pregătirea militară a luptătorilor din Gărzile Muncitorești. La 22 ianuarie 1960, Biroul Politic al CC al PMR a hotărât preluarea de către Ministerul Afacerilor Interne a Coman­da­mentului Central al Gărzilor Muncitorești, împreună cu „toate celelalte sarcini care re­zultau din modificarea respectivă, urmând ca organele de partid să asigure în con­tinuare controlul și îndrumarea politică a tuturor membrilor”[73] Gărzilor Mun­citorești. În conformitate cu Hotărârea nr. 501 din 24 aprilie 1961 a Biroului Politic al CC al PMR, efectivele Gărzilor Muncitorești au fost reduse de la 46.636 la 23.000 de luptători începând cu 1 iunie 1961. Pe 15 ianuarie 1962, Gărzile Muncitorești au fost desființate în întregime, în contextul reducerii substanțiale a cheltuielilor militare ale României.

În contextul evenimentelor petrecute în noaptea de 20 spre 21 august 1968 în Cehoslovacia, la întrunirea de urgență a CEx al CC al PCR din dimineața zilei de 21 august 1968, Nicolae Ceaușescu a declarat: „Cred că în situația creată ar fi bine să ne gândim la reînființarea gărzilor muncitorești, ca unități înarmate ale clasei muncitoare, pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului nostru (…) Să facem tot gărzi patriotice și la țară”[74]. Propunerea respectivă a fost susținută imediat de Petre Lupu, Mihai Dalea și Manea Mănescu, iar membrii CEx al CC al PCR au decis în unani­mi­tate „reînființarea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, țărani și in­te­lec­tuali (…) pentru a se asigura munca pașnică a poporului român, independența și suveranitatea națională a patriei”[75]. Comitetele județene de partid au trecut la organizarea Gărzilor Patriotice (GP) la nivel de întreprinderi, instituții și comune.

La 23 august 1968, cu ocazia zilei naționale a României, aveau să defileze primele deta­șamente ale Gărzilor Patriotice. Decretul nr. 765 privind înființarea Gărzilor Patriotice a fost promulgat pe 4 septembrie 1968[76], iar în Legea nr. 14/28 decembrie 1972 se menționa faptul că aceste Gărzi Patriotice sunt „unități înarmate ale oamenilor muncii de la orașe și sate, constituite în scopul întăririi capacității de apărare a patriei”[77], având me­nirea ca „împreună cu forțele armate, să participe activ la apărarea cuceririlor revo­lu­țio­nare ale poporului, a muncii sale pașnice, a suveranității și securității patriei, la apă­rarea orașelor și comunelor, a întreprinderilor, instituțiilor și celorlalte organe so­cia­liste”[78]. Gărzile Patriotice[79] își desfășurau activitatea sub conducerea nemijlocită a CC al PCR, a Comandantului Suprem al Forțelor Armate și a organelor locale de partid[80]. Găr­zile Patriotice au fost trecute în subordinea și structura MApN în baza Decretului nr. 35 din 31 decembrie 1989 privind trecerea gărzilor patriotice și a activității de pregătire a ti­ne­retului pentru apărarea patriei[81]. În perioada 17 – 22 decembrie 1989, Gărzile Pa­trio­tice aveau să reprezinte un instrument de forță pe care Nicolae Ceaușescu a încercat să-l folosească pentru înăbușirea manifestărilor de opoziție la adresa sa și a regimului său politic.

Subordonarea instituției militare

Dincolo de dorința de întărire a organismului militar, având în vedere teama de o invazie sovietică menită a-l răsturna de la putere, Nicolae Ceaușescu a încercat să-și subor­doneze întru-totul instituția militară[82]. „În ceea ce privește Armata și con­du­cerea ei, aceasta a fost o nucă prea tare pentru dinții lui V. Patilineț și un zid aproape imposibil de dărâmat pentru N. Ceaușescu. Generalii Ioniță, Ion Gheor­ghe, Vasile Ionel, Militaru, Niculescu și alții se constituiseră într-un baraj puternic, impenetrabil la măsurile sau indicațiile de natură să lezeze interesele Armatei sau să-i reducă capacitatea de luptă. Ani întregi, N. Ceaușescu nu a avut curajul să înfrunte conducerea Armatei și a fost nevoit să înghită poziția acestora într-o serie de situații. Calul Troian l-a constituit Direcția de Contrainformații Militare care, potrivit modelului sovietic, era încadrată în structurile Ministerului de Interne”[83], mărturisește generalul-maior (r) Ionel Gal.

În baza rapoartelor Direcției a IV-a Contrainformații Militare, Nicolae Ceaușescu cunoștea starea de spirit a Armatei, stadiul pregătirii de luptă, ordinea și disciplina militară, precum și loialitatea cadrelor de conducere și a statelor-majore din MApN. Pe măsură ce generalii Ion Ioniță și Ion Gheorghe se afirmau tot mai puternic în plan politic în ceea ce privește luarea unor decizii privind Armata, Nicolae Ceaușescu a lansat și speculat, în mod abil, conceptul de întărire a conducerii economiei naționale cu militari astfel încât foarte mulți generali au fost trimiși la posturi de conducere[84] în economia națională. Totodată, ideea utilizării în economia națională a unor efective mari de militari din cadrul Ministerului Apărării Naționale avea să-l ajute pe Nicolae Ceaușescu în dorința lui de a-și subordona complet conducerea acestei instituții militare. Pe 16 decembrie 1978, în cadrul ședinței cu activul de bază și de partid din Armată, Nicolae Ceaușescu a declarat: „Nu doresc să mă opresc la activitățile concrete desfășurate în această privință; mi-ar fi greu să enumăr toate unitățile industriale unde sunt prezenți militarii, toate șantierele, lucrările de irigații sau punctele canalului Dunărea – Marea Neagră unde ei lucrează[85]. Această activitate a militarilor constituie un factor important nu numai din punct de vedere economic, ci și politic, pentru că ea determină o întărire mai puternică a unității dintre armată și popor, o înțelegere mai profundă de către toți militarii a faptului că tot ceea ce realizăm în dezvoltarea patriei noastre – la care ei și-au adus și își aduc contribuția activă, atât în perioada când lucrează ca civili, cât și în perioada când lucrează ca militari – trebuie apărat”[86].

În cadrul raportului de activitate prezentat la Congresul al XII-lea al PCR, pe 19 noiembrie 1979, Nicolae Ceaușescu va susține necesitatea reducerii cheltuielilor militare cu cel puțin 10% până în 1985. Comandantul Suprem al Forțelor Armate considera că 50% din sumele acumulate, astfel, ar putea fi alocate pentru satisfacerea nevoilor sociale din fiecare țară, iar 50% pentru sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare. „Datele sta­tis­tice publicate în epocă, referitoare la cheltuielile militare ale României din pe­ri­oada 1965-1981, relevă faptul că raportul între cheltuielile de apărare și cele bugetare anuale a înregistrat o ușoară creștere și apoi o scădere: 5,1% în anul 1965, 5,4% în 1970, 4,3% în 1974, 4,1% în 1975, 3,8% în 1978 și 3,2% în anii 1980 și 1981. Concomitent, volumul cheltuielilor militare efective a crescut de la 4,735 miliarde lei (în anul 1965) la 7,067 miliarde lei (1970), 8,58 miliarde lei (1974), 9,71 miliarde lei (1975) și 12 miliarde lei (1978), pentru ca apoi să scadă la 10,39 miliarde lei (1980) și 10,40 miliarde lei în anul 1981. Aproximativ 60% din fon­durile destinate armatei erau cheltuieli pentru înzestrare cu armament, muniții și tehnică de luptă”[87], concluzionează istoricul Petre Opriș. Reflectând asupra acelor realități care privesc Armata României socialiste, generalul-maior (r) Ionel Gal consem­nează: „Pentru acestea (sacrificiile umane și materiale făcute în economia națională – n. n.) și multe alte înfăptuiri Nicolae Ceaușescu a apreciat Armata și i-a acordat un cre­dit uriaș, a participat la toate analizele și bilanțurile ei anuale, precum și la ma­rile aplicații sau festivități militare. Armata, pentru Nicolae Ceaușescu, reprezenta scu­tul de granit, brațul înarmat al poporului, instituția cea mai fidelă și loială a re­gi­mului totalitar. Din rândurile armatei, ori de câte ori era nevoie, au fost pro­mo­vate cadre pentru alte sectoare de activitate, în Securitate, în organele Ministerului de Interne, în economie, sport, știință, tehnică ș.a.”[88].

Secția pentru Probleme Militare și Justiție a CC al PCR a devenit, în acei ani, un auxiliar extrem de prețios în relația dintre Nicolae Ceaușescu și instituțiile de forță ale României socialiste[89]. Materialele înaintate de către aceste instituții lui Nicolae Ceaușescu erau îndreptate spre Secție astfel încât „șefului statului nu-i era prezentat un material cu păreri diferite, evitându-se punerea acestuia în situația de arbi­tru”[90]. Secția pentru Probleme Militare și Justiție a fost puternic implicată în toate pre­gătirile care se făceau pentru mobilizarea și angajarea în luptă „a întregului popor”, par­ticipând „la organizarea gărzilor patriotice, la selecția oamenilor, la echiparea lor, ini­țierea unor ședințe de instrucție elementară, folosirea armamentului”[91], pre­cum și „la identificarea tuturor celor care se afișaseră ca rusofili – consemnează ge­neralul-maior (r) Ionel Gal -, erau legați de căsătorii contractate în URSS sau de alte obligații asumate în anii de studii făcuți la Moscova”[92].

Pe 16 mai 1975, ministrul Apărării Naționale, generalul de armată Ion Ioniță, îi va înainta șefului statului raportul secret nr. M02495 în care se prezenta o analiză a Consiliului Politic Superior al Armatei privitoare la personalul MApN care aveau rude în străinătate sau întrețineau relații cu cetățeni străini: 410 cadre militare, dintre care 321 ofițeri, 17 maiștri militari, 72 de subofițeri, 10 elevi din școlile militare și 203 salariați civili[93]. „Cei mai mulți dintre cei care intrau în categoria «cu rude în străinătate» sau «legături cu străinii» erau, adesea, nevinovați. Viața, prin neprevăzutele ei mean­dre, îi punea într-o atare postură, de proscriși ai regimului, chiar dacă pre­gătirea și comportarea lor nu justificau un asemenea tratament. (…) În acest caz, ca­riera le era blocată, iar prezența în armată devenea problematică. Totuși, re­gimul a găsit și aici o soluție: transferul în economia națională, pe «șantierele con­struc­ției socialiste»”[94], consemna istoricul militar colonel (r) dr. Petre Otu. Cadrele mi­li­tare cu studii în URSS și căsătoriți cu femei din spațiul sovietic erau mutați, de regulă, pe alte funcții, relativ echivalente, explicația dată aliaților sovietici fiind „rotirea cadrelor”.

Nicolae Ceaușescu îi va ordona generalului-maior Constantin Olteanu, în 1978, ca dosarele de cadre ale generalilor să fie scoase din circuitul Secției Cadre a CC al PCR și să fie aduse la Secția pentru Probleme Militare și Justiție. Propunerile pentru numirea sau eliberarea din funcții a unor generali din MApN sau din Ministerul de Interne urmau să se discute într-un cadru restrâns[95]. „Cele mai mari greutăți le întâmpinam din partea Elenei Ceaușescu în problema cadrelor militare pentru că nu cunoștea termi­no­lo­gia consacrată, eșaloanele, funcțiile, domeniile de activitate specifice. (…) La unele pro­puneri pentru înaintări la gradul de general comenta uneori, de maniera: «Dacă-l facem general devine mai deștept?», sau, la înaintarea unor generali de la un grad la altul, ea se exprima uneori la modul «Lasă că-i ajunge gradul pe care-l are!», ori se opunea, blocând propunerea în acest stadiu, întrucât ne interzicea să ajun­gem la Nicolae Ceaușescu cu propunerile pe care ea le respingea”[96], mărturisește fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu.

Referindu-se la relația dintre Nicolae Ceaușescu și Armată, politologul Anneli Ute Gabanyi menționa faptul că în Occident au ajuns informații privind frământările din rândul forțelor armate române în anii ’70 – ’80. „Ofițerii trimiși în rezervă înainte de termen sau transferați în economia civilă[97] în 1978, 1983, 1984 și 1985 au creat un potențial de protest care a conlucrat cu elitele de funcție potrivnice lui Cea­u­­șescu în partid și în securitate. De abia după schimbare au fost făcute cunoscute detalii despre diverse planuri și tentative de puci care puneau în pericol poziția deținută de Ceaușescu. Pentru a putea combate rezistența unor părți ale cor­pului ofițeresc, el a inițiat măsuri de «de-profesionalizare» a forțelor ar­mate”[98], concluzionează politologul Anneli Ute Gabanyi.

Analiștii de la Radio Europa Liberă consemnau în ianuarie 1983 faptul că propaganda începea să vorbească în preajma zilei de naștere a lui Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie) despre liderul român de partid și de stat ca despre o figură militară. Revista Contemporanul din 26 ianuarie 1983 va tipări o fotografie a lui Ceaușescu în uniformă de general-maior rostind un discurs pe 9 mai 1950, în timp ce România literară[99] a reprodus o pictură a lui Mihai Mustață care îl înfățișa pe Nicolae Ceaușescu salutând steagul în fața unui grup de soldați înarmați. „O campanie în forță pro-Ceaușescu a fost declanșată în preajma Conferinței Naționale a PCR din decembrie trecut, când «în toate unitățile și instituțiile militare» au fost organizate ședințe și proiecții de filme elogiind înfăptuirile epocii Ceaușescu și «legătura indestructibilă dintre armată și popor». Serbările din unitățile militare și asociațiile culturale ale armatei au continuat în ajunul festivităților legate de cea de-a 35-a aniversare a republicii, cum ar fi festivalul «Avem un steag, avem o țară, avem un comandant suprem», relatat de către ziarul de partid Scânteia”[100], consemnau analiștii de la Radio Europa Liberă în februarie 1983.

În noiembrie și decembrie 1982 s-au desfășurat numeroase sesiuni care aveau ca temă rolul lui Nicolae Ceaușescu în conturarea doctrinei militare naționale a României[101], precum și o ședință a activului de bază al statelor-majore ale Gărzilor Patriotice[102], o întâlnire cu generali și ofițeri din MApN și DSS care fuseseră avansați în grad[103], o întâlnire a activului de partid și de comandă din DSS[104], o întâlnire a activului de partid și de comandă din Ministerul de Interne[105], o plenară a Consiliului Politic Superior al Armatei[106], una a Consiliului Politic al Marelui Stat Major cu activul la care s-a adăugat sărbătorirea zilei de naștere a lui Nicolae Ceaușescu organizată la MApN cu participarea ofițerilor superiori din garnizoana București[107]. În pofida acestor lucruri, mass-media occidentală (BBC, The Times și Süddentsche Zeitung), din 7 februarie 1983, menționa existența unor zvonuri despre o lovitură militară eșuată împotriva lui Nicolae Ceaușescu care ar fi avut loc la sfârșitul lui ianuarie 1983. „La începutul anului 1983, într-un mo­ment, deci, când conducerea română se afla după moartea lui Brejnev sub presiuni crescânde din partea conducerii moscovite, au putut fi auzite cu ocazia unei conferințe a comandanților reproșuri serioase la adresa politicii de apărare a lui Ceaușescu, chiar în prezența șefului de stat și de partid”[108], scria analista Anneli Ute Gabanyi. Walter Bacon jr. avea să consemneze, în studiul dedicat României socialiste, cu referire la nemulțumirile Armatei: „Pretinsele conspirații împotriva lui Ceaușescu în rândul forțelor armate nu sunt numai simptome ale nemulțumirii unei elite, ci și semne ale unei maladii generale printre români care au trebuit să poarte greul provocat de inabilitatea regimului de a răspunde la criza economică”[109].

Direcția a XV-a din STASI raporta, pe 8 noiembrie 1984, în baza exploatării in­for­mative a unui cetățean român, vorbitor de limbă germană și care se aflase în vizită turistică în RDG, că „în 1982/1983 ar fi avut loc o tentativă de puci îndreptată împotriva guvernului Republicii Socialiste România”[110] aceasta fiind „plănuită, organizată și executată de către membrii marcanți ai armatei române”[111]. Conducerea STASI era informată că lovitura de stat de la București a eșuat ca urmare a „intervenției forțelor speciale (din cadrul armatei și a Securității), o mare parte dintre participanți fiind «lichidați»„[112]. Analiștii STASI considerau că „motivul acțiunii puciștilor îl constituie influența exercitată de către conducerea statului și a partidului asupra politicii militare și de securitate a țării”[113]. Ofițerii STASI menționau faptul că populația României socialiste este nemulțumită de faptul că întreaga putere se află în mâinile „clanului Ceaușescu” astfel încât „după dejucarea tentativei de puci numeroase părți ale populației, în special minoritatea maghiară și cea germană din România, manifestă încă simpatie deosebită față de puciști, deoarece oamenii cred că printr-o restructurare a guvernului s-ar putea obține o creștere a randamentului economiei naționale”[114].

Informațiile STASI erau inexacte, însă o lovitură de stat militară se aflase în pregătire în toamna anului 1984 organizată de către un grup de generali și civili, unii dintre ei cu studii în URSS și afinități către valorile acesteia, care căutau o soluție pentru a scăpa de „clanul Ceaușescu”. Inițiatorul complotului militar fusese generalul-colonel (r) Nicolae Militaru[115], fost ministru-adjunct la Ministerul Construcțiilor Industriale (5 iunie 1978 – 8 februarie 1984) și fost comandant al Armatei a II-a din București (8 iulie 1969 – 5 iunie 1978). Indicii referitoare la relația extrem de apropiată dintre comandantul Armatei a II-a din Bu­curești, generalul-colonel Nicolae Militaru, și reprezentanții militari ai URSS în Ro­mânia, ne sunt oferite de către fostul ministru al Apărării Naționale, generalul (r) Con­stantin Olteanu. În contextul în care la sfârșitul anului 1974 (noiembrie) aveau loc o serie de mișcări de cadre în structurile centrale ale MApN, Nicolae Militaru a purtat o discuție cu generalul-maior Constantin Olteanu în care i-a propus comanda Armatei a II-a, în contextul în care acesta urma să preia funcția de șef al Marelui Stat-Major român. „L-am informat sincer că ministrul Apărării Naționale înaintase o lucrare prin care erau propuși trei generali pentru funcția de șef al Marelui Stat-Major, însă numele lui nu figura. Poate, am specificat eu, ca să depășesc momentul, ministrul Apărării Na­țio­nale o fi trimis o altă propunere direct comandantului suprem, fără să mai fi trecut prin secția noastră. Intervenind, generalul Militaru a precizat: «Mie – zicea el – mi-a spus atașatul militar sovietic că voi fi numit șeful Marelui Stat-Major. Chiar m-a felicitat!». Am rămas surprins de cele auzite de la generalul Militaru. Nu l-am întrebat dacă di­plo­matul militar sovietic i-a transmis direct informația, ori printr-o terță persoană. Dacă era adevărat ce mi-a spus, înseamnă că în anumite cercuri fusese vehiculat și numele generalului Militaru, fapt ce ajunsese și la urechile sovieticilor. Rezulta că la vremea respectivă nu se înțelegea faptul că prin numirea ca șef al Marelui Stat-Major a generalului Ion Coman, chiar dacă asta însemna o oarecare retrogradare, Nicolae Ceaușescu a urmărit să întrerupă seria generalilor cu studii în Uniunea Sovietică care au ocupat această funcție”[116], consemna Constantin Olteanu în amintirile sale.

Cu ocazia convocării-bilanț de la Academia Militară din iunie 1973, Nicolae Ceaușescu avea să-i solicite ministrului Ion Ioniță un șef pentru Statul-Major al Gărzilor Patriotice. Ministrul Apărării Naționale îl va propune pe Nicolae Militaru, însă Ceaușescu îl va desemna pe generalul Vasile Milea, fost șef de stat-major al Armatei a III-a în timpul comenzii lui Nicolae Militaru, comandantul în funcție al Armatei a II-a în acele clipe. Fostul șef al Direcției a IV-a Contrainformații Militare, generalul-locotenent (r) Vasile Gheorghe, va declara, cu re­ferire la Nicolae Militaru, într-un interviu acordat jurnalistei Angela Băcescu în martie 1991, următoarele: „Este adevărat că pe fondul nemulțumirii cauzate de înde­păr­ta­rea sa din armată, îndeosebi în ultimii ani, generalul Militaru Nicolae s-a situat pe o poziție de ostilitate. Sunt însă lipsite de temei susținerile sale, privind amploarea legăturilor pe care le-ar fi avut în rândul generalilor și a altor categorii de militari activi. În realitate aceste legături se refereau la câțiva rezerviști, nemulțumiți și ei, pentru măsurile administrative luate împotriva lor. Doi generali activi au raportat imediat Ministerului Apărării Naționale, că generalul Militaru încearcă să-i atragă «la acțiuni îndreptate împotriva ordinii militare». Este vorba de generalul Gomoiu Gheorghe și Popa Constantin, cărora generalul Militaru le-a propus funcții, în situația în care el ar prelua comanda”[117].

Un prim caz de culegere de informații politico-militare în favoarea URSS fusese cel al generalului-locotenent Ioan Șerb care a devenit exemplul cel mai des utilizat în memorialistica foștilor ofițeri ai Securității române ca fiind un exemplu cu final fericit al luptei cu KGB&GRU. În septembrie 1971, generalul-locotenent Ioan Șerb a fost prins în flagrant delict de către ofițerii Direcției a IV-a Contrainformații militare a DSS și arestat. A fost degradat și trecut în rezervă la 30 septembrie 1971 și, mai apoi, condamnat la șapte ani de închisoare[118] de un tribunal militar deoarece a deținut ilegal, la domiciliul său, mai multe documente militare, printre care s-au aflat și două hărți cu însemnări, precum și pentru faptul că a divulgat secrete de stat Uniunii Sovietice. În ședința din 17 ianuarie 1972, membrii Prezidiului Permanent al CC al PCR au fost de acord ca „Șerb Ioan să fie trimis în judecată pentru deținere ilegală de documente și divulgarea secretului de stat”[119].

Sfârșitul unui drum, început nou

În decembrie 1989, Armata Română a fost pusă într-o situație extrem de dificilă de către conducerea de partid și de stat, precum și de o serie de factori externi care încercau să forțeze o anumită desfășurare a evenimentelor din România. Pe 9 decembrie 1989, MApN și Direcția de Informații a Armatei (DIA) erau informate că Ungaria ,,acționează pentru internaționalizarea problemei Transilvaniei, precum și pentru izolarea politică și economică”[120] a României și, totodată, ,,simultan cu provocarea unor demon­strații ale populației de origine maghiară din Transilvania, Ungaria are intenția să provoace incidente la granița”[121] cu România ,,care să degenereze în conflict militar între cele două țări, după care apoi să ceară intervenția unor țări ale Tratatului de la Varșovia, îndeosebi din partea URSS, cu scopul unei așa-zise «împăcare a părților»”[122]. DIA informa conducerea MApN că în realizarea acestui proiect, Ungaria urma să se sprijine pe Austria, precum și pe alte state occidentale, însă cu știrea URSS.

Monitorizarea de către DIA a mișcărilor de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia a evidențiat următoarele: 1) în perioada 6 – 8 iunie 1989 a fost organizată o aplicație comună ungară, cehoslovacă și sovietică, cu activarea unor elemente de coman­da­ment și trupe marcate, însă nu prezenta niciun pericol major; 2) între 14 și 28 octombrie 1989, trupele sovietice din Ungaria (Divizia 102 și Corpul 3 Armată, alături de trupele din apărarea antiaeriană, însumând circa 13.000 de militari) au organizat o aplicație în raionul Budapesta – Tokay; 3) în perioada octombrie – noiembrie 1989, din direcția nord-est, în URSS, se vor executa trei aplicații în teren cu trupe marcate: Divizia 656 Mecanizată sovietică în Bucovina de Nord în perioada 4 – 17 octombrie, urmată de Divizia 118 Mecanizată în sudul Basarabiei în perioada 15 – 16 octombrie și, mai apoi, de Divizia 33 Mecanizată de Gardă în raionul Bălți între 2 – 4 noiembrie; 4) desfășurarea unei aplicații navale în Marea Neagră: la sud-est de Insula Șerpilor, la sud de Ialta, la vest de Suhumi și sud de Sabla, în apele de est ale Bulgariei; 5) aplicațiile Balkan 89 (iunie 1989) și Marița 89 (august 1989), ambele orientate pe direcția sud, spre Grecia. În pofida faptului că ,,nicio activitate din cele menționate – scria viceamiralul (r) Ștefan Dinu, șeful DIA în decem­brie 1989 – nu reprezenta o amenințare serioasă pentru țara noastră”[123], DIA va institui un serviciu neîntrerupt de cercetare și goniometrare a rețelelor radio-militare ale vecinilor României.

Toate mișcările de trupe ungare, bulgare și sovietice s-au constituit în factori meniți a pune presiune asupra regimului Ceaușescu care trebuia ,,încurajat” să accepte implementarea unor reforme interne, a modelului de perestroika și glasnosti, și, totodată, pentru susținerea unei atitudini de ostilitate, de revoltă, împotriva regimului comunist de la București. Totodată, era transmis un semnal Armatei Române, considerată ca fiind naționalistă și fidelă lui Nicolae Ceaușescu, precum și organelor Ministerului de Interne (Miliție și Securitate), privind reevaluarea rațiunii pentru care structurile de forță ale statului român se puteau implica în susținerea și consolidarea regimului Ceaușescu.

În perioada 16 – 22 decembrie 1989, Armata Română a fost pusă să apere cu orice preț un regim politic care devenea anacronic în contextul evoluțiilor de pe arena internațională și al transformărilor din mediul de securitate regional. Începând cu 22 decembrie 1989, Armata Română a intrat într-o nouă etapă istorică marcată de participarea la dărâmarea regimului comunist și consolidarea noului regim democratic instituit odată cu declarația Consiliului Frontului Salvării Naționale din seara zilei de 22 decembrie 1989.

Vizita pe care o va realiza șeful Marelui Stat-Major al Armatei Române, generalul-colonel Vasile Ionel, la Cartierul General al NATO, pe 13 decembrie 1990, a fost semnalul privind noua orientare politică și strategică a României și a Armatei sale. În contextul realizării unei dureroase reforme a Armatei române, după 1989, militarii români au participat la consolidarea încrederii în România și în capacitatea acesteia de-a oferi securitate regională, nu numai de-a beneficia de ea. Participarea militarilor români la Parteneriatul pentru Pace (PfP) și la misiunile din Afganistan (începând din 2002) și Irak (începând din 2003) a permis creșterea interoperabilității cu structurile militare și de securitate euroatlantice, precum și a încrederii în profesionalismul structurilor MApN și a favorizat, totodată, integrarea în NATO (din 2004) și UE (din 2007).

Armata Română s-a dovedit a fi un instrument de putere și securitate al construcției statale românești, un reazăm al ființei naționale și al identității românești în vremuri istorice influențate de jocuri geopolitice generate de apetitul de mare putere.

__________________________________________________________________

* Articol publicat în revista Pulsul Geostrategic, nr. 268, Anul XIII/4, 20 noiembrie 2018, p. 45 – 68.

[25] Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1918-1940, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 109.

[26] A se vedea: Vasile T. Ciubăncan, Apărarea frontierei de vest a României, deziderat naţional. Adeziuni clujene  interbelice (II), în Acta Musei Napocensis, XIX, 1982, p. 206.

[27] Cristian Troncotă, op. cit., p. 262.

[28] Ibidem, p. 265.

[29] AMAE, fond 71, Germania, vol. 78, f. 97 – 99 (Raportul privind călătoria lui I. Gigurtu în Germania).

[30] AMR, fond MStM, dosar nr. 143, f. 162 – 165 (Nota Marelui Stat-Major cu privire la constituirea Armatei 3 române).

[31] AMR, fond 5.418, dosar nr. 1.833, f. 4.

[32] Ibidem, f. 1.

[33] Planul se referă la evacuarea executată prin transport pe calea ferată în perioada de tensiune politică. Planurile de transport erau marcate cu o bulină de culoare verde şi erau întocmite pe baza mersului trenurilor din timp de pace.

[34] Evacuarea se executa pe calea ferată în perioada de mobilizare iar planurile de transport erau marcate cu o bulină de culoare roşie. Mersul trenurilor din timp de război stătea la baza întocmirii acestor planuri.

[35] Mihai Pelin, Legendă şi adevăr, Editura Edart, Bucureşti, 1994, p. 25.

[36] Locotenent-colonel dr. Octavian Ungureanu, Evacuarea, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999, p. 18.

[37] Ibidem.

[38] Cornel Grad, Al doilea arbitraj de la Viena, Editura Institutului European, Iaşi, 1998, p. 65.

[39] Generalul Antonescu primise, la 5 martie 1941, din partea mareşalului Göring, invitaţia de-a trimite 20 de divizii într-o acţiune antisovietică, ceea ce explică de ce Conducătorul Statului nu a fost surprins de destăinuirilor lui Hitler de la München din 12 iunie 1941. Având în vedere personalitatea şi experienţa politico-militară ale lui Ion Antonescu, este greu de crezut că a fost surprins de cererea lui Göring. Toate analizele informative privind dispunerea ofensivă a Armatei Roşii lăsau să se întrevadă că în scurt timp urma să aibă loc un eveniment extrem care va modifica raporturile de forţe existent în relaţiile internaţionale. Informaţia despre întâlnirea din 5 martie 1941 a fost furnizată de istoricul Cristian Scarlat (Apud Florin Constantiniu, Carnet de Istoric, în CNM, nr. 223, 11-17 decembrie 1995, p.7).

[40] Discurs al lui Mihai Antonescu în şedinţa de guvern din 6 martie 1943 (Stenogramele de la mănăstire, în România Liberă, 10 februarie 1998, p. 1).

[41] Petre Ionaşcu, Valoarea actului de la 23 august 1944, în Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. II, Iaşi, 1990, p. 452.

[42] Ibidem.

[43] Într-o notă informativă privind evaluarea capacităţii de luptă a armatei române la data de 1 mai 1951, sovieticii menționau: „Ca urmare a slabei pregătiri militare şi politice a unităţilor şi marilor unităţi, a prezenţei însemnate în cadrul corpului ofiţeresc a elementelor reacţionare, al nivelului scăzut de disciplină şi, de asemenea, a slabei baze tehnico-materiale, gradul de mobilizare şi de luptă al armatei [române] rămân la un nivel scăzut ca şi mai înainte” (Apud N. V. Vasilieva, Războiul Rece şi formarea blocurilor militare, în Document. Buletinul Arhivelor Militare Române, an VIII, nr. 4 (30)/2005, p. 29).

 

[44] Structura organizatorică a forțelor armate din Republica Populară Română, la mijlocul anului 1959, se prezenta astfel: Divizia 95 Infanterie (Oradea), Divizia 76 Infanterie (Dej), Divizia 86 Infanterie (Lugoj), Divizia 63 Infanterie (Craiova), Divizia 28 Infanterie (Slatina), Divizia 41 Infanterie (Buzău), Divizia 84 Infanterie (Călărași), Divizia 6 Infanterie (Roman), Divizia 13 Infanterie (Bacău), Divizia 2 Vânători de Munte (Brașov), Divizia 1 Mecanizată „Tudor Vladimirescu-Debrețin” (București), Divizia 9 Mecanizată (Basarabi), Divizia 10 Mecanizată (Iași), Divizia 18 Mecanizată (Timișoara). În octombrie 1954 a fost desființat Corpul 47 Tancuri și brigăzile de tancuri existente până atunci. În urma procesului de reorganizare s-a înființat Divizia 37 Mecanizată „Tudor Vladimirescu-Debrețin”, regimente și batalioane de tancuri. La 1 octombrie 1954 se aflau în dotarea Armatei Române un număr de 360 tancuri sovietice T34-85 și doar 12 tancuri T-5 (Germania), 39 tunuri T-5 (Germania), 7 autotunuri T-3-75 (Germania), 5 autotunuri T-4-150 (Germania), 5 tractoare T-3 (Germania), 15 șenilate „Renault” (Franța), 3 tractoare „Praga” (Cehoslovacia). După 1955 aveau să intre în dotare tancurile T-54 cu stabilizator în plan vertical pentru tun și mitralieră, iar din 1959 s-a trecut la modernizarea tancurilor T34-85. În perioada 1961-1963 s-au achiziționat din URSS tehnică de blindate și tancuri de tip T55-100.

 

 

[45] Petre Otu, Armata și partidul, de la „dezgheț” la „explozie”. O relație dificilă, în Dosarele Istoriei, Anul VI, nr. 5 (57), 2001, p. 39.

[46] Au fost trecuți în rezervă 2.512 ofițeri, 112 subofițeri și 1.100 angajați civili.

[47] Petre Otu, op. cit., p. 39.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem, p. 40.

[50] România 1945 – 1989. Enciclopedia Regimului Comunist. Instituții de Partid, de Stat, Obștești și Cooperatiste (coordonator Dan Cătănuș), Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitaris­mului/Academia Română, București, 2012, p. 265.

[51] Potrivit concepției generale a aplicațiilor militare desfășurate în România în anii ’70 – ’80, activități planificate de conducerea MApN împreună cu Comandamentul Forțelor Armate Unite (CFUA), odată la doi ani, generalii și ofițerii români aveau obligația de a elabora situațiile strategice și operativ-tactice care urmau să fie aplicate în cursul exercițiilor militare care se desfășurau pe hartă, precum și metodologia desfășurării operațiunilor. Reprezentanții României prezentau apoi la CFAU concepția de ansamblu a aplicațiilor, în vederea realizării cooperării cu cele două comandamente de armată, sovietic și bulgar, care formau un „Grup de Armate”  („Front”, după terminologia sovietică/rusească) al cărui comandament era alcătuit din ofițeri și generali români.

[52] Într-un document din 18 iulie 1995 înaintat de MApN către senatorul Șerban Săndulescu (PNȚcd), membru al Comisiei parlamentare pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, se menționa faptul că primele cadre ale MApN au plecat la studii militare în URSS în 1948, prima promoție de ofițeri absolvenți fiind în 1950, iar ultima în 1967. În total, 1.858 de ofițeri ai MApN au absolvit academii și școli militare, precum și cursuri de perfecționare (specializare) în URSS. 816 ofițeri au absolvit academii militare, cu durata de 2 – 7 ani, astfel: 1) 161 la academii militare generale de comandă și stat-major (Academia Militară Superioară „K. E. Voroșilov” și Academia Militară „Mihail B. Frunze”); 2) 348 la academii militare cu profil de armă (artilerie, blindate, geniu, transmisiuni, transporturi, chimie și radiolocație); 3) 257 la academii militare cu profil tehnico-ingineresc; 4) 33 la Academia de Spate și Apro­vizionare; 5) 17 la Academia Militară Politică „V. I. Lenin”. Acestor ofițeri li se vor adăuga 348 de ofițeri care au absolvit școli militare cu durata de 1 – 3 ani din diferite specialități militare, precum și 704 ofițeri care au absolvit cursuri de perfecționare pe linie de comandă, stat-major, servicii și asistență medicală. La data întocmirii documentului, 1.827 dintre acești ofițeri nu mai lucrau în MApN fiind scoși din evidența rezervei militare, adică nu mai aveau nicio obligație militară. „Ceilalți 41 ofițeri, au vârsta cuprinsă între 51 și 60 de ani, îndeplinesc cu competență funcții pe linie de comandă, stat-major, tehnică, învățământ și cercetare științifică, fiind apreciați în notările de serviciu, preponderent, ca ofițeri foarte buni”, menționa MApN (Apud Șerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat Revoluția Română, Editura Omega Press, București, 1996, p. 157). Direcția Personal din Ministerul de Interne a comunicat că în urma analizelor efectuate a rezultat faptul că în perioada 1948 – 1968 nu au fost trimise cadre ale Ministerului de Interne la studii academice sau de nivel superior în URSS. Însă, 1.000 de cadre ale Ministerului de Interne au efectuat stagii de perfecționare (specializare) la instituții de învățământ civil sau militar din URSS. În 1995 nu se mai aflau în activitate niciunul dintre acești oameni. Pentru cunoașterea modului de pregătire al ofițerilor de informații externe români la Moscova, a se vedea: amintirile coloneilor (r) Nuț Alexandru (cursant la Moscova în perioada 1 septembrie 1961 – 1 august 1963), Ștefan Dumitru (1961 – 1963) și Ion Toboșaru (octombrie 1962 – mai 1963), în Periscop, Anul VI, nr. 4 (24), octombrie – decembrie 2013, p. 13 – 18.

[53] Constantin Olteanu, O viață de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin, Editura Niculescu, București, 2012, p. 46.

[54] În perioada 1980-1988, reprezentanții militari ai României socialiste au participat la mai multe aplicații militare comune, operativ-strategice, ale Tratatului de la Varșovia, precum și la câteva aplicații naționale, după cum urmează: SCUT-80 (WAFFEN-BRUDERSCHAFT – 80) în RDG (8 – 12 septembrie 1980); TOMIS-81 (Mangalia Nord, 6 – 11 martie 1981); VEST-81 (în Bielorusia, 4-12 septembrie 1981); SCUT-82 (Bulgaria, 25 septembrie – 1 octombrie 1982); o aplicație comună operativ-strategică, pe hartă (București, 15-25 februarie 1983); aplicația comună operativ-strategică, pe hartă, CALLATIS-83 (Mangalia Nord, 4 – 9 aprilie 1983); DACIA-83 (aplicație strategică națională, de comandament, desfă­șu­rată la București, 27 iunie – 5 iulie 1983); SOIUZ-84 (Bulgaria, România, Ungaria, raioanele de sud-vest ale URSS și acvatoriul Mării Negre în perioada 12 – 20 martie 1984); SCUT-84 (Cehoslovacia, 5-15 sep­tembrie 1984); o aplicație comună operativ-strategică, pe hartă și în teren (Bulgaria, 4-15 aprilie 1985); aplicația comună operativ-strategică, pe hartă, TOMIS-85 (Mangalia Nord, 8-13 aprilie 1985); aplicația GRANITUL-85, cu ținte aeriene real marcate (România, 11 – 20 iulie 1985); CARPAȚI-85 (România, septembrie 1985); NEPTUN-86 (Mangalia Nord, 12 februarie – 15 aprilie 1986); aplicația comună operativ-strategică, pe hartă și în teren, BALCAN-86 (Bulgaria, 25 mai – 1 iunie 1986); aplicația comună operativ-strategică, pe hartă, OLIMP-87 (Mangalia Nord, 4 – 12 aprilie 1987); OLIMP-88 (București, 18-26 aprilie 1988); aplicația comună operativ-strategică, pe hartă și în teren, BALCAN-88 (Bulgaria, 30 mai – 4 iunie 1988), DACIA-88 (Cernavoda, Fetești-Bordușani, Vlădeni, Câmpulung-Muscel, poligonul Cincu; 15 august – 10 septembrie 1988, aplicație națională demonstrativă).

[55] Petre Otu, op. cit., p. 41.

[56] În cursul zilei de 3 mai 1966, generalul de armată M. I. Kazakov, șeful de stat-major al Coman­da­mentului Forțelor Armate Unite ale Tratatului de la Varșovia, a purtat convorbiri cu generalii Leontin Sălăjan și Ion Gheorghe referitor la subordonarea Comandantului Suprem al Forțelor Armate Unite față de ministrul Apărării Naționale al URSS. În raportul înaintat lui Nicolae Ceaușescu, pe 9 mai 1966, minis­trul Forțelor Armate, generalul Leontin Sălăjan, a menționat faptul că generalul M. I. Kazakov „s-a referit la problema eliberării Comandantului Suprem din funcția de locțiitor al ministrului Apărării URSS, apre­ciind că, dacă va fi și locțiitor al ministrului, el se sprijină și pe Forțele Armate ale URSS și, dacă tovarășul Sălăjan vrea să ia rachete, atunci [mareșalul Andrei A.] Greciko poate scoate [rachetele] din planul armatei so­vietice și să [le] dea [României]” (Apud Petre Opriș, România în Organizația Tratatului de la Varșovia. 1955 – 1991, Editura Militară, București, 2008, p. 91). Totodată, generalul Kazakov a menționat că „în cazul că [mareșalul Andrei A. Greciko] nu ar fi și locțiitor [al ministrului sovietic al Apărării], se va pune problema punerii de acord cu Ministerul Apărării [al URSS], să meargă să se roage” (Ibidem). Eliberarea mareșalului Andrei A. Greciko din funcția de Comandant Suprem al Forțelor Armate Unite va însemna un câștig din punct de vedere al independenței, însă „se va pierde foarte mult din punct de vedere al înzestrării și din rapiditatea rezolvării acestor probleme” (Ibidem). La 17 martie 1969 au fost adoptate la Budapesta, de către șefii delegațiilor participante la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al statelor membre OTV, o serie de documente extrem de importante pentru buna funcționare a OTV, respectiv: Statutul Comitetului Miniștrilor Apărării ai statelor membre ale OTV, Statutul Forțelor Armate Unite și Comandamentului Uni­ficat ale statelor membre ale OTV, Statutul Consiliului Militar al Forțelor Armate Unite și Statutul Sistemului Unic al Apărării Antiaeriene a țărilor membre ale OTV. În Statutul Forțelor Armate Unite și al Comandamentului Unificat ale statelor membre ale OTV s-a prevăzut ca miniștrii apărării ai țărilor membre ale OTV să nu mai fie considerați în mod automat locțiitori ai Comandantului Suprem al FAU care era și locțiitor al ministrului Apărării al URSS. Trupele destinate de către statele membre ale OTV pentru a participa la acțiunile comune ale FAU nu au mai intrat în subordonarea nemijlocită a Coman­dan­tului Suprem al FAU ale OTV și au rămas sub conducerea și îndrumarea directă a comandamentelor militare naționale.

[57]„Beneficiind de prevederile statutare din 1956, care nu-l obligau să-și consulte locțiitorii (reprezentanții armatelor aliate) pentru a analiza și soluționa cu ei problemele ivite, comandantul-șef a luat, de regulă, deciziile de unul singur, la indicațiile guvernului sovietic, fără a consulta guvernele statelor aliate (sau măcar pe locțiitorii săi). Mai mult, a ordonat ridicarea capacității de luptă a forțelor armate române cu ocazia crizei Berlinului (august 1961) și a celei din Marea Caraibelor (octombrie 1962). Prin darea acestor ordine, aprecia generalul Leontin Sălăjan, ministrul român al Forțelor Armate, guvernul sovietic nu numai că nu a respectat prevederile Tratatului de la Varșovia, dar a manifestat și tendința de a subordona celelalte țări Uniunii Sovietice, acestea fiind puse în situația de a fi angajate în război fără ca partidele și guvernele lor să fi hotărât acest lucru”, consemnează autorii (Constantin Olteanu, Alesandru Duțu, Constantin Antip) volumului România și Tratatul de la Varșovia. Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, Editura Pro Historia, București, 2005, p. 42. În cursul consfătuirii șefilor Marilor State Majore ai armatelor țărilor din OTV, care se va desfășura la Moscova în perioada 4 – 9 februarie 1966, se vor înregistra primele semnale care puneau în discuție rolul conducător al URSS în cadrul alianței de către România socialistă.

[58] Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 20, Editura Politică, București, 1981, p. 520.

[59] A se vedea: Legea nr. 5 din 14 martie 1969 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Apărării Republicii Socialiste România, în Buletinul Oficial, partea I, nr. 32 din 14 martie 1969.

[60] România 1945 – 1989. Enciclopedia…, p. 150.

[61] Pentru amănunte despre organizarea și funcționarea sa, a se vedea: Ibidem, p. 151 – 152.

[62] „Comanda Forțelor Armate – declara Nicolae Ceaușescu – nu poate fi exercitată de nici un organ din afară; acesta constituie un atribut suveran al conducerii partidului și statului nostru” (Apud Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. 3, Editura Politică, București, 1969, p. 366).

[63] Legea a fost publicată în Buletinul Oficial al RSR nr. 160 din 29 decembrie 1972.

[64] Generalul-locotenent Gheorghe Logofătu consideră că războiul de apărare a patriei dus de întregul popor reprezintă „riposta hotărâtă militară, economică, politică, ideologică, diplomatică și de altă natură dată oricărui agresor care ar atenta la independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Republicii Socialiste România, în care vor fi angajate, într-un efort unitar, toate resursele umane, materiale și spirituale ale țării până la obținerea victoriei” (Apud Generalul-locotenent Gheorghe Logofătu, Aspecte strategice ale războiului popular de apărare, în Studii de strategie militară, coordonator: general-locotenent Nicolae Eftimescu, Editura Militară, București, 1987, p. 103).

[65] „Obiectivul nostru strategic este apărarea patriei și nu ne propunem să ieșim în afara granițelor, deci nu avem altă strategie decât să asigurăm ca pământul românesc să nu fie victima vreunei agresiuni imperialiste, a politicii de forță”, declara Nicolae Ceaușescu în 1977 (Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste…, vol. 13, Editura Politică, București, 1977, p. 452).

[66] „Un viitor război va fi pentru România un război de apărare a cuceririlor revoluționare, împotriva oricărei agresiuni, pentru apărarea integrității și independenței țării și la el va participa nemijlocit întregul popor!”, afirma Nicolae Ceaușescu la 17 decembrie 1985, în cadrul Convocării-bilanț a activului de bază, de comandă și de partid din Armată (Idem, Cuvântare la convocarea-bilanț a activului de bază, de comandă și de partid din armată, 17 decembrie 1985, Editura Politică, București, 1986, p. 10).

[67] General-locotenent Gheorghe Logofătu, op. cit., p. 101.

[68] O astfel de decizie a fost luată ca urmare a analizelor desfășurate pe parcursul mai multor ani (1965-1967), după consultarea specialiștilor români și analizarea unor informații oferite în mod oficial de reprezentanții RSF Iugoslavia. La 25 martie 1965, generalul de armată Leontin Sălăjan, ministrul Forțelor Armate, s-a întâlnit la București cu generalul de armată Ivan Gosnjak, secretar de Stat pentru Apărarea Națională a RSF Iugoslavia și membru al delegației iugoslave care a participat la funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cu această ocazie, ministrul român al Forțelor Armate a dorit să obțină informații despre modul în care se realizează înzestrarea armatei iugoslave. În urma schimbului de informații privind modalitățile de înzestrare ale armatei iugoslave, generalul de armată Leontin Sălăjan a fost de acord cu observațiile și propunerile secretarului de stat iugoslav și i-a spus că „este bine ca anumite categorii de tehnică militară să fie achiziționate și din alte țări, monopolul unei singure țări în producția de armament nefiind indicat și că acesta contribuie la îmbunătățirea calității și lărgirea posibilităților de achiziționare” (Apud Petre Opriș, România în Organizația Tratatului de la Varșovia…, p. 192).

[69] În cadrul reuniunii Prezidiului Permanent al CC al PCR desfășurate la 8 februarie 1971 s-a hotărât „reducerea volumului de import de tehnică militară, prevăzut în planul de dotare al forțelor armate pe perioada 1971-1975 cu 601,7 milioane lei valută de la Ministerul Forțelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne, Consiliul Securității Statului și unitățile speciale aparținând Ministerului Industriei Construcțiilor de Mașini și Ministerului Industriei Chimice” (Apud Ibidem, p. 193). Documentul intitulat „Anexa la Planul de măsuri privind promovarea de către RS România a unor acțiuni de cooperare în cadrul realizării «Programului complex al adâncirii și perfecționării în continuare a colaborării și dezvoltării integrării economice socialiste a țărilor membre ale CAER», precum și cu celelalte țări socialiste”, întocmit la sfârșitul anului 1971 și aprobat în ședința Prezidiului Permanent al CC al PCR din 17 ianuarie 1972, menționează faptul că, până în luna martie 1972, ministrul Industriei Construcțiilor de Mașini, președintele Comitetului de Stat al Planificării și ministrul Comerțului Exterior trebuiau să prezinte conducerii de partid propuneri de cooperare cu URSS în producția unor tipuri de muniții, armament și piese de schimb pentru tancuri și aviație în România, precum și cooperarea cu URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia și Ungaria pentru realizarea unor avioane utilitare și avioane de transport pe distanțe scurte.

[70] Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvârșirii…, vol. 3, p. 183-184.

[71] Pentru amănunte, a se vedea: România 1945 – 1989. Enciclopedia…, p. 47 – 49.

[72] Ibidem, p. 291.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem, p. 292.

[75] Ibidem.

[76] Decretul a fost publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România nr. 116 din 5 septembrie 1968 și a fost urmat de Legea nr. 39 din 13 noiembrie 1968 pentru aprobarea Decretului nr. 765/1968 privind constituirea, organizarea și funcționarea gărzilor patriotice, publicată în Buletinul Oficial al RSR nr. 150 din 16 noiembrie 1968.

[77] România 1945 – 1989. Enciclopedia…, p. 293.

[78] Ibidem.

[79] În cadrul Gărzilor Patriotice intrau bărbații până la vârsta de 60 de ani și femeile până la 55 de ani. Studenții efectuau pregătire militară în cadrul Gărzilor Patriotice. Structura Gărzilor Patriotice era constituită precum cea a forțelor armate, respectiv subunități de pușcași (organizate pe batalioane, companii, plutoane și grupe), de arme (organizate pe baterii și plutoane) și asigurare (organizate pe plutoane și grupe). Începând cu 1976 s-a prevăzut în structura Gărzilor Patriotice și eșalonul Brigadă ca Mare Unitate tactică. Comandanții subunităților de Gărzi Patriotice erau numiți de către comitetele de partid din întreprinderi și instituții, iar locțiitorii politici ai comandanților de subunități erau selecționați de organele de partid. În 1989, România socialistă dispunea, la pace, de Gărzi Patriotice cu un efectiv de circa 1.500.000 de oameni a căror pregătire era realizată și coordonată de 1.064 de cadre militare permanente de la MApN. A se vedea: Laurențiu-Cristian Dumitru, Doctrina Militară a României Comuniste (1968 – 1989). Perspectivă istorică și abordare conceptuală, în Iluzii, teamă, trădare și terorism internațional=1940. Omagiu Profesorului Ioan Scurtu (coordonatori: Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu, Cristina Păiușan-Nuică), vol. II, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2010, p. 394 – 402.

[80] Primii secretari ai Comitetelor de partid din județe, municipii și sectoare ale municipiului București erau comandanții Gărzilor Patriotice, iar Statutul PCR prevedea conducerea de către partid a Gărzilor Patriotice la toate nivelurile. Statul-Major Central al Gărzilor Patriotice funcționa pe lângă CC al PCR și era încadrat cu cadre militare active detașate de la MApN și Ministerul de Interne. Referitor la activitatea Gărzilor Patriotice, a se vedea: Constantin Olteanu, O viață de om…, p. 177 – 188.

[81] A fost publicat în numărul 9 al Monitorului Oficial al României din 31 decembrie 1989.

[82] „O mențiune specială merită muncitorii puși de N. C. în fruntea instituțiilor militare ale statului. Asupra armatei populare o amprentă puternică pusese Emil Bodnăraș. Nu știu ce virtuți militare a avut omul (se spune că a fost șef de promoție), dar severitatea lui elegantă, de cavaler medieval mizantrop, opusă vulgarității cazone obtuze, nu putea să nu impună colaboratorilor de grad înalt ai statelor-majore, să nu facă școală. (…) Oricum, de la Sălăjan, criteriul muncitoresc în alegerea capilor armatei a devenit de neclintit. Următorul a fost Ioniță, muncitor de uzină și militant în mișcarea de tineret, pe care Ceaușescu l-a promovat fără să șovăie. (…) Nu știu cum îl prizaseră generalii și trupa pe Ioniță, dar civilii vedeau în el imaginea neșlefuită a strungarului îngâmfat, suficient și mitocan, ce nu făcea nici cel mai mic efort să iasă din vechea-i carcasă. Ce o fi visat el? Să cucerească puterea în România sub oblăduirea lui Brejnev, cu care poate ar fi reușit să semene, întrucât aveau în compoziția intimă același minereu?”, consemna Dumitru Popescu, fost membru al CPEx, cu referire la conducerea MApN (Apud Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se…Angoasa putrefacției. Memorii, vol. IV, Editura Curtea Veche, București, 2006, p. 176 – 178).

[83] Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne. 1965 – 1989, vol. I, Editura Domino, Iaşi, 2001, p. 248.

[84] În iunie 1976, generalul de armată Ion Ioniță a fost eliberat din funcția de ministru al Apărării Naționale și a devenit vice-prim-ministru însărcinat cu coordonarea Ministerului Transporturilor, Ministerului Sănătății, Comitetului de Stat pentru Ape, Canalului Dunăre-Marea neagră, Aviației Civile și Marinei Civile. Generalul Ion Gheorghe a fost trimis să întărească Comisia pentru coordonarea activității consiliilor populare.

[85] În raportul nr. M008259 din 10 decembrie 1980, ministrul Apărării Naționale, generalul-maior Constantin Olteanu, îi solicita lui Nicolae Ceaușescu aprobarea pentru participarea a 46.000 de militari la lucrările ce se executau pe diferite șantiere din România. Ministrul Apărării Naționale menționa faptul că în 1979, cu excepția celor 39.000 de militari stabiliți în plan, Ministerul Apărării Naționale detașase încă 6.000 de militari pe diferite șantiere ale ministerelor economice, 10.600 de militari la strânsul recoltei de vară, 45.000 de militari și 5.000 de autocamioane la strânsul recoltei de toamnă, iar în perioada iulie – octombrie 1980, încă 2.500 de militari au ajuns în Bazinul carbonifer Oltenia. Totodată, pentru strânsul rapid al recoltei în toamna anului 1980, conducerea Ministerului Apărării Naționale a trimis în luna noiembrie 1980, la unitățile agricole, încă 17.000 de militari, „iar pe plan local, în zilele de sâmbătă și duminică, în medie, câte 20.000 militari” (Apud Petre Opriș, op. cit., p. 257 – 258).

[86] Nicolae Ceaușescu, Apărarea națională a Republicii Socialiste România. Culegere de texte, Editura Militară, București, 1983, p. 429 – 430.

[87] Petre Opriș, op. cit., p. 228.

[88] Ionel Gal, op. cit., p. 278.

[89] „Până în anul 1964 secția, sub diferitele ei denumiri, a fost o anexă a Ministerului de Interne, rolul ei fiind de informare și legătură, deși a fost condusă de secretarul CC cu probleme organizatorice, respectiv Nicolae Ceaușescu. (…) Anii care au urmat, ce au consolidat puterea politică și executivă a președintelui țării și a Comandantului Forțelor Armate, au condus treptat la diminuarea rolului și competenței secției în exercitarea dreptului de control. Rolul ei a fost redus la «controlul muncii de partid», iar orice depășire a atribuțiilor era considerată imixtiune sau deconspirare a activității operative”, mărturisea generalul-maior (r) Ionel Gal (Ibidem, p. 283). În opinia generalului-maior  (r) Ionel Gal, fostul secretar al CC al PCR, Ion Coman, se face vinovat de faptul că va transforma ședințele de bilanț anual în unitățile și formațiunile Securității, Miliției, Trupelor de Securitate, în manifestări în care se elogia personalitatea Comandantului Suprem. „Deși era ușor de sesizat că organele de securitate își depășesc atribuțiile – consemnează generalul-maior (r) Ionel Gal -, că între ministerul de Interne și Ministerul Apărării Naționale au apărut asperități, precum și un dualism al puterii între ministrul secretar de stat (șef al departamentului securității) și ministrul de Interne, ion Coman nu a avut curajul să abordeze și să se implice în aceste probleme. El a jucat adesea un rol negativ, fiind un om lipsit de poziție și fermitate față de aservirea securității de către cuplul prezidențial și față de urmărirea tehnico-operativă a tuturor personalităților ce formau nomenclatura conducerii de partid” (Ibidem, p. 284).

[90] Constantin Olteanu, op. cit., p. 167.

[91] Ionel Gal, op. cit., p. 266.

[92] Ibidem.

[93] Structura funcțiilor ocupate de aceste persoane era următoarea: 117 erau încadrați în funcții de comandă, 16 în aparatul de partid, 42 era medici, 42 ingineri și 133 lucrau în diverse servicii tehnice ale MApN. Totodată, statistica CPSA menționa că 73 de persoane lucrau în comandamente, 42 în mari unități, 162 în unități militare ale MApN, 26 în diverse centre de cercetare, 98 în instituții militare de învățământ și 222 în diverse alte sectoare. A se vedea: Petre Otu, Militarii, rudele în străinătate și relațiile cu străinii, în Magazin Istoric, Anul XLV, serie nouă, nr. 9 (534), septembrie 2011, p. 66 – 69.

[94] Ibidem, p. 69.

[95] La discuții participau membrii Comisiei de Cadre: Elena Ceaușescu, Emil Bobu, Constantin Olteanu, Tudor Postelnicu și Constantin Radu, șeful Secției Cadre a CC al PCR.

[96] Constantin Olteanu, op. cit., p. 170.

[97] Cotidianul Scânteia din 18 decembrie 1985 făcea referire la faptul că Nicolae Ceaușescu, chestionat fiind de către generalii nemulțumiți de transferul în economia națională, respectiv când vor reveni în serviciul activ, a declarat: „Sperăm însă să nu mai fie nevoie să revină, în sensul ca să asigurăm pacea și să nu fie necesar să apelăm la arme” (Apud Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 73).

[98] Ibidem, p. 70 – 71.

[99] Nr. 4 din 26 ianuarie 1983.

[100] Anneli Ute Gabanyi, Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceaușescu, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 46 – 47.

[101] A se vedea: Scânteia, 8 decembrie 1982.

[102] Ibidem, 26 decembrie 1982.

[103] Ibidem, 30 decembrie 1982.

[104] Ibidem, 12 ianuarie 1983.

[105] Ibidem, 14 ianuarie 1983.

[106] Ibidem, 18 ianuarie 1983.

[107] Ibidem, 22 ianuarie 1983.

[108] Anneli Ute Gabanyi, Revoluția…, p. 71 – 72.

[109] Ibidem, p. 72.

[110] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, STASI şi Securitatea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 370 – 371.

[111] Ibidem, p. 371.

[112] Ibidem.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Nicolae Militaru s-a născut pe 10 noiembrie 1925 în comuna Bălești (județul Gorj) și a decedat pe 27 decembrie 1996 în București. Viitorul general al Armatei Române a urmat cursurile Academiei Militare „Mihail V. Frunze” din Moscova în perioada 1952 – 1956, devenind, cu gradul de locotenent-colonel, șef de stat-major al Diviziei 10 Infanterie „Ștefan cel Mare” de la Iași, mai apoi, comandant al Marii Unități (MU), al Diviziei 2 Mecanizate de la Craiova și, mai apoi, șef de stat-major al Armatei a III-a de la Cluj-Napoca (1961 – 1965). Pe 17 iunie 1965 a preluat comanda Armatei a III-a pe care a deținut-o până la 8 iulie 1969 când a preluat comanda Armatei a II-a de la București. A fost înaintat la gradul de general-colonel pe 19 august 1974. A rămas în funcția respectivă până la 5 iunie 1978. Referitor la numele de „Lepădat”, istoricii Petre Opriș și Gavriil Preda au publicat (în volumul România în Organizația Tratatului de la Varșovia. Documente. 1954 – 1961, vol. I, INST, București, 2008, p. 305 – 306) un document din 4 martie 1961, respectiv protocolul Biroului Politic al CC al PMR prin care se aproba înaintarea la gradul de general-maior a 14 colonei, printre care și colonelul Lepădatu N. Militaru (arma infanterie). În documente militare din anii ’60 viitorul opozant al lui Nicolae Ceaușescu semna „Militaru Nicolae Lepădat”. A se vedea: Iulia Andrei Crăciun, Cariera generalului Militaru: întâi Academia, apoi liceul, în Adevărul, 16 martie 2010, pe adevarul.ro/news/eveniment/cariera-generalului-militaru-intai-academia-apoi-liceul-1_50ad57037c42d5a6639347f4/index.html (accesat pe 06.09.2018, ora 17.15). În memoriile sale, Constantin Olteanu menționează faptul că Nicolae Militaru era în atenția „organelor de contrainformații militare, care aveau aprobarea să-l lucreze informativ pentru atitudinea sa manifest prosovietică, dosarul lui purtând diferite nume conspirative” (Apud Constantin Olteanu, op. cit., p. 123).

[116] Ibidem, p. 109.

[117] Angela Băcescu, România 1989. Din nou în calea năvălirilor barbare, Editura Zalmoxis, Cluj-Napoca, 1994,  p. 106  – 107.

[118] A executat doar patru ani de închisoare.

[119] A se vedea: Lt. col. (r) dr. Petre Opriș, Biografia unui spion sovietic – generalul Ion Șerb, în Revista Art-Emis, duminică, 1 decembrie 2013, pe http://www.art-emis.ro/istorie/1977-biografia-unui-spion-sovietic-generalul-ion-serb.html (accesat pe 05.10.2018, ora 18.15). O primă informație despre acest caz de trădare a apărut în presa americană, în revista Time, pe 28 februarie 1972. Revista vest-germană Der Spiegel, publicase sub titlul „Gestorben” („Decedat”), cu exact o săptămână înainte, o serie de informații despre ca­rie­ra generalului Ioan Șerb și situația sa din prezent. Jurnaliștii vest-germani scriau că Ioan Șerb ar fi fost acuzat, în decembrie 1971, că făcea parte dintr-o rețea de spionaj condusă de colonelul Musatov, fostul atașat militar al URSS în România, și că ar fi fost împușcat în ianuarie 1971.

[120] Sergiu Nicolaescu, Cartea Revoluţiei Române. Decembrie 1989, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000, p. 22.

[121] Ibidem.

[122] Ibidem, p. 23.

[123] Viceamiral (r) Ștefan Dinu, Ştefan Dinu, Condamnat la discreţie, Editura Neverland, Bucureşti, 2009, p. 229.