În contextul evoluțiilor politico-diplomatice și militare din perioada 1943 – 1944, marcată prin pierderea inițiativei strategice de către cel de-Al Treilea Reich și aliații săi, România a căutat formule politico-diplomatice de-a ieși din război. Eforturile au fost efectuate de către opoziția politică internă, cu deplinul acord al Mareșalului Ion Antonescu, precum și de către reprezentanții diplomatici ai regimului Antonescu. Din păcate, încercarea de-a oferi României, în acord cu aspirațiile și interesele ei, un statut politico-diplomatic și juridic internațional în epoca postbelică a eșuat. Un eșec generat de interesele geopolitice și strategice ale principalilor actori ai Națiunilor Unite, de politica sferelor de influență, de jocurile operative ale serviciilor de informații occidentale și sovietice, precum și de o imposibilă înțelegere politică internă care avea să genereze Actul de la 23 August 1944. Semnarea Convenției de Armistițiu cu Națiunile Unite în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944 a reprezentat sfârșitul tuturor iluziilor și, totodată, începutul Golgotei neamului românesc.
O decizie sub povara geopoliticii
În contextul evoluțiilor militare de pe Frontul de Est de după încheierea Bătăliei de la Stalingrad (19 august 1942 – 2 februarie 1943), se vor declanșa acțiunile politico-diplomatice pentru scoaterea României din război de către Conducătorul Statului român, Mareșalul Ion Antonescu, precum și de către opoziția politică în frunte cu regele Mihai I. Serviciul Special de Informaţii (SSI) va înainta Conducătorului Statului român, la 18 decembrie 1942, o primă evaluare a campaniei Axei pe Frontul de Est, în cursul anului 1942, în care se sublinia faptul că „operaţiunile de pe Frontul de Est, din cursul anului 1942, constituie în fond un eşec al planului strategic german”[1]. Mareşalul Ion Antonescu a adnotat documentul cu o rezoluţie extrem de dură însă foarte realistă: „Mai mult”. La începutul anului 1943, relaţiile Bucureştiului cu Berlinul deveniseră, pe măsura scurgerii timpului, tot mai încordate. Evadarea lui Horia Sima, o gravă criză în relaţiile comerciale româno-germane, precum şi Mesajul de Anul Nou 1943, rostit la 1 ianuarie, de către regele Mihai I în faţa corpului diplomatic acreditat la Bucureşti au înrăutăţit raporturile româno-germane, fără a mai adăuga situaţia de pe front. Mareşalul Ion Antonescu însoţit de Mihai Antonescu, de generalii Ilie Şteflea şi Gheorghe Dobre, precum şi de alţi colaboratori apropiaţi, a plecat, pe 10 ianuarie 1943, spre Marele Cartier General al Führer-ului de la Rastenburg. Vizita a durat până în ziua de 12 ianuarie 1943 iar discuţiile care au avut loc s-au axat pe problema relaţiilor economice româno-germane şi pe cele referitoare la refacerea Armatei Române după catastrofa suferită la Stalingrad şi Cotul Donului. Cu această ocazie a fost înaintat un Memoriu de protest la adresa conducerii militare germane, ceea ce reprezenta prima desolidarizare oficială a Mareşalului Ion Antonescu de războiul purtat de Hitler. Vizita la Hitler s-a încheiat cu convingerea că Germania a pierdut războiul, iar acum „trebuie să ne concentrăm eforturile – mărturisea Mareşalul Ion Antonescu colaboratorilor săi – ca să nu-l pierdem pe al nostru”[2].
În rândurile cercurilor politico-militare de la Washington exista convingerea că, după cum în Primul Război Mondial capitularea Puterilor Centrale fusese grăbită de armistiţiul bulgar, în cel de-Al Doilea Război Mondial Reich-ul putea primi o lovitură cu grele consecinţe tot în Sud-Estul Europei[3]. La 10 decembrie 1943, OSS a prezentat raportul intitulat Comparaţie privind situaţia din Balcani în 1918 şi în 1943. Analiştii OSS apreciau că o campanie militară, diplomatică şi psihologică a Aliaţilor occidentali împotriva Germaniei „poate, foarte uşor, avea drept rezultat o prăbuşire tot atât de totală ca şi în 1918”[4]. Tot în anul 1943, dar în luna august, Comitetul mixt al şefilor statelor-majore de la Washington, dezbătând şi acceptând cererea OSS referitoare la intensificarea activităţii sale în Balcani, apreciind tocmai dificultăţile enorme care se creau Germaniei, a recomandat „să se uzeze o presiune subversivă asupra Bulgariei, României şi Ungariei pentru a le determina să se retragă din război”[5]. Pe 18 noiembrie 1943, secretarul de stat Cordell Hull adresa o circulară reprezentanţelor diplomatice americane din Spania, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Turcia menționând următoarele: „1. Capitularea imediată a României ar fi în interesul cauzei aliate; 2. Aliaţii nu sunt interesaţi în nicio propunere de capitulare, alta decât necondiţionată; 3. Orice propuneri de capitulare necondiţionată trebuie să fie prezentată principalilor trei aliaţi, respectiv Marii Britanii, Rusiei Sovietice şi Statelor Unite, de către un reprezentant al guvernului român pe deplin autorizat”[6]. Sub povara acestor două înscrisuri îşi vor desfăşura activitatea mesagerii opoziţiei politice interne române şi ai Guvernului Mareșalului Ion Antonescu, în perioada de sfârşit a anului 1943 şi până la 23 August 1944.
Tratativele de armistiţiu au fost purtate pe canale diplomatice semioficiale la Ankara, Berna, Madrid, Lisabona, Vatican, precum şi pe două canale principale: Cairo şi Stockholm. O notă informativă germană din 17 octombrie 1942, privind activităţile desfăşurate de unii membri ai Legaţiei României din Stockholm, consemna existenţa la legaţiile României de pretutindeni a unor oameni importanţi a căror sarcină principală era „să sondeze cu băgare de seamă starea de spirit şi să pregătească trecerea României de partea Aliaţilor”[7]. Din păcate, dialogul politico-diplomatic purtat cu reprezentanții diplomatici ai Aliaților Occidentali pentru scoaterea României din război, în diferite capitale europene, avea să fie marcat de rezultatele Conferinţei de la Moscova a Miniştrilor de Externe ai SUA, URSS şi Marii Britanii (19 – 30 octombrie 1943). Discuţiile celor trei puteri aliate în privinţa „cazului românesc” s-au încheiat cu concluzia că „România trebuie să capituleze necondiţionat în faţa celor trei aliaţi”[8], iar „Guvernul sovietic – opina Anthony Eden – trebuie să aibă cuvântul hotărâtor în relaţiile cu acele ţări cu care URSS este în stare de război”[9].
În urma Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Statele Unite[10] şi Marea Britanie au acceptat ca Uniunea Sovietică să revină la frontierele existente la 22 iunie 1941, respectiv păstrarea regiunilor câştigate prin Pactul Molotov-Ribbentrop: partea răsăriteană a Poloniei, statele baltice, Basarabia, Bucovina de Nord şi Ținutul Herţa. La București, Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri și Ministrul Afacerilor Străine, era convins că la Teheran urma să se ajungă la un acord „în sensul că problemele europene se vor rezolva, în primul rând, prin eforturile URSS, în vreme ce anglo-americanii îşi vor concentra acţiunile militare în Oceanul Pacific, împotriva Japoniei”[11], astfel încât „în acest caz, ajutorul promis şi desantul trupelor americane în România – afirmate de ambasadorul SUA – nu vor avea loc”[12]. În consecință, România era obligată să-și rezolvele singură problemele de existență statală nemijlocit cu Uniunea Sovietică sau să piară „luptând până la sfârşit alături de Germania”[13].
Harry Hopkins, consilierul președintelui Franklin D. Roosevelt la Teheran şi principalul agent de influenţă al NKGB[14] la Washington, sublinia ca un preambul la viitoarele evenimente că, „din moment ce Rusia este factorul decisiv în război, ei trebuie să i se acorde toată asistenţa şi toate eforturile trebuie făcute pentru a-i câştiga prietenia”[15]. Înaltul consilier american aprecia că după înfrângerea Germaniei va veni momentul când Uniunea Sovietică va domina Europa, iar atunci prietenia sovieto-americană va reprezenta cheia de boltă a lumii postbelice. Harry Hopkins avea să declare într-o conversaţie particulară cu Lordul Moran, medicul lui Winston S. Churchill, că la Teheran, în pofida pregătirii pentru luptă, americanii se vor situa de partea sovieticilor. „Ceea ce este neplăcut – constata Franklin D. Roosevelt – este că Winston se gândeşte prea mult la epoca de după război. Lui îi este teamă ca ruşii să nu devină prea puternici. Nu văd de ce aş pune în pericol viaţa soldaţilor americani, numai cu scopul de a proteja interesele britanice, reale sau imaginare, pe continentul european”[16]. Preşedintele Statelor Unite dorea să desfiinţeze, în colaborare cu Uniunea Sovietică, imperiile coloniale ale Marii Britanii şi Franţei şi să reducă puterea militară a Europei Occidentale la un nivel cât se putea de modest, obsedat fiind de ideea ca ţările europene mari, mijlocii şi mici, cu forţele militare atrofiate considerabil, să nu mai fie capabile să se angajeze într-un alt război.
Trebuie menționat faptul că interesele geopolitice și strategice ale Uniunii Sovietice fuseseră exprimate, în mod explicit, încă din decembrie 1941 când Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, a vizitat Moscova. Stalin a cerut redarea independenţei şi integrităţii teritoriale a Austriei în limitele graniţelor de stat din 1938 şi recunoaşterea de către Guvernul Marii Britanii a frontierelor Uniunii Sovietice existente la 22 iunie 1941. Britanicii și sovieticii au analizat situaţia Iugoslaviei, care trebuia să fie reconstituită în limitele antebelice, a Albaniei, Greciei şi Cehoslovaciei care urmau să revină în graniţele fireşti. Turciei trebuia să i se restituie arhipeleagul Dodecanez şi, eventual, unele fracţiuni teritoriale pe seama Bulgariei. În privinţa frontierelor de vest ale URSS în corelaţie cu Polonia, sovieticii au indicat „Linia Curzon” ca poziţie definitivă. În privinţa Germaniei, discuţiile s-au referit la două aspecte: dezmembrarea teritorială şi reparaţiile. Stalin a considerat necesare separarea Rhenaniei de Prusia şi constituirea unui stat independent sau, eventual, a unui protectorat precum şi formarea unui stat independent al Bavariei. Prusia Orientală urma să fie inclusă în statul polonez.
Ministrul britanic de Externe, Anthony Eden, nu a respins sugestiile sovietice, întrucât multe dintre ele concordau cu interesele britanice privind dezmembrarea Reich-ului în mai multe state şi anihilarea puterii economice şi militare a Prusiei. Şeful diplomaţiei britanice a lansat ideea formării unei confederaţii de state în centrul Europei. Atât Iosif V. Stalin, cât şi Viaceslav M. Molotov, deşi nu erau adepţi ai confederaţiilor postbelice, nu au respins categoric soluţia, în cazul în care unele state o vor dori. În pofida faptului că secretarul de stat american îl informase pe Antony Eden, că „mai presus de orice, nu trebuie să existe acorduri secrete”[17], în cursul serii de 16 decembrie 1941, puţin după ora 19.00, Iosif V. Stalin îi va face o propunere îndrăzneaţă: o guvernare anglo-sovietică a Europei postbelice, cu baze militare britanice în Franţa şi Olanda, pe ţărmurile Norvegiei şi Danemarcei, în timp ce sovieticii urmau să instaleze baze militare şi navale în Finlanda, Bulgaria şi România. Invocarea principiilor Chartei Atlanticului, de către delegaţia britanică, îl vor determina pe I. V. Stalin să declare: „În ce constă Charta Atlanticului? (…) Consider că o declaraţie este ca algebra, pe când un acord este comparabil cu aritmetica practică, şi cred că în situaţia de faţă, când Hitler se laudă cu tratatele pe care a reuşit să le obţină, ar fi mai înţelept să se încheie tratate între cele două ţări, iar documentele noastre să fie concepute în sensul acesta”[18]. Anthony Eden a replicat: „Am încercat din răsputeri să vă întâlnesc şi sunt gata să fac orice în afară de a stabili graniţe precise şi nu pot face asta fără a-mi călca cuvântul pe care l-am dat altora şi nu am de gând să mi-l calc”[19].
În proiectul declaraţiei comune pe care cele două părţi urmau să o ofere opiniei publice internaţionale, Stalin a propus următorul amendament: „Cele două părţi contractante consimt să lucreze împreună la reconstrucţia Europei, după război, ţinând cont de interesele ambelor părţi atât în privinţa securităţii, cât şi a intereselor URSS în restabilirea frontierelor violate de către agresiunea hitleristă”[20]. Pe 7 martie 1942, Winston S. Churchill îi va telegrafia președintelui Franklin D. Roosevelt în legătură cu viitorul relațiilor sovieto-britanice și va confirma, astfel, disponibilitatea Cabinetului de la Londra pentru încălcarea principiilor Chartei Atlanticului şi acceptarea frontierelor pe care le avea Uniunea Sovietică în zorii zilei de 22 iunie 1941. O astfel de atitudine în arena relațiilor internaționale avea să influenţeze în mod dramatic statutul geopolitic postbelic al României.
Pe 10 ianuarie 1944, Ivan M. Maiski, șeful Comisiei Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe (NKID) al URSS cu privire la recuperarea reparațiilor de război de la Germania și aliații ei, reitera într-o Notă adresată lui Viaceslav M. Molotov, Comisarul Poporului pentru Afaceri de Externe al URSS și președintele Comisiei NKID pe probleme legate de semnarea tratatelor de pace și organizare postbelică, faptul că „între Uniunea Sovietică, pe de o parte, și Finlanda și România, de cealaltă parte trebuie să se încheie acorduri de ajutor reciproc pe termen lung pentru asigurarea numărului necesar de baze militare, aeriene și maritime pentru Uniunea Sovietică”[21] și, totodată, „în plus, URSS-ul trebuie să fie legat de Finlanda și România printr-un sistem de căi ferate și autostrăzi importante din punct de vedere strategic și militar”[22].
În capcana unui „joc murdar”
Declasificarea unor noi documente din arhivele serviciilor de informații anglo-americane relevă faptul că tratativele de armistițiu ale României duse la Cairo, precum și cele de la Stockholm, au făcut parte din Planul „Bodyguard”, respectiv planul de simulare şi înşelare a OKW-ului privind locul şi data deschiderii celui de-Al Doilea Front în Europa (Operaţiunea „Overlod”). Autorii lui îşi propuneau să dezinformeze inamicul, prin acţiuni combinate, să-l determine să evalueze greşit realitatea Frontului din Vest şi să transfere mari unităţi în Norvegia sau în Peninsula Balcanică. În vederea atingerii cu orice preţ a acestor obiective, Planul „Bodyguard” prevedea declanşarea a sute de operaţii variate, mici şi mari, pentru a-l intoxica pe inamic, astfel încât să poată fi uşurată debarcarea de pe plajele Normandiei. Conform Planului „Zerppelin”, o piesă componentă a Planului „Bodyguard”, iniţierea de către Aliații Occidentali și URSS a negocierilor de armistițiu cu România de la Cairo era menită, în fapt, să-i creeze României stări conflictuale cu Germania. Aliații Occidentali urmăreau intoxicarea germanilor cu privire la viitoarele acţiuni anglo-americane din zona Mediteranei de Est şi a Balcanilor. Acest plan al serviciilor de informații ale Aliaților Occidentali era pregătit încă din vara lui 1943 şi făcea parte din strategia generală de mistificare desemnată mai întâi de Planul „Jael”, iar apoi de Planul „Bodyguard”. În cadrul Conferinţei de le Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), Iosif V. Stalin, Franklin D. Roosevelt şi Winston S. Churchill au discutat problema mistificării şi intoxicării inamicului, iar I. V. Stalin şi-a dat acordul la o colaborare cu anglo-americanii în acest scop. A urmat semnarea unui acord ultrasecret, pe 3 martie 1944, la Moscova, iar Comisia mixtă şi-a instalat cartierul general în Scoţia. Pe 5 martie 1944 au fost puse la punct detaliile fabricării unei „ameninţări” aliate asupra Europei de Sud-Est, a României şi Bulgariei în mod special, şi care „trebuia susţinută prin mijloace diplomatice şi militare şi pe cale propagandistică”[23].
În ceea ce priveşte viitoarele negocieri de armistiţiu cu România, specialiştii „războiului murdar” îşi propuneau o disimulare pe teatrul de operaţii mediteranean, astfel încât germanii să creadă că intenţiile în Balcani sunt: a) debarcarea trupelor anglo-americane şi poloneze în Grecia şi Albania (aprilie 1944) și b) debarcarea trupelor sovietice pe coasta bulgară în mai 1944. Planificatorii serviciilor de informații occidentale doreau ca România să fie gata, începând cu sfârşitul lunii martie 1944, să se declare de partea Naţiunilor Unite de îndată ce va fi anunţată debarcarea în Grecia şi să se opună singură celui de al III-lea Reich, cu sprijin aerian aliat, până la începutul lunii iunie 1944, când trupele sovietice care vor ajunge în Bulgaria vor veni în ajutorul României. Regizorii Planului „Zeppelin” prevedeau că: „I. Nu se va cere în niciun caz capitularea înainte de sfârşitul lunii martie. II. După acea dată, capitularea se va efectua atunci când este cerută de Aliaţi. III. Primele forţe care îi vor sprijini pe români trebuie să fie cele ruseşti, deoarece se află mult mai aproape şi numai ele au acces direct la România”[24].
Analizând Planul „Zeppelin”, se poate observa că intenţia Aliaţilor Occidentali era aceea de a-i intoxica pe germani, astfel încât să aprecieze luna iunie 1944 drept termenul stabilit pentru debarcarea trupelor aliate în Balcani şi, în consecinţă, să iniţieze din vreme contramăsurile militare, în timp ce luna iunie era desemnată pentru debarcarea în Normandia (Operaţiunea „Overlod”). Încurajarea unor iniţiative diplomatice sau ale opoziţiei româneşti, în conformitate cu planurile de dezinformare ale Planului „Bodyguard”, care mai apoi urmau a fi identificate de către serviciile secrete germane, urmau a se constitui în dovada că Aliaţii Occidentali pregăteau o debarcare în Balcani. Mulţumită Planului „Bodyguard” şi anexelor lui, circa 13 divizii germane din Balcani au fost ţintuite locului, slăbind astfel capacitatea de apărare a Wehrmacht-ului pe Frontul de Vest. Se poate vorbi de o intrare parţială în acţiune a Planului „Bodyguard” înainte de Conferinţa de la Teheran unde a primit acordul celor trei mari.
La începutul lui martie 1944, planificatorii Planului „Zeppelin” au considerat că este momentul de-a se cere României capitularea necondiţionată, urmând a fi începute tratativele de armistiţiu. Într-un asemenea context politico-diplomatic și militar se va desfășura misiunea prinţului Barbu Ştirbey. El pleacă, prin Ankara, spre Londra pentru a negocia un armistiţiu pentru România, cu un paşaport eliberat din dispoziţia Mareşalului Ion Antonescu. Însă, Cabinetul de la Londra va decide să mute locul de desfăşurare a tratativelor de armistițiu de la Londra la Cairo, acolo unde se puteau afla şi diplomații Uniunii Sovietice. Prințul Barbu Ştirbey va sosi pe 16 martie 1944 la Cairo, însă, din păcate, pe 14 martie 1944, se va produce un eveniment nedorit care a rămas învăluit şi astăzi în „mister”: Agenţia britanică de ştiri REUTERS informa opinia publică internaţională că există un demers românesc serios pentru o pace separată cu Națiunile Unite, iar prinţul Barbu Ştirbey este negociatorul român pentru pace. A doua zi, 15 martie 1944, Agenţia română de presă RADOR a încercat să acopere „indiscreţia” petrecută, însă sovieticii aveau semne de întrebare în legătură cu utilitatea acestor tratative de la Cairo. Încă din 15 februarie 1944, Viaceslav M. Molotov îi comunicase ambasadorului Sir A. Clark Kerr despre faptul că discuţiile planificate la Cairo sunt, totuși, „premature” deoarece „românii nu pot să rupă cu germanii şi nu se află trupe aliate în vecinătate”[25]. Pe 17 martie 1944 vor demara tratativelor „secrete” de la Cairo[26]. Principele Barbu Ştirbey va comunica reprezentanţilor Naţiunilor Unite că tratează în numele lui Iuliu Maniu, deşi îl văzuse la plecare şi pe Mareşalul Ion Antonescu care îl informase că este hotărât să accepte un armistiţiu.
Reprezentantul României i-a informat pe reprezentanţii Naţiunilor Unite că opoziţia de la Bucureşti urmărea scoaterea României din Axă în cele mai bune condiţii şi colaborarea cu Națiunile Unite. Iuliu Maniu cerea Națiunilor Unite asigurări pentru respectul libertăţii poporului român, al independenţei statului român, al drepturilor sale teritoriale, recunoaşterea calităţii de cobeligerant a României şi sprijin militar contra Ungariei şi Bulgariei, în cazul unei intervenţii militare a acestora. Chestionat de ambasadorul Nikolai V. Novikov privind utilizarea sintagmei „drepturi teritoriale”, prințul Barbu Ştirbey a precizat că această sintagmă includea asigurarea că întreaga Transilvanie va reveni României, în timp ce plebiscitul avea să reprezinte formula de rezolvare a altor revendicări teritoriale. Departamentul de Stat a fost informat în cursul zilei de 17 martie 1944, prin telegrama ambasadorului Lincoln Mac Veagh de la ora 17.00, cu privire la cele declarate de emisarul României. Într-o nouă telegramă, ambasadorul Lincoln Mac Veagh avea să comunice: „Ştirbey a spus că planurile lui Maniu sunt gata, dar o acţiune prematură ar fi periculoasă, iar germanii ar reprima o lovitură da stat în câteva ore. Totuşi, opoziţia va colabora din tot sufletul la o schimbare bruscă chiar a guvernului […] Ştirbey a spus că, în eventualitatea unei lovituri de stat, Maniu ar prefera să nu (repet, nu) capituleze în faţa Aliaţilor, dar ar fi gata s-o facă dacă se cere…”[27].
Pe 21 martie 1944, Cloyce Kenneth Huston, de la Division of Southern Affairs din cadrul Departamentului de Stat, a înaintat un memorandum în care se preciza faptul că propunerile emisarului român „sunt mult mai încurajatoare decât ne-am aşteptat noi şi nu trebuie să fie minimalizate ca o posibilă teză de discuţii”[28]. După întrevederea cu prințul Barbu Ştirbey, ambasadorii Aliaților Occidentali au apreciat că misiunea acestuia pare să fie lipsită de finalitate practică, deoarece emisarul român nu adusese cu el împuternicire „de niciun fel care să-l califice ca negociator”[29], iar planul opoziţiei politice interne era, totuşi, îndoielnic, astfel încât Mareșalul Ion Antonescu rămânea singura persoană capabilă să rezolve situaţia României, mai ales în cazul unei acţiuni în forţă împotriva germanilor. Pe 22 martie 1944, Viaceslav M. Molotov i-a comunicat ambasadorului britanic la Moscova, având în vedere rapoartele preliminare ale negocierilor de la Cairo, că discuţiile cu prințul Barbu Ştirbey nu puteau duce la „rezultate pozitive”[30]. În perioada care a urmat înmânării scrisorii lui Viaceslav M. Molotov, din 22 martie 1944, reprezentanţii Foreign Office-ului îşi vor intensifica eforturile pentru a-i determina pe sovietici, pe orice cale, să indice „ce acţiune trebuia întreprinsă în ceea ce priveşte România”[31], deoarece nimic nu putea fi posibil în viitor dacă nu se obţinea „o indicaţie concretă referitoare la vederile şi dorinţele ruşilor”[32].
Totodată, Comitetul Reunit al Şefilor de State-Majore al Armatei SUA a propus, la 28 martie 1944, Departamentului de Stat să nu formuleze „niciun fel de consideraţii politice restrictive care să se opună capitulării imediate a forţelor române”[33], raliindu-se propunerii sovietice, din 26 martie 1944, privind capitularea trupelor române aflate în luptă pe Frontul de Est. Amiralul William D. Leahy aprecia, în numele Comitetului Reunit al Şefilor de State-Majore, că propunerile formulate de Viaceslav M. Molotov privind capitularea României exclusiv în faţa sovieticilor reprezintă, din punct de vedere militar, ceva normal şi „de aşteptat, deoarece numai forţele ruseşti sunt pregătite să ducă la îndeplinire şi să profite de pe urma clauzelor de capitulare”[34]. În lumina desfăşurării acestor evenimente şi a dezvăluirilor făcute de către unii participanţi la confruntările din culise, se poate conchide că lansarea tratativelor de la Cairo s-a constituit într-o capcană pentru România, atrasă deliberat de către Aliaţii Occidentali într-un plan de disimulare şi de înşelare menit să faciliteze debarcarea trupelor anglo-americane în Normandia pe 6 iunie 1944.
Stockholm, capitala tuturor speranțelor
Pe canalul suedez, inaugurat în decembrie 1943, tratativele vor fi duse de ministrul României la Stockholm, Frederic C. Nanu, în numele Guvernului Mareșalului Ion Antonescu, precum şi de consilierul Legaţiei României, George I. Duca, cel care reprezenta interesele opoziţiei politice interne, în frunte cu Iuliu Maniu şi Regele Mihai I. Contactele de la Stockholm au fost iniţiate de sovietici prin intermediul ziaristului bulgar Kiril Goranov care a mijlocit o întrevedere între ataşatul de presă român la Stockholm, George Şeinescu[35], şi ataşatul de presă sovietic Spicinski, după care a urmat contactul, la 26 decembrie 1943, între ministrul Frederic C. Nanu şi Spicinski, şi, mai apoi, la 4 ianuarie 1944, cu un funcţionar al Legaţiei URSS, respectiv Semenov, alias Kaufman, care era ofiţer acoperit al NKGB în Stockholm. Pe 22 decembrie 1943, SSI îi va comunica Mareşalului Ion Antonescu, după o „sursă serioasă”, într-o Notă intitulată Pătrunderea influenţei sovietice în centrul şi sud-estul Europei, faptul că „faţă de presiunea URSS în zonă, «Statele Unite şi Marea Britanie nu se pot opune, fiindcă Rusia a promis concursul în războiul actual împotriva Japoniei, după învingerea Germaniei»”[36]. SSI-ul avea să revină, la 25 ianuarie 1944, în nota specială intitulată URSS, asupra intenţiilor de viitor ale acesteia, informând că „ministrul britanic de la Berna a confirmat informaţiunea anterioară că Rusia Sovietică doreşte ocuparea militară a Moldovei şi, probabil, încorporarea Dobrogei”[37].
Partea sovietică l-a ţinut permanent la curent cu evoluţia tratativelor pe ambasadorul britanic la Stockholm, Victor Mallet. Ambasadorii Statelor Unite şi Marii Britanii s-au bucurat şi de confidenţele pe care George I. Duca, reprezentantul opoziţiei politice interne române, avea să le facă pe măsură ce dialogul lui cu doamna Alexandra Kollontay evolua. Sosit la Stockholm pe 8 august 1943, George I. Duca va menţine un contact secret permanent cu opoziţia de la Bucureşti, prin intermediul lui Grigore Niculescu-Buzeşti, directorul Cabinetului Ministrului şi al Secţiei Cifru din MAE, fără ştiinţa ministrului Frederic C. Nanu. Pe 13 august 1943, George I. Duca avea să-i remită ministrului american la Stockholm, Herschel V. Johnson, un mesaj al lui Iuliu Maniu către Departamentul de Stat prin care informa că opoziţia politică din România este organizată pentru o răsturnare politico-militară. Diplomaţii anglo-americani din Stockholm vor înţelege foarte repede importanţa lui George I. Duca ca emisar al opoziţiei politice de la Bucureşti şi al Regelui Mihai I.
În urma hotărârilor Conferinţelor de la Moscova a Miniștrilor de Externe (19 – 30 octombrie 1943), emisarul opoziţiei române a fost informat, pe 23 noiembrie 1943, de către diplomatul britanic Roger Hinks, că propunerile făcute de România „trebuie să asume forma unei capitulări necondiţionate, aduse la cunoştinţa celor trei aliaţi principali, de către un emisar înarmat cu depline puteri”[38]. Diplomatul britanic îl informa pe emisarul opoziţiei române de faptul că guvernele Aliaților Occidentali „nu pot accepta alte propuneri decât acelea ce ar avea drept scop să aducă, sau să grăbească, o asemenea propunere de capitulare”[39]. În prima decadă a lunii decembrie 1943, ambasadorul britanic la Stockholm a oferit Alexandrei Kollontay detalii ale discuţiilor avute cu George I. Duca. Ambasadorul sovietic la Stockholm şi-a exprimat dorinţa de a discuta cu emisarul opoziţiei române. Pe 6 decembrie 1943, George I. Duca a cerut instrucţiuni de la liderii opoziţiei din ţară în condiţiile în care Alexandra Kollontay îl invitase la un dialog. După sosirea unui răspuns afirmativ de la Bucureşti, George I. Duca va intra în contact cu reprezentanta Uniunii Sovietice la Stockholm având convingerea că trebuie să fie „mai deschis anglo-americanilor decât ruşilor, dar nu acestora din urmă prin intermediul celor dintâi”[40]. Pe măsură ce începuseră să se deruleze tratativele de la Cairo, contactele lui George I. Duca cu sovieticii au fost sporadice şi fără consistenţă. După 20 mai 1944, consilierul Legaţiei române va reveni în centrul atenţiei prin reluarea dialogului cu doamna Alexandra Kollontay la cererea lui Grigore Niculescu-Buzeşti. George I. Duca îi va sugera lui Semenov, în cursul dialogului din 25 mai 1944, că nu se poate colabora cu Guvernul Mareșalului Ion Antonescu şi că nici opoziţia politică internă nu va putea lucra în viitor cu acesta.
Pe 12 aprilie 1944, prințului Barbu Ştirbey îi erau înmânate, la Cairo, condiţiile preliminare de armistiţiu: a) capitularea trupelor române de pe Frontul de Est şi întoarcerea armelor contra Wehrmacht-ului; b) lupta alături de Naţiunile Unite pentru restaurarea independenţei şi suveranităţii României; c) restabilirea frontierei de la 28 iunie 1940; d) despăgubiri de război; e) repatrierea tuturor prizonierilor de război şi eliberarea internaţilor din lagăre şi închisori. Tratativele purtate la Cairo de către prințul Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, ultimul sosit în capitala egipteană pe 24 mai 1944, aveau să se dovedească ineficiente în condiţiile existenţei Planului „Bodyguard”, iar asigurările pe care le cerea Iuliu Maniu[41] nu puteau fi acceptate de către Aliaţii Occidentali. Pe 1 iunie 1944, reprezentanţii Statelor Unite, Marii Britanii și Uniunii Sovietice au comunicat că „prelungirea negocierilor nu mai serveşte niciunui scop şi negocierile sunt considerate încheiate”[42].
Totodată, pe 12 aprilie 1944, sovieticii au comunicat ambasadorului Frederic C. Nanu următoarele „condiţiuni minimale” ale armistiţiului: „În primul rând: Trupele române care cooperează cu germanii împotriva Armatei Roşii constau din şapte divizii în Crimeea, trei sau mai multe divizii în regiunea Odessei, trei sau mai multe divizii în regiunea Chişinău. Aceste divizii româneşti trebuie fie să se predea Armatei Roşii, fie să atace spatele germanilor şi să desfăşoare operaţii împotriva acestora alături de Armata Roşie. Dacă se realizează acest lucru, guvernul sovietic se angajează să completeze armamentul acestor divizii şi să le pună deîndată la dispoziţia Mareşalului Antonescu şi a lui Maniu.
În al doilea rând: condiţiile minimale ale armistiţiului sunt:
- Desprinderea de germani, iar trupele române să lupte alături de trupele aliate, inclusiv de Armata Roşie, împotriva germanilor, pentru restabilirea independenţei şi suveranităţii României.
- Restabilirea frontierei româno-sovietice potrivit tratatului din 1940.
- Despăgubiri pentru pagubele provocate Uniunii Sovietice de operaţiile militare şi ocuparea unor teritorii sovietice de către România.
- Eliberarea tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi, precum şi a persoanelor internate în lagăre.
Aceste condiţii minimale se pot înăspri, dacă România nu le acceptă curând.
În al treilea rând: Guvernul sovietic nu cere ocuparea României de trupele sovietice pe durata armistiţiului, dar trupele sovietice, precum şi alte trupe aliate trebuie să aibă posibilitatea, dacă situaţia militară o cere, de a se deplasa în orice direcţie pe teritoriul românesc, iar guvernul român trebuie să-i acorde în acest scop întreaga asistenţă sub forma mijloacelor de comunicaţie pe pământ, pe apă sau prin aer.
În al patrulea rând: Guvernul sovietic consideră hotărârea arbitrajului de la Viena ca nedreaptă şi consimte să acţioneze împreună cu România împotriva ungurilor şi germanilor pentru a reda întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a ei României. Acest lucru trebuie confirmat cu ocazia reglementărilor de pace.
În al cincelea rând: Dacă România doreşte să aibă, pentru contactele cu Uniunea Sovietică, pe lângă un general, ca reprezentant militar pentru probleme militare, şi un reprezentant politic pentru chestiunile politice, guvernul sovietic nu are nici o obiecţie”[43].
Ministrul Frederic C. Nanu a protestat printr-un memoriu împotriva acestor condiţii. Pe 31 mai 1944, diplomatul sovietic Semenov a comunicat că punctele unu, doi și patru ale condiţiilor minimale de armistiţiu formulate la 12 aprilie 1944 nu puteau fi schimbate, iar în ceea ce priveşte punctul trei, sovieticii erau dispuşi ca, ţinând seama de situaţia grea a României, să reducă într-o oarecare măsură suma reparaţiilor. Guvernul URSS nu avea nicio obiecţie împotriva propunerii de a se acorda trupelor germane un termen de 15 zile pentru a părăsi teritoriul românesc. În ceea ce priveşte cererea Guvernului României privind păstrarea administraţiei civile româneşti, se putea ajunge la un compromis în favoarea României, însă era respinsă cerinţa de a se pune la dispoziţia Guvernului României un district în care să nu pătrundă nicio forţă armată străină.
Pe 2 iunie 1944, Frederic C. Nanu s-a întâlnit din nou cu Semenov, pentru a discuta unele „neclarităţi”. Cu acel prilej, Uniunea Sovietică a comunicat că dacă, prin imposibil, germanii părăsesc România de bună voie în termen de 15 zile, Guvernul URSS nu are nicio obiecţiune ca România să rămână neutră. O delegaţie română era aşteptată la Moscova pentru semnarea armistiţiului. Pe 4 iunie 1944, Semenov i-a transmis lui Frederic C. Nanu, dar şi lui George I. Duca, dorința părții sovietice de a-i fi comunicate informațiile privind semnele distinctive ale avionului sau parola delegaţiei, precum şi locul şi ora trecerii delegaţiei române sau a avionului. Pe 16 iunie 1944, George I. Duca îi va remite lui Semenov un mesaj de la Bucureşti, din partea Regelui Mihai I şi a opoziţiei politice interne, prin care sovieticii erau informaţi că până la 20 iunie 1944 va fi trimis la Cairo un plan de acţiune în vederea ieşirii României din război şi a insistat asupra faptului că „elementul esenţial al acestui plan este coordonarea acţiunii noastre [româneşti – n. n.] cu o ofensivă sovietică pe frontul românesc”[44]. Discuţiile de la Stockholm vor fi tergiversate pe parcursul lunilor iunie – august 1944, în condiţiile în care începuseră discuţiile Semenov-Kleist[45].
Mareşalul Ion Antonescu va încerca să obţină toate condiţiile cerute de el, precum şi garanţia anglo-americană, fiindcă în sovietici nimeni nu avea încredere, iar o ieşire din Axă în clipele premergătoare debarcării din Normandia (6 iunie 1944) ar fi fost o mare greşeală politico-militară pentru România. Putem conchide că Mareşalul Ion Antonescu era călăuzit de trei principii, în demersurile sale pentru încheierea unui armistiţiu cu Uniunea Sovietică: a) o înţelegere prealabilă cu Reich-ul; b) asigurări că România nu se va afla singură în faţa Uniunii Sovietice, prin prezenţa unei forţe militare anglo-americane în ţară; c) numai dacă Germania ar fi refuzat, la capătul perioadei de 15 zile, să-şi dea acordul pentru ieşirea României din război şi, în condiţiile prezenţei militare anglo-americane în ţară, Armata română ar fi întors armele împotriva trupelor germane. Dorinţa Mareşalului era ca trupele sovietice să accepte un culoar de trecere prin nordul României (foarte probabil prin Maramureş) pe direcţia generală strategică Budapesta. Obţinând asentimentul Germaniei pentru armistiţiu şi urmând ca trupele germane să se retragă din România în termen de 15 zile, Mareşalul Ion Antonescu ar fi putut să acopere Carpaţii Orientali, din care s-ar fi retras trupele germane ale Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, cu trupe române care ar fi putut interzice accesul sovieticilor prin trecătorile şi defileele Carpaţilor Orientali.
În cazul unei defecţiuni de natură militară care ar fi permis sovieticilor să pătrundă în Câmpia Munteniei, rezistenţa s-ar fi mutat pe contraforturile Carpaţilor şi în „căldarea” Transilvaniei. Se putea realiza un triunghi de aur, ale cărui laturi erau reprezentate de cele trei grupe ale lanţului carpatic. În interiorul lui se putea asigura existenţa statului român. Ordinul de mutare a Marelui Cartier General al Armatei române la Dumbrăveni (jud. Sibiu), dat în dimineața zilei de 23 august 1944, întăreşte convingerea în existenţa acestor dorinţe şi intenţii de viitor. Aceasta era miza acelei zone neutre pe care Mareşalul Ion Antonescu o solicita Moscovei: asigurarea independenţei statului român, fie el şi embrionar. Drama statului român, din cursul anului 1878, era vie în mintea şi sufletul Mareşalului Ion Antonescu[46]. Putem înţelege astfel motivaţiile care au generat cele trei principii, care au stat la baza negocierilor cu Uniunea Sovietică.
Contactele lui George I. Duca cu sovieticii au continuat şi după blocarea canalului Nanu-Semenov. Pe 1 iulie 1944, George I. Duca va expune planul răsturnării regimului Antonescu şi dorinţa semnării, la Cairo, a unui armistiţiu de către emisarii români şi reprezentanţii celor trei puteri aliate, care urma să intre în vigoare în momentul înlăturării Mareșalului Ion Antonescu. Guvernul URSS a mulţumit, la 15 iulie 1944, pentru acest plan, apreciat de către ambasadoarea Alexandra Kollontay ca fiind „foarte interesant, clar şi temeinic studiat”[47]. Sovieticii nu vor oferi niciun fel de răspuns propunerilor lui George I. Duca. Pe 7 august 1944, George I. Duca a fost informat de către Grigore Niculescu-Buzeşti de faptul că s-a decis ca generalul (r) Aurel Aldea să fie trimis la Moscova, în numele opoziţiei politice interne, pentru a trata şi semna armistiţiul iar acest lucru trebuia să fie adus la cunoştinţa sovieticilor prin intermediul doamnei Kollontay. George I. Duca va comunica sovieticilor, la 10 august 1944, că opoziţia este gata să-l trimită pe generalul (r) Aurel Aldea la Moscova, peste linia frontului, învestit cu puterile necesare pentru semnarea unui armistiţiu. Sovieticii îi vor cere lui George I. Duca, la 12 august 1944, informaţii privind: a) rolul şi locul lui Gheorghe Tătărescu în cadrul PNL, precum şi legăturile acestuia cu Palatul Regal; b) care sunt acele personalităţi de mare influenţă care pot avea un cuvânt hotărâtor în BND şi c) care sunt partidele politice aflate în afara BND.
Opoziţia de la Bucureşti va remite, la 14 august 1944, informaţiile solicitate de sovietici prin intermediul lui George I. Duca. Grigore Niculescu-Buzeşti îi informa pe sovietici de faptul că toate „cele patru partide componente directe ale Frontului [BND – n. n.] au fost de acord ca gruparea Tătărescu să nu fie admisă [în BND – n. n.] din cauza responsabilităţii ce îi revine împreună cu fostul guvern al (?) în evoluţia politicii externe a României după îndepărtarea lui Titulescu”[48] iar „Majestatea Sa Regele consideră Frontul Naţional-Democratic ca expresiunea opiniei publice, ceea ce corespunde, de altfel, în totul realităţii”[49]. Totodată, liderii opoziţiei insistau pentru ca sovieticii să urgenteze rezolvarea problemei „Misiunii Aldea”. Problema „Misiunii Aldea” a fost tergiversată de Moscova până la 23 august 1944, când nu mai era de utilitate, având în vedere evenimentele de la Bucureşti.
Eșecuri militare, alternative strategice și geopolitice
În cursul zilei de 23 iunie 1944, sub protecţia focului dezlănţuit de 31.000 de tunuri şi aruncătoare de mine, precum şi a peste 6.000 de avioane, 166 de divizii sovietice şi 5.200 de tancuri şi autotunuri, forţe aparţinând Fronturilor 1 Baltic, 1, 2 şi 3 Bielorus vor ataca, în câmpiile Bielorusiei, trupele germane ale Grupului de Armate „Centru”. Începea marea ofensivă de vară a Armatei Roşii. Începând cu 25 iulie şi până la sfârşitul lui august 1944, Armata Roşie îşi va încetini ofensiva, datorită mai multor motive: linii de comunicaţie extrem de întinse, oboseala trupelor şi aruncarea în luptă de către germani a unor mari rezerve, cu scopul de a împiedica înaintarea sovieticilor dincolo de Neman, în Prusia Orientală, şi de-a lungul Narev-ului şi al cursului superior şi mijlociu al Vistulei, în Polonia Centrală. Pe 1 august 1944, membrii organizaţiei de rezistenţă Armija Krajowa (AK), aflaţi sub comanda generalului Bór-Komarowski, au dezlănţuit o puternică mişcare insurecţională în Varşovia. În următoarele două luni, populaţia Varşoviei va lupta cu disperare, în timp ce I. V. Stalin îi va numi pe liderii AK drept o bandă de criminali ahtiaţi după putere, şi nu va permite forţelor aeriene ale Aliaților Occidentali, care-i aprovizionau cu arme pe insurgenţi, nici măcar să-şi umple rezervoarele cu benzină pe aerodromurile sovietice. Totodată, trebuie menționat faptul că acţiunile ofensive sovietice pentru crearea de capete de pod pe malul de vest al Vistulei şi la sud de Varşovia, pentru a fi mai apoi extinse, au eşuat[50]. Capetele de pod create nu au îngăduit o continuare a ofensivei şi era „absolut clar – scria Alexander Werth – că la sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august s-a petrecut ceva serios care a zădărnicit planurile Comandamentului Suprem Sovietic”[51].
Referindu-se la relaţiile dintre Aliaţii Occidentali şi Uniunea Sovietică din acel început de august 1944, istoricul Norman Davies concluzionează: „În ultimele faze ale războiului, Frontul de Est n-a mai reprezentat un motiv major de îngrijorare pentru calculele strategice ale puterilor vestice, fiind desemnat de comun acord ca fiind o sferă nedefinită de influenţă sovietică. Astfel că Londra şi Washingtonul erau destul de mulţumite pentru a lăsa problemele Europei de Est pe seama partenerilor lor de la Moscova. Armata sovietică era foarte admirată pentru că ducea greul luptei împotriva Wehrmacht-ului, şi, după cum devenea din ce în ce mai clar, pentru că avea contribuţia cea mai semnificativă la înfrângerea Reich-ului. În ochii vesticilor, cea mai îngrijorătoare ameninţare reieşea din posibilitatea ca Stalin, după ce-i scosese pe germani în afara teritoriului sovietic, să fie tentat după aceea să încheie o pace separată, sau, şi mai rău, să ocupe o mare bucată din Europa Centrală”[52].
În contextul blocării ofensivei Armatei Roșii în fața Varșoviei, din motive strict militare[53] dublate de cele politice[54], Stalin se afla în fața luării unei decizii strategice cu implicații în economia războiului, precum și în epoca postbelică, respectiv să mențină ofensiva Armatei Roșii în Vest, pe calea cea mai directă spre Berlin, sau să o întoarcă înspre sud, în Balcani. „Sovieticii aveau şansa reală de a cuceri capitala Reich-ului înainte ca Wehrmacht-ul să-şi poată organiza apărarea şi înainte ca puterile vestice să ajungă la Berlin. Dacă se întorceau spre sud, probabil că puteau să invadeze trei sau patru ţări într-o succesiune rapidă, nepermiţând astfel accesul Vestului în zonă şi asigurând controlul sovietic asupra a jumătate din Europa. În cele mai bune condiţii, ei puteau să găsească resursele pentru a urmări ambele variante. În prima săptămână a lunii august, oricum, Moscova n-ar fi putut avea informaţii sigure despre drumurile blocate din Varşovia şi nici despre situaţia exactă a lui Rokossovski. Astfel că nu era deloc lipsit de înţelepciune să se stopeze înaintarea până când se clarificau toate aspectele problemei”[55], concluzionează istoricul Norman Davies.
În noaptea de 15 spre 16 august 1944, ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii au fost informaţi oficial că URSS nu doreşte să sprijine insurecţia din Varşovia nu din motive generate de dificultăţi operaţionale, nici pentru că neagă existenţa conflictului, ci din calcule politice necruţătoare. Într-o discuţie, de la începutul lui septembrie 1944, cu generalul Anders, comandantul Corpului 2 polonez din cadrul Armatei 8 britanice de pe frontul italian, premierul Winston S. Churchill declara: „La încheierea tratatului de alianţă cu Polonia, Marea Britanie nu i-a garantat niciodată frontierele. (…) Şi-a asumat aceste obligaţii datorită existenţei Poloniei ca un mare stat liber, independent şi suveran (…) liber de orice fel de amestec străin. Pot să vă asigur, domnule general, că nu ne-am schimbat punctul de vedere; Polonia va dispărea ca entitate statală, dar va face parte din tabăra învingătorilor : e necesar să ne credeţi, ne vom respecta promisiunile. Dar nu trebuie să insistaţi cu atâta intransigenţă asupra menţinerii graniţelor estice. Veţi obţine teritorii în vest mult mai bune decât mlaştinile Pripet…”[56]. Liderii politico-militari ai Marii Britanii erau hotărâţi să cedeze în faţa pretenţiilor sovieticilor având în vedere desfăşurarea operaţiunilor militare de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial din Est.
Pe 5 mai 1944, șeful diplomaţiei britanice îl va primi în audienţă pe ambasadorul Uniunii Sovietice în Marea Britanie, F. T. Gusev, pentru a-l informa că Marea Britanie a admis că Uniunea Sovietică trebuie să aibă „conducerea” în eforturile Naţiunilor Unite de a scoate România din război. Pe 18 mai 1944, Uniunea Sovietică şi-a exprimat acordul, însă dorea să afle care este şi poziţia Statelor Unite. În urma discuţiei avute cu ambasadorul britanic la Washington, lordul Halifax, secretarul de stat Cordell Hull a respins categoric, la 30 mai 1944, negocierea unor sfere de influenţă în Sud-Estul Europei. Pe 31 mai 1944, premierul Winston S. Churchill se va adresa direct preşedintelui Franklin D. Roosevelt, nesocotindu-l pe secretarul de stat american, cu rugămintea de a accepta ca Uniunea Sovietică să ia conducerea afacerilor în România, iar britanicii în Grecia. Preşedintele Franklin D. Roosevelt, presat de Winston S. Churchill, acceptă, pe 12 iunie 1944, ca pentru o perioadă de trei luni de zile acordul britano-sovietic să funcţioneze, cu rezerva de a fi atenţi să nu se stabilească astfel zone de influenţă[57]. Problema zonelor de influenţă, limitată la trei luni, în iunie 1944, urma să fie repusă în discuţie la expirarea termenului convenit între britanici şi sovietici, iar situaţia militară a beligeranţilor urma să joace un rol cheie în decizia finală. Pe măsură ce neînţelegerile interaliate sporeau, iar sovieticii nu erau siguri de aranjamentele lor politice cu Aliaţii Occidentali, se impunea, cu stringentă necesitate, o soluţie politico-militară[58], care ar fi oferit o siguranţă în ceea ce priveşte impunerea propriei politici. Înfrângerea militară a României şi ocuparea ei reprezentau o soluţie care ar fi modificat în mod substanţial deciziile strategice ale momentului cu implicaţii geopolitice.
Amăgiri și deziluzii
În cursul nopţii de 18 spre 19 august 1944, pe linia frontului din Moldova avea să se declanșeze focul artileriei sovietice care avea să preceadă marea încleştare de forţe cunoscută sub numele de „Bătălia Moldovei” sau operaţiunea „Iaşi-Chişinău”. Artileria sovietică a executat, în sectorul Corpului 1 armată român şi asupra liniei de cazemate, un puternic tir de artilerie. Subgrupul de Armate „Wöhler” a informat, în cursul zilei de 19 august 1944, la ora 12.20, că sunt indicii potrivit cărora sovieticii au terminat pregătirile şi foarte probabil vor ataca a doua zi, ceea ce s-a și întâmplat. Trebuie menționat faptul că în cursul zilei de 16 august 1944, colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar al României în Turcia, va avea o convorbire cu Alexandru Cretzianu în care îi va declara că Mareşalul Ion Antonescu i-a mărturisit că „România nu va face nicio acţiune ostilă Angliei şi Americii şi că orice formaţii militare anglo-americane care ar ajunge la noi, pe cale maritimă, terestră sau aeriană, vor fi primite cu prietenie”[59]. Mareşalul Ion Antonescu îi declarase: „În orice caz, România este gata a colabora în întregime cu anglo-americanii îndată ce situaţia ar fi de aşa natură încât să permită o acţiune a armatei române fără ca să existe, ca în momentul de faţă, certitudinea de a fi anihilată de germani”[60]. Referindu-se la tratativele de armistiţiu duse cu sovieticii şi cu Aliaţii Occidentali, colonelul Traian Teodorescu îi va repeta lui Al. Cretzianu care erau „condiţiile de armistiţiu” avansate de către Conducătorul Statului român: „a) Un guvern român care, de pe acum, ar ceda Basarabia şi Bucovina, ar renunţa ipso facto la beneficiul aplicării principiilor Chartei Atlanticului. Insistenţa Rusiei ca România şi Polonia să accepte de pe acum grave amputări teritoriale nu se explică de altfel decât prin dorinţa ei de a împiedica aceste ţări să poată invoca aplicarea principiilor pentru care – în definitiv – Anglia şi Statele Unite duc lupta. În asemenea împrejurări, Mareşalul Antonescu cere ca rezovarea chestiunii Basarabiei şi Bucovinei să fie amânată până la Conferinţa Păcii. b) Mareşalul Antonescu crede, de asemenea, că şi chestiunea despăgubirilor este o chestiune care nu ar trebui cuprinsă într-o Convenţiune de armistiţiu, ci într-un Tratat de Pace. c) În acelaşi timp, cere ca, Convenţiunea de armistiţiu să nu prevadă ocuparea României. Actualul Guvern român se declară de pe acum gata a intra, la propunerea Angliei şi a Statelor Unite, în orice federaţie sau grupare de state menită a asigura o pace trainică şi dreaptă în aceste regiuni”[61].
Profundele neînţelegeri dintre Mareşalul Ion Antonescu, opoziția politică internă şi comandanţii de unităţi de pe front, implicaţi în conjuraţia de la 23 august 1944, privind modalitatea de ieșire a României din război, se vor manifesta din plin în Bătălia Moldovei (19-23 august 1944) şi în executarea planului de retragere prin luptă pe poziţii succesive. Planul de retragere al Mareşalului Ion Antonescu avea în vedere, după străpungerea frontului româno-german, la 20 august 1944, despărţirea trupelor române de cele germane şi constituirea unei poziţii de rezistenţă în spatele căreia ar fi putut negocia cu sovieticii pentru obţinerea unor condiţii de armistiţiu favorabile României. Planul nu a putut fi realizat datorită incapacităţii de decizie, în anumite momente, a unor factori militari, lipsei de voinţă în ducerea luptei, atitudinii defetiste, precum şi trădării onoarei militare prin participarea la complotul care impunea alte soluţii decât cea preconizată de Mareşalul Ion Antonescu.
Privind harta frontului, observăm că, în cursul zilelor de 22 şi 23 august 1944, trupele Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene au făcut eforturi mari pentru atingerea primelor obiective stabilite în ordinul pe care l-a emis, la 2 august 1944, Marele Cartier General sovietic (STAVKA). Situaţia operativă din seara zilei de 22 august 1944 lăsa să se întrevadă faptul că trupele aliate româno-germane reuşeau să se retragă pas cu pas, prin lupte grele, în ciuda străpungerilor sovietice. În seara de 22 august 1944, STAVKA observa existenţa unui succes tactic de prestigiu, dar existenţa unei rezistenţe germane pe Siret, între Roman şi Adjud, precum şi faptul că centrul şi flancul stâng al Armatei 4 române îşi păstraseră capacitatea de luptă astfel încât nu existau speranțe prea mari într-o viitoare deschidere rapidă, prin luptă, a drumului pentru Armata 6 Tancuri Gardă sovietică, în vederea înaintării spre depresiunea, importantă din punct de vedere operativ, dintre Focşani şi Galaţi, cheia rezistenţei sau pierderii României. Putem conchide că Bătălia Moldovei se anunţa a fi, în continuare, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, foarte grea, ceea ce impunea cu necesitate o soluţie politică, respectiv obţinerea şi realizarea unui armistiţiu.
Totodată, progresele realizate de trupele anglo-americane în Bătălia Franţei creau posibilitatea ca blindatele aliate să atingă, până la venirea iernii, frontiera Germaniei, timp în care trupele sovietice se vor fi oprit în faţa Varşoviei şi pe frontul românesc. Analiştii de la STAVKA înregistrau cu îngrijorare aceste progrese tactice şi strategice. Având posibilitatea să ocupe mai repede şi mai mult din teritoriul Germaniei, putea fi pus sub semnul întrebării acordul din 12 iunie 1944, care urma să expire în curând, iar şansa de a fi reînnoit scădea considerabil. O decizie politică majoră a sovieticilor trebuia să însoţească viitoarele acţiuni militare de pe frontul românesc, astfel încât dezavantajul care se prefigura ca urmare a succeselor Aliaților Occidentali pe Frontul de Vest[62] să fie transformat în avantaj. Aceste evenimente politice şi militare, precum şi interesele de ordin strategic şi politic au determinat, în opinia noastră, Uniunea Sovietică să accepte în totalitate cererile Mareşalului Ion Antonescu vizând un armistiţiu politico-militar pe frontul din Moldova. Controversele privind acest accept al Moscovei sunt alimentate de misterul care dăinuie asupra recepţionării „telegramei de la Stockholm”.
Telegrama de la Stockholm[63] care conţinea acceptul sovietic privind modificarea articolului unu din clauzele de armistiţiu, respectiv neîntoarcerea armelor contra germanilor ca fiind o condiţiune formală, şi nu numai, a sosit, după părerea mea, în noaptea de 22 spre 23 august 1944 şi s-a aflat în posesia lui Grigore Niculescu-Buzeşti[64], directorul Cabinetului Ministrului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine, membru al Partidului Naţional Ţărănesc şi omul de încredere al lui Iuliu Maniu. Ideea fundamentală a opoziţiei politice interne era aceea că România va putea fi readusă în lagărul democraţiilor occidentale indiferent de ce mijloace se vor folosi. Opoziţia politică internă a manifestat o grabă suspectă în a-l determina pe Regele Mihai I la actul demiterii şi arestării Mareşalului Ion Antonescu, iar acţiunea lor din ziua de 23 august 1944 a fost o lovitură de stat, care a căpătat aspectul unui act legal datorită prevederilor Decretului-lege nr. 3.072 din 6 septembrie 1940 privind numirea președintelui Consiliului de Miniștri al României și prerogativele regale. O analiză a mărturiilor principalilor actori ai zilei de 23 august 1944 privind iniţiativa audienţei şi a evenimentelor petrecute la Palatul Regal relevă o serie de contradicţii[65] dar şi o certitudine: ca urmare a acestei audienţe şi a discuţiilor avute[66], Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi cei mai importanţi membri ai Guvernului au fost demişi şi arestaţi[67], începând cu ora 17.30, din ordinul Regelui Mihai I[68]. Există numeroase variante[69] privind conţinutul ultimei conversaţii dintre Conducătorul Statului român şi Regele Mihai I, dar cert este că problema armistiţiului şi a intenţiilor Mareşalului[70] Ion Antonescu în acest sens a fost abordată[71]. Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a Regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. Decizia luată la 23 August 1944 reprezintă cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.
În seara zilei de 23 august 1944, la ora 22.25, posturile de radio aveau să difuzeze Proclamaţia către ţară a Regelui Mihai I, prin care era anunţată ieşirea României din alianţa cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. Poporul român era anunţat că dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle, perioada următoare fiind începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi garantate şi respectate. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente a fost emis Înaltul Decret Regal nr. 1.619, prin care generalul de corp de armată Constantin Sănătescu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri. Decretul Regal nr. 1.620 stabilea componenţa noului guvern, care cuprindea pentru prima dată în istoria României un reprezentant al Partidului Comunist Român, în persoana lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu rangul de ministru fără portofoliu şi de ad-interim la Justiţie.
În cursul aceleiaşi nopţi, generalul Gheorghe Mihail, noul şef al Marelui Stat-Major român, a transmis comandamentelor marilor unităţi din interior şi de pe front (Armatele 3 şi 4 române) Directiva Operativă Strategică privind misiunile trupelor române în noile condiţii politice: „I. Scopul politic: Armata română încetează lupta alături de trupele germane, în scopul de a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului. (…) VII. Atitudinea faţă de trupele Naţiunilor Unite (sovietice): prietenoasă, fără a cădea în servilism”[72]. Evenimentele de la Bucureşti au luat prin surprindere Cartierul General al Führer-ului de la Rastenburg, iar OKW-ul va ordona, la ora 24.00, zdrobirea puciului de la Bucureşti. Ordinul de atac a fost reconfirmat peste încă cinci ore. Trupele germane aflate în preajma Bucureştiului vor declanşa ostilităţile cu începere de la ora 05.30, prin forţarea pătrunderii în Bucureşti pe la Podul Băneasa. Pe 26 august 1944, la ora 16.30, se va transmite prin radio Declaraţia de război a României împotriva Germaniei, deoarece unităţile subordonate Grupului de Armate „Ucraina de Sud”[73], încălcându-şi angajamentul, au trecut la atacarea din aer şi de pe uscat a oraşelor şi unităţilor româneşti.
Pe 23 august 1944, printr-un act de voinţă unilaterală, România a încetat ostilităţile cu Uniunea Sovietică şi cu statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. Prin urmare, ieşirea României din războiul germano-sovietic şi alăturarea ei Naţiunilor Unite, măsurile de ordin militar întreprinse începând cu deschiderea zonei fortificate din Poarta Focşanilor, curăţirea rapidă a teritoriului de prezenţa trupelor germane, concomitent cu executarea unei puternice apărări în lungul frontierei şi a liniei de demarcaţie, au asigurat scurtarea duratei războiului cu aproape 200 de zile. Aceasta este cea mai importantă consecinţă de ordin strategic pe care a produs-o Actul de la 23 August 1944, unică în forma şi în conţinutul ei din toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite va permite sovieticilor să ajungă la Belgrad, Budapesta şi Viena înainte ca trupele Aliaţilor Occidentali să fi străpuns Linia Siegfried. În ceea ce priveşte statutul internaţional al României, după 23 August 1944 el s-a deteriorat continuu. Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (19-23 august 1944) şi, implicit, a „Bătăliei pentru Armistiţiu”. În urma actului de la 23 August 1944, România a oferit un avantaj inimaginabil, în marele joc al geopoliticii mondiale, pentru liderii de la Moscova, şi va deveni ţara care a favorizat, în mod substanţial, înaintarea Armatei Roşii spre Sud-Estul şi Centrul Europei, creându-se, astfel, condiţiile pentru instaurarea „regimurilor de democraţie populară”.
Cereri inacceptabile, perspective îngrijorătoare
Un punct esenţial în programul de lucru al Guvernului Sănătescu îl va constitui semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie). Având în vedere necesitatea realizării neîntârziate a acestui act, generalul Constantin Sănătescu a ordonat ca locotenent-colonelul Ştefan Niculescu, din Marele Stat-Major, să plece cu avionul, la Istanbul, pentru a transmite reprezentanţilor Naţiunilor Unite cererea guvernului român de încheiere a Armistiţiului. „Către ora 2 din noapte – va consemna locotenent-colonelul Ştefan Niculescu – am primit misiunea de a pleca imediat, pe calea aerului, la Istanbul (Turcia) pentru a duce, într-un plic sigilat, instrucţiunile politice şi militare ale guvernului nou constituit, împreună cu «Deplinele puteri» în baza cărora delegaţii Vişoianu şi Ştirbey, aflaţi la Cairo (Egipt), urmau să se deplaseze la Moscova pentru a lua parte la semnarea acordului de armistiţiu”[74]. În dimineaţa zilei de 24 august 1944, după ora 04.30, avionul cu delegatul român a decolat spre Istanbul.
Concomitent, Grigore Niculescu-Buzeşti, noul ministru al Afacerilor Străine, a telegrafiat la Cairo şi a oferit emisarilor români aflaţi acolo, prințul Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu, împuternicirea de a semna imediat armistiţiul cu Naţiunile Unite, în condiţiile comunicate anterior, şi cerându-le să depună toate eforturile spre a obţine inserarea în textul Convenţiei de Armistiţiu a trei completări: „1. Guvernul român va acorda Armatei germane un termen de 15 zile pentru a părăsi ţara. Numai în caz de refuz, Armata română ar urma să lupte alături de Armata sovietică şi de celelalte armate aliate pentru expulzarea germanilor din România; 2. În stabilirea reparaţiunilor se va ţine seama de situaţia economică grea a României; 3. Se va lăsa guvernului român o regiune liberă prin care nu, repet, nu vor trece trupe sovietice în ipoteza în care operaţiuni militare ar fi necesare pentru expulzarea germanilor din România”[75]. În noua conjunctură politico-militară creată de evenimentele de la Bucureşti şi având în vedere lipsa unor informaţii precise şi clare asupra a ceea ce se întâmplase şi era în curs de desfăşurare, Averell Harriman, ambasadorul Statelor Unite la Moscova, l-a vizitat pe Andrei I. Vîşinski, adjunct al Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS, pentru a se interesa în legătură cu evenimentele de la Bucureşti.
Pe 24 august 1944, Antony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, avea să-i telegrafieze lui Sir Archibald Clark Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, pentru a-l informa asupra faptului că nu are nicio confirmare oficială a evenimentelor de la Bucureşti, cerându-i, totodată, să se informeze la Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe al URSS şi să participe la discuţiile şi la semnarea Armistiţiului cu România, pe baza propunerilor din 12 aprilie 1944, oriunde avea să fie încheiat acesta. În cursul zilei de 25 august 1944, Alexandru Cretzianu, ministrul României la Ankara, l-a contactat pe ambasadorul sovietic Nikolai V. Vinogradov şi l-a informat că „noul guvern român, de uniune naţională, a hotărât semnarea imediată a armistiţiului şi îndepărtarea imediată a forţelor germane din România”[76]. Ambasadorii SUA şi Marii Britanii au fost informaţi cu privire la noua situaţie politică existentă în România. În timp ce trupele sovietice își continuau înaintarea spre Bucureşti, precum şi spre frontierele de vest şi de sud ale României, iar diplomaţii anglo-americani de la Cairo nu erau găsiţi, fiind plecaţi din localitate, Agenţia sovietică de ştiri TASS făcea cunoscute, în seara zilei de 25 august 1944, la ora 19.30, condiţiile sovietice de armistiţiu şi sublinia că ele conţin multe dintre prevederile Notei din 12 aprilie 1944. Viaceslav M. Molotov accentua ideea că Moscova nu are „intenţia de a anexa vreo parte din teritoriul român, oricare ar fi ea, sau de a schimba regimul politic sau social”[77].
Ambasadorul Marii Britanii la Moscova, Sir Archibald Clark Kerr, va comunica telegrafic la Foreign Office, în dimineaţa zilei de 27 august 1944, ora 04.20, că fusese convocat de V. M. Molotov şi informat, în acelaşi timp, că guvernul sovietic nu consideră necesare noi condiţii de armistiţiu, afară de cele din 12 aprilie 1944, plus cele trei puncte solicitate de români la Cairo. Respectând înţelegerea survenită între guvernele de la Londra şi Moscova, încă din 12 iunie 1944, cu deplinul acord al SUA, de împărţire a Balcanilor în zone de influenţă, dar numai pe o perioadă de încercare de trei luni, liderii de la Londra vor comunica, în cursul zilei de 27 august 1944, liderului diplomației sovietice, Viaceslav M. Molotov, că sunt de acord ca discuţiile pentru încheierea Armistiţiului să aibă loc la Moscova. Guvernul de la Bucureşti a fost informat că Armistiţiul va fi semnat la Moscova, pornindu-se de la condiţiile propuse de URSS pe 12 aprilie 1944. SUA şi Marea Britanie cereau pe lângă cele formulate în aprilie: 1. dreptul Aliaţilor de a staţiona trupe şi reprezentanţe pe teritoriul român; România urma să suporte cheltuielile de ocupaţie şi să pună la dispoziţie valuta românească; 2. România să accepte instrucţiunile Aliaţilor privind controlul asupra sistemelor de transport pe Dunăre; 3. Crearea unei Comisii Aliate de Control; 4. România va îndeplini necondiţionat cererile suplimentare pe care Aliaţii le vor formula. Marea Britanie dorea crearea unei reprezentanţe politice în România, iar suma despăgubirilor să fie stabilită la Conferinţa Păcii. Departamentul de Stat accepta ideea ca problema Transilvaniei să fie reglementată la Conferinţa Păcii. Guvernul de la Moscova nu a dorit să ia în considerare şi să discute problema frontierei româno-sovietice de până la 26 iunie 1940.
Delegaţia României, condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu a plecat spre Moscova pe 28 august 1944 și a sosit pe 30 august 1944. Alături de Lucreţiu Pătrăşcanu se mai aflau: Ioan Christu, Gheorghe Popp, colonelul Dumitru Dămăceanu, experţi militari etc. Cei doi negociatori de la Cairo, prințul Barbu Ştirbei şi Constantin Vişoianu au plecat spre Moscova pe 29 august 1944. Lucreţiu Pătrăşcanu avea să anunţe telegrafic, a doua zi după sosire, prin Legaţia de la Ankara, că „s-au făcut imediat demersurile necesare pentru a se proceda la lucrări”[78]. Pe 31 august 1944, Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Vișoianu și generalul Dumitru Dămăceanu au fost primiți de către Viaceslav M. Molotov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al Uniunii Sovietice, secondat de Andrei I. Vîșinski și traducătorul Podțerob. După un schimb de amabilități și informații privind condițiile de drum și de cazare, Viaceslav M. Molotov a dori să știe dacă delegația română are împuternicirea de-a semna acordul de armistițiu și dacă delegația este la curent cu ultima telegramă trimisă la Ankara lui Nikolai V. Vinogradov de către Guvernul de la București. Lucrețiu Pătrășcanu a confirmat faptul că „delegația are împuternicirea de a discuta despre armistițiu, despre punerea în aplicare a armistițiului, precum și despre toate chestiunile legate de armistițiu între România și aliați”[79]. Totodată, Lucrețiu Pătrășcanu a menționat faptul că emisarii români veniți de la Cairo sunt, de asemenea, autorizați, să negocieze și să semneze armistițiul. Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al Uniunii Sovietice i-a informat pe membrii delegației României că urmează să le comunice peste două zile un proiect de acord de armistițiu, bazat pe propunerile din 12 aprilie 1944.
Viaceslav M. Molotov va chestiona delegația României cu privire la ultimele informații la care au avut acces delegații veniți de la Cairo, respectiv cea mai recentă telegramă a Guvernului URSS, despre care ar fi trebuit să afle de la N. V. Novikov. Constantin Vișoianu va declara că „ultima telegramă primită de el și Știrbey de la Novikov comunica despre faptul că guvernul sovietic este de acord cu încheierea armistițiului pe baza condițiilor prezentate în luna aprilie și este de acord cu cele trei puncte suplimentare propuse de Ministerul român al Afacerilor Externe”[80]. Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al Uniunii Sovietice le va comunica delegaților români că ultima telegramă trimisă la Cairo, de către Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe (NKID) al URSS, menționa faptul că „termenii de pace sovietici au fost aprobați de către guvernele din Anglia și Statele Unite, dar totuși au rămas mai multe aspecte neclare, care urmează să fie clarificate în timpul tratativelor de la Moscova”[81]. V. M. Molotov îi va informa pe delegații români asupra faptului că primul punct al condițiilor din 12 aprilie 1944 nu mai este de actualitate și, în prezent, este nevoie de „formularea exactă privind numărul de trupe românești care vor fi implicate din partea română în acțiunile militare”[82].
Lucrețiu Pătrășcanu a reamintit oficialilor sovietici faptul că, începând cu ora 04.00 din dimineața zilei de 24 august 1944, trupele române au primit ordinul de-a nu se mai afla în luptă cu trupele sovietice și de-a ataca trupele germane. Pe 25 august 1944, România a declarat război Germaniei naziste. În stenograma ședinței este consemnat faptul că V. M. Molotov a menționat că problema alocării unui district sau zone neutre pentru Guvernul României nu mai este de actualitate. „Mai actuală este problema relațiilor dintre trupele sovietice și autoritățile române”[83], va declara V. M. Molotov. Totodată, V. M. Molotov a subliniat că trebuie stabilită suma despăgubirilor de război pe care România le datorează Uniunii Sovietice. În continuarea dialogului, oficialii sovietici vor consemna: „Pătrășcanu subliniază că vrea să facă câteva remarci la ceea ce a spus Molotov. Delegații români au crezut că la Moscova vor semna actul de armistițiu și Convenția privind punerea în aplicare a armistițiului. Aceste chestiuni despre care tocmai a vorbit Molotov, în opinia românilor privesc mai degrabă convenția decât acordul de armistițiu. Includerea acestor probleme în actul de armistițiu este o problemă nouă pentru delegația română. Delegații au sosit aici pentru a discuta toate problemele care pot apărea, dar Pătrășcanu consideră, totuși, de datoria lui să sublinieze că, în opinia lor, astfel de probleme vor fi incluse în Convenția cu privire la punerea în aplicare a armistițiului”[84].
Lucrețiu Pătrășcanu va insista pe lângă înalții diplomați ai Uniunii Sovietice asupra faptului că Armata Roșie continuă să dezarmeze și să ia în prizonierat diviziile românești care au încetat lupta începând cu seara zilei de 23 august 1944. „Pătrășcanu a insistat că guvernul român speră să poată să trimită cât de curând trupe în Transilvania pentru a lupta împotriva germanilor. De aceea ar fi de dorit ca diviziile românilor să nu fie dezarmate, ci să fie returnate armele către diviziile dezarmate. Statul General Major a adoptat un plan de luptă împotriva nemților în Transilvania. Cu toate acestea, acest plan nu poate fi pus în practică, pentru că acea parte a armatei pe care a contat guvernul la întocmirea planului este acum dezarmată și nu poate să participe la operațiuni”[85], se menționează în memoriile lui V. M. Molotov. Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al URSS a cerut delegației României să aibă, totuși, puțină răbdare până la primirea condițiilor de armistițiu, deși Lucrețiu Pătrășcanu a insistat ca generalul Dumitru Dămăceanu să intre în dialog cu Înaltul Comandament Sovietic (STAVKA) pentru a se ajunge la un acord prealabil privind implicarea militară a României. Discuția s-a încheiat după o oră.
Trebuie menționat că pe fondul evenimentelor din ţară legate de abuzurile Armatei Roşii, care se comporta precum un ocupant, şi nu ca un aliat, al faptului că trupele sovietice nu se opreau pe aliniamentul atins la 24 august 1944, ci îşi continuau înaintarea spre frontierele de vest şi sud, creând astfel posibilitatea ocupării militare totale a României, Grigore Niculescu-Buzeşti va solicita, pe 31 august 1944, să se ia imediat contact cu ambasadorii Statelor Unite şi Marii Britanii pentru a se putea arăta situaţia intolerabilă care se crease în urma abuzurilor Armatei Roşii. Totodată, se cerea restabilirea legăturii cu delegaţia română de la Moscova. În intervalul 23 august – 12 septembrie 1944 situaţia militară şi politică din România şi din statele vecine a evoluat foarte rapid, astfel că hotărârile luate de Aliaţii Occidentali şi Uniunea Sovietică, în această perioadă, pentru a da o formă juridică de drept internaţional situaţiei create de România în urma Actului de la 23 August 1944 era depăşită de evenimente. Pe 5 septembrie 1944, Lucreţiu Pătrăşcanu va informa guvernul de la Bucureşti că întârzierea semnării armistiţiului se datora dorinţei guvernului Marii Britanii de a avea şi acordul statelor asociate în Commonwelth. În seara zilei de 7 septembrie, Lucreţiu Pătrăşcanu a avut o întrevedere, de 45 de minute, cu Andrei I. Vîşinski, care l-a informat că măsurile adoptate de Armata Roşie sunt limitative şi au „un caracter tranzitoriu, inerent operaţiunilor militare”[86], iar semnarea armistiţiului va înlătura toate aceste aspecte. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost informat că nu a intervenit nicio înrăutăţire a condiţiilor armistiţiului şi s-a rămas la cele şase puncte stabilite anterior.
În cursul zilei de 6 septembrie 1944, delegația României de la Moscova va informa Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe al Uniunii Sovietice despre faptul că trupele germano-ungare au trecut la ofensivă în zona Transilvaniei, cu intenția de-a muta linia frontului în Carpații Meridionali. Delegația României transmitea rugămintea Guvernului de la București de-a fi „transmise imediat ordine Comandamentului sovietic din România în vederea coordonării operațiunilor comune ale Armatelor sovietice și române”[87], scopul fiind oprirea ofensivei germano-ungare. „Orice întârziere nu va face decât să tergiverseze războiul, va duce la mai pierderi ale trupelor ruse și române în Munții Carpați, precum și la devastarea provinciilor și exterminarea unei părți a populației române din Transilvania, care va face obiectul răzbunării germane și maghiare”[88], se menționa în Nota înaintată de către reprezentanții României. Pe 9 septembrie 1944, V. A. Zorin, șeful Departamentului IV European din Comisariatul Poporului pentru Afaceri Externe al URSS, va înainta o Notă informativă către Andrei I. Vîșinski cu referire la cele trei Note înaintate de către delegația României către NKID al URSS în perioada 5 – 6 septembrie 1944, respectiv: „1) Privind transferul către autoritățile române a generalilor germani, deținuți la București, sub protecția trupelor sovietice, pentru schimbul cu diplomații români din Germani ( Nr. 13 din data de 06.09.44); 2) Privind dezarmarea trupelor române, de capturare a depozitelor militare, rechizițiile de bunuri și alte acțiuni ale trupelor sovietice pe teritoriul românesc și necesitatea de a semna urgent acordul de armistițiu (Nr. 14 din data de 05.09.44); 3) Despre necesitatea de a se transmite instrucțiuni Comandamentului sovietic din România cu privire la coordonarea operațiunilor trupelor sovietice și române de respingere a ofensivei maghiaro-germane din Transilvania (Nr. 15 din 06.09.44)”[89]. În finalul Notei, V. A. Zorin menționa: „Cred că în acest stadiu al relațiilor noastre cu România, la toate întrebările adresate de delegația românească trebuie să se răspundă că problemele respective se află în competența Comandamentului sovietic în România. Din moment ce nu am stabilit relații plenipotențiare cu România și împuternicirile delegației române nu se referă decât la semnarea acordului de armistițiu, cred că notele delegației române ar trebui să rămână fără răspuns. Aștept instrucțiunile dumneavoastră”[90].
După o lungă aşteptare, în seara zilei de 10 septembrie 1944, la ora 22.00, Lucrețiu Pătrășcanu, generalul Dumitru Dămăceanu, prințul Barbu Știrbey și Gheorghe Popp au fost convocați în Sala Spiridonevka, în şedinţă plenară cu reprezentanţii celor trei Mari Puteri. A avut loc prezentarea delegaţiilor şi comunicarea textului Convenţiei de Armistiţiu, însoţit de un Protocol-anexă. Textul Convenţiei de Armistiţiu cuprindea 21 de articole prin care urma să fie definit statutul juridic internaţional al României până la semnarea Tratatului de Pace şi, respectiv, relaţiile internaţionale cu URSS, Marea Britanie şi SUA.
În seara zilei de 11 septembrie 1944, ora 22.00, au început discuțiile pe fond între reprezentanții României și cei ai Națiunilor Unite privind condițiile de armistițiu înaintate României. Lucrețiu Pătrășcanu a prezentat o Notă care releva poziția României care cerea anumite explicații, lămuriri și modificări. În replică, Viaceslav M. Molotov a menționat faptul că „înainte de a se discuta punctele avansate de români, este obligat să spună din capul locului că multe dintre ele sunt din principiu inacceptabile”[91]. Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al URSS a reamintit delegației României că trupele române au atacat Uniunea Sovietică pe 22 iunie 1941, alături de Wehrmachtul german, ocupând Ucraina, Peninsula Crimeea și au înaintat, mai apoi, spre Stalingrad. „Trecutul nu poate fi uitat niciodată, însă scopul întâlnirii este să pregătească cum se cuvine viitorul. Delegația română a făcut comparație între actualele condiții și cele ce le-au fost oferite în aprilie. Au știut de ce vin la Moscova și nu puteau să se aștepte să facă o afacere. Prezentele condiții corespund practic spiritului condițiilor din aprilie și ele sunt rezultatul unei atente examinări din partea Națiunilor Unite”[92], va declara Viaceslav M. Molotov. În deplin acord cu ambasadorii Statelor Unite și Marii Britanii, Viaceslav M. Molotov a declarat că România a fost înfrântă și trebuie să recunoască acest lucru, în ciuda obiecțiilor lui Lucrețiu Pătrășcanu, astfel încât România a cerut armistițiu „numai după ce a fost forțată s-o facă prin ruperea de către Armata Roșie a frontului românesc”[93]. În opinia înalților reprezentanți diplomatici ai Națiunilor Unite, „discuția este încheiată”[94].
În cursul discuţiilor care au urmat pe marginea Convenţiei de Armistiţiu, V. M. Molotov a specificat că amendamentele propuse de români vor fi dezbătute, dar a ţinut să sublinieze că o serie de argumente ale delegaţiei României vor fi considerate inacceptabile, iar anumite detalii tehnice vor fi examinate de o comisie militară şi inserate, apoi, într-un protocol special. În pofida protestelor oficialilor români, Convenţia de Armistiţiu definea şi acorda României, statutul de ţară învinsă în război („România a pierdut războiul”). Articolele 4 şi 19 din Convenţie precizau că frontiera de stat între URSS şi România rămâne cea existentă în seara zilei de 28 iunie 1940, respectiv cea de după ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa. Cererea delegaţiei României de a se preciza că Nord-Vestul Transilvaniei va fi eliberat prin efort militar comun a fost acceptată, acest lucru urmând a fi înscris în Convenţia de Armistiţiu şi în Tratatul de Pace. În problema Transilvaniei, Convenţia, prin modul de redactare (art. 19), lăsa deschisă problema reîntregirii, nespecificându-se clar dacă Transilvania întreagă sau „cea mai mare parte din ea”[95] va reveni României. Prin articolele 1, 3, 5, 7, 9 şi 14, România era obligată să participe la războiul împotriva Germaniei naziste cu cel puţin 12 divizii, să înlesnească libera mişcare pe teritoriul ei a armatelor aliate şi să le faciliteze prin toate mijloacele posibile şi pe cheltuiala ei comunicaţiile pe pământ, pe apă şi în aer, să pună la dispoziţie construcţii şi instalaţii de tot felul şi să facă plăţile cerute de Comandamentul sovietic. Articolul 11 obliga România la plata unor reparaţii de război în valoare de 300.000.000 de dolari, plătibili în curs de şase ani în mărfuri (produse petroliere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, maşini etc.).
Guvernul român era obligat să elibereze prizonierii de război şi să predea atât valorile materiale capturate în Uniunea Sovietică, cât şi cele germane de pe teritoriul României. Partea română se angaja să colaboreze la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. Era instituit controlul aliat (sovietic) asupra publicaţiilor, teatrelor, filmelor, poştei, telefonului, corespondenţei particulare şi oficiale. Națiunile Unite au respins propunerea României de a primi dreptul la reparaţii din partea Germaniei şi Ungariei. Sir A. Clark Kerr a apreciat că „românii ar putea, la timpul potrivit, să formuleze o asemenea pretenţie, dar nu vedea nici o raţiune ca guvernele aliate să se angajeze în acest sens în momentul de faţă”[96]. Suma despăgubirilor urma să fie stabilită ulterior, pe baza dolarului american, a cărui valoare la acea dată era de 35 de dolari pentru o uncie de aur. Reprezentanții Națiunilor Unite au respins propunerile noastre privind părăsirea teritoriului românesc de către trupele aliate (sovietice) după încetarea ostilităţilor cu Germania şi Ungaria, precum şi acordarea pentru România a statutului de putere aliată şi cobeligerantă. Potrivit art. 18 din Convenţie şi Anexei „F” s-a înfiinţat Comisia Aliată (sovietică) de Control. Obligaţiile militare impuse României au fost cuprinse într-un Protocol militar încheiat pe 25 septembrie 1944. Documentul, semnat de generalul-locotenent V. P. Vinogradov, împuternicitul Frontului 2 Ucrainean, locţiitor al preşedintelui Comisiei Aliate (sovietice) de Control, şi de generalul de corp de armată adjutant Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat-Major român, stabilea numărul unităţilor militare care participau la război, caracterul şi natura lor, modul lor de acţiune în cadrul planurilor de front ale Armatei Roșii. Statutul juridic al Armatei române şi relaţiile acesteia cu comandamentele sovietice s-au aflat sub semnul arbitrariului şi al forţei atât înainte de semnarea Convenţiei de Armistiţiu, cât şi după aceea.
Pe 7 septembrie 1944, generalul Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, a ordonat subordonarea marilor unităţi ale Armatei române celei sovietice, fără să precizeze raporturile de drept dintre cele două armate, modalităţile de cooperare în luptă, de asigurare materială, de conducere etc. Armatele 1 şi 4 române au fost subordonate Frontului 2 Ucrainean, care le-a subordonat Armatelor 53 şi 27 sovietice, împreună cu care au constituit grupuri de armate, în care decizia efectivă aparţinea comandanţilor sovietici. Această situaţie s-a perpetuat până la 9 mai 1945. După semnarea Convenţiei de Armistiţiu, procesul de integrare a Armatei române sub comandament sovietic s-a adâncit tot mai mult, privând Marele Stat-Major român de orice atribuţii operaţionale. Marele Stat-Major a rămas în ţară cu atribuţii de evidenţă, completarea pierderilor, instrucţia trupelor din interior, ca organ de execuţie a dispoziţiunilor Comisiei Aliate (sovietice) de Control, ceea ce l-a determinat pe şeful Marelui Stat-Major, generalul Gheorghe Mihail să demisioneze, în semn de protest. Într-un interviu acordat ziarelor britanice Manchester Guardian şi Daily Telegraph, adjunctul Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS, Andrei I. Vîşinski, afirma că România, potrivit condiţiilor de armistiţiu, are de jucat cinci roluri vitale pentru a ajuta Naţiunile Unite: „a) menţinerea în luptă, până la sfârşitul războiului, a 12 divizii de trupe de linie echipate; b) aprovizionarea trupelor sovietice din România şi a celor în tranzit; c) retrimiterea echipamentului industrial şi militar confiscat în Uniunea Sovietică; d) furnizarea de instalaţii industriale în Uniunea Sovietică pentru a le înlocui pe cele distruse în teritoriile sovietice ocupate de români; e) expedierea, pe timp de 6 ani, de alimente, petrol, echipament, în valoare de 75.000.000 lire sterline”[97]. Reprezentanţii SUA şi ai Marii Britanii nu figurau printre semnatarii Convenţiei de Armistiţiu din noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944.
În seara de 12 septembrie 1944, începând cu ora 22.00, s-au desfășurat ultimele discuții pe marginea Acordului de Armistițiu între delegația României și reprezentanții diplomatici ai URSS, SUA și Marii Britanii. O ultimă încercare a delegaților români de-a obține acordul pentru stabilirea unei date definitive pentru retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României a fost respinsă de reprezentanții URSS, SUA și Marii Britanii. „Sir A. Clark Kerr a spus că, după părerea sa, românii fac mult zgomot pentru nimic. Guvernele britanic și american nu au niciun acord cu privire la retragerea trupelor lor din Franța la o dată anume, dar firește că vor pleca când vor încheia treburile acolo. Dl. Harriman a fost de acord că este prematur să se ridice această chestiune”[98], se menționează în stenograma ședinței. În zorii zilei de 13 septembrie 1944, în jur de ora 05.00, Convenţia de Armistițiu a fost semnată din partea Guvernului României de Lucreţiu Pătrăşcanu, generalul Dumitru Dămăceanu, prințul Barbu Ştirbey şi Gheorghe Popp, iar din însărcinarea guvernelor SUA, URSS şi Marii Britanii de generalul Rodion I. Malinovski. Generalul Rodion I. Malinovski a semnat în numele Înaltului Comandament Aliat care purta numele de Înaltul Comandament Aliat (sovietic) – o formulă plină de sens politic cu implicaţii profunde asupra cursului evenimentelor viitoare. Delegaţia României a revenit în ţară pe 14 septembrie 1944. În zilele de 15 şi 16 septembrie 1944, Guvernul României a discutat conţinutul Convenţiei de Armistiţiu şi a stabilit modul de aplicare a prevederilor acesteia. „Când condiţiile semnate la Moscova au fost cunoscute la Bucureşti, cineva l-a întrebat pe Iuliu Maniu: «Acestea sunt condiţiile discutate la Cairo?». Bătrânul om de stat a răspuns: «Mai bine n-am fi semnat nimic, rezultatul ar fi fost acelaşi»”[99], consemna Pamfil Șeicaru.
În planurile strategice ale Kremlinului în Europa, România avea să fie implicată, după 23 August 1944, prin folosirea: 1) ca bază militară sovietică avansată; 2) a economiei, în special resursele petrolifere şi alimentare, ca surse pentru întărirea potenţialului sovietic; 3) a guvernului român ca marionetă în controlul asupra segmentului celui mai important al Dunării, prin aceasta reuşind să se controleze o arteră principală a transportului din Europa de Sud; 4) a forţei militare ca supliment la forţele armate ale Uniunii Sovietice. Existenţa şi disponibilitatea unor amplasamente pentru sprijinul operaţiunilor aeriene din zona Mării Adriatice şi a Egeei, precum şi a poziţiilor de avertizare şi interceptare pentru apărarea Uniunii Sovietice, aveau să sporească interesul sovieticilor pentru controlul României. „Importanţa strategică a României – apreciau analiştii serviciilor secrete americane în 1949 -, oricum nu se bazează pe volumul de forţă de muncă şi producţia care s-ar putea adăuga potenţialului de război sovietic, ci pe faptul că controlul României este esenţial în strategia defensivă a sovieticilor. În timp ce regimul comunist va face efortul să întreţină producţia maximă şi dezvoltarea forţelor armate ca instrument pentru puterea sovietică, acest efort va fi controlat să nu intre în conflict cu interesele strategice sovietice”[100].
_______________________________________________________
*Studiu publicat în volumul 23 August 1944. O istorie așa cum a fost (coordonatori: Dan Cătănuș, Vasile Buga, Mihai Burcea). Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2024, p. 324 – 367
[1] Cristian Troncotă, Glorie şi Tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi contrainformaţii române pe frontul de Est. 1941 – 1944, București, Editura Nemira, 2003, p. 96.
[2] Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Iași, Institutul European, Iaşi, 1992, p. 85.
[3] La 11 august 1943, analistul John C. Wiley din OSS îl informa pe preşedintele F. D. Roosevelt, cu aprobarea generalului William Donovan, că „deschiderea celui de-al doilea front veritabil în Balcani putea avea cea mai bună influenţă asupra cursului războiului, relaţiilor diplomatice cu Kremlinul, ca şi asupra păcii viitoare” (Apud Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, București, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 367). „Este adevărat – opina John C. Wiley – un front balcanic este dificil; poate imposibil. Dar chiar dacă aceasta ar fi mai dificil, dar nu imposibil, noi trebuie prin toate mijloacele să creăm frontul balcanic. O invazie a Franţei şi Ţărilor de Jos nu ne-ar crea autoritatea politică în Europa centrală şi estică. Numai o invazie anglo-americană încununată de succes a sud-estului european ne-ar putea da un cuvânt real în eventuala organizare a păcii” (Ibidem).
[4] Ibidem, p. 231.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, p. 250.
[7] Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), colecţia Microfilme SUA, documente germane microfilmate la Alexandria-Virginia, rola 391, T 120-2.614, cadrul E 362483.
[8] Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, București, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992, p.148 – 149.
[9] Ibidem, p.149.
[10] Conducerea Joint Chiefs of Staff (JCS – Comitetul Reunit al Şefilor de Stat-Major) a US Army conştientiza, la 16 septembrie 1943, într-un document pregătit pentru observatorul militar american la Teheran, generalul de brigadă John R. Deane, că „SUA nu vor putea câştiga războiul împotriva Germaniei şi Japoniei decât cu ajutor rusesc; în consecinţă, influenţa acestora din urmă (a ruşilor – n.n.) în Europa de Est şi Centrală urma a creşte considerabil” (Apud Alexandru Ştefănescu, Diferenţa între a dori şi a putea, în Magazin istoric, serie nouă, anul XXXVIII, nr. 8/449, august 2004, p. 15).
[11] Tatiana A. Pokivailova, Noiembrie 1943: La Madrid, iniţiativa a aparţinut americanilor, în Magazin istoric, serie nouă, anul XXXIV, nr. 10 (415), octombrie 2001, p. 24 – 25.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Începând din 3 februarie 1941, secţiunea de spionaj şi securitate a NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) a fost separată de acesta pentru a renaşte sub denumirea de NKGB (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului) în cadrul căruia informaţiile externe (INO) obţin rangul de Directorat.
[15] Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, București, Editura All, 1994, p. 237.
[16] Iosif Constantin Drăgan, Antonescu, Mareşalul României şi războaiele de reîntregire, vol. IV, Veneția, Editura Nagard, Cannaregio, 1986, p. 18.
[17] Lloyd C. Gardner, Sferele de influenţă (Împărţirea Europei între marile puteri, de la München la Ialta), București, Editura Elit, 1995, p. 147.
[18] Ibidem, p. 149.
[19] Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, București, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992, p. 128.
[20] Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 150.
[21] Problema transilvană. Disputa teritorială româno-maghiară și URSS (1940 – 1946). Documente din arhivele rusești (editori: Onufrie Vințeler și Diana Tetean), Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, p. 262.
[22] Ibidem.
[23] Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-Al Doilea Război Mondial, vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 257.
[24] ANIC, Microfilme Anglia, rola 405, cadrul 368.
[25] Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 259.
[26] La convorbiri au participat: lordul Moyne, ministrul britanic rezident în Orientul Mijlociu; Christoper E. Steel, consilier al Foreign Office; Lincoln Mac Veagh, ambasadorul Statelor Unite pe lângă guvernele grec şi iugoslav în exil; Harold Shantz, consilierul ambasadorului american; Nikolai V. Novikov, ambasadorul Uniunii Sovietice pe lângă guvernele grec şi iugoslav în exil; D. S. Selod, consilierul ambasadorului sovietic şi locotenent-colonelul E. C. Masterson din SOE în calitate de secretar.
[27] Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 260 – 261.
[28] Ibidem, p. 261.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem, p. 262.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem, p. 265.
[34] Ibidem.
[35] După vizita făcută de ministrul Frederic C. Nanu, după sosirea la post în a doua jumătate a lui septembrie 1943, unui şef de misiune diplomatică aliată, cu scopul de-a sonda posibilităţile de ieşire a României din război, eventualele sondări de pace au fost realizate de către George Şeinescu, ataşatul de presă al Legaţiei României la Stockholm. Întrevederea care urma să se desfăşoare, la 6 decembrie 1943, între George Şeinescu şi un reprezentant sovietic, Spicinski, a fost anulată. La cererea sovieticilor, prin intermediul ziaristului bulgar Goranov, George Şeinescu a fost înlăturat de la tratativele Nanu – Semenov. George Şeinescu, absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti şi diplomat în administraţie publică la Universitatea din Londra, născut la 16 februarie 1910, la Târgovişte, era un colaborator apropiat al Serviciului Special de Informaţii şi fusese ataşat de presă, din 1940, în Egipt, Palestina, Siria şi Irak, pe lângă Legaţia României din Cairo. La 17 octombrie 1942, un document diplomatic german consemna, în temeiul unor informaţii primite de la Stockholm, că „Şeinescu se prezintă ca un filogerman notoriu, dar în sinea sa pare să fie cu totul de partea adversarului şi pare să fi reluat şi aici legătura cu cercurile anglo-americane…Şeinescu a fost mai mulţi ani la Legaţia română din Cairo şi, după cum a spus chiar el, a lucrat acolo pentru contraspionajul român, deci nu este un novice în domeniul lui” (Apud Mihai Pelin, Italieni, vă ordon, treceţi Prutul!, București, Editura Elion, 2003, p. 294).
[36] Gheorghe Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996, p. 280.
[37] Ibidem.
[38] Idem, Din istoria secretă…, vol. I, p. 290.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
[41] 1. orice teritoriu ocupat trebuie să se afle exclusiv sub administraţie românească; 2. regiuni ale României care nu se găseau în zona de operaţii, ca de exemplu oraşul Bucureşti, să nu fie ocupate de forţe Aliate; 3. fonduri ale Băncii Naţionale a României confiscate de germani să fie înapoiate Guvernului român; 4. fonduri guvernamentale româneşti sechestrate în Marea Britanie şi SUA să fie deblocate; 5. întrega Transilvanie să fie înapoiată României.
[42] Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 394 – 395.
[43] Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 304.
[44] Ibidem, p. 291.
[45] Istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial consemnează numeroase încercări de tatonare a unei posibile păci separate între Germania şi URSS. Pe 14 decembrie 1942 va avea loc prima întâlnire între diplomatul german Peter Kleist, un apropiat al ministrului J. von Ribbentrop, şi Edgar Klauss care se afla în relaţii foarte bune cu ambasada URSS în Suedia. Edgar Klauss era un evreu care lucra pentru Crucea Roşie la Stockholm şi pentru Abwehr, sub controlul lui Werner Boening, sub acoperirea de om de afaceri baltic. Amiralul W. F. Canaris ordonase ca Edgar Klauss să menţină deschise legăturile cu ambasada sovietică din Suedia, respectiv cu Alexandra Kollontay, o veche prietenă a lui V. I. Lenin, pe care omul de afaceri baltic o cunoscuse prin intermediul unei cunoştinţe slovene comune. Pe 18 iunie 1943, Peter Kleist se va întâlni pentru a doua oară cu Edgar Klauss care îl informează că un anume Alexandrov dorea o întâlnire, la 7 iulie 1943, la Stockholm. Berlinul nu a agreat o astfel de propunere. Pe 31 august 1943, Serviciile de Informaţii franceze consemnau: „Se constată o fisură în Germania între Statul-Major (dornic înainte de toate de a stabili un compromis cu puterile anglo-saxone) şi partidul care pledează pentru o apropiere cu URSS. Armătura creată de partid poate fi utilizată într-o zi pentru o apropiere ruso-germană” (Thierry Wolton, Roşu – Brun. Răul Secolului, Editura Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2001, p. 181). Edgar Klauss se va întâlni pentru a patra oară cu Peter Kleist, la 8 septembrie 1943, după o întâlnire cu ambasadorul URSS la Stockholm, A. Kollontay, şi consilierul Semenov. Hitler a refuzat ca Peter Kleist să se întâlnească cu vice-ministrul sovietic de externe, Dekanozov, care urma să se afle la Stockholm în perioada 12 – 16 septembrie 1943. Editorialul „Armistiţiul, cererea momentului” scris de către Rudolf Hernstadt, redactor-şef la Freies Deutschland, este retras în ultimul moment de către sovietici. Pe 12 noiembrie 1943, V. M. Molotov îi va remite ambasadorului american la Moscova un Memorandum despre discuţiile purtate de către Peter Kleist şi Edgar Klauss la Stockholm. Sovieticii au prezentat desfăşurarea evenimentelor ca fiind o iniţiativă germană. După ce Hitler a refuzat categoric să mai negocieze, Kremlinul a informat guvernul Statele Unite cu intenţia de a-i impresiona pe Aliaţii Occidentali. Într-o Notă din 25 noiembrie 1943, Serviciile de Informaţii franceze concluzionau: „Discuţiile care se poartă în Suedia între nemţi şi ruşi ar fi ajuns într-un impas. Condiţiile puse de ruşi drept bază a negocierilor fiind destrămarea partidului nazist şi întoarcerea imediată la graniţele din 1939. Cercurile germane ar fi foarte îngrijorate de constituirea în Rusia a unei armate germane comandată de generalul Seydlitz şi compusă din foşti luptători de la Stalingrad, violent antinazişti” (Ibidem, p. 378). Despre discuţiile dintre Kleist şi Klauss din perioada sfârşitului de iunie 1944, Peter Kleist nu pomeneşte, în mod ciudat, nimic în cartea sa de memorii (A se vedea: Entre Hitler et Staline, Paris, Editura Plon, 1953). Întâlnirile dintre Kleist şi Klauss vor continua şi în toamna anului 1944, respectiv pe 3 şi 5 octombrie. Pe 8 octombrie 1944, Peter Kleist este rechemat la Berlin de către J. von Ribbentrop care comunică că nu mai acceptă să negocieze decât dacă sovieticii vor trimite negociatori. Pe 9 octombrie 1944, Peter Kleist va părăsi Stockholmul şi va înainta un raport către Ernst Kaltenbrunner, şeful Reichssicherheithauptamt (RSHA).
[46] În interviul pe care l-a acordat, în iulie 1943, ziaristului italian Lamberti Sorrentino, nepublicat însă, Mareşalul Ion Antonescu avea să mărturisească, referitor la războiul din Răsărit, că „amintirea părinţilor morţi acum, luptând în numele României române, va fi aceea care îi va obliga pe fii, fie ei şi comunişti, să se păstreze români şi să vorbească româneşte şi să rămână, cu fruntea sus, descendenţi ai coloniştilor lui Traian: latini, nu slavi” (Apud Mihai Pelin, op. cit., p. 106).
[47] Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 292.
[48] Idem, Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, vol. II, Iaşi, 1990, p. 21.
[49] Ibidem.
[50] La sfârşitul lui iulie 1944, mareşalul Konstantin K. Rokossovski a ordonat tancurilor din Armata a 2-a sovietică să execute acţiuni de cercetare a apărării germane din faţa Varşoviei. „Misiunea lor n-a fost una uşoară. Înaintând într-un teren care nu apărea pe nicio hartă, acestea erau vulnerabile în faţa tirului german. Au fost pierdute zeci de tancuri, cu tot cu echipajele lor. Dar pe 31 iulie, o companie curajoasă de tancuri T-34 şi-a croit drum, ocolind sau trecând direct prin liniile de apărare şi intrând în periferia suburbiei de est a Varşoviei. Ele au creat astfel imaginea pe care observatorii aşteptau să o vadă de săptămâni întregi”, adnotează istoricul Norman Davies (Apud Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, București, Editura RAO, 2007, p. 217).
[51] Alexander Werth, Un corespondent englez pe frontul de Est, București, Editura Politică, 1970, p. 695.
[52] Norman Davies, op. cit., p. 95.
[53] Pe 28 iulie 1944, STAVKA sovietică i-a ordonat mareşalului K. K. Rokossovski să ocupe întreaga linie a Vistulei până cel mai târziu la 2 august. În acelaşi timp, Grupul de Armate „Centru” a luat decizia mutării unor numeroase unităţi germane din rezerva strategică în sectorul Vistula. O decizie care avea să influențeze planurile mareșalului K. K. Rokossovski, precum și cele ale Armija Krajowa (AK).
[54] În fundamentarea atitudinii sale faţă de insurecţia din Varşovia, Stalin a luat în considerare şase factori: 1) ştirile din Varşovia; 2) discuţiile cu premierul polonez Stanislaw Mikolajczyk; 3) şansele militare ale lui Rokossovski pe front; 4) relaţiile cu Comitetului Lublin; 5) evaluările NKVD privind securitatea în Polonia eliberată şi 6) marea sa strategie.
[55] Norman Davies, op. cit., p. 323.
[56] Ibidem, p. 383.
[57] A se vedea: Tatiana A. Pokivailova, Mai 1944. România la schimb cu Grecia, în Magazin istoric, Anul XLII, serie nouă, nr. 7 (496), iulie 2008, p. 23 – 25.
[58] Referindu-se la opțiunile geopolitice și strategice ale Uniunii Sovietice, istoricul Norman Davies concluziona: „Perspectiva invadării Balcanilor, în schimb, oferea compensaţii mult mai bogate. Într-un joc strategic lărgit, era o mişcare extrem de atrăgătoare. Ar fi putut nărui visele lui Churchill despre câştigarea «punctului slab» al Europei pentru Vest şi ar fi deschis o rută alternativă în interiorul Reich-ului, via Budapesta şi Viena. Nu împiedica o ofensivă împotriva Berlinului într-o fază ulterioară” (Apud Norman Davies, op. cit., p. 361).
[59] Cezar Mâţă, Serviciile secrete ale României în războiul mondial. 1939 – 1945, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 209.
[60] Ibidem.
[61] Ibidem.
[62] Pe 12 august 1944, feldmareşalul Günther von Kluge, comandantul-șef al trupelor Wehrmacht-ului de pe Frontul de Vest, adept al ideilor organizaţiei „Schwarze Kapelle” care a pregătit puciul din 20 iulie 1944, dar lipsit de curaj în aplicarea lor, la 20 iulie 1944, va încerca să-şi ia revanşa, urmând a trata un armistiţiu şi mai apoi pacea cu anglo-americanii. Feldmareşalul Günther von Kluge propunea o încetare imediată a luptelor în Normandia şi, concomitent, pe frontul de Est, urmând ca trupele Wehrmacht-ului din Europa Occidentală şi Scandinavia să se retragă cât mai repede în Germania. Se dorea încetarea bombardării oraşelor germane şi, în acelaşi timp, atacul cu V-1. Pe 31 august 1944, Hitler avea să mărturisea anturajului său că feldmareşalul Günther von Kluge plănuia să determine capitularea întregii Armate din Vest şi să treacă el însuşi de partea inamicului, însă planul a eşuat din cauza unui atac aerian al inamicului. În seara zilei de 12 august 1944, blindatele generalului George S. Patton s-au oprit, creându-se astfel Breşa de la Falaise. Cine a dat ordinul şi din ce raţiuni? Politice sau militare? Consecinţele unui armistiţiu sau ale unei păci separate pe Frontul de Vest sunt greu de evaluat în perspectiva timpului, dar fără îndoială că acordul de trei luni privind sferele de influenţă în Europa Răsăriteană n-ar mai fi fost respectat, deoarece Aliaţii Occidentali ar fi obţinut un avantaj militar care ar fi înclinat balanţa de putere în favoarea lor şi, implicit, s-ar fi constituit într-un avantaj major din punct de vedere politic la viitoarea Conferinţă de Pace. Breşa de la Falaise a fost închisă pe 20 august 1944, după ce aproximativ 200.000 de soldaţi germani au reuşit să scape din încercuire, luând cu ei tancuri, vehicule de toate felurile şi o cantitate uriaşă de material de război. Ca o consecinţă, o dată cu negocierile de armistiţiu din perioada 12-15 august, Statul-Major al Comandamentului Unificat al Şefilor de Stat-Major (SHAEF) a elaborat un document intitulat Capitularea Forţelor Germane. Redactarea lui a început la 13 august 1944, în momentul în care trupele Aliaţilor Occidentali deschideau Breşa de la Falaise. 15 august 1944 reprezintă unul dintre momentele cele mai grele şi mai delicate din istoria raporturilor interaliate, având drept consecinţă o imensă neîncredere a Uniunii Sovietice faţă de Aliaţii Occidentali.
[63] Fostul diplomat Neagu Djuvara recunoaşte faptul că în dimineaţa de 23 august 1944 a venit o telegramă de la Stockholm la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului din Ministerul Afacerilor Străine român. „A sosit într-adevăr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm. Cel care a expediat-o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. Cum am spus mai sus, el e cel care, de luni de zile, ducea cu ambasada sovietică negocieri în numele Opoziţiei, paralel cu ale ministrului Nanu şi fără ştirea lui. (…) Or, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând că în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile, să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie. În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice Opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de Rege, după demiterea lui Antonescu. Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul supracifrat de care am vorbit mai sus. Telegrama va fi fost aşadar descifrată la minister la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, de vreunul dintre tinerii care erau admişi în «complot» şi comunicată numai lui Grigore Niculescu-Buzeşti. Întrucât acesta s-a aflat alături de Regele Mihai, împreună cu alţi doi-trei consilieri ai regelui, ca de pildă diplomatul Ioan Mocsony-Stârcea, la dramatica întâlnire cu mareşalul în după amiaza aceleiaşi zile, e de presupus că a păstrat cu el acea telegramă devenită fără obiect după arestarea mareşalului şi formarea noului guvern în care el devenea ministru de Externe”, scrie Neagu Djuvara într-un articol din cotidianul Adevărul din 5 februarie 2012 (Apud Neagu Djuvara: misterul telegramei de la Stockholm, în Adevărul, 5 februarie 2012, a se vedea: http://adevarul.ro/news/societate/neagu-djuvara-misterul-telegramei-stockholm-1_50ae27b27c42d5a6639a18f6/index.html). Conţinutul acelei telegrame sosită de la Stockholm în dimineaţa de 23 august 1944 continuă să rămână învăluit în mister, cele afirmate de Neagu Djuvara neputând a fi luate în consideraţie ca un adevăr absolut. Trebuie remarcat faptul că, totuși, unul dintre intimii cercului de „complotişti” recunoaşte că o telegramă de la Stockholm a sosit.
[64] Raportul lui A. G. Gardyne de Chastelain, din 28 noiembrie 1944, privind reţeaua SOE din România în timpul războiului, îl nominalizeaza ca fiind o persoană care a adus „servicii importante” cauzei britanice (Apud Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă…, p. 399).
[65] A se vedea: Gheorghe Neacşu, Unele date cu privire la evenimentele din august 1944, în Arhivele Totalitarismului, Anul X, nr. 3 – 4 (36 – 37)/2002, p. 9 – 19.
[66] Mihai Antonescu a discutat timp de 20 de minute cu Regele Mihai I şi cu generalul Constantin Sănătescu despre eforturile făcute pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, precum şi despre intenţia de a zbura la Ankara pentru a negocia cu Aliaţii, în condiţiile în care făcuse patru intervenţii diplomatice oficiale şi urgente pe lângă aceştia prin Ankara în intervalul 22 – 23 august 1944. Mihai Antonescu a fost rugat să rămână în Palat până la sosirea Conducătorului Statului. Avea să urmeze o aşteptare de 30 de minute.
[67] Gheorghe Buzatu, Eftimie Ardeleanu, Feţele lui August 23, în Document, Anul II, nr. 3 (7)/1999, p. 47-57.
[68] A se vedea: Viorica Moisuc, Colonelul Anton Dumitrescu participant la întâmplările din 23 – 24 august 1944 de la Palatul Regal (I), în Istorie şi Civilizaţie, Anul IV, nr. 34, iulie 2012, p. 5 – 8 şi Idem (II), în Istorie şi Civilizaţie, Anul IV, nr. 35, august 2012, p. 5 – 10.
[69] A se vedea: Ion Cristoiu, Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Ion Antonescu, în Dosarele Historia, Anul 3, nr. 33, noiembrie 2004, 64 p.
[70] A se vedea: Însemnările Mareşalului Ion Antonescu, făcute în timpul orelor de detenţie la Palatul Regal, în urma arestării sale, în Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, vol. I, ediţie Marcel-Dumitru Ciucă, Bucureşti, Editura Saeculum IO&Europa Nova, 1995, p. 49 – 53.
[71] Gheorghe Barbul mărturiseşte faptul că a fost chemat, imediat după arestarea Mareșalului Ion Antonescu, la Palatul Regal pentru a-l convinge pe Mareşal să-şi prezinte demisia, ceea ce „ar fi facilitat raporturile guvernului [nou – n. n.] cu Germania şi ar fi evitat orice veleitate de nesupunere a cadrelor armatei şi administraţiei” (Apud Liviu Vălenaş, Mareşalul Ion Antonescu şi frontul secret – Convorbiri cu Gheorghe Barbul, București, Editura Vremea, 2001, p. 165)
[72] Arhivele Miliare Române (AMR), fond 948, dosar nr. 838, f. 34 – 39.
[73] Grupul de Armate „Ucraina de Sud” a transmis, la ora 01.00, prin telegrama nr. 3.240 din 24 august 1944, Armatelor 6 şi 8 germană, Detaşamentului de Legătură de pe lângă Marele Stat-Major român, precum şi celorlalte servicii militare germane, următorul ordin: „Reacţia faţă de rege şi faţă de noul guvern român nu are nici o legătură cu atitudinea faţă de armata română. Nu se vor lua nici un fel de măsuri împotriva acesteia atâta vreme cât va avea o atitudine loială” (Apud Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România (1944), București, Editura Militară, 2004, p. 186).
[74] Extras din Memoriul colonelului (r) Ştefan Niculescu către Ministrul Apărării Naţionale al Republicii Socialiste România (RSR) în Arhiva Istorică a Bibliotecii Academiei Române (AIBA), fond IX, dosar nr. 852.
[75] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE), fond 71/1920 – 1944, Turcia, Telegrame, Ankara, vol. 7.
[76] ANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Buletine, dosar 245/1944, f. 286.
[77] Valeriu Florin Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii 1945-1947, București, Editura Academiei, 1988, p. 35.
[78] AMAE, fond 71, Turcia, dosar 7, 1944, nepag.
[79] Problema transilvană. Disputa teritorială…, p. 292.
[80] Ibidem, p. 293.
[81] Ibidem.
[82] Ibidem.
[83] Ibidem, p. 294.
[84] Ibidem.
[85] Ibidem, p. 295.
[86] Valeriu F. Dobrinescu, op. cit., p. 35.
[87] Problema transilvană. Disputa teritorială…, p. 296.
[88] Ibidem, p. 297.
[89] Ibidem, p. 297 – 298.
[90] Ibidem, p. 298.
[91] Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă…, vol. I, p. 337.
[92] Ibidem.
[93] Ibidem.
[94] Ibidem.
[95] A se vedea: T. V. Islamov, T. A. Pokivailova, Onufrie Vinţeler, Din culisele luptelor pentru Ardeal, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2003, 95 p.; Fülöp Mihály, Pacea neterminată, Iași, Editura Institutul European, 2007, 343 p. şi Dumitru Şandru, Întoarcerea minoritarilor maghiari în România după 23 august 1944, în Arhivele Totalitarismului, Anul X, nr. 3 – 4 (36 – 37)/2002, p. 20 – 36.
[96] Dumitru G. Danielopol, Jurnal Parizian. Documente confidenţiale, Iași, Editura Institutul European, 1995, p. 11.
[97] Valeriu F. Dobrinescu, op. cit., p. 35.
[98] Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 343.
[99] Pamfil Şeicaru, Dotla (Să rămână doar cenuşa), Alba Iulia – Paris, Editura Fronde, 1996, p. 64.
[100] Thomas S. Blanton, Ce ştia preşedintele Truman despre România (Un raport al serviciilor secrete americane-1949), București, Editura Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 110.