În contextul aniversării celor 103 ani de la Unirea Basarabiei cu România prin votul Sfatului Țării de la Chișinău din 27 martie 1918, președintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu, dr. Constantin CORNEANU a acordat un interviu jurnalistului și comentatorului de politică externă, colonel (r) dr. Ion PETRESCU pentru blogul de la Adevărul, referitor la trecutul, prezentul și viitorul unei relații, respectiv România – Republica Moldova. Totodată, președintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU a răspuns întrebărilor referitoare la evoluțiile geopolitice și strategice din arealul Mării Negre și fostul spațiu ex-sovietic.

Domnule Constantin Corneanu, ca istoric și specialist în geopolitică, membru fondator și președinte al Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice Gheorghe I. Brătianu”, cum priviți acum decizia luată la Chișinău, pe 27.03.1918? Ca un accident istoric? 

Nu a fost un accident istoric! Votul deputaților din Sfatul Țării din 27 martie 1918 a reprezentat încununarea unui efort al unor generații de români basarabeni care s-au educat în universitățile Imperiului Țarist și au încercat, mai apoi, să lupte pentru dreptul românilor basarabeni la identitate națională, culturală, lingvistică. În spațiul dintre Prut și Nistru, Mișcarea de Renaștere Națională s-a manifestat în contextul izbucnirii și desfășurării Revoluției Ruse din 1905 astfel încât Ioan Pelivan, un important lider al studenților basarabeni de la Universitatea din Dorpat (Estonia) și inițiatorul Pământeniei basarabene, alături de Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Paul Gore, Emanuil (Manolache) Gavriliță, Vladimir Herța, Eugen Purcel, Vasile Oatul, P. Braga, Iustin Frățiman etc. vor crea primele elemente ale unei mișcări naționale democratice moldovenești, respectiv o serie de cercuri moldovenești. Aceste cercuri vor sta la baza viitoarei existențe a Partidului Național-Democrat Moldovenesc (PNDM), prima formațiune politică care va ridica steagul naționalității românești și steagul dreptății sociale în Basarabia. Cu sprijinul moral și material al lui Constantin Stere și Zamfir Arbore, basarabenii vor înființa, în mai 1906, ziarul Basarabia, organ de presă al PNDM care apărea în limba română cu litere chirilice. Ziarul Basarabia va juca un rol extrem de important în afirmarea demnității și conștiinței naționale a românilor basarabeni, a nevoii de educație în limba maternă (română/moldovenească).

În penultimul număr (nr. 78) din martie 1907, ziarul Basarabia va tipări poezia Deșteaptă-te, române! ca un semn al faptului că românii dintre Prut și Nistru erau conștienți de nevoia de redeșteptare națională. Autoritățile imperiale nu vor îngădui, totuși, amplificarea Mișcării de Renaștere a românilor basarabeni astfel încât vor fi așteptate condiții prielnice pentru afirmarea identității naționale românești în spațiul dintre Prut și Nistru. Condiții care se vor realiza în tumultoasa perioadă 1917 – 1918! Decizia din 27 martie 1918 rămâne o piatră de hotar în destinul istoric al românilor basarabeni, al neamului românesc, reprezintă rezultatul unor eforturi politice, într-o conjunctură istorică aparte, ceva firesc având în vedere nedreptatea făcută neamului românesc în 1812. O reparație istorică, însă, din păcate, pentru un timp foarte scurt!

Ați fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova (1 iunie 2004 – 31 iulie 2007). Au trecut anii. S-au schimbat președinți și premieri la Chișinău. Liderii teritoriului dintre Prut și Nistru pendulează între atenționările Moscovei, prudența vizibilă la București și grija Berlinului ca să fie combătută corupția, nimic mai mult. Totuși ați surprins pe cei care vă cunosc prin insistența cu care ați propus introducerea în Constituția României a unui articol aparte. Despre ce este vorba?

În contextul manifestărilor dedicate aniversării a 95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, desfăşurate la Palatul Parlamentului în martie 2013, în calitate de preşedinte al Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu” am subliniat necesitatea unei strategii coerente a României faţă de românii din spaţiul ex-sovietic şi minorităţile etnice aflate în spaţiul dintre Prut şi Nistru, precum şi importanța existenței în preambulul noii Constituții a României a unui text care să prevadă o obligație morală/juridică pentru poporul român, pentru elitele sale politice conducătoare, de a nu renunța la idealul reîntregirii țării, respectiv inserarea unui text asemănător celui aflat în preambulul Constituției RFG din 1949, respectiv: „Întregul popor român rămâne mandatat să înfăptuiască prin liberă autodeterminare, precum și în temeiul principiilor Actului Final al CSCE de la Helsinki din 1975 și ale dreptului internațional, reîntregirea României și afirmarea acesteia ca un membru egal în drepturi într-o Europă unită”.

Un astfel de preambul ar putea rămâne ca o obligație morală, juridică, istorică pentru generațiile prezente și viitoare, pentru elitele sale politice, față de o istorie națională, față de adevărurile unui timp istoric care nu poate fi exclus din devenirea noastră ca popor și națiune, față de cei care s-au jertfit cu gândul la Unirea tuturor provinciilor istorice românești. În perioada anilor 2017 – 2018, reprezentanții mișcării civice pro-unioniste au făcut un efort de strângere a unor semnături pentru a putea demara procesul tehnic de introducere a unei astfel de idei în Constituția României. Îmi aduc aminte că au existat și anumite nuanțări în ce privește acest principiu, această idee! Din păcate, nu mai știu care a fost rezultatul final al unui astfel de efort! Nu m-am ocupat eu personal de această inițiativă de strângere de semnături, ci unii dintre actualii lideri ai Partidului AUR! Ideea a fost însușită și s-a încercat transpunerea ei în realitate!

Un recent sondaj de opinie semnala celor interesați că numărul unioniștilor a rămas la circa 30%, în timp ce a crescut numărul doritorilor integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană și a scăzut vizibil efectivul celor ce sprijineau orientarea euro-asiatică anterioară. Cum comentați această stare de fapt?

Din păcate, acest procent de 30% nu a condus la apariția pe scena politică de la Chișinău a partid politic, cu reprezentare parlamentară, care să dețină majoritatea în Parlamentul de la Chișinău. Un astfel de partid, pro-unionist și pro-european, ar fi fost o soluție care să ducă la democratizarea Republicii Moldova, cel de-al doilea stat românesc constituit pe pământ românesc răpit în urma Pactului Molotov – Ribbentrop, la construirea unui stat de drept în spațiul dintre Prut și Nistru.

Orgoliile politice și personale ale diferitelor personalități politice și publice de la Chișinău, aflate în Parlament sau nu, împiedică constituirea acelei forțe politice care să garanteze un parcurs pro-european al Republicii Moldova și să se opună unor forțe care vor să mențină și să impună o anumită orientare geopolitică. Valorile UE, prosperitatea și statul de drept sunt reperele care determină opțiunea pro-europeană a unui procent important dintre cetățenii Republicii Moldova. Evoluțiile politice și economice din lumea euro-asiatică, cu precădere cele din spațiul Federației Ruse, provoacă îngrijorare și nu sunt un ideal pentru cei care s-au bucurat de valorile și libertățile UE. Corupția, politicianismul deșănțat și lipsa statului de drept reprezintă amenințările la adresa prezentului și viitorului cetățenilor din Republica Moldova, ceea ce impune cu stringentă necesitate o schimbare de destin istoric, geopolitic. Totodată, există o teamă că această dorință de neutralitate a Republicii Moldova, pentru a cărei perpetuare militează unele forțe politice, va conduce la o stagnare a procesului de modernizare și adaptarea a societății moldovenești la realitățile lumii globale, ale secolului XXI, la valorile lumii euro-atlantice.

Antony John Blinken, al 71-lea secretar de stat al SUA este adeptul soluționării dosarelor geopolitice prin forța diplomației. Numai că, în zona Mării Negre, Rusia menține controlul Republicii Moldova prin trupele prezente în Transnistria, a desprins Crimeea și Donbasul de Ucraina și menține separatismul Abhaziei și Osetiei de Sud față de Georgia. Turcia pare mai atentă la rivalitatea sa cu Grecia. Bulgaria a optat pentru politica struțului. Iar România este considerată cu un potențial ce trebuie sporit în viitor, pentru a gestiona diplomatic relațiile dintre țările riverane la Marea Neagră. Cum anticipați viitoarele evoluții geopolitice la est de litoralul românesc?

Noile declarații de politică externă ale oficialilor Administrației Biden, precum și sancțiunile impuse de SUA și UE împotriva Federației Ruse, actor major al scenei relațiilor internaționale, ne dau sentimentul că Războiul Rece a reizbucnit, după o perioadă de relativă liniște. Întărirea și modernizarea dispozitivului militar rusesc pe diferite direcții operativ-strategice relevă faptul că Federația Rusă este decisă să-și conserve un anumit statut geopolitic, fără prea multe concesii în ceea ce privește armonizarea valorilor sale cu cele ale lumii euro-atlantice. Totodată, Turcia se afirmă ca un actor major al scenei geopolitice din zona Mării Negre și Mării Mediterane, precum și al zonei Caspica-Caucaz, având o alianță sinuoasă cu Federație Rusă astfel încât valorile și interesele lumii euro-atlantice sunt subminate, mai mult sau mai puțin, în arealul Mării Negre.

Ucraina și viitorul ei geopolitic reprezintă nodul gordian al relațiilor dintre NATO/SUA/UE și Federația Rusă. Analiștii și comentatorii de politică internațională pun în discuție o anumită dualitate în ceea ce privește comportamentul unor elite politice europene care influențează, mai mult sau mai puțin vizibil, relațiile dintre UE și spațiul ex-sovietic. O astfel de dualitate generată de interese economice și geopolitice îngrijorează având în vedere proiectele strategice ale NATO/SUA în zona Mării Negre și-a spațiului ex-sovietic. O anumită atitudine belicoasă a unor oficiali ai Departamentului de Stat în ceea ce privește prezentul și viitorul relațiilor ruso-ucrainene, împreună cu o exacerbare a naționalismului ucrainean, precum și intransigența Kremlinului, pot complica situația de securitate din zonă cu efecte în ceea ce privește sistemul de relații internaționale, principiile dreptului internațional și interesele geopolitice și strategice ale celor două lumi care se intersectează, cea euro-atlantică și cea euro-asiatică.

Din această perspectivă, întărirea dispozitivului militar strategic al NATO/SUA în zona Mării Negre, precum și eforturile politico-diplomatice care se fac pentru creionarea unui sistem de alianțe regionale, reprezintă factori pozitivi în ceea ce privește respectarea dreptului internațional și afirmarea valorilor lumii euro-atlantice. Nu cred că Federația Rusă își dorește amplificarea conflictelor regionale, înghețate, însă cred că va extrem de hotărâtă în afirmarea și conservarea intereselor sale geopolitice, strategice și de securitate în arealul care coincide cu fostul glacis strategic al Uniunii Sovietice.

Ați trecut Prutul, nu cu mult timp în urmă, pentru a participa la o ceremonie de cinstire a memoriei militarilor români căzuți la datorie pe pământul românesc de până la Nistru. Lupta lor, pentru hotarele României interbelice a fost în zadar?

Trecerea Prutului, la 22 iunie 1941, a reprezentat o chestiune de demnitate naţională, rănită de evenimentele din 26-28 iunie 1940, iar trecerea Nistrului a avut drept obiectiv necesități militare imediate, precum și eliminarea unei uriaşe primejdii geopolitice: Ucraina Mare, dornică de reînviere cu sprijinul celui de-al III-lea Reich. O Ucraină Mare care urma să înglobeze Nordul Bucovinei răpit în 28 iunie 1940. Sorții războiului nu ne-au fost favorabili și, totodată, modul în care am gestionat realitățile politico-diplomatice și militare din arena relațiilor internaționale din epoca celui de-Al Doilea Război Mondial au condus la realitățile de astăzi. O realitate în care pământuri românești răpite în urma Pactului Molotov – Ribbentrop au devenit părți componente ale unor noi realități geopolitice născute după terminarea Războiului Rece și-a destrămării Uniunii Sovietice. Din această perspectivă, putem spune că a fost în zadar!

Însă, o astfel de interpretare nu se poate accepta deoarece generațiile acelui timp istoric au fost chemate să lupte pentru reîntregirea țării, o țară întregită de generațiile anterioare și ciuntită în teribila vară a pătimirii noastre din 1940! O națiune care refuză să lupte pentru idealurile devenirii sale, pentru integritatea sa statală, pentru afirmarea intereselor sale naționale, în cel mai frumos și curat sens al cuvântului, nu poate să stea cu demnitate în fața judecății Istoriei! Pentru noi, românii, încă nu s-a făcut dreptate! Nu este revizionism, ci un adevăr istoric!

Ca om de dialog ați participat la reuniuni ale istoricilor români cu cei veniți de la Moscova. Este această experiență o cale de a depăși divergențele și de a căuta elementele care confirmă dominanța lucidității, de ambele părți?

Reprezintă o formulă prin care putem comunica și, totodată, încerca să înțelegem, totuși, ce ne desparte și ce ne poate apropia. Nu este foarte simplu, însă trebuie încercat! Relațiile româno-sovietice/ruse la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea au trecut prin momente de încordare și relaxare, de speranță și optimism, de încrâncenare și lipsă de dialog, de înțelegere, de respect. Viitorul acestor relații se bazează pe diplomație, chiar și publică, pe o corectă valorificare a potențialului economic al celor două state în relația bilaterală, pe asumarea greșelilor și-a erorilor din trecutul istoric, de către ambele părți, precum și pe respectarea principiilor dreptului internațional și-a opțiunilor politico-strategice asumate de fiecare parte.

Dacă ați fi invitat la un ceai, într-unul din birourile relevante în palatele puterii de azi, care ar fi primele trei inițiative pe care le-ați propune pentru a accelera revenirea Prutului la condiția de râu intern?

Consider că modificarea legislației privind acordarea cetățeniei române pentru cei din spațiul pierdut în iunie 1940 este un pas esențial în a da un semnal politic, strategic, că România nu-și uită Istoria și pe cei pe care a fost nevoită să-i abandoneze într-o conjunctură istorică. O astfel de modificare care să înlăture lungile așteptări și umilințele la care sunt supuși urmașii celor abandonați, și nu numai, ar putea încuraja un mai mare respect față de istoria noastră comună, față de o perspectivă euro-atlantică. Totodată, trebuie să construim o strategie privind realizarea unui spațiu informațional comun de limbă română în Republica Moldova, cu ale sale mecanisme de aplicare în deplină funcționalitate, astfel încât și noi…și cei de dincolo de Prut să înțelegem că, totuși, acolo…„Noi suntem acasă!”.

Trebuie să începem o puternică ofensivă politico-diplomatică și istoriografică prin care să explicăm opiniei publice interne și internaționale, cancelariilor diplomatice, precum și mass-mediei internaționale, adevărurile și drepturile noastre istorice, faptul că nouă nu ni s-a făcut dreptate la încheierea Războiului Rece și că noi dorim, fără a fi interpretați ca fiind revizioniști, să ni se respecte identitatea etnică și culturală în spațiul cedat în 28 iunie 1940, însă nu abandonat sufletește niciodată. În clipa în care elitele politice ale Republicii Moldova vor dori să repete actul din 27 martie 1918, România trebuie să fie pregătită să deschidă brațele pentru o frățească îmbrățișare, iar comunitatea internațională nu trebuie să fie îngrijorată de viitorul acestui spațiu geopolitic.

Pandemia de coronavirus a generat și o revenire în țară a multor români plecați la muncă, peste hotare. Această reîntoarcere acasă poate induce un plus de pragmatism în abordarea realității că, momentan, există două statalități mioritice?

Fără o înțelegere corectă a Istoriei, a meandrelor sale, a rolului și locului nostru în geopolitica spațiului, fără o definire clară a interesului național nu putem vorbi despre pragmatism în abordarea realității existenței celor două state românești. Și, totuși…în urmă cu 31 de ani, puteau unii dintre politicienii de la Chișinău să forțeze jocul politic în relația cu Kremlinul și să împingă lucrurile spre o votare a independenței și o reunire cu România, având în spate masele însuflețite de idealurile Mișcării de Renaștere Națională?! În cursul zilei de 24 martie 1991, la Chișinău, ministrul de Externe al României, Adrian Năstase, după un expozeu referitor la faptul că pentru țările membre ale CEE există interes doar în evoluțiile din Țările Baltice, precum și în menținerea URSS, a dorit să afle care sunt intențiile oficialilor moldoveni cu privire la viitorul suveranității RSSM și, posibila, sa independență.

Oficialii de la București și Chișinău vor stabili împreună, cu această ocazie, strategia de urmat în ce privește drumul spre independență deplină al RSS Moldova, stabilindu-se că autoritățile de la Chișinău vor transmite României, în situații excepționale, împuterniciri privind apărarea intereselor Moldovei în arena relațiilor internaționale. Acum trei decenii a fost un început, gândit și coordonat, dintr-o anumită clipă, împreună! Cred că putem încerca și astăzi să ne coordonăm eforturile și să mergem împreună în împlinirea visurilor de modernizare și de reîntregire! Este nevoie de mult curaj politic, luciditate și perseverență în împlinirea visului unor generații care au pătimit și au făcut suprema jertfă pe câmpurile de luptă pentru întregirea unui neam!

Votul unirii cu condiții din 27 martie 1918 relevă o neîncredere în adevărurile noastre istorice, în dreptatea cauzei noastre, sau ținea de o conjunctură istorică care i-a forțat pe cei de la Chișinău să se adapteze la realitățile clipei?!

Votul cu condiții a fost legat de perspectivele de dezvoltare social-economică ale populației trăitoare în Basarabia, respectiv reforma agrară și teama că anumite cuceriri democratice generate de Revoluția Rusă din Februarie 1917 ar putea fi pierdute în fața unei lumi care rămânea, totuși, în pofida identității de limbă și credință, o mare necunoscută, cu ierarhii și valori care urmau a fi cunoscute, însușite și acceptate.