Într-un discurs ținut în fața Parlamentului de la Strasbourg pe 23 noiembrie 1989, președintele francez François Mitterand, președinte în exercițiu al Parlamentului European, va declara: „Auzim apelul mulțimii de la Praga și dacă nu auzim încă vocea poporului român, simțim că această tăcere reprezintă un fapt enorm!”[1]. Pe măsură ce „noua gândire politică” sovietică în planul relațiilor internaționale era pusă în aplicare, România socialistă se scufunda într-o tăcere absolută în care se auzea doar vocea secretarului general al PCR, precum și-a oficioaselor de propagandă, respectiv Scânteia și România Liberă.  Speranța într-o evoluție politică favorabilă proceselor de perestroika și glasnosti dispăruse, mai ales după Congresul al XIV-lea al PCR, iar posibilitatea implicării structurilor de forță (Armata, Ministerul de Interne și Departamentul Securității Statului) într-o răsturnare a regimului Ceaușescu era un vis pe cale de-a nu deveni realitate.

Renaționalizare și îndoctrinare

În desfășurarea procesului de comunizare/sovietizare a României transformarea și subordonarea Armatei politicii PCR a fost un obiectiv de maximă importanță a liderilor de partid de la București. Totodată, Armata a început să fie renaționalizată în condițiile generate de retragerea trupelor sovietice din România în vara anului 1958. Au fost vizate structurile organizatorice, pre­gătirea cadrelor și instruirea trupelor, învățământul militar, înzestrarea și dotarea cu armament și tehnică militară, simbolistica militară etc. Înăbușirea „Primăverii de la Praga” (21 august 1968) de către URSS și statele mem­bre ale Tratatului de la Varșovia (OTV) a impus o nouă conduită în relațiile internaționale pentru România, precum și în raporturile cu Armata ca factor de putere în statul condus de către Nicolae Ceaușescu și PCR. Conducerea politică a României socialiste a trecut la luarea unor măsuri menite a păstra controlul asupra forțelor armate românești, res­pectiv: 1) decizia ca România să nu mai participe cu trupe la aplicațiile des­fă­șurate pe teritoriul altor țări; 2) desfășurarea pe teritoriul național numai a aplicațiilor de coman­dament și pe hartă, fără trupe ale aliaților din OTV; 3) neacceptarea tranzitării teri­to­riului și spațiului aerian românesc de către trupe sau aeronave străine, fără acordul au­torităților militare și politice române; 4) încetarea trimiterii de ofițeri și generali la studii în școlile și academiile militare sovietice.

În anii ’70, autoritățile militare ro­mâne și-au îndeplinit obligațiile care decurgeau din prevederile apartenenței la Tratatul de la Varșovia (participarea la apli­cațiile organizate de autoritățile de la București de comun acord cu Comandamentul Forțelor Armate Unite/CFAU), în condițiile în care Nicolae Ceaușescu declara: „România este membră a Tratatului de la Varșovia. Pornind de la aceasta, avem obligația să acționăm pentru întărirea colaborării cu armatele statelor socialiste membre ale Tratatului de la Varșovia, să realizăm acțiunile corespunzătoare de pregătire comună, pentru a fi întotdeauna gata să ne îndeplinim angajamentele asumate”[2].

Dincolo de dorința de întărire a organismului militar, având în vedere teama de o invazie sovietică menită a-l răsturna de la putere, Nicolae Ceaușescu a încercat să-și subor­doneze întru-totul instituția militară. „În ceea ce privește Armata și con­du­cerea ei, aceasta a fost o nucă prea tare pentru dinții lui V. Patilineț și un zid aproape imposibil de dărâmat pentru N. Ceaușescu. Generalii Ioniță[3], Ion Gheor­ghe, Vasile Ionel, Militaru, Niculescu și alții se constituiseră într-un baraj puternic, impenetrabil la măsurile sau indicațiile de natură să lezeze interesele Armatei sau să-i reducă capacitatea de luptă. Ani întregi, N. Ceaușescu nu a avut curajul să înfrunte conducerea Armatei și a fost nevoit să înghită poziția acestora într-o serie de situații. Calul Troian l-a constituit Direcția de Contrainformații Militare care, potrivit modelului sovietic, era încadrată în structurile Ministerului de Interne”[4], mărturisește generalul-maior (r) Ionel Gal. În baza rapoartelor Direcției a IV-a Contrainformații militare, Nicolae Ceaușescu cunoștea starea de spirit a Armatei, stadiul pregătirii de luptă, ordinea și disciplina militară, precum și loialitatea cadrelor de conducere și a statelor-majore din MApN.

Pe măsură ce generalii Ion Ioniță și Ion Gheorghe se afirmau tot mai puternic în plan politic în ceea ce privește luarea unor decizii privind Armata, Nicolae Ceaușescu a lansat și speculat, în mod abil, conceptul de întărire a conducerii economiei naționale cu militari astfel încât foarte mulți generali au fost trimiși la posturi de conducere[5] în economia națională. Totodată, ideea utilizării în economia națională a unor efective mari de militari din cadrul Ministerului Apărării Naționale avea să-l ajute pe Nicolae Ceaușescu în dorința lui de a-și subordona complet conducerea acestei instituții militare. Pe 16 decembrie 1978, în cadrul ședinței cu activul de bază și de partid din Armată, Nicolae Ceaușescu a declarat: „Nu doresc să mă opresc la activitățile concrete desfășurate în această privință; mi-ar fi greu să enumăr toate unitățile industriale unde sunt prezenți militarii, toate șantierele, lucrările de irigații sau punctele canalului Dunărea – Marea Neagră unde ei lucrează. Această activitate a militarilor constituie un factor important nu numai din punct de vedere economic, ci și politic, pentru că ea determină o întărire mai puternică a unității dintre armată și popor, o înțelegere mai profundă de către toți militarii a faptului că tot ceea ce realizăm în dezvoltarea patriei noastre – la care ei și-au adus și își aduc contribuția activă, atât în perioada când lucrează ca civili, cât și în perioada când lucrează ca militari – trebuie apărat”[6].

În raportul nr. M008259 din 10 decembrie 1980, ministrul Apărării Naționale, generalul-maior Constantin Olteanu, îi solicita lui Nicolae Ceaușescu aprobarea pentru participarea a 46.000 de militari la lucrările ce se executau pe diferite șantiere din România. Ministrul Apărării Naționale menționa faptul că în 1979, cu excepția celor 39.000 de militari stabiliți în plan, Ministerul Apărării Naționale detașase încă 6.000 de militari pe diferite șantiere ale ministerelor economice, 10.600 de militari la strânsul recoltei de vară, 45.000 de militari și 5.000 de autocamioane la strânsul recoltei de toamnă, iar în perioada iulie – octombrie 1980, încă 2.500 de militari au ajuns în Bazinul carbonifer Oltenia. Totodată, pentru strânsul rapid al recoltei în toamna anului 1980, conducerea Ministerului Apărării Naționale a trimis în luna noiembrie 1980, la unitățile agricole, încă 17.000 de militari, „iar pe plan local, în zilele de sâmbătă și duminică, în medie, câte 20.000 militari”[7].

În cadrul raportului de activitate prezentat la Congresul al XII-lea al PCR, pe 19 noiembrie 1979, Nicolae Ceaușescu va susține necesitatea reducerii cheltuielilor militare cu cel puțin 10% până în 1985. Comandantul Suprem al Forțelor Armate considera că 50% din sumele acumulate, astfel, ar putea fi alocate pentru satisfacerea nevoilor sociale din fiecare țară, iar 50% pentru sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare. „Datele sta­tis­tice publicate în epocă, referitoare la cheltuielile militare ale României din pe­ri­oada 1965-1981, relevă faptul că raportul între cheltuielile de apărare și cele bugetare anuale a înregistrat o ușoară creștere și apoi o scădere: 5,1% în anul 1965, 5,4% în 1970, 4,3% în 1974, 4,1% în 1975, 3,8% în 1978 și 3,2% în anii 1980 și 1981. Concomitent, volumul cheltuielilor militare efective a crescut de la 4,735 miliarde lei (în anul 1965) la 7,067 miliarde lei (1970), 8,58 miliarde lei (1974), 9,71 miliarde lei (1975) și 12 miliarde lei (1978), pentru ca apoi să scadă la 10,39 miliarde lei (1980) și 10,40 miliarde lei în anul 1981. Aproximativ 60% din fon­durile destinate armatei erau cheltuieli pentru înzestrare cu armament, muniții și tehnică de luptă”[8], concluzionează istoricul Petre Opriș. Reflectând asupra acelor realități care privesc Armata României socialiste, generalul-maior (r) Ionel Gal consem­nează: „Pentru acestea (sacrificiile umane și materiale făcute în economia națională – n. n.) și multe alte înfăptuiri Nicolae Ceaușescu a apreciat Armata și i-a acordat un cre­dit uriaș, a participat la toate analizele și bilanțurile ei anuale, precum și la ma­rile aplicații sau festivități militare. Armata, pentru Nicolae Ceaușescu, reprezenta scu­tul de granit, brațul înarmat al poporului, instituția cea mai fidelă și loială a re­gi­mului totalitar. Din rândurile armatei, ori de câte ori era nevoie, au fost pro­mo­vate cadre pentru alte sectoare de activitate, în Securitate, în organele Ministerului de Interne, în economie, sport, știință, tehnică ș.a.”[9].

Referindu-se la relația dintre Nicolae Ceaușescu și Armată, politologul Anneli Ute Gabanyi menționa faptul că în Occident au ajuns informații privind frământările din rândul forțelor armate române în anii ’70 – ’80. „Ofițerii trimiși în rezervă înainte de termen sau transferați în economia civilă[10] în 1978, 1983, 1984 și 1985 au creat un potențial de protest care a conlucrat cu elitele de funcție potrivnice lui Cea­u­­șescu în partid și în securitate. De abia după schimbare au fost făcute cunoscute detalii despre diverse planuri și tentative de puci care puneau în pericol poziția deținută de Ceaușescu. Pentru a putea combate rezistența unor părți ale cor­pului ofițeresc, el a inițiat măsuri de «de-profesionalizare» a forțelor ar­mate”[11], concluzionează politologul Anneli Ute Gabanyi.

Analiștii de la Radio Europa Liberă consemnau în ianuarie 1983 faptul că propaganda de la București începea să vorbească în preajma zilei de naștere a lui Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie) despre liderul român de partid și de stat ca despre o figură militară. Revista Contemporanul din 26 ianuarie 1983 va tipări o fotografie a lui Ceaușescu în uniformă de general-maior rostind un discurs pe 9 mai 1950, în timp ce România literară[12] a reprodus o pictură a lui Mihai Mustață care îl înfățișa pe Nicolae Ceaușescu salutând steagul în fața unui grup de soldați înarmați. „O campanie în forță pro-Ceaușescu a fost declanșată în preajma Conferinței Naționale a PCR din decembrie trecut, când «în toate unitățile și instituțiile militare» au fost organizate ședințe și proiecții de filme elogiind înfăptuirile epocii Ceaușescu și «legătura indestructibilă dintre armată și popor». Serbările din unitățile militare și asociațiile culturale ale armatei au continuat în ajunul festivităților legate de cea de-a 35-a aniversare a republicii, cum ar fi festivalul «Avem un steag, avem o țară, avem un comandant suprem», relatat de către ziarul de partid Scânteia”[13], consemnau analiștii de la Radio Europa Liberă în februarie 1983.

În noiembrie și decembrie 1982 s-au desfășurat numeroase sesiuni care aveau ca temă rolul lui Nicolae Ceaușescu în conturarea doctrinei militare naționale a României[14], precum și o ședință a activului de bază al statelor-majore ale Gărzilor Patriotice[15], o întâlnire cu generali și ofițeri din MApN și DSS care fuseseră avansați în grad[16], o întâlnire a activului de partid și de comandă din DSS[17], o întâlnire a activului de partid și de comandă din Ministerul de Interne[18], o plenară a Consiliului Politic Superior al Armatei[19], una a Consiliului Politic al Marelui Stat-Major cu activul la care s-a adăugat sărbătorirea zilei de naștere a lui Nicolae Ceaușescu organizată la MApN cu participarea ofițerilor superiori din garnizoana București[20]. În pofida acestor lucruri, mass-media occidentală (BBC, The Times și Süddentsche Zeitung), din 7 februarie 1983, menționa existența unor zvonuri despre o lovitură militară eșuată împotriva lui Nicolae Ceaușescu care ar fi avut loc la sfârșitul lui ianuarie 1983. „La începutul anului 1983, într-un mo­ment, deci, când conducerea română se afla după moartea lui Brejnev sub presiuni crescânde din partea conducerii moscovite, au putut fi auzite cu ocazia unei conferințe a comandanților reproșuri serioase la adresa politicii de apărare a lui Ceaușescu, chiar în prezența șefului de stat și de partid”[21], scria analista Anneli Ute Gabanyi. Walter Bacon jr. avea să consemneze, în studiul dedicat României socialiste, cu referire la nemulțumirile Armatei: „Pretinsele conspirații împotriva lui Ceaușescu în rândul forțelor armate nu sunt numai simptome ale nemulțumirii unei elite, ci și semne ale unei maladii generale printre români care au trebuit să poarte greul provocat de inabilitatea regimului de a răspunde la criza economică”[22].

Percepții eronate

Direcția a XV-a din STASI raporta, pe 8 noiembrie 1984, în baza exploatării in­for­mative a unui cetățean român, vorbitor de limbă germană și care se aflase în vizită turistică în RDG, că „în 1982/1983 ar fi avut loc o tentativă de puci îndreptată împotriva guvernului Republicii Socialiste România”[23] aceasta fiind „plănuită, organizată și executată de către membrii marcanți ai armatei române”[24]. Conducerea STASI era informată că lovitura de stat de la București a eșuat ca urmare a „intervenției forțelor speciale (din cadrul armatei și a Securității), o mare parte dintre participanți fiind «lichidați»”[25]. Analiștii STASI considerau că „motivul acțiunii puciștilor îl constituie influența exercitată de către conducerea statului și a partidului asupra politicii militare și de securitate a țării”[26]. Ofițerii STASI menționau faptul că populația României socialiste este nemulțumită de faptul că întreaga putere se află în mâinile „clanului Ceaușescuastfel încât „după dejucarea tentativei de puci numeroase părți ale populației, în special minoritatea maghiară și cea germană din România, manifestă încă simpatie deosebită față de puciști, deoarece oamenii cred că printr-o restructurare a guvernului s-ar putea obține o creștere a randamentului economiei naționale”[27].

Informațiile STASI erau inexacte, însă o lovitură de stat militară se aflase în pregătire în toamna anului 1984 organizată de către un grup de generali și civili, unii dintre ei cu studii în URSS și afinități către valorile acesteia, care căutau o soluție pentru a scăpa de „clanul Ceaușescu”. Inițiatorul complotului militar fusese generalul-colonel (r) Nicolae Militaru[28], fost ministru-adjunct la Ministerul Construcțiilor Industriale (5 iunie 1978 – 8 februarie 1984) și fost comandant al Armatei a II-a din București (8 iulie 1969 – 5 iunie 1978). Lovitura de stat pe care o pregăteau un grup de generali aflați în rezervă urma să-și producă efectele cu ocazia vizitei de stat pe care Nicolae Ceaușescu avea să o efectueze în RFG în perioada 15 – 17 octombrie 1984. Trebuie subliniat faptul că, totuși, deși lovitura de stat nu a avut loc, Nicolae Ceaușescu îi va trece în rezervă pe generalii Paul Cheler și Dumitru Pletos în februarie 1985. Menționăm faptul că într-o notă informativă a STASI, din 9 martie 1981, cu referire la aprecierile diplomaților occidentali privind situația internă din România, se menționa faptul că „Armata (română – n. n.) ar fi gata de intervenție pentru apărarea puterii încă de la bun început”[29].

Referindu-se la o posibilă implicare a serviciilor de informații sovietice (KGB&GRU) în această conspirație, în condițiile în care Nicolae Ceaușescu negocia un import de petrol sovietic concomitent cu tergiversarea negocierilor privind prelungirea termenului de valabilitate al Tratatului de la Varșovia, istoricul Petre Opriș apreciază că „deși este plauzibilă”[30] nu există dovezi care să demonstreze acest lucru. Fostul șef al Direcției a IV-a Contrainformații Militare, generalul-locotenent (r) Vasile Gheorghe, va declara, cu re­ferire la Nicolae Militaru, într-un interviu acordat jurnalistei Angela Băcescu în martie 1991, următoarele: „Este adevărat că pe fondul nemulțumirii cauzate de înde­păr­ta­rea sa din Armată, îndeosebi în ultimii ani, generalul Militaru Nicolae s-a situat pe o poziție de ostilitate. Sunt însă lipsite de temei susținerile sale, privind amploarea legăturilor pe care le-ar fi avut în rândul generalilor și a altor categorii de militari activi. În realitate aceste legături se refereau la câțiva rezerviști, nemulțumiți și ei, pentru măsurile administrative luate împotriva lor. Doi generali activi au raportat imediat Ministerului Apărării Naționale, că generalul Militaru încearcă să-i atragă «la acțiuni îndreptate împotriva ordinii militare». Este vorba de generalul Gomoiu Gheorghe și Popa Constantin[31], cărora generalul Militaru le-a propus funcții, în situația în care el ar prelua comanda”[32].

Analiștii occidentali ai spațiului sovietic au susținut, în epocă, că ministrul Apărării Naționale, generalul-colonel Constantin Olteanu, ar fi fost implicat, în decembrie 1985, într-o încercare de revoltă împotriva lui Ceaușescu. Totul era legat de vizita pe care o efectuase ministrul Apărării de la București la Moscova ( 9 – 14 decembrie 1985) și de faptul că ministrul de Externe al URSS, Andrei A. Gromîko, încercase să-l câștige de partea ideii unei schimbări a liderului de la București[33]. Referindu-se la acest episod, Constantin Olteanu mărturisește: „Faptul că la sosirea la Moscova am fost întâmpinați de un număr impresionant de mareșali și generali sovietici, că principalele mo­mente ale vizitei au fost mediatizate în presă și la televiziunea sovietică, că pos­tu­rile de televiziune din alte țări au preluat imagini despre acea vizită, care au ajuns și la telespectatorii români (via Sofia!), că delegația a fost însoțită în localitățile in­cluse în program de mareșalul V. Kulikov, a fost interpretat tendențios. La aceasta a contribuit și interpretarea exagerată a faptului că dineul pe care l-am dat, con­form aprobării ce o aveam (și pe bază de reciprocitate), la Ambasada României din Moscova, a fost onorat de un mare număr de mareșali și generali. În fond, acțiunile menționate n-au depășit cadrul protocolar obișnuit cu ocazia vizitei unui ministru al apărării naționale într-un stat oarecare. Toate aceste interpretări speculative au avut ca scop acreditarea ideii apropierii mele de sovietici într-un scop ascuns”[34].

Foarte probabil că dorințele ministrului Apărării Naționale de la București în ceea ce privește îmbunătățirea cooperării bilaterale româno-sovietice, pe linia industriei de apărare, să fi deranjat orgoliul lui Nicolae Ceaușescu, precum și viziunea lui despre raporturile prezente și viitoare cu URSS, astfel încât a decis eliberarea din funcție a generalului-colonel Constantin Olteanu și limitarea perspectivelor acestei cooperări. Trebuie menționat, totuși, faptul că fostul ministru al Apărării Naționale susține în amin­tirile sale că existau semnale discrete și indirecte că Nicolae Ceaușescu dorea să-l înlo­cuiască de la conducerea ministerului cu generalul-colonel Vasile Milea, șeful Marelui Stat-Major în funcție. Totodată, Nicolae Ceaușescu va anunța, pe 17 decembrie 1985, la con­vo­carea-bilanț pe MApN, că Armata urmează să participe la realizarea unor im­por­tante obiective economico-sociale (ex: Canalul București – Dunăre, realizarea a 1.500.000 de hectare de irigat, a planului de împădurire a României, a câtorva canale magistrale, nu de navigație etc.). „Rezultă clar că prin programul anunțat se redirecționa acti­vi­tatea organismului militar, îndepărtându-l și mai mult de la misiunea sa firească”[35], mărturisea fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin Olteanu.

Fidelitate absolută

Într-un raport din 9 decembrie 1987, atașatul militar al RDG la București, loco­tenent-colonelul Gabler, comunica Ministerului Apărării din Berlinul de Est că situația internă din Republica Socialistă România se complică și se agravează din ce în ce mai mult, având efecte negative directe asupra capacității de luptă și gradului de pregătire de luptă al forțelor armate române. „Desfășurarea de corpuri și unități de trupe în economia națională este o dovadă evidentă a înrăutățirii stării politico-morale a cadrelor armatei, precum și a disciplinei și ordinii militare. (…) Datorită patriotismului românesc care le-a fost inoculat cadrelor forțelor armate, într-o formă puternic accentuată, timp de ani de zile și a aplicării riguroase a doctrinei militare române, dar și din cauza îngrijorării provocată de agenții secreți ai poliției și de «turnători» (denunțători), care domnește parțial în rândurile ofițerilor și subofițerilor (generali și ofițeri care și-au exprimat opiniile critice au fost și continuă să fie scoși din funcțiile lor), forțele armate susțin ferm conducerea de partid și de stat și îndeplinesc sarcinile care le-au fost încredințate”[36], raporta locotenent-colonelul Gabler.

Totodată, analiștii STASI aveau să consemneze, pe 5 septembrie 1988, referitor la poziția conducerii MApN de la București, că aceasta „este apreciată ca fiind invariabil loială con­ducerii de partid și de stat”[37] și că „nu este de așteptat nicio abatere de la această poziție atâta timp cât interesele armatei nu vor fi prejudiciate substan­țial”[38]. Ofițerii STASI observau faptul că existau deosebiri între concepțiile ofițerilor mai bătrâni „al căror antisovietism este mai puternic”[39] și cele ale ofițerilor mai tineri „care sunt mai deschiși față de evoluțiile din Uniunea Sovietică și schimbările din propria țară”[40], însă această diferență de viziune nu are „influență asupra loialității față de Ceaușescu[41]. Această stare de lucruri era și un rezultat al activității de propagandă politică executată în rândul militarilor în condițiile în care Nicolae Ceaușescu declara: „Să facem ca fiecare militar să fie în același timp și un activist de bază al partidului. Fiecare ostaș, după ce termină stagiul militar, să devină un bun activist, un bun propagandist, un bun patriot, cu o înaltă conștiință revoluționară și patriotică, cu o înaltă conștiință socialistă”[42].

În pofida acestui efort propa­gan­distic, degradarea condițiilor materiale de existență și a celor morale a generat o serie de reacții negative „evident nemanifestate în mod deschis în întruniri oficiale, precum adunările de partid (unde majoritatea cadrelor active și personalul civil erau membri de partid), bilanțuri, învățământul politico-ideologic”[43]. Referindu-se la starea de spirit din Armată, istoricul militar dr. Florin Șperlea consemnează: ,,În ultimul deceniu al regimului comunist s-a produs o reproletarizare a corpului de cadre al armatei române prin asigurarea, la admiterea în școlile militare, a unor locuri speciale pentru accesul așa-zișilor muncitori (tineri proveniți din «câmpul muncii») al căror nivel de pregătire era precar (motiv pentru care promovau examenul de admitere cu medii puțin peste 5!), dar care beneficiau de avantaje materiale și financiare în flagrantă discordanță cu tinerii proveniți din liceele militare. Practic, se revine la procesul de proletarizare a armatei române de la începutul anilor ’50, realizat sub ocupație militară sovietică, datorită faptului că, pe măsură ce regimul comunist se consolidează, în dome­niile principale de interes încep să aibă acces specialiști care nu-și mai datorează poziția originii sociale și rolului jucat în partid, ci cunoștințelor și profesionalismului lor, ceea ce îi determină să fie mai puțin permeabili la dogme și, în consecință, ridică mari probleme regimului în a asigura conservarea dogmelor în raport cu o accelerată profesionalizare a elitelor militare”[44].

Totodată, personalitatea ministrului Apărării Naționale în funcție, general-colonel Vasile Milea, avea să influențeze raporturile dintre Armată și Nicolae Ceaușescu. Generalul Anatoli I. Gribkov, fost șef al Statului-Major al For­țelor Armate Unite în perioada 1976-1989, relevă în volumul său de memorii (Soar­ta Tratatului de la Varșovia. Amintiri, documente, fapte), apărut în 1998, faptul că Nicolae Ceaușescu l-a primit într-o audiență, în 1988, la București, în prezența ministrului Apărării, generalul-colonel Vasile Milea. Ca întotdeauna la întâlnirile cu conducătorii de stat ai țărilor Tratatului de la Varșovia, eu, împreună cu (mareșalul – n. n.) V. G. Kulikov, informam cum stau lucrurile în cadrul Forțelor Ar­mate Unite, despre evenimentele din lume, despre ceea ce se întâmplă în URSS. Nicolae Ceaușescu, în prezența ministrului său al Apărării, generalul V. Milea, a ascultat in­for­marea noastră fără să manifeste un interes de­osebit. (…) V. Milea, ministru al Apărării, devenit ulterior victima sa, stătea și, cum se spune, îl sorbea din ochi pe șeful său și n-a scos niciun cuvânt”[45], consemnează generalul Anatoli I. Gribkov cu referire la personalitatea ministrului Apărării Naționale, generalul-colonel Vasile Milea.

Generalul (r) Victor A. Stănculescu mărturisea cu referire la ministrul Vasile Milea: ,,Ajuns în partea superioară a societății pe vremea lui Ceaușescu, Milea era în întregime creația sistemului comunist, în general, și a lui Ceaușescu, în particular. Doi: știu că în casă la el portretul lui Ceaușescu era la loc de cinste în două locuri, unul sigur era în sufragerie, și m-a frapat faptul că Milea repeta gestul activiștilor de partid care afișau portretul mare al lui Stalin în casele lor. (…) A fost un militar bun, dar a avut o treabă care dezvăluia marile lui slăbiciuni de caracter. Faptul că era pur și simplu persecutat de către cei doi Ceaușești cu acuzația că în Armată este în permanență dezordine. Milea a emis peste o sută și ceva de ordine peste regulamentele militare. Erau ordine ale ministrului apărării naționale absolut aberante: să nu se poarte șapca ofițerului la luneta mașinii, pe platforma de la geamul din spate al mașinii, să nu poarte cămăși cu mânecă scurtă și să i se vadă ofițerului părul de pe braț, să se coasă buzunarele la haina militară, ca să nu țină ofițerul mâna în buzunar, să nu se ducă ofițerul în piață cu sacoșele și așa mai departe. (…) Milea, pentru a satisface anumite cerințe ale politicului, acționa cu forța. Vă dau un alt exemplu. Se lucra la Casa Poporului, mai mult de 2.500 de militari. Oamenii aceștia se duceau sus pe construcție să lucreze, apoi veneau afară jos ca să mănânce. La o vizită făcută de Ceaușescu i s-a reproșat lui Milea că e dezordine, iar Milea a dat ordin să mănânce pe schele acolo unde sunt, să nu mai iasă afară. (…) Milea a executat ordinul antinațional al lui Ceaușescu de a reduce consumul de metale scumpe din instalațiile militare. (…) Vă mai spun și faptul că Milea era un tip sentimental, emotiv, dacă un om avea un necaz îl ajuta, dar în momentul în care primea ordin de la Ceaușescu intra într-o panică plină de durități”[46].

Ședința Consiliului Apărării a Republicii Socialiste România din 31 mai 1989 relevă obe­diența absolută a conducerii de partid și de stat, a liderilor Armatei și ai Securității față de Nicolae Ceaușescu care exprima idei de genul: „În general, trebuie să se renunțe la tendința aceasta de electronizare excesivă care, practic, nu aduce nimic în plus; dimpotrivă, înrăutățește fiabilitatea. Ceea ce am spus în privința calității, este valabil nu numai pentru tanc, nu numai pentru armată, ci și în domeniul aviației, al elicopterelor și în alte domenii și rog ca toate aceasta să fie avute în vedere”[47] sau „Ce trebuie să se rețină de către ministerele de specialitate și de către Ministerul Apărării Naționale din discuțiile de astăzi? Că trebuie neapărat să acționăm cu mai multă răspundere privind evitarea excesivă de electronizare, care am impresia că își spune cuvântul și la tanc – și trebuie să eliminăm asemenea lucruri. (…) Trebuie să le scoatem afară și să facem lucruri simple, cu care tanchistului să-i fie ușor să se descurce, nu să complicăm lucrurile, că rămâne cu tancul în câmp și nu mai face doi bani!”[48].

Foștii diplomați Mircea Răceanu și Roger Kirk făcând referire la eforturile ambasadei SUA din România de-a menține contactele cu per­soanele importante din societatea românească și din structura puterii comuniste de la București, implicit și Armata, consemnau: „Armata nu juca un rol important în afacerile României, și era lipsită de resurse. Deși părea să fie sub controlul total al lui Ceaușescu, în ochii ambasadei americane ea reprezenta o sursă potențială de opoziție. În orice caz, ea ar fi putut deveni un element important într-o epocă post-Ceaușescu. În consecință, vizitele pe linie militară i-ar fi putut încuraja pe ofițerii români să se considere drept personal militar profesionist și nu, pur și simplu, numai un fel de sclavi ai lui Ceau­șescu. În plus, vizitele vaselor militare ale SUA făcute unui membru al Tratatului de la Varșovia erau încă suficient de rare pentru a face din acestea un exemplu util și pentru alte națiuni din cadrul Tratatului și un semnal al posibilității unei auto­no­mii în domeniul militar”[49].

Informații și presiuni politico-diplomatice

În cursul zilei de 16 noiembrie 1989, UM 0544 (Centrul de Informații Externe/CIE) îl va informa pe Nicolae Ceaușescu prin Nota nr. 00260 despre faptul că președintele François Mitterand ,,prin inițiativa de a convoca la Paris o reuniune de urgență a șefilor de stat și de guvern ai țărilor membre ale Pieței Comune”[50] urmărește ,,să promoveze unele din punctele de vedere ale Franței, în problema evenimentelor ce au loc în unele țări din Europa de Est”[51]. Analiștii CIE avertizau asupra faptului că Franța va insista pentru ,,adoptarea unei poziții unitare la nivelul CEE față de evoluțiile din unele țări est-europene, pornind de la premisa că actuala conjunctură oferă condiții favorabile inițierii de noi măsuri coordonate care să permită obținerea unor poziții tot mai influente în statele respective; implicarea sporită a țărilor comunitare în acțiunile de destabilizare a situației din Europa de Est și prevenirea realizării unor înțelegeri separate între SUA și URSS privind impunere unui nou echilibru pe continent care să țină seama de obiectivele pe termen lung ale comunității vest-europene; susținerea țărilor din Europa de Est care au trecut pe calea reformelor, atât prin acordarea de ajutoare financiare limitate, cât mai ales prin determinarea adoptării de către acestea a unor măsuri pentru extinderea aplicării economiei de piață; abținerea de la stimularea în continuare a fluxului de persoane din Est spre Vest, pe de o parte pentru a nu se crea probleme economice și chiar conflicte sociale în Europa Occidentală și, pe de altă parte, pentru a se încuraja direct constituirea în țările socialiste a unei «mase de manevră», formată din cetățenii nemulțumiți, pretabili la acțiuni protestatare”[52].

Temerile lui Nicolae Ceaușescu privind o posibilă înlăturare a sa erau alimentate de către CIE prin Nota nr. 00263/22 noiembrie 1989 în care se menționa faptul că șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale CEE au decis, în contextul pozițiilor concertate ale SUA și URSS cu privire la România, ,,intensificarea acțiunilor vizând crearea unor tensiuni interne destabilizatoare, prin folosirea unor stări de nemulțumire și incitări în mediul minorității maghiare, considerându-se că în acest fel România ar putea fi determinată să nu mai obstrucționeze procesele ce au loc în Est”[53]. Generalul de brigadă (r) Vasile Mălureanu, unul dintre foștii lideri ai Direcției a I-a Informații Interne din cadrul DSS-ului, va mărturisi cu privire la neliniștea și îngrijorarea ce domnea în sânul aparatului de securitate al României socialiste: ,,Când am mai aflat și că trupele maghiare făceau, la mijlocul lunii decembrie 1989, manevre de-a lungul graniței cu România, temerile la adresa integrității teritoriale[54] a țării nu ni se păreau deloc exagerate. Acestea aveau să fie potențate de faptul că materializarea dispoziției lui Nicolae Ceaușescu de a trece Comandamentul Trupelor de Grăniceri tocmai în acea perioadă, începând cu 14 decembrie 1989, de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul de Interne, a des­ta­bilizat sistemul de protecție a frontierei de stat, deoarece, datorită evoluției eve­nimentelor, transferul nu a putut fi realizat adecvat. Ca urmare, Trupele de Gră­ni­ceri nu au avut în acele zile o comandă clară, iar logistica era total precară. La multe subunități de pe granița de Vest fuseseră retrase mijloacele de luptă și de transport ale Armatei și nu se primise în schimb dotarea necesară de la Ministerul de Interne. Pichetelor de grăniceri le rămăseseră în dotare numai armament ușor cu maxim 60 de cartușe de om și se vedeau în fața unui inamic ce se prefigura, dotat cu tancuri și transportoare blindate, care executa acțiuni de intimidare în fiecare noapte, cu efecte serioase asupra moralului grănicerilor români, mai ales că nu aveau legături funcționale cu restul trupelor MApN, cu care aveau planuri de cooperare”[55].

Totodată, Nicolae Ceaușescu era informat de către ambasadorul României de la Paris, Petre Gigea, pe 11 decembrie 1989, că François Mitterand și Mihail S. Gorbaciov au decis, la Kiev (6 decembrie 1989), că „este nevoie de noi mecanisme pentru a servi con­­s­trucția Case Comune Europene”[56]. În timpul discuțiilor dintre François Mitterrand și Mihail S. Gorbaciov s-a abordat rolul SUA în noua dinamică a relațiilor internaționale avându-se în vedere „participarea Statelor Unite ale Americii – ca un element necesar și de anvergură – la noua etapă a construcției europene”[57]. Cel mai fierbinte subiect al momentului, reunificarea Germaniei, a fost abordat de către cei doi lideri politici „într-o manieră detaliată”[58]. Mihail S. Gorbaciov și-a exprimat, cu această ocazie, preocuparea pentru „viitorul continentului «nostru», care se pro­nunță tot mai activ în favoarea a ceea ce se poate numi noua mentalitate, noua gândire politică pentru dezvoltarea cooperării pe multiple planuri, pentru întărirea păcii pe continent, pentru dezarmare”[59].

Fostul ministru al Apărării Naționale din perioada 30 aprilie 1991 – 6 martie 1994, general (r) Niculae Spiroiu declara, cu ocazia desfășurării mesei rotunde intitulată Revoluția din Decembrie 1989 – certitudini și controverse[60], cu referire la informațiile de care dispuneau cadrele MApN privind evoluțiile politico-strategice din Răsăritul Europei, următoarele: ,,Domnule amiral Dinu, vă amintiți, în ultimele zile ale lui noiembrie 1989, cred că era între 25 și 30 noiembrie, în orice caz, după Congresul al XIV-lea, într-o bună dimineață, generalul Gușă, cu aprobarea ministrului, a făcut un lucru care pe noi ne-a uimit; ne-am trezit, de la nivel de locțiitori șefi de Direcție în sus, convocați toți la ora 7 dimineața în sala de la Marele Stat-Major. Ați apărut dumneavoastră și generalul Gușă la prezidiu. Mie atât să-mi spuneți: dacă e adevărat sau nu ce spun eu. Gușă ne-a spus așa: «Tovarăși generali și ofițeri, în țările din jurul nostru, deci în țările din zona Blocului estic, se întâmplă evenimente politice, sociale, despre care eu am considerat că e bine să vă informăm direct, nu din ce citiți prelucrat în ziare, de ăia de la Consiliul Politic, să vă informăm direct cu ce se întâmplă». Și v-a dat cuvântul dumneavoastră. Și ați luat țările pe rând: Ungaria, Bulgaria, Polonia, ce s-a întâmplat, ce mișcări, cum s-a schimbat, ce-a zis Parlamentul, pluripartidismul etc. La un moment dat, după vreo jumătate de oră, a apărut generalul Ilie Ceaușescu, din spatele scenei, se intra prin scenă, așa, din culise. S-a așezat la vreo 3-4 scaune de Gușă – dumneavoastră erați la pupitru – și se tot foia pe scaun, își tot freca mâinile, se vedea că ceva nu-i convine. Ce e cu distanța aia dintre el și Gușă, vroia să arate că nu e de acord cu Gușă. Dumneavoastră ați continuat, s-a terminat, noi voiam să punem întrebări. Gușă a zis: «Nicio întrebare! Ceea ce vă promit este că în continuare o să vă mai adunăm să vă ținem la curent direct cu situația acestor țări, pentru că într-o anumitǎ situație de crizǎ, dumneavoastră, care sunteți în corpul de comandǎ, trebuie sǎ fiți informați și sǎ acționați în cunoștințǎ de cauzǎ». Și a plecat[61].

Șeful DIA din decembrie 1989, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, consemnează în memoriile sale că generalul-locotenent Georgio Iovici, șeful Serviciului de Informații al Armatei Federale Iugoslave, a comunicat colonelului Manea Dumitru, atașatul militar al României la Belgrad, în octombrie 1989, o sumă de informații privind cele ce aveau să se întâmple în decembrie 1989 în România. Șeful Serviciului de Informații Militare al Iugoslaviei considera pe baza informațiilor obținute, ca urmare a unei călătorii la Moscova, Budapesta și Sofia, că ,,în România urmau să aibă loc unele acțiuni destabilizatoare”[62]. Conducerea de partid și de stat a României socialiste avea să fie informată, de către MApN și DIA, că ,,vor fi organizate, mai întâi, pătrunderea unor grupuri de indivizi pregătiți special care, sub acoperirea de turiști, veniți la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburări și panică în rândul populației, îndemnând la revoltă și nesu­pu­nere față de autoritățile românești”[63].

Prin telegrama nr. D.10-015201 din 29 noiembrie 1989, ora 14.30, conducerea MApN și a DIA erau informate de faptul că ,,actualele manifestări și demonstrații antisocialiste din Cehoslovacia au fost inițiate și provocate și de către minoritatea maghiară din Cehoslovacia[64]. Factorii de decizie din MApN și DIA erau informați că ,,în fruntea acestor demonstrații antisocialiste s-au aflat îndeosebi intelectualitatea și studenții cehoslovaci de origine ungară, care printre altele cer crearea unei provincii autonome ungare în Cehoslovacia (zona Bratislava, Nitra, Banska-Bystrica, iar la sud frontiera cu Ungaria)[65], iar ,,acțiunile și demonstrațiile minorității ungare din Cehoslovacia sunt susținute propagandistic și material de către Ungaria și de către unele țări occi­­dentale[66]. Ofițerul de informații militare care a redactat telegrama invocată mai sus, atrăgea atenția asupra faptului că ,,Ungaria pregătește un amplu plan pentru inițierea și provocarea de demonstrații ale minorității maghiare din țara noastră (România – n. n.) în unele localități din Transilvania și chiar la București”[67], astfel încât ,,pentru declanșarea acestor demonstrații antisocialiste și antinaționale în România, în scopul destabilizării situației politice interne și realizării pretențiilor ungare, Ungaria susține propagandistic și material, inclusiv acțiuni de spionaj și cu ajutorul altor țări”[68]. Liderii de la Budapesta sperau să fie atrase și alte minorități naționale din România socialistă, la aceste manifestații, chiar și cetățeni români.

Referindu-se la comportamentul autorităților de partid și de stat maghiare, în cursul anilor 1988 – 1989, în relația cu statul român, colonelul (r) Ioan Todericiu, fost atașat militar al României la Budapesta în decembrie 1989, mărturisea: ,,Ungaria nu urmărea un efect propagandistic, ci unul lucrativ. Primii pași au fost făcuți prin pregătirea populației sale. În acest sens s-au editat foarte multe cărți cu tentă privind apartenența Transilvaniei, lipsa de drepturi a minorității maghiare din România și injustețea ce li s-a făcut la Trianon. În piețele și stațiile de metrou se vindeau hărți ale Ungariei Mari, cu frontierele lor până la Carpați și până în Cehoslovacia și fosta Iugoslavie. (…) Ceea ce se întâmpla în planul activităților diplomatice între cele două țări nu mai era diplomație, era o hărțuială în toată regula. Dacă ambasadorul român mergea la Ministerul lor de Externe să protesteze față de aparițiile în presă privind ideea de nedreptate ce li s-ar fi făcut la Trianon, diplomații maghiari susțineau că nu au ce face, că presa lor e liberă. Activitatea diplomatică aproape că se redusese la proteste și de-o parte și de alta, verbale sau în scris, referitoare la nerespectarea acordului bilateral și drepturile omului. Și mai grav, s-a ajuns la expulzarea reciprocă a diplomaților din cele două țări, o premieră în relațiile dintre două state membre ale Tratatului de la Varșovia. (…) În presa maghiară apăreau tot felul de lucruri despre România, unele adevărate, altele exagerate, altele neadevărate. (…) Eram amenințați la telefon de către persoane anonime despre oprirea surselor de apă și a energiei electrice, cu incendierea, cu plasarea de bombe, se transmiteau insulte grosolane la adresa diplomaților români[69].

Pe 9 decembrie 1989, MApN și DIA erau informate că Ungaria ,,acționează pentru internaționalizarea problemei Transilvaniei, precum și pentru izolarea politică și economică”[70] a României și, totodată, ,,simultan cu provocarea unor demon­strații ale populației de origine maghiară din Transilvania, Ungaria are intenția să provoace incidente la granița”[71] cu România ,,care să degenereze în conflict militar între cele două țări, după care apoi să ceară intervenția unor țări ale Tratatului de la Varșovia, îndeosebi din partea URSS, cu scopul unei așa-zise «împăcare a părților»”[72]. DIA informa conducerea MApN că în realizarea acestui proiect, Ungaria urma să se sprijine pe Austria, precum și pe alte state occidentale, însă cu știrea URSS.

În alertă maximă

Monitorizarea de către DIA a mișcărilor de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia a evidențiat următoarele: 1) în perioada 6 – 8 iunie 1989 a fost organizată o aplicație comună ungară, cehoslovacă și sovietică, cu activarea unor elemente de coman­da­ment și trupe marcate, însă nu prezenta niciun pericol major; 2) între 14 și 28 octombrie 1989, trupele sovietice din Ungaria (Divizia 102 și Corpul 3 Armată, alături de trupele din apărarea antiaeriană, însumând circa 13.000 de militari) au organizat o aplicație în raionul Budapesta – Tokay; 3) în perioada octombrie – noiembrie 1989, din direcția nord-est, în URSS, se vor executa trei aplicații în teren cu trupe marcate: Divizia 656 Mecanizată sovietică în Bucovina de Nord în perioada 4 – 17 octombrie, urmată de Divizia 118 Mecanizată în sudul Basarabiei în perioada 15 – 16 octombrie și, mai apoi, de Divizia 33 Mecanizată de Gardă în raionul Bălți între 2 – 4 noiembrie; 4) desfășurarea unei aplicații navale în Marea Neagră: la sud-est de Insula Șerpilor, la sud de Ialta, la vest de Suhumi și sud de Sabla, în apele de est ale Bulgariei; 5) aplicațiile Balkan 89 (iunie 1989) și Marița 89 (august 1989), ambele orientate pe direcția sud, spre Grecia. În pofida faptului că ,,nicio activitate din cele menționate – scria viceamiralul (r) Ștefan Dinu, șeful DIA în decem­brie 1989 – nu reprezenta o amenințare serioasă pentru țara noastră[73], DIA va institui un serviciu neîntrerupt de cercetare și goniometrare a rețelelor radio-militare ale vecinilor României[74].

Referindu-se la situația existentă la frontierele României în decembrie 1989, comandorul (r) ing. Ioan Stoleru, fost comandant al Centrului Radioelectronic și Observare din cadrul Comandamentului Marinei Militare în decembrie 1989, parte a sistemului de cercetare și goniometrare al DIA, declara: ,,Activitatea din rețelele și direcțiile radio cercetare, circular în jurul României, nu a suferit o intensificare deosebită și nu s-au constatat dislocări semnificative de forțe sau mijloace[75]. O sumă întreagă de informații provenite din cercetarea radio-electronică și gonio­me­trare, precum și o serie de mărturii ale participanților la evenimente, conturează ima­gi­nea unor intense pregătiri pentru intervenție militară sovietică în România socialistă în pe­rioada 17 – 22 decembrie 1989. În Buletinul Informativ nr. 4.454 al DIA din 19 decembrie 1989 se menționa: ,,În URSS se semnalează o serie de aplicații notificate precum și unele executate de mari unități tactice în zona Cernăuți în perioada 14 – 17 decembrie 1989. Totodată, s-a constatat intensificarea activităților practice desfășurate de unele unități de marină și aviație aparținând FMM în special în lunile octombrie în cadrul cărora au fost executate trageri navale și aeriene. În perioada 18 – 22.12.1989 în cadrul Forțelor Maritime Militare sovietice s-au exe­cutat lansări de rachete într-un raion maritim situat la vest de peninsula Cri­meea”[76].

Analiștii DIA raportau Marelui Stat-Major și ministrului Apărării Naționale că și în Ungaria se înregistraseră aplicații ale batalioanelor de cercetare-diversiune ale ar­matei ungare care au executat o pregătire specifică ducerii acțiunilor de luptă în spatele trupelor inamice. ,,Din unele date de care se dispune, rezultă că o astfel de activitate au desfășurat recent batalioanele Corpurilor 1 și 3 armată (între 16 – 18 decem­brie), finalizate cu executarea unui marș încheiat în raioane, situate la 15 – 20 km de frontiera cu RS România. Aceleași unități au executat în lunile martie – iunie, prin rotație, o pregătire specială la baza de instrucție în teren muntos de la Rezi (12 km nord de Keszthely), activitate încheiată cu desfășurarea unor exerciții tactice”[77], raporta DIA. Totodată, DIA identificase în pădurea Podvorievka (URSS) pe direcția Rădăuți – Prut – Lipcani, o antenă parabolică a unei stații de radiolocație care începuse să funcționeze, fără întrerupere, încă din 19 noiembrie 1989. O stație de radiolocație bulgărească înce­puse să funcționeze și pe malul drept al Dunării, pe direcția Bechet – Oreahovo, ,,în scopul probabil de a asigura navigația pe Dunăre”[78], însă era foarte ,,posibil ca această stație să fie folosită și în alte scopuri militare”[79].

La frontiera ungaro – română se identificaseră numeroase persoane civile și militare care executaseră observarea teritoriului României, chiar prin încălcarea acestuia, precum și numeroase recunoașteri a unor grupuri de 5 – 7 militari conduși de cadre. Implicarea Ungariei într-un efort susținut menit a sprijini disidența activă a minorității maghiare din România socialistă împotriva regimului Ceaușescu, și nu numai, precum și încurajarea gesturilor și atitudinilor care negau existența statului național unitar român, trebuie înțeleasă ca făcând parte din planul Budapestei[80] de a stârni, cu orice preț, un conflict cu România lui Nicolae Ceaușescu astfel încât să fie nevoie de intervenția Occidentului și a URSS, din postura de arbitri, care să ajute la anularea Tratatului de la Trianon (din 4 iunie 1920)[81] în contextul redesenării arhitecturii relațiilor internaționale în anul 1989.

Forțele Marinei Militare a Bulgariei vor începe, pe 20 decembrie 1989, executarea unor activități de pregătire de luptă într-un raion situat în sud-vestul Mării Negre. ,,Pentru noi cei de la Tulcea, situația începe să se complice când, la 18 decembrie, grănicerii de la Isaccea ne comunică faptul că peste Dunăre, pe malul sovietic, se fac pregătiri pentru instalarea unui pod de pontoane. Un pod de pontoane peste Dunăre nu putea avea decât un singur scop: intrarea în Dobrogea a unei forțe militare cu mare potențial ofensiv. (…) Această acțiune a sovieticilor a fost o clasică manevră de intimidare și influențare psihologică și până la 21 decembrie au tot mimat că se pregătesc de lansare a podului. Coroborată cu creșterea semnificativă a zborurilor țintelor aeriene în sudul Basarabiei, această manevră ne dădea indicii care ne determinau să credem că se pregătesc pentru o acțiune militară pe teritoriul nostru. Și pe direcția mării se intensifică numărul avioanelor care zburau în nordul Mării Negre, iar Batalionul radiotehnic de la Sulina ne ținea permanent la curent cu situația aeriană, care și ea putea fi interpretată ca fiind periculoasă”[82], va mărturisi comandorul (r) Vasile Nicolăescu, fost șef al Operațiilor la Brigada 27 Fluvial – Maritimă în decembrie 1989 și, totodată, comandant, prin cumul, al acestei Mari Unități.

În cursul zilei de 18 decembrie 1989, căpitanul de rangul 2 (echivalent gradului de locotenent-colonel) Corneliu Rudencu, comandant al Divizionului 50 Vânătoare de Submarine și Dragoare de Radă, aflat în portul Sulina, a primit ordinul să execute ,,decon­servarea navelor aflate în această poziție”[83] și să le aducă în starea de luptă. Totodată, a fost scos în mare Vânătorul de Submarine 2 (comandant: căpitan-locotenent Vasile Giosan) pentru a întări dispozitivul de supraveghere maritimă destinat asigurării securității platformelor petroliere marine din Marea Neagră și a litoralului românesc. ,,În ziua de 18 decembrie 1989 am primit ordin să plec cu nava pe care o comandam, Vedeta Blindată 78, la Isaccea pentru a supraveghea malul sovietic. Aveam la bord și pe șeful geniului brigăzii, căpitanul Coman. Acolo am văzut aproximativ 15 – 20 de camioane, unele încărcate cu câte 4 pontoane, altele cu șalupe, care făceau an­tre­nament pentru lansarea acestora la apă. Coloana de mașini se mișca încontinuu în spatele unei liziere de pomi și câte una se apropia de malul Dunării, simulând lăsarea la apă a pontoanelor. Acțiunea pe malul sovietic a încetat la 22 decembrie 1989”[84], consemnează căpitan-comandorul (r) Virgil Grigoraș, fost comandant al Vedetei Blindate 78 din cadrul Divizionului 118 Vedete Blindate în decembrie 1989.

Toate aceste mișcări de trupe ungare, bulgare și sovietice s-au constituit în factori meniți a pune presiune asupra regimului Ceaușescu care trebuia ,,încurajat” să accepte implementarea unor reforme interne, a modelului de perestroika și glasnosti, și, totodată, pentru susținerea unei atitudini de ostilitate, de revoltă, împotriva regimului comunist de la București. Totodată, era transmis un semnal Armatei Române, considerată ca fiind naționalistă și fidelă lui Nicolae Ceaușescu, precum și organelor Ministerului de Interne (Miliție și Securitate), privind reevaluarea rațiunii pentru care structurile de forță ale statului român se puteau implica în susținerea și consolidarea regimului Ceaușescu.

Viceamiralul (r) Ștefan Dinu, fost șef al DIA, menționează existența unor discuții cu omologii săi, cu ocazia vizitelor în străinătate, și nu numai, în timpul cărora erau reamintite ,,binefacerile reformelor din viața economică și socială a țărilor respective”[85]. În mai 1988, atașatul militar sovietic acreditat la București, contraamiralul Terentiev, a solicitat o audiență confi­dențială la șeful DIA ca urmarea unei dorințe exprese a Marelui Stat-Major sovietic. În timpul audienței, atașatul militar sovietic a făcut o amplă expunere ,,după un material tipărit, despre reformele din URSS și alte țări socialiste, întrebându-se la fiecare problemă, retoric desigur, de ce în România aceste programe nu ar fi posibile”[86]. Diplomatul militar sovietic a cerut ca informarea lui să fie adusă la cunoștința Marelui Stat-Major român și a conducerii Ministerului Apărării Naționale. Conducerea supremă de partid și de stat a cerut ca atașatul militar sovietic să fie informat că va fi declarat persona non grata în cazul unei noi depășiri a atribuțiilor postului.

Șeful DIA își va reaminti că pe timpul unei misiuni la Varșovia, în mai 1989, omologul său maghiar, generalul-locotenent Sucsz Ferenz, l-a informat că primise ordinul din partea șefilor săi de la Budapesta să-i facă ,,o informare cât mai largă asupra situației interne din Ungaria și a orientărilor politice și economice adoptate recent de conducerea țării sale”[87]. În urma discuțiilor purtate cu omologul său maghiar, șeful DIA a concluzionat: ,,întâi, că informarea prezentată, pusă probabil de acord cu ceilalți aliați din Tratatul de la Varșovia, constituia încă un avertisment colectiv dat politicii dogmatice, conser­va­toare din România, iar în al doilea rând, rezulta că, în acel moment, Ungaria nu reprezenta nicio amenințare pentru țara noastră”[88]. Informarea efectuată de către șeful DIA și ministrul Apărării Naționale, generalul-colonel Vasile Milea, le-a adus aspre reproșuri din partea lui Nicolae Ceaușescu care i-a criticat pentru faptul că apleacă ,,prea mult urechea la cei din afară, care nu agreează România”[89].

În volumul Armata Română în Revoluția din Decembrie 1989, colectivul de autori susține teza potrivit căreia, la acea oră, conducerea MApN era ,,în imposibilitatea să dețină un set mai larg de date provenite din surse diferite, care să permită o analiză mai cuprinzătoare și realistă a situației politico-militare în spațiul nostru geografic”[90], și, totodată, că ,,potrivit concepțiilor militare moderne, pentru a realiza realmente surprinderea, o invazie nu se execută doar în urma aglomerării forțelor aproape de granița statului vizat, ci prin aducerea trupelor din adâncime, folosindu-se pe scară largă desantul aeropurtat”[91]. În încercarea de a scuza liderii din conducerea MApN pentru lipsa de viziune politică[92] și strategică, cerută în mod repetat și discret de către omologii lor din țările membre ale Tratatului de la Varșovia, autorii volumului invocat consideră că, totuși, ,,chiar dacă prin Direcția de Informații a Ar­matei au parvenit elemente concludente despre scenariul care se pregătea Ro­mâniei, ele circulau într-un cadru foarte restrâns la diferite nivele superioare”[93], astfel încât ,,declanșarea mișcării protestatare din Timișoara a luat prin sur­prindere Armata, în ansamblu”[94].

Referindu-se la noianul de informații politico-militare care prevesteau o lovitură în forță asupra integrității teritoriale a României socialiste, combinată cu o revoltă internă a populației nemulțumite de regimul Ceaușescu, viceamiralul (r) Ștefan Dinu, șeful DIA, va consemna: ,,La nivelul conducerii Armatei, diversiunea oficială a pericolului militar extern nu avea niciun efect. Cei abilitați a ști ce se întâmplă în jurul granițelor cunoșteau foarte bine situația, fiind convinși că nimic nu constituia o amenințare reală pentru România”[95]. Șeful DIA menționează faptul că aparatul de propagandă al regimului Ceaușescu va lansa, cu precădere în cursul anului 1989, o puternică campanie propagandistică[96] cu privire la pericolul militar de la granițele de nord-vest și nord-est ale României, urmărind ,,reeditarea spiritului de solidaritate a populației în jurul lui Ceaușescu, din august 1968”[97].

Primejdii latente

Pe măsură ce se prefigura o revoltă internă având în vedere condiţiile de viaţă, elita politico-militară şi de ,,intelligence” a României socialiste a refuzat să accepte noile realităţi. În pofida tuturor sem­nalelor primite, în diferite formule politico-diplomatice şi nu numai, percepţia can­ce­lariilor diplomatice occidentale şi ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia era aceeaşi: la Bucureşti nimeni nu poate, nimeni nu încearcă sau nimeni, de fapt, nu vrea să schimbe ceva. Comportamentul structurilor de forţă (MApN, Ministerul de Interne şi DSS), începând cu 16 decembrie 1989, vor confirma întru-totul această convingere existentă în cancelariile diplomatice ale lumii. În contextul izbucnirii revoltei timișorenilor împotriva regimului Ceaușescu, forțele MApN din zona Timișoarei vor fi implicate, cu mult înainte de ședința CPEx al CC al PCR din 17 decembrie 1989, în acțiuni de reprimare a revoltei populare împotriva regimului Ceaușescu.

În condiţiile în care Războiul Rece era în plină desfăşurare, fără un final previzibil, putem înţelege comportamentul unor diplomaţi occidentali, precum şi a unor am­ba­sa­de din Bucureşti, de încurajare a unei disidenţe active faţă de regimul politic al lui Nico­lae Ceauşescu, precum şi monitorizarea evoluţiilor politico-diplomatice, economice, so­ciale şi militare ale României socialiste. Dintr-o astfel de perspectivă putem înţelege mărturia lui Ghennadi I. Ianaev, vice­pre­şedinte al URSS, privind monitorizarea evoluţiei evenimentelor din România sfârşi­tului de decembrie 1989, de către Washington şi Moscova, în condiţiile în care naţiona­liş­tii unguri incitau la o intervenţie a celor două blocuri militare în România lui Ceau­şes­cu. Miza: protejarea identităţii minorităţii maghiare, grav afectată de socialismul lui Ceau­şescu, însă cu nădejdea că vor putea fi repuse în discuţie frontierele din Europa, în speţă cea româno-maghiară. Pe 24 decembrie 1989, Gyula Horn, ministrul de Externe al Ungariei, se va opune cererii făcute de către Forumul Democrat Ungar de a intra în legătură cu CFSN în vedere trimiterii în România a unor unităţi internaţionale antiteroriste[98]. Având în vedere cele enumerate mai sus, putem înţelege mai bine afirmaţiile lui Mihail S. Gorbaciov, din interviul acordat jurnalistei Felicia Meleşcanu, privind faptul că ,,Ro­mânia a fost în pericol să se divizeze în cursul evenimentelor”[99] din decembrie 1989, precum şi opiniile lui Ghennadi I. Ianaev, cu referire la persoana președintelui Ion Iliescu, respectiv: ,,El a făcut pentru români ceea ce altul nu putea să facă în împrejurările respective”[100].

În cursul zilei de 18 decembrie 1989, şeful Marelui Stat-Major român, generalul-maior Ştefan Guşă, va fi informat despre faptul că spre Ro­mânia se îndreaptă două ţinte aeriene, din partea de nord-vest către sud-est, care au virat stânga la apropierea de frontiera aeriană a României şi au mers paralel cu aceasta. Erau gesturi menite să sugereze ceva aflat în pregătire, preludiul unui atac sau manevre politico-militare capabile să intimideze şi să ţină ocupată o forţă armată care se afla la acea oră angrenată în lupta cu propriul popor? O întrebare fără răspuns în acele momente și nu numai.

În numele acestei primejdii externe, mai mult presupusă decât confirmată, struc­tu­rile de forță ale României socialiste vor deschide focul, vor aresta și maltrata cetățeni români care scandau împotriva lui Nicolae Ceaușescu și-al regimului său politic, într-un cuvânt își vor face datoria până aproape de capăt, un capăt atât de fragil încât ar fi putut aduce cu sine, la sfârșitul lui, orice: război civil, intervenție străină, occidentală sau a Tratatului de la Varșovia, precum și o represiune inimaginabilă. Apariția lui Ion Iliescu la TVR și, mai apoi, subordonarea structurilor de forță, față de acesta și grupul constituit în jurul său, a dat naștere unui sentiment de echilibru și speranță[101]. ,,Armata e cu noi!” a devenit strigătul unei victorii însângerate și care părea fără de izbândă, până în zorii zilei de 22 decembrie 1989.

_______________________________________________________________

* Articol publicat în revista DOCUMENT (Buletinul Arhivelor Militare Române), Anul XXII, nr. 4 (86)/2019, p. 1 – 13

[1] E un început în tot sfârșitul…, Editura Societatea Română de Radiodifuziune, București, 1998, p. 21.

[2] Nicolae Ceaușescu, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, vol. 20, Editura Politică, București, 1981, p. 520.

[3] „Într-un context apropiat, generalul Ion Gheorghe își amintește: «Pot spune că de sute de ori am fost convocați amândoi – gl. Ioniță și cu mine – la Leontin Sălăjan, mai târziu, la Nicolae Ceau­șescu sau la Ion Gheorghe Maurer pentru diferite probleme curente. Deși dezbaterile se des­fă­șu­rau de obicei în parametri tensionați, nu pot evoca nicio împrejurare în care gl. Ioniță să fi făcut un pas înapoi de la atitudinea sa corectă și demnă, sau să-și fi abandonat, în mod nejustificat, opiniile»”, consemnează Cecilia Ioniță, soția fostului ministru al Apărării, cu referire la relația dintre Nicolae Ceaușescu și soțul ei (Ion Ioniță, Însemnări, Editura Curtea Veche, București, 2008, p. 309).

[4] Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne. 1965 – 1989, vol. I, Editura Domino, Iaşi, 2001, p. 248.

[5] În iunie 1976, generalul de armată Ion Ioniță a fost eliberat din funcția de ministru al Apărării Naționale și a devenit vice-prim-ministru însărcinat cu coordonarea Ministerului Transporturilor, Ministerului Sănătății, Comitetului de Stat pentru Ape, Canalului Dunăre-Marea neagră, Aviației Civile și Marinei Civile. Generalul Ion Gheorghe a fost trimis să întărească Comisia pentru coordonarea activității consiliilor populare.

[6] Nicolae Ceaușescu, Apărarea națională a Republicii Socialiste România. Culegere de texte, Editura Militară, București, 1983, p. 429 – 430.

[7] Petre Opriș, România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955 – 1991), Editura Militară, București, 2008, p. 257 – 258.

[8] Ibidem, p. 228.

[9] Ionel Gal, op. cit., p. 278.

[10] Cotidianul Scânteia din 18 decembrie 1985 făcea referire la faptul că Nicolae Ceaușescu, chestionat fiind de către generalii nemulțumiți de transferul în economia națională, respectiv când vor reveni în serviciul activ, a declarat: „Sperăm însă să nu mai fie nevoie să revină, în sensul ca să asigurăm pacea și să nu fie necesar să apelăm la arme” (Apud Anneli Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, p. 73).

[11] Ibidem, p. 70 – 71.

[12] Nr. 4 din 26 ianuarie 1983.

[13] Anneli Ute Gabanyi, Cultul lui Ceaușescu, Editura Polirom, Iași, 2003, p. 200, p. 46 – 47.

[14] A se vedea: Scânteia, 8 decembrie 1982.

[15] Ibidem, 26 decembrie 1982.

[16] Ibidem, 30 decembrie 1982.

[17] Ibidem, 12 ianuarie 1983.

[18] Ibidem, 14 ianuarie 1983.

[19] Ibidem, 18 ianuarie 1983.

[20] Ibidem, 22 ianuarie 1983.

[21] Anneli Ute Gabanyi, Revoluția…, p. 71 – 72.

[22] Ibidem, p. 72.

[23] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, STASI şi Securitatea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 370 – 371.

[24] Ibidem, p. 371.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Nicolae Militaru s-a născut pe 10 noiembrie 1925 în comuna Bălești (județul Gorj) și a decedat pe 27 decembrie 1996 în București. Viitorul general al Armatei Române a urmat cursurile Academiei Militare „Mihail V. Frunze” din Moscova în perioada 1952 – 1956, devenind, cu gradul de locotenent-colonel, șef de stat-major al Diviziei 10 Infanterie „Ștefan cel Mare” de la Iași, mai apoi, comandant al Marii Unități (MU), al Diviziei 2 Mecanizate de la Craiova și, mai apoi, șef de stat-major al Armatei a III-a de la Cluj-Napoca (1961 – 1965). Pe 17 iunie 1965 a preluat comanda Armatei a III-a pe care a deținut-o până la 8 iulie 1969 când a preluat comanda Armatei a II-a de la București. A fost înaintat la gradul de general-colonel pe 19 august 1974. A rămas în funcția respectivă până la 5 iunie 1978. Referitor la numele de „Lepădat”, istoricii Petre Opriș și Gavriil Preda au publicat (în volumul România în Organizația Tratatului de la Varșovia. Documente. 1954 – 1961, vol. I, INST, București, 2008, p. 305 – 306) un document din 4 martie 1961, respectiv protocolul Biroului Politic al CC al PMR prin care se aproba înaintarea la gradul de general-maior a 14 colonei, printre care și colonelul Lepădatu N. Militaru (arma infanterie). În documente militare din anii ’60 viitorul opozant al lui Nicolae Ceaușescu semna „Militaru Nicolae Lepădat”. A se vedea: Iulia Andrei Crăciun, Cariera generalului Militaru: întâi Academia, apoi liceul, în Adevărul, 16 martie 2010, pe https://adevarul.ro/news/eveniment/cariera-generalului-militaru-intai-academia-apoi-liceul-1_50ad57037c42d5a6639347f4/index.html (accesat pe 06.09.2019, ora 17.15). În memoriile sale, Constantin Olteanu menționează faptul că Nicolae Militaru era în atenția „organelor de contrainformații militare, care aveau aprobarea să-l lucreze informativ pentru atitudinea sa manifest prosovietică, dosarul lui purtând diferite nume conspirative” (Apud Constantin Olteanu, O viață de om. Dialog cu jurnalistul Dan Constantin, Editura Niculescu, București, 2012, p. 123).

[29] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 342.

[30] Petre Opriș, Un complot militar împotriva președintelui României, octombrie 1984, în Arhivele Totalitarismului, Anul XX, nr. 3 – 4 (76 – 77)/2012, p. 153.

[31] Generalul-locotenent Popa Constantin a condus Direcția de Informații a Armatei în perioada 26 noiembrie 1960 – 10 decembrie 1963, având gradul de general-maior, iar în perioada anterioară numirii, la comanda DIA, exercitase comanda Corpului 19 armată și, apoi, fusese locțiitorul șefului DIA, cu gradul de colonel, în perioada 27 august 1956 – 26 noiembrie 1960. Pe 10 decembrie 1963 a fost promovat în funcția de locțiitor al șefului Marelui Stat-Major.

[32] Angela Băcescu, România 1989. Din nou în calea năvălirilor barbare, Editura Zalmoxis, Cluj-Napoca, 1994,  p. 106  – 107.

[33] „Autoarea (Anneli Ute Gabanyi – n. n.) crede că în decembrie 1985 președintele statului sovietic, Andrei Gromîko, ar fi încercat să-l convingă pe generalul Constantin Olteanu, ministrul român al apărării, să-l răstoarne pe Ceaușescu. Cert este că Olteanu a fost primit în URSS cu onoruri deosebite, care nu au încetat să suscite comentarii. Ca urmare, Ceaușescu l-a înlocuit pe Olteanu cu generalul Vasile Milea. Sunt păreri vehiculate în străinătate. Oricum, lucrurile, nici în privința generalului C. Olteanu, nu sunt simple” se consemna în publicația Vremea. Totuși iubirea din 11 martie 1991 (A se vedea: Constantin Olteanu, România – o voce distinctă în Tratatul de la Varșovia. Memorii. 1980 – 1985, Editura Aldo, București, 1999, p. 203).

[34] Ibidem, p. 198, 202 – 203.

[35] Idem, O viață de om. Dialog…, p. 465.

[36] Stejărel Olaru, Georg Herbstritt, op. cit., p. 394 – 396.

[37] Ibidem, p. 400.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem, p. 401.

[41] Ibidem.

[42] Cornelia Ghinea, Caracteristici ale propagandei politice în rândul militarilor Armatei române în anii 1979 – 1989, în Anii 1973 – 1989: cronica unui sfârșit de sistem (editor Romulus Rusan), Fundația Academia Civică, București, 2003, p. 539.

[43] Ibidem, p. 540.

[44] Florin Șperlea, Starea de spirit a armatei în preajma Revoluției din Decembrie 1989, în Caietele Revoluției, nr. 1 (8), 2007, p. 51 – 52.

[45] Petre Opriș, Dezvăluirile unui general sovietic despre politica militară românească din anii ’80, în Jurnalul Național, 29 august 2009, http://jurnalul.ro/scinteia/special/dezvaluirile-unui-general-sovietic-despre-politica-militara-romaneasca-din-anii-80-519237.html (accesat pe 04.09.2019, ora 13.45).

[46] Victor A. Stănculescu, Alex Mihai Stoenescu, În sfârșit adevărul…, Editura RAO, București, 2009, p. 129 – 134.

[47] Petre Opriș, Industria românească de apărare: documente (1950-1989), Editura Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2007, p. 337.

[48] Ibidem, p. 338.

[49] Roger Kirk, Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului (1985 – 1989), Editura Silex, București, 1995, p. 258 – 259.

[50] Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere – Decembrie ’89, Editura All, București, 2005, p. 21.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] La încheierea reuniunii la nivel înalt a CEE de la Strasbourg, din 10 octombrie 1989, François Mitterand declarase că ,,problema unor provincii cum ar fi Silezia, Moravia, Prusia Orientală etc. trebuie să rămână intangibilă” (Apud Alesandru Duțu, Revoluția din Decembrie 1989. Cronologie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editua Sitech, Craiova, 2010, p. 64), însă ,,nu trebuie să se omită problema divergențelor între Ungaria și România în problema Transilvaniei, sau problema Basarabiei” (Ibidem). Președintele François Mitterand va fi extrem de explicit când va declara că ,,Franța și URSS trebuie să-și reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, așa cum au făcut-o de secole” (Ibidem).

[55] Vasile Mălureanu, Evenimentele din decembrie 1989 în percepția unui ofițer de informații interne (I), în Vitralii – Lumini și umbre, Anul I, nr. 3, iunie 2010, p. 21.

[56] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p. 426.

[57] Ibidem, p. 423.

[58] Ibidem, p. 424.

[59] Ibidem.

[60] Organizată de către Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 pe 13 mai 2009.

[61] Niculae Spiroiu, ,,Să se înțeleagă bine: informațiile despre situația din Europa veneau foarte greu”, în Caietele Revoluției, nr. 3/22, 2009, p. 38 – 39. Fostul șef al DIA, viceamiralul (r) Ștefan Dinu a mărturisit: ,,Doresc să vă informez că în acele zile de care vorbește domnul Spiroiu, în țară, prin mass-media, se făcea de foarte mult timp caz de pericolul extern. Că țara, chipurile, este înconjurată de trupe, că se concentrează trupe etc. iar comandanții de unități și de grupe operative erau foarte dezorientați. Direcția de Informații nu le spusese nimic. Deci, eu am venit și am făcut această informare. Că totul este în ordine, că nu există un pericol și am scris în cartea mea pagini întregi, am redat toate aplicațiile care se petreceau în jurul țării, cele notificate și cele nenotificate, cele care aveau loc fără să fie aduse la cunoștință, ca aliați, și apoi le cercetam prin sistemul de cercetare radio-electronic. Și i-am liniștit. Nu-i convenea, evident, lui Ilie Ceaușescu, pentru că el avea nevoie ca țara să fie captată, atenția țării să fie captată la un pericol din exterior. Pericolul era în interior. Și pentru că nu i-a convenit, generalul Ilie Ceaușescu și-a luat permisiunea, în afara aprobărilor ministrului, și și-a făcut un material, un material foarte alarmant și a plecat cu el în zonele de vest ale țării. Și la Timișoara, și la Arad, și la Oradea, și la Cluj. În acel material se exagerau niște lucruri, care nu aveau nimic în comun cu realitatea (Ibidem, p. 39).

[62] Viceamiral (r) Ștefan Dinu, Condamnat la discreție, Editura Neverland, București, 2009, p. 231.

[63] Ibidem.

[64] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 23.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Răzvan Belciuganu, Un colonel acuză: În 1989, ,,Ungaria ar fi dorit un război civil în România”, pe http://roncea.ro/page/36/?tag=extremism-maghiar, accesat pe 01.10.2019, ora 20.15).

[70] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 22.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem, p. 23.

[73] Viceamiral (r) Ștefan Dinu, op. cit., p. 229.

[74] Interceptarea, cercetarea și goniometrarea marilor unități operativ-strategice din adâncimea teritoriului statelor vecine se executa în conformitate cu prevederile planului Laleaua, iar urmărirea și cercetarea rețelelor radio-militare pe unde ultra-scurte, din imediata vecinătate a României, se realiza pe baza unui plan special denumit SIGMA (sistem de informare și goniometrare al MApN).

[75] Viceamiral (r) Constantin Iordache, Acțiunile navelor Marinei Militare în Revoluția din Decembrie 1989, Editura Ex Ponto, Constanța, 2004, p. 148.

[76] Sergiu Nicolaescu, op. cit., p. 28.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] ,,Am rezerve, dar o spun, Ungaria ar fi dorit un război civil în România și ar fi dorit o confruntare între puterile statului, Armata și forțele Ministerului de Interne. Acest război l-ar fi folosit pentru intervenția în Transilvania, cu scopul declarat de a-și proteja minoritatea. Fără îndoială că odată intrate pe teritoriul României aceste forțe era greu de prevăzut cum ar fi evoluat lucrurile. Războiul civil ar fi făcut posibilă încălcarea acordului dintre președinții Bush și Gorbaciov de neamestec. Or, intervenția străinilor în România nu putea avea loc dacă acest război civil nu avea loc”, concluzionează colonelul (r) Ioan Todericiu, fost atașat militar al României la Budapesta în perioada 1979 – 1990 (Apud Răzvan Belciuganu, Un colonel acuză…).

[81] Declarația de la Budapesta din 16 iunie 1989, prezentată public cu prilejul reînhumării lui Imre Nagy, reprezintă un exemplu al efortului de manipulare a unei cauze aparent corectă în economia Războiului Rece, însă substratul ținea de istoria relațiilor româno-ungare și de trecutul, prezentul și viitorul provinciei istorice românești Transilvania. Declarația a fost iscălită de mai mulți emigranți români care cereau, împreună cu intelectualii maghiari, unirea forțelor românilor și ungurilor împotriva dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Pe 4 iulie 1989, ex-regele Mihai I a primit la reședința sa de lângă Geneva pe Ariadna Combes, dr. Ion Vianu și Dinu Zamfirescu care i-au înmânat textul Declarației de la Budapesta. Fostul suveran al României ,,a aprobat întrutotul conținutul declarației care exprimă convingerile sale privind relațiile dintre popoarele român și maghiar” (Apud Marius Mioc, Declarația de la Budapesta din 1989 și aberațiile care se spun în legătură cu ea, 3 ianuarie 2012, pe http://mariusmioc.wordpress.com/2012/01/03/declaratia-de-la-budapesta-din-1989-si-aberatiile-care-se-spun-in-legatura-cu-ea/, accesat pe 12.09.2019, ora 20.15).

[82] Viceamiral (r) Constantin Iordache, op. cit., p. 87.

[83] Ibidem, p. 93.

[84] Ibidem, p. 101.

[85] Ștefan Dinu, op. cit., p. 225.

[86] Ibidem, p. 226.

[87] Ibidem.

[88] Ibidem, p. 227.

[89] Ibidem.

[90] Armata Română în Revoluția din Decembrie 1989 (Ediția a II-a revăzută și completată), Editura Militară, București, 1998, p. 30.

[91] Ibidem.

[92] ,,De fapt, acest lucru (căderea regimului Ceaușescu – n . n.) eu l-am mai discutat cu ani în urmă cu o serie de ofițeri din armată, poate mai trăiesc și, dacă vor avea demnitate de oameni, o să spună, pentru că nici nouă nu ne convenea regimul Ceaușescu, nici mie personal nu mi-a convenit niciodată. Am discutat-o și cu civili, cu unul care lucra la Direcția Apelor, poate că dacă va avea tăria va veni și va spune, într-o noapte am discutat. (…) Ilie Aurel, lucrează la canalul București – Dâmbovița. Printre altele îmi spunea: «Numai tu ai mai fi în stare». Zic: cum să fac, ori să-l extermin personal și asta nu se poate, că știi că nu pot să intru, ori să am de partea mea nu știu câte mii de oameni sau cel puțin din Armată nu știu cât. Dar, mă rog, discuții au fost”, mărturisea generalul-locotenent Ștefan Gușă pe 22 februarie 1990 (Apud Daniela Veronica Gușă de Drăgan, Condamnat la adevăr. General Ștefan Gușă, Editura RAO, București, 2004, p. 47).

[93] Armata Română în Revoluția…, p. 32.

[94] Ibidem.

[95] Viceamiral (r) Ștefan Dinu, op. cit., p. 228.

[96] În Dispozițiunea privind munca de partid, organizatorică și educativă, emisă de Comandamentul Aviației Militare din RSR, pe 12 octombrie 1989, se menționa: ,,1. În scopul creării convingerii că agresiunea împotriva țărilor socialiste are un caracter justificat, «eliberator», și pentru ridicarea și menținerea moralului trupelor care alcătuiesc GPA «Vest» și «Sud», inamicul desfășoară o intensă acțiune de influențare psihologică prezentând denaturat și tendențios realitățile din țările socialiste, dezinformând trupele și opinia publică din țările membre ale NATO cu eforturile depuse de țările socialiste de reglementare a stării de încordare și conflict prin tratative politice și diplomatice, cu apelurile insistente ale acestora de a renunța la folosirea forței și amenințarea cu forța, totodată să minimalizeze capacitatea de luptă și de rezistență a forțelor armate ale țărilor socialiste, printre care și țara noastră. Este de așteptat ca, în următoarele zile, acțiunile de propagandă psihologică să crească în intensitate, să se diversifice ca forme și metode, predominând emisiunile de radio și televiziune, lansarea de zvonuri false, calomnierea conducerii de partid și de stat din țara noastră prin toate mijloacele de informare în masă. Inamicul va folosi, probabil, grupuri de cercetare-diversiune, elemente teroriste și reacționare pentru crearea unei stări de nesiguranță și teamă. În cadrul operației aeriene ofensive se va apela, probabil, la lansarea de manifeste prin care să se îndemne populația și trupele proprii să renunțe la rezistență și să colaboreze cu inamicul «eliberator». 2. Starea moral-politică a armatei este bună, militarii și populația civilă sunt hotărâți să se opună cu dârzenie inamicului, să apere cuceririle revoluționare, independența și suveranitatea patriei, mergând până la sacrificiul suprem” (Apud Alesandru Duțu, op. cit., p. 65).

[97] Viceamiral (r) Ștefan Dinu, op. cit., p. 228.

[98] Referindu-se la acest lucru, diplomatul ungur avea să consemneze: ,,La 24 decembrie 1989 am fost sunat de la televiziunea ungară că a sosit o scrisoare de la FDU, semnată de Antall Jozef şi Jeszenszky Geza, prin care se solicita să se aducă la cunoştinţa telespectatorilor, printre altele, o cerere adresată guvernului Ungariei de a intra în legătură cu deja cunoscutul FSN, oferindu-i serviciile Republicii Ungaria pentru organizarea şi punerea sub comanda superioară a României a unor unităţi internaţionale antiteroriste. În cazul în care România va fi de acord, s-ar putea solicita unor ţări membre ale Tratatului de la Varşovia şi NATO să trimită unităţi militare în România. M-am enervat cumplit şi, după încercări telefonice îndelungate, am dat de Jeszenszky Geza, exprimându-mi nemulţumirea că n-a respectat înţelegerea noastră anterioară privind consultarea în legătură cu orice declaraţii publice referitoare la situaţia din România. Am încercat să-l conving că o asemenea propunere este o nebunie, dar interlocutorul repeta mereu că nu are împuternicire de retragere a scrisorii. Am fost obligat să intru în studioul televiziunii, unde m-am opus ca scrisoarea FDU să fie citită şi transmisă pe post. Nu avea nici un rost să cerem să fie angajate cele două blocuri militare, trebuia să ne gândim şi la ziua de mâine, pentru că nici Dumnezeu nu-i mai spală pe conducătorii unei revoluţii dacă ajung la putere cu sprijin străin” (Apud Alesandru Duţu, op. cit., p. 232)

[99] Şerban Săndulescu, Decembrie ’89. Lovitura de stat a confiscat Revoluţia Română, Editura Omega Ziua Press, Bucureşti, 1996, p. 325.

[100] Vasile Buga, Pe muchie de cuțit. Relațiile româno-sovietice. 1965 – 1989, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2014, p. 314.

[101] „Cine putea, în decembrie 1989, să preia puterea în această ţară? Evident, numai oameni care aveau cât de cât experienţă şi care aveau un suport de un anume fel. Mulţi se întreabă acum cum a ajuns dl. Iliescu în fruntea bucatelor. Păi, dl. Iliescu a ajuns foarte simplu, pentru că avea în ochii intelectualilor reputaţia unui comunist deschis şi care îl critica pe faţă pe Nicolae Ceauşescu. Securitatea conta pe dl Iliescu în măsura în care, fost om de partid şi cunoscând lucrurile acestea, nu s-ar fi comportat ca un radical. Şi nomenclatura îşi punea speranţa că, o dată înlăturat primul nivel al nomenclaturii ceauşiste, ceilalţi vor fi iertaţi toţi de păcate şi cum s-a şi întâmplat, de altfel, se vor împinge unii pe alţii, sprijinindu-se pe umeri până la vârf”, declara Nicolae Manolescu în anii ’90 cu referire la regimul Iliescu și compromisurile sale politice (Apud Stelian Ţurlea, Revoluţia în oglindă, Editura Pro, Bucureşti 1999, p. 112).