Bătălia Moldovei, „Bătălia Armistițiului” (20 – 23 August 1944)* | Asociația Europeană de Studii Geopolitice și Strategice „Gheorghe I. Brătianu”

Operațiunile militare ale Uniunii Sovietice din primăvara și vara anului 1944 au condus la conturarea faptului că Germania nazistă și aliații ei din Axă au pierdut inițiativa strategică și, totodată, războiul. În contextul stopării ofensivei de vară a Armatei Roșii în fața Varșoviei, precum și al succesului debarcării din Normandia (6 iunie 1944) și al victoriilor Aliaților Occidentali în Bătălia Franței, generalisimul Stalin a decis că trebuie să scoată România și Bulgaria din război și să preia sub control Balcanii. Operațiunea „Iași – Chișinău” sau Bătălia „Moldovei” (20 – 23 August 1944) avea să reprezinte suprema încercare a Uniunii Sovietice de realizare a obiectivelor strategice și geopolitice în condițiile în care tratativele politico-diplomatice de scoatere din război a României se blocaseră la începutul lui iunie 1944. Bătălia „Moldovei” (20 – 23 August 1944) avea să devină Bătălia „Armistițiului”, însă o stabilizare a liniei frontului care să permită încheierea unui armistițiu favorabil României a eșuat din motive legate de conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând din cauza inamicului.

Succese și eșecuri militare, noi opțiuni strategice

Declanșarea ofensivei de vară a Armatei Roșii (Operațiunea „Bagration”), în cursul zilei de 22 iunie 1944, de către 166 de divizii sovietice şi 5.200 de tancuri şi autotunuri ale Fronturilor 1 Baltic, 1, 2 şi 3 Bielorus, sub protecţia focului dezlănţuit de 31.000 de tunuri şi aruncătoare de mine, precum şi a peste 6.000 de avioane, va impune o acalmie pe frontul românesc. Începând cu 25 iulie şi până la sfârşitul lui august 1944, Armata Roşie îşi va încetini ofensiva, datorită mai multor motive: linii de comunicaţie extrem de întinse, oboseala trupelor şi aruncarea în luptă de către germani a unor mari rezerve, cu scopul de a împiedica înaintarea sovieticilor dincolo de Neman, în Prusia Orientală, şi de-a lungul Narevului şi al cursului superior şi mijlociu al Vistulei, în Polonia Centrală.

La 1 august 1944, membrii organizaţiei de rezistenţă Armija Krajowa (AK), aflaţi sub comanda generalului Bór-Komarowski, au dezlănţuit o puternică mişcare insurecţională în Varşovia. În următoarele două luni, populaţia Varşoviei va lupta cu disperare, în timp ce Stalin îi va numi pe liderii AK drept o bandă de criminali ahtiaţi după putere, şi nu va permite forţelor aeriene aliate, care-i aprovizionau cu arme pe insurgenţi, nici măcar să-şi umple rezervoarele cu benzină pe aerodromurile sovietice. Oare, puteau sovieticii interveni cu succes? Și, totuși, acţiunile ofensive sovietice pentru crearea de capete de pod pe malul de vest al Vistulei şi la sud de Varşovia, pentru a fi mai apoi extinse, eşuaseră. Capetele de pod create nu au îngăduit o continuare a ofensivei şi era „absolut clar – scria Alexander Werth – că la sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august s-a petrecut ceva serios care a zădărnicit planurile Comandamentului Suprem Sovietic”[1].

Pe 28 iulie 1944, STAVKA sovietică i-a ordonat mareşalului Konstantin K. Rokossovski să ocupe întreaga linie a Vistulei până cel mai târziu la 2 august. În acelaşi timp, Grupul de Armate „Centru” a luat decizia mutării unor numeroase unităţi germane din rezerva strategică în sectorul Vistula. Istoricul Norman Davies concluzionează: „Acesta a fost motivul pentru care nici planul lui Rokossovski şi nici cel al Armatei Naţionale nu au mers aşa cum se preconizase. S-a întâmplat ceva ce Clausewitz ar fi numit «ceaţa războiului», ceva ce nu ar fi putut fi prevăzut cu uşurinţă. Mai mult, nu aceasta a fost cauza eşecului insurecţiei. Aşa că faptul nu poate fi invocat ca o dovadă a incompetenţei sau a încăpăţânării prosteşti a Armatei Naţionale”[2].

Putem conchide că Armata Roşie se blocase, după o înaintare de 720 km, de departe cea mai lungă şi mai rapidă înaintare realizată de sovietici, ca urmare a supraextinderii comunicaţiilor şi tăriei apărării germane în faţa Varşoviei. „Stalin s-a confruntat cu o serioasă problemă strategică. Odată ce armatele sale ocupaseră întregul teritoriu pe care-l revendica pentru URSS, a trebuit să se hotărească dacă să le menţină în cursa spre Vest, pe calea cea mai directă spre Berlin, sau să le întoarcă înspre sud, în Balcani. Sovieticii aveau şansa reală de a cuceri capitala Reich-ului înainte ca Wehrmacht-ul să-şi poată organiza apărarea şi înainte ca puterile vestice să ajungă la Berlin. Dacă se întorceau spre sud, probabil că puteau să invadeze trei sau patru ţări într-o succesiune rapidă, nepermiţând astfel accesul Vestului în zonă şi asigurând controlul sovietic asupra a jumătate din Europa. În cele mai bune condiţii, ei puteau să găsească resursele pentru a urmări ambele variante. În prima săptămână a lunii august, oricum, Moscova n-ar fi putut avea informaţii sigure despre drumurile blocate din Varşovia şi nici despre situaţia exactă a lui Rokossovski. Astfel că nu era deloc lipsit de înţelepciune să se stopeze înaintarea până când se clarificau toate aspectele problemei”[3], concluzionează istoricul Norman Davies.

Pe 2 august 1944, Comandamentul Suprem Sovietic (STAVKA) a ordonat Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pregătească şi să execute o operaţie ofensivă, în urma căreia să fie zdrobit Grupul de Armate „Ucraina de Sud” şi să fie scoase din război România şi Bulgaria. Planul operaţiei prevedea „încercuirea şi nimicirea printr-un atac concentric în cleşte a Armatei 6 germane în spaţiul Iaşi-Chişinău, zdrobirea Armatei 3 române în spaţiul de la nord-est de Delta Dunării şi – simultan cu acestea – executarea unei lovituri între Siret şi Prut, spre sud, în adâncimea teritoriului României”[4]. În cazul unei rezistenţe inamice, pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila, linie care poate fi menţinută fără dificultate, după cum opinau aliaţii româno-germani, atacul sovietic urma să se oprească.

În pregătirea ofensivei împotriva trupelor germano-române, sovieticii vor crea o superioritate de 1,4 la 1 în infanterie, 4,7 la 1 în tancuri și artilerie autopropulsată, 2,1 la 1 în tunuri și aruncătoare de mine și 2,7 la 1 în avioane. Pe direcțiile hotărâtoare se aflau concentrate de la 67 la 72% din infanterie, 61% din artilerie, 85% din tancuri și practic întreaga aviație. În sectoarele de spargere a frontului se va crea o superioritate asupra trupelor germano-române: în oameni de 4 – 8 ori, în artilerie de 6 – 11 ori, în tancuri și autopropulsate de șase ori. „Intensificarea presingului era asigurată de asemenea și de structura operativă adâncă a fronturilor. În eșalonul întâi al Frontului al 2-lea Ucrainean se aflau cinci armate de infanterie (38 de divizii), în eșalonul de desfășurare a succesului – o armată de tancuri, două corpuri de armată separate de tancuri și un corp de armată de cavalerie, iar în eșalonul doi și în rezervă – armată de infnaterie și două corpuri de armată separate de infnaterie (13 divizii). Densitatea artileriei pe sectoarele de spargere constituia 240 – 280 de tunuri la un kilometru de front. Durata acțiunii artileriei era de la 1.30 până la 1.45 ore. Atacul infanteriei și a tancurilor se planifica de a fi susținut de unul sau două valuri de foc combinate cu concentrarea consecutivă a focului. Trupele de tancuri și cele mecanizate, după introducere în spărtură, trebuiau să înainteze vertiginos în direcțiile indicate, să preîntâmpine apropierea rezervelor inamicului și să încheie încercuirea forțelor lui principale”[5], consemna istoricul Sergiu Nazaria.

În perspectiva marii încleştări, care urma să se dovedească decisivă pentru viitorul României, şi nu numai, se aflau, pe un front de 654 km, dispuse astfel: 20 divizii de infanterie germane (9, 15, 306, 257, 302, 384, 320, 294, 161, 62, 335, 282, 106, 370, 258, 376, 79, 76, 46, 153), trei divizii blindate (13, 20, 10 grenadieri), Divizia 8 vânători germană, Divizia 3 munte, Brigada 286 tunuri de asalt şi Brigada 959 de artilerie (pe 387 km), o divizie tehnică slovacă şi 15 divizii de infanterie române (9, 2, 15, 21, 14, 11, 7, 3, 5, 1, 53, 4, 6, 20, 1 gardă), două divizii munte (4, 18), două divizii cavalerie (1, 5), Brigada 110 infanterie, Brigăzile 101, 102, 103 şi 104 munte, unităţi de grăniceri de valoarea a trei regimente de infanterie şi trupe de marină de valoarea a două regimente de infanterie (pe 267 km). Flota 4 aeriană (general Paul Deichmann) a Luftwaffe asigura sprijinul aerian. În ceea ce priveşte subordonarea unităţilor române faţă de Grupul de Armate „Ucraina de Sud”, trebuie subliniat faptul că aceasta era doar de ordin tactic. Marele Stat-Major român şi Mareşalul Ion Antonescu exercitau comanda supremă a acestora ceea ce făcea ca libertatea de acţiune a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” să fie „în acest fel, prin forţa lucrurilor, simţitor diminuată”[6].

Sovieticii urmau să atace în Moldova cu Frontul 2 Ucrainean (Armatele 40, 27, 52, 4 gardă, 7 gardă, Armata 6 blindată, Corpul 18 armată blindat şi un corp de cavalerie mecanizat) şi cu Frontul 3 Ucrainean (Armatele 5, 37, 57, 46, Corpurile 4 şi 7 mecanizate şi Grupul „General Bahtin”) în Basarabia. Armata 17 aeriană sovietică urma să sprijine ofensiva proiectată. 1.250.000 de militari sovietici, dintre care 930.000 de combatanţi, 16.000 de tunuri şi aruncătoare de mine (calibrul minim 76 mm), peste 1.860 de tancuri şi autotunuri şi 2.200 de avioane urmau să dea lovitura decisivă pentru lichidarea Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Frontul 2 Ucrainean avea drept misiune principală să rupă apărarea Subgrupului de Armate „General Otto Wöhler” la nord – vest de Iaşi şi să cucerească iniţial aliniamentul Bacău – Vaslui – Fălciu, după care o parte din forţe, în cooperare cu cele ale Frontului 3 ucrainean, trebuiau să încercuiască Armata 6 germană şi să-i interzică retragerea pe la Bârlad spre Focşani. Forţele principale ale Frontului 2 Ucrainean urmau să facă efortul de-a interzice, în cel mai scurt timp posibil, restabilirea frontului pe aliniamentul Delta Dunării – Focşani – Carpaţi, consolidat parţial şi întărit între Focşani şi Galaţi, cu fortificaţii permanente.

Frontul 3 Ucrainean trebuia să rupă apărarea Subgrupului de Armate „General Petre Dumitrescu” la sud de Bender, să înainteze cu forţele principale pe direcţia vest şi nord – vest, să contribuie la încercuirea, dinspre sud, şi zdrobirea Armatei 6 germane, în cooperare cu Frontul 2 Ucrainean. Forţe mobile urmau să pună stăpânire pe trecerile peste Prut din zona Huşi şi mai la sud, în timp ce alte forţe din compunerea Frontului 3 Ucrainean trebuiau să cucerească aliniamentul Tarutino – Leova, după care să înainteze spre sud, pe direcţiile Reni şi Ismail, pentru a interzice retragerea trupelor româno – germane peste Dunăre. Atacul sovietic urma să fie dat în porţiunile cele mai vulnerabile ale frontului româno – german, în sectorul Frontului 2 Ucrainean, respectiv în golul dintre zonele întărite Târgu-Frumos şi Iaşi, „apărate îndeosebi de trupele române, mai puţin capabile de luptă”[7], după opinia istoricului Hans Kissel, şi la joncţiunea dintre trupele germane şi române, în spaţiul destinat Frontului 3 Ucrainean. Flota sovietică a Mării Negre trebuia să execute o operaţie de desant maritim la Cetatea Albă, iar Flotila de Dunăre trebuia să transporte peste Nistru trupele de infanterie ale Frontului 2 Ucrainean.

Artileria sovietică începe ofensiva mult-așteptată

În cursul nopţii de 18 spre 19 august 1944, pe linia frontului din Moldova se dezlănţuia focul artileriei sovietice care avea să preceadă marea încleştare de forţe cunoscută sub numele de „Bătălia Moldovei” sau Operaţiunea „Iaşi-Chişinău”. Artileria sovietică a executat, în sectorul Corpului 1 armată român şi asupra liniei de cazemate, un puternic tir de artilerie[8]. Subgrupul de Armate „Otto Wöhler” a informat, în cursul zilei de 19 august 1944, la ora 12.20, că sunt indicii potrivit cărora sovieticii au terminat pregătirile şi foarte probabil vor ataca a doua zi. Colonelul Titus Gârbea, reprezentantul militar al României la OKW şi OKH, va fi primit în audienţă, pe 18 august 1944, de către generalul Heinz Guderian în faţa căruia a protestat pentru faptul că OKH a luat deliberat „decizia de retragere” şi „s-a crezut autorizat să transporte rezervele frontului, compromiţând apărarea României”[9].

Tirurile de artilerie şi de branduri au crescut în intensitate, începând cu ora 14.30, între Podul Iloaiei şi Iaşi iar trupele sovietice au trecut la atac, începând cu ora 15.15, cu efort pe calea ferată Cucuteni-Movileni. Toată artileria română de pe frontul Moldovei va deschide focul. Se vor înregistra atacuri parţiale ale trupelor sovietice în capul de pod Târgu-Frumos şi un atac local în sectorul Diviziei 6 infanterie română, cu efort la sud de Sodomeni, unde inamicul a depăşit două cazemate. Marele Stat-Major român şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri au fost informate despre dezlănţuirea ofensivei sovietice. Începea, astfel, ceea ce istoria a consemnat ca fiind „Bătălia Moldovei”, „Bătălia armistiţiului”. „Armata română – observa Gheorghe Barbul, contemporan al acelor clipe de cumplită tensiune şi emoţie – avea misiunea de a se menţine în Moldova, între Prut şi Carpaţi, până ce germanii vor reuşi să se desprindă în Basarabia şi să se retragă pe linia Siretului. (…) Numai o dezintegrare totală a armatei noastre ar fi putut împiedica succesul operaţiunii. (…) Comportamentul unora dintre diviziile noastre, care în câteva ore [după începerea ofensivei sovietice la 20 august – n. n.] fuseseră scoase din luptă, era inexplicabil”[10].

În seara zilei de 19 august 1944, Mareşalul Ion Antonescu îi va comunica lui Karl Clodius că „faţă de marea ofensivă rusă, care este, fără îndoială, iminentă (…) îşi rezervă libertatea de acţiune, dacă nu va fi adusă neîntârziat cel puţin o divizie germană, pe cât posibil o divizie blindată”[11]. Generalul Erik Hansen l-a informat, a doua zi, pe generalul Alfred Jodl despre avertismentul Mareşalului Ion Antonescu, dar acesta a răspuns: „Să-l lăsăm şi să vedem ce-o să facă”[12].

Marea ofensivă sovietică, susţinută prin tragerile a peste 4.000 de tunuri şi aruncătoare, părea să copleşească, prin masa de oameni şi material, trupele aliate româno-germane. În dimineaţa zilei de 20 august 1944, ora 09.00, colonelul Nicolae Dragomir a propus comandantului Armatei 4 române, ca urmare a evoluţiei situaţiei operativ-tactice, replierea frontului român „pe poziţia Dacia şi mutarea rezistenţei pe poziţia Traian”[13]. Începând cu ora 07.40, trupele Armatei 27 sovietice, după o puternică pregătire de artilerie, au atacat poziţiile Diviziei 5 infanterie română, sprijinite de 155 de tancuri şi autotunuri, pe care aveau să le străpungă în jurul prânzului şi să cucerească Podul Iloaiei şi să forţeze Bahluiul. Armata 52 sovietică a străpuns, câteva ore mai târziu, mai spre est, poziţiile Diviziei 7 infanterie române, ceea ce a dus la ocuparea părţii de nord-vest a oraşului Iaşi.

Diviziile 5 şi 7 infanterie române, alături de Divizia 5 cavalerie au cedat în mod cu totul surprinzător[14] linia frontului şi au început retragerea spre valea Bahluiului, lăsând Divizia 76 infanterie germană cu flancurile descoperite. Eforturile Diviziei 18 Munte române de a restabili legătura cu Divizia 76 infanterie germană, în speranţa că ar putea fi oprită pătrunderea sovieticilor prin breşa dintre Iaşi şi Leţcani, a eşuat încă înainte de a se atinge malul sudic al Bahluiului iar contraatacul executat de către Divizia 3 infanterie română, pentru restabilirea situaţiei, s-a realizat numai cu jumătate dintre unităţile subordonate, deoarece se pierduse legătura telefonică cu celelalte, în urma bombardamentelor sovietice. Surprinde faptul că această divizie s-a retras, mai apoi, în direcţia sud-vest spre Roman, apoi prin Bacău spre Focşani, unde a ajuns la 23 august 1944. În memorialistica şi istoriografia germană, contraatacul unităţilor române a fost apreciat ca fiind executat „cu multă ezitare şi neiscusit”[15] astfel încât nicăieri nu a putut fi realizat un contraatac închegat. Intervenţia Armatei 6 tancuri sovietice, introdusă în breşa făcută de Armata 27 sovietică, a neutralizat contraatacul româno-german.

Neînțelegeri româno-germane și succese sovietice

În după-amiaza zilei de 20 august 1944, Divizia 1 Blindată „România Mare”[16], (comandant – general Radu Korné) a executat un contraatac, împotriva flancului de vest al sovieticilor, dar fără să aibă „o influenţă hotărâtoare asupra străpungerii inamice”[17]. În această luptă, sovieticii au pierdut 60 de tancuri, în schimbul a 35 de tancuri şi autotunuri ale unităţii româneşti. Memorialistica de război germană acreditează ideea că Divizia 1 Blindată „România Mare” s-a retras de pe câmpul de luptă şi că ea va mai fi întâlnită de ofiţerii germani abia peste câteva zile, cu puţin înainte de a atinge gurile defileelor din Carpaţi, „deplasându-se în direcţie opusă”[18]. Memorialiştii germani au apreciat că dispariţia Diviziei 1 Blindate „România Mare” de pe câmpul de luptă s-a datorat, conform unor surse româneşti, unui ordin, primit anterior, de „«deplasare spre Capitală» pentru «întărirea unităţilor române din zona Bucureşti», în care scop «la nevoie să-şi croiască drum prin luptă»”[19].

Divizia 1 Blindată „România Mare” va fi prezentă pe câmpul de luptă, în ciuda legendei care o însoţeşte, însă ocuparea de către trupele sovietice a satelor Cosinţeni, Zmeu, Crucea şi Popeşti (localităţi dispuse într-un arc de cerc la sud-vest Podul Iloaiei) va fracţiona în două forţele diviziei: o parte în zona Hărpăşeşti, iar cealaltă parte la Sineşti. Confruntat cu noua situaţie operativă a Diviziei 1 Blindate „România Mare”, generalul Radu Korné a ordonat constituirea, în noaptea de 20 spre 21 august 1944, a Detaşamentului colonel V. Constantinescu[20] în zona Sinteşti şi a Detaşamentului colonel I. Nistor[21] la Hărpăşeşti. Cele două Detaşamente se vor afla în contact nemijlocit cu trupele sovietice, în următoarele zile, vor duce lupte grele iar unităţile din subordinea acestora vor acoperi, în seara de 22 august 1944, retragerea, peste Siret la nord de Roman, a resturilor Diviziei de Gardă, Diviziilor 4, 13, 1 infanterie română şi 46 infanterie germană[22]. În urma evaluării situaţiei operative, Subgrupul de Armate „Wöhler” a ordonat retragerea Diviziei 76 infanterie germană în zona localităţii Leţcani. Marea unitate germană şi-a ocupat noile poziţii la ora 18.30 în seara de 20 august.

Pe frontul din Basarabia, sovieticii au făcut efortul principal în capul de pod de la sud de Tighina, în zona de legătură dintre Armatele 6 germană şi 3 română. Pregătirea de artilerie a durat 40 de minute şi s-a caracterizat printr-o violenţă nemaiîntâlnită. Aviaţia sovietică a participat la această pregătire de foc prin bombardamente şi trageri cu armamentul de bord. Ca urmare a acestui bombardament, Divizia 15 infanterie germană a pierdut 50% din efective, iar Divizia 306 infanterie a rămas cu numai o treime din efective. Istoriografia germană apreciază în termeni negativi comportamentul Diviziilor 4 munte şi 21 infanterie române în timpul luptelor. Participanţii la bătălie incriminează faptul că aceste unităţi „au părăsit poziţiile lor fără a opune vreo rezistenţă însemnată şi că – prin urmare – sovieticii au avut, la flancul drept al Diviziei 306, deplină libertate de mişcare”[23].

Contraatacul Diviziei 13 tancuri germane, executat din mişcare, a avansat până pe înălţimile de la sud-vest de Nistru, unde s-a oprit în noaptea de 20 spre 21 august 1944. Atacurile executate de către trupele sovietice pe frontul din Basarabia, în sectoarele Diviziilor 294, 106 infanterie germane şi 14 infanterie română, au fost respinse. Sovieticii au înaintat, până în seara zilei de 20 august, circa 10-12 km la vest de capul de pod şi au provocat o ruptură de circa 40 km lărgime. Contraatacul german a fost reluat, în cursul zilei de 21 august, cu diviziile 13 tancuri şi 153 infanterie germană, dar fără să înregistreze un succes deosebit. Diviziile 4 munte română şi 306 infanterie germană au fost distruse în timpul înaintării sovietice iar Corpurile 4 şi 7 mecanizate sovietice au atacat, spre sud-vest, prin breşa creată.

Consultările telefonice ale generalilor Ilie Şteflea şi Otto Wöhler cu Mareşalul Ion Antonescu, din dimineaţa zilei de 20 august, s-au soldat cu decizia Conducătorului Statului român de a se racorda la propunerile comandanţilor Armatei 4 române privind replierea, rămânând să fie consultat comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, „singurul în drept a decide”[24]. Secţia Operaţii a OKH a fost informată despre începerea ofensivei sovietice, de către comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, abia în clipa în care s-a sugerat de către comandanţii de unităţi, aflate în linia întâi, retragerea pe linia fortificată „Traian”. În raportul operativ al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, care a ajuns la Berlin în prima parte a zilei de 20 august 1944, se preciza că „situaţia militară din zona de operaţii germano-română nu este gravă şi că trupele disponibile sunt suficiente pentru oprirea atacului inamic”[25].

Generalul Otto Wöhler aflat la Bacău, la comandamentul Armatei 4 române, l-a informat telefonic pe comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, în cursul serii de 20 august 1944, că „impresia pe care o fac trupele române este catastrofală”[26] şi că nu există nicio perspectivă de recucerire a oraşului Iaşi şi de revenire pe poziţia principală de apărare de dinaintea atacului sovietic. Comandantul Subgrupului de Armate „Wöhler” a cerut permisiunea de retragere a trupelor din subordine pe malul sudic al Bahluiului şi stabilizarea flancului în partea estică a oraşului Iaşi cu sprijinul Diviziilor 79 infanterie germană şi 11 infanterie română, pentru a se evita, astfel, pierderea legăturii cu Armata 6 germană. Comandantul Armatei 8 germane a decis să disloce Divizia 258 infanterie germană în locul Diviziei 10 infanterie Moto care a primit misiunea să se deplaseze în cel mai scurt timp spre vest unde urma să ocupe poziţii pe un nou aliniament de apărare. Deciziile tactice ale generalului Otto Wöhler erau menite să oprească atacul sovietic înainte ca acesta să atingă poziţiile întărite ale sistemului de apărare „Traian”.

În cursul serii de 20 august 1944, la ora 19.00, la comandamentul Armatei 4 române a avut loc o convocare la care au luat parte Mareşalul Ion Antonescu, generalii Petre Antonescu, Otto Wöhler, Ilie Şteflea, Gheorghe Avramescu, Gheorghe Jienescu şi colonelul Nicolae Dragomir împreună cu coloneii Tomescu, şeful Secţiei Cercetare, şi Munteanu, şeful Secţiei Intendenţă. În jurnalul de operaţii al Armatei 4 române se consemnează: „Se discută situaţia operativă şi măsurile care se mai pot lua pentru oprirea ofensivei ruse sau sustragerea forţelor din nordul Moldovei de la o distrugere care pare iminentă. Spiritul de dominare al generalului Wöhler suţine să se reziste şi să se contraatace, peste tot, inamicul. De părerea generalului Wöhler pare a fi domnul Mareşal Antonescu şi generalul Şteflea, mai puţin restul comandanţilor care asistă la această convocare şi care sunt de părere că idealul ar fi sustragerea pe alte poziţii, spre înapoi, a trupelor din nordul Moldovei”[27]. Poziţia generalului Otto Wöhler este surprinzătoare, în raport cu cele raportate telefonic lui Friessner, şi înregistrăm, totodată, primul dezacord grav între Mareşal şi generalii lui, ceea ce avea să influenţeze desfăşurarea ulterioară a operaţiunilor militare. „Dacă vă gândiţi la o soluţie politică, este de competenţa mea, şi nu a voastră, să o am în vedere”[28], a precizat Conducătorul Statului român.

În cursul serii de 20 august 1944, colonelul Titus Gârbea, şeful Misiunii Militare Române[29] de pe lângă OKW şi OKH, a cerut audienţă la generalul Heinz Guderian pentru a obţine informaţii în legătură cu intenţiile OKH faţă de frontul din Moldova. „Discutăm – scria generalul (r) Titus Gârbea în memoriile sale – posibilitatea de a aduce tancuri şi întreb dacă nu este posibilă aducerea acestora din Balcani, din Bulgaria sau Iugoslavia. Îmi răspunde că acest teatru de Sud este în sarcina şi răspunderea OKW şi Führerul a hotărât a nu se slăbi, mai ales după pierderea Turciei [la 2 august aceasta rupsese relaţiile diplomatice şi economice cu Germania – n.n.]. O retragere de forţe din Balcani [opina generalul Guderian – n.n.] ar putea rupe echilibrul care este destul de zdruncinat în această regiune importantă”[30].

Soluții de retragere și scurtare a liniei frontului

În dimineaţa zilei de 21 august 1944, cele două fronturi ucrainene reiau atacul. Frontul 2 Ucrainean, cu misiunea de a zdrobi rezistenţa de pe Dealul Mare, de a cuceri oraşul Iaşi şi a căpăta libertate de manevră în spaţiul operativ. Frontul 3 Ucrainean urma să atace cu intenţia „de a desăvârşi ruperea zonei tactice a apărării, de a asigura, cu începere din dimineaţa celei de-a doua zi, a operaţiei, introducerea grupărilor mobile în ruptură şi de a secţiona Subgrupul de Armate Dumitrescu”[31]. Colonelul Titus Gârbea soseşte, în după-amiaza zilei de 21 august 1944, de la Rastenburg, pentru a prezenta ultimul raport privind relaţiile militare româno-germane, văzute de la Marele Cartier General al Führer-ului. „Am prezentat raportul verbal – mărturisea colonelul Titus Gârbea -, de faţă fiind şi generalul Gh. Avramescu, noul comandant al Armatei 4. În această situaţie, raportul a fost scurt şi concis, auzind şi Avramescu că germanii nu ne vor ajuta cu nimic, nici măcar cu un soldat, iar ultimele transporturi de forţe germane, aflate în curs, sunt urgentate spre Polonia sau aiurea”[32]. Reprezentantul militar al României la OKW a descris conversaţia avută cu generalul Heinz Guderian şi a atenţionat asupra faptului că o eventuală retragere pe linia Focşani-Nămoloasa-Brăila, preconizată de germani, era considerată de generalul Heinz Guderian şi OKH ca fiind deja o hotărâre comună. Colonelul Titus Gârbea l-a informat pe Conducătorul Statului român de faptul că retragerea unităţilor de blindate germane de pe frontul din Moldova s-a făcut deliberat, deoarece OKW şi OKH consideră că ofensiva sovietică va putea fi oprită în gâtul dintre Dunăre şi Carpaţi.

Discuţiile pe care Mareşalul Ion Antonescu le-a avut cu comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, în cursul zilei de 21 august 1944, au vizat situaţia frontului şi perspectivele lui, capacitatea combativă şi comportamentul în luptă al trupelor române. Generalul-colonel Hans Friessner a subliniat că multitudinea de zvonuri cu privire la „uneltiri în ţară şi în special în Armată”[33] i-au creat „o anumită senzaţie de nesiguranţă”[34]. Recurgând la argumente de ordin geopolitic şi geostrategic, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a ţinut să precizeze că cine vrea să se despartă, acum, „se pune în primejdie nu numai pe sine şi naţiunea sa, dar şi întreaga lume europeană”[35]. Conducătorul Statului român a reproşat greşelile politice pe care le-a făcut Germania faţă de România, respectiv sprijinirea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei, Bulgariei şi Uniunii Sovietice în cursul anului 1940. „Este singurul caz în istorie – a declarat Mareşalul Ion Antonescu – când un popor participă ca aliat la un război, fără un tratat de alianţă politică sau militară”[36]. În timpul expunerii situaţiei militare, de către generalul-colonel Hans Friessner, Mareşalul Ion Antonescu şi-a exprimat îndoiala că „trupele care au fost învinse pe aliniamentul Nistrului ar putea rezista pe o următoare linie de apărare într-un teren deschis, fără nici un obstacol natural în faţa lor”[37] şi a cerut comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” să accepte o retragere treptată a frontului direct pe linia fortificată dintre Dunăre şi Carpaţi.

Totodată, s-a stabilit ca generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat-Major român, să rămână în zona de operaţii în scopul coordonării relaţiilor de comandament româno-germane, mai ales la nivelul comandamentului Armatei 4 române. Cei doi lideri militari s-au despărţit cu convingerea că lupta comună va continua, iar poporul român va păşi şi de acum înainte alături de Germania, din convingere deplină şi ca fiind cel mai cinstit şi loial aliat. „Aceasta – mărturisea generalul-colonel Hans Friessner – a fost o profesiune de credinţă politică deschisă, dar şi zguduitoare, şi, desigur, un serios angajament de fidelitate. Dar, în acelaşi timp, a fost şi o convorbire deosebit de semnificativă între partenerii unei coaliţii, care conţine multe puncte de vedere valabile şi pentru viitor”[38].

Jurnalul de operaţii al Armatei 4 române consemnează faptul că Mareşalul Ion Antonescu, aflat la Cartierul General al Armatei 4 române, la ora 15.00, în cursul zilei de 21 august 1944, este, totuşi, de acord, după o discuţie de aproape patru ore, cu opinia exprimată de către comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” privind păstrarea poziţiilor din nordul Moldovei, întrucât i s-a comunicat, de către generalul Otto Wöhler, sosirea unor „divizii blindate germane în zona Bârlad cu care se va putea reacţiona şi schimba oarecum situaţia generală operativă”[39]. Şefii Armatei 4 române, generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu şi colonelul Nicolae Dragomir, insistă, din nou, pentru a se trece neîntârziat la „o desprindere a trupelor [române – n.n.] şi ducerea lor spre sud”[40]. Comandantul Armatei 8 germane nu a informat statul-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” despre divergenţele care apăruseră, la Bacău, între generalii români şi germani.

Totodată, întârzierea ordinului de retragere pentru Divizia 76 infanterie germană a determinat, mai apoi, o retragerea precipitată care a provocat dezordine, greu de ţinut sub control, de la nivelul regimentelor până la cel al companiilor, astfel încât divizia şi-a pierdut aproape întregul potenţial de luptă. În cursul zilei de 21 august, sovieticii au exploatat avantajul superiorităţii lor asupra Corpului 6 armată român, lărgind breşa de lângă Coasta Iaşilor, pentru a putea introduce cât mai multe trupe în acest culoar de unde s-ar fi grăbit înaintarea spre sud. Poziţia „Traian” şi oraşul Iaşi au fost complet pierdute în clipa în care unităţile Armatei 6 Tancuri Gardă sovietice au străpuns linia fortificată „Traian” în zona localităţii Voineşti. La căderea serii, au început să se desfăşoare lupte de stradă în oraşul Târgu-Frumos.

Sovieticii obțin libertate de manevră în spaţiul operativ

Analiza situaţiei operative, în după-amiaza zilei de 21 august 1944, evidenţia faptul că sovieticii mutau centrul de greutate al ofensivei lor pe flancul estic al breşei făcute de trupele lui Malinovski în sectorul apărării Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Se contura, astfel, pericolul de a fi ocupat malul vestic al Prutului, între Ungheni şi Huşi, pe lângă faptul că drumul spre sud era deschis. Eforturile Diviziei 10 infanterie Moto germană şi a resturilor Diviziei 76 infanterie germană de a rezista pe o linie de apărare de-a lungul şoselei Iaşi-Vaslui, confruntându-se cu atacul a circa 100-150 de tancuri din compunerea Armatei 52 sovietice, au eşuat. Pe frontul din Basarabia, Armata 46 sovietică a reluat atacurile în după-amiaza zilei de 21 august, sprijinită fiind masiv de aviaţie şi tancuri, şi a rupt legătura de pe flancul drept dintre Corpurile XXX şi XXIX armată germane. Eforturile disperate ale Armatei 6 germane de a contraataca, cu unităţile Diviziei 153 Instrucţie germană, nu au avut câştig de cauză iar breşa creată de Armata 46 sovietică nu a putut fi închisă. În cursul serii de 21 august 1944, trupele sovietice au atins linia Nicolăeni – Volintiri – Mânza, aflată la numai 20 de kilometri depărtare de Tarutino, locul de dislocare al cartierului general al Armatei 6 germane. Comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a apreciat, în după-amiaza zilei de 21 august 1944, că sovieticii, ca urmare a luptelor din ziua respectivă, în sectorul frontului de la Tiraspol, ca şi în cel de la Iaşi, au obţinut libertatea de manevră în spaţiul operativ ceea ce impunea luarea unor decizii radicale.

Având în vedere evoluţia situaţiei operative, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a cerut OKH, la ora 17.30, permisiunea pentru retragerea în etape a frontului Grupului de Armate, însă generalul-locotenent W. Wenck, şeful Secţiei Operaţii a OKH, a fost de părere că Grupul de Armate trebuie să se retragă imediat şi direct pe aliniamentul Dunăre – contraforturile Carpaţilor. Generalul-colonel Hans Friessner l-a informat telefonic, în aceeaşi seară, pe generalul-colonel Heinz Guderian, şeful OKH, că trupele române se fac responsabile, în mare măsură, de situaţia grea în care se află Grupul de Armate, deoarece ele nu au reacţionat la ofensiva sovietică aşa cum se aşteptase comandamentul german. Ordinul de retragere pentru Grupul de Armate, pe aliniamentul Dunăre – contraforturile Carpaţilor, a sosit în cursul nopţii de 21 spre 22 august 1944 însă OKH a cerut Grupului de Armate „Ucraina de Sud” să încerce să menţină, totuşi, linia de apărare de pe Prut, precum şi aliniamentul „Traian”. Din păcate, Grupul de Armate „Ucraina de Sud” nu a informat OKH de faptul că unităţile Armatei 6 Tancuri Gardă şi ale Armatei 52 sovietice reuşiseră să străpungă linia de apărare româno-germană de la Voineşti, în regiunea Dealul Mare, şi înaintau acum spre sud, prin valea Bârladului.

În dimineaţa zilei de 22 august 1944, Subgrupul de Armate „Dumitrescu” a primit ordinul de retragere dincolo de Prut. Comandamentul Grupului de Armate stabilise că era esenţial ca Subgrupul de Armate „Dumitrescu” să-şi conducă unităţile „evitând prin toate mijloacele diminuarea capacităţii de apărare către est”[41] şi să păstreze, totodată, capacitatea de luptă a unităţilor subordonate. Operaţiunea de retragere urma să înceapă în seara de 22 august. Subgrupul de Armate „Wöhler” a primit ordin să ocupe poziţii pe aliniamentul „Traian”, imediat după încheierea operaţiunii de la est de Prut. Comandamentul Grupului de Armate lua în calcul pentru sprijin, în cazul unei eventuale încercări a sovieticilor de a pătrunde prin zona Roman, unităţile de rezervă mobile de pe flancul estic al Armatei 4 române.

Din cauza lipsei unor divizii de tancuri, ca rezervă a Grupului de Armate cu care să se poată stăvili înaintarea sutelor de tancuri sovietice de pe fronturile din Basarabia şi Moldova, situaţia trupelor aliate germano-române avea să se agraveze în cursul zilei de 22 august 1944. În opinia istoricului militar german Klaus Schönherr, inactivitatea unităţilor a trei corpuri de armată germane pe segmentul de front de la nord de Chişinău reprezintă o imensă greşeală a comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în condiţiile în care linia de apărare româno-germană din zona de la sud-vest de Iaşi şi, mai ales, de la vest de capul de pod de la Tiraspol erau zdrobite ca urmare a atacului rapid şi puternic al sovieticilor. Rămâne de neînţeles de ce generalul-colonel Hans Friessner şi statul său major au omis să elaboreze planurile corespunzătoare unei situaţii de forţă majoră, precum cea a retragerii liniei frontului pe Prut sau pe aliniamentul Dunăre – Carpaţi[42].

Începând din dimineaţa de 22 august 1944, unităţile Frontului 2 Ucrainean îşi vor schimba tactica de luptă, executând, acum, atacuri intense pe fâşii largi de front. Armata 4 Gardă sovietică a primit misiunea să ocupe podurile de la Ungheni şi de la Coştuleni, în timp ce Armata 52 sovietică şi-a schimbat direcţia de atac în zona localităţii Scânteia, pentru a face joncţiunea, la Soleşti, cu unităţile Corpului 18 Tancuri, care înaintaseră prin valea Vasluiului. Comandamentul Frontului 2 Ucrainean urmărea ca prin aceste acţiuni ofensive să intercepteze drumul spre sud al unităţilor germano-române în zona oraşului Huşi şi, de asemenea, să facă joncţiunea cu unităţile înaintate ale Frontului 3 Ucrainean.

Comandantul Armatei 6 germane, generalul Maximilian Fretter-Pico, a decis să înceapă, în cursul zilei de 22 august, retragerea unităţilor sale de la nord de Chişinău şi să încerce să limiteze şi să închidă breşa făcută de sovietici pe flancul drept al dispozitivului ocupat de trupele germane. Planul tactic al comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, respectiv deplasarea centrului de greutate al apărării de pe aliniamentul „Traian” în zona de la Coasta Iaşilor, considerând că astfel se putea evita pătrunderea trupelor sovietice în sudul Moldovei, precum şi pierderea punctelor de trecere de peste Prut, de la nord-est de Huşi, s-a năruit în condiţiile în care avangarda Armatei 27 sovietice a pătruns cu circa 30 de tancuri, în noaptea de 21 spre 22 august 1944, în valea Bârladului, în zona localităţii Negreşti, în timp ce avangărzile Armatelor 7 Gardă şi 52 sovietice au străpuns poziţiile germano-române de la Coasta Iaşilor. Într-o astfel de situaţie, şeful de stat-major al Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, generalul von Grolmann, a ordonat Subgrupului de Armate „Wöhler” să-şi dispună trupele astfel încât să blocheze înaintarea sovieticilor spre sud-est şi să evite pierderea punctelor de trecere de peste Prut. Totodată, Subgrupul de Armate „Wöhler” trebuia să menţină cât mai multe poziţii de pe aliniamentul „Traian” pentru a se păstra şansa ca prin contraatacuri să se închidă breşele făcute de sovietici.

Comandanții Armatei 4 române au propria viziune asupra luptei

În timp ce sovieticii reluau, în dimineaţa zilei de 22 august 1944, ofensiva pentru a captura trecătorile de peste Prut şi a putea încercui, astfel, unităţile Subgrupului de Armate „Dumitrescu”, continuau să se menţină dezacordurile dintre generalii români privind modalităţile de ducere a luptei. La ora 09.30, şeful Marelui Stat-Major român emite Ordinul nr. 305.121, prin care cere ca „toate fracţiunile răzleţe [aflate în retragere – n. n.] şi chiar ostaşii izolaţi să fie imediat opriţi, constituiţi în subunităţi şi unităţi şi instalaţi în numeroasele acoperiri aflate pe direcţia de pătrundere a inamicului, precum şi pe flancurile acestei direcţiuni, unde să reziste cu orice preţ, înlesnind astfel intrarea în acţiune a întăririlor ce vor sosi”[43]. Generalul Ilie Şteflea ordonă, cu asentimentul deplin al Mareșalului Ion Antonescu, ca „toate comandamentele să folosească ofiţerii disponibili şi trupa de la comandamente, în special jandarmii, pentru a pune ordine pe comunicaţii, a strânge fugarii şi fracţiunile în retragere şi a înjgheba cât mai grabnic rezistenţa pe direcţiile de pătrundere ale inamicului şi pe flancurile lui”[44], iar în lipsă de mijloace anticar să se aibă în vedere ca „din acoperirile impracticabile carelor de luptă, infanteria inamică transportată să fie împiedicată a urma carele”[45]. Ordinul nu a fost contrasemnat de colonelul Nicolae Dragomir, deoarece acesta l-a considerat ca „fiind în afară de realităţile situaţiei”[46], şi a cerut prin intermediul Detaşamentului de legătură german să se intervină la Grupul de Armate „Ucraina de Sud” pentru a se acorda Armatei 4 române dreptul de „a hotărî singură asupra măsurilor de luat”[47].

În cursul zilei de 22 august 1944, la ora 16.00, Mareşalul Ion Antonescu se va afla la Târgu-Ocna pentru o nouă evaluare a situaţiei operative, cu comanda Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. „Dacă rusul depăşeşte linia Galaţi-Focşani – declara Ion Antonescu -, România e pierdută pentru toate timpurile!”[48]. Începând cu ora 15.15, comandamentul Armatei 4 române transmisese, cu deplinul acord al Mareşalului Ion Antonescu, Ordinul nr. 305.045, care prevedea constituirea unui puternic cap de pod pe râul Siret, la est de Roman, cu unităţile Diviziei 1 infanterie şi ale Diviziei 1 Blindată „România Mare”, precum şi pregătirea retragerii „restului trupelor, astfel încât operaţiunea să se execute în ordine şi să fie terminată până în dimineaţa de 23 august”[49]. Ordinele date de către Mareşalul Ion Antonescu prevedeau menţinerea liniei Siretului între dreapta Corpului 1 Armată şi localitatea Brătianu, inclusiv cu minimum de forţe, până la noi ordine, grupând totodată, două-trei divizii la sud de râul Moldova, care va fi ocupată cu acest eşalon în scopul de a asigura retragerea eşalonului lăsat pe Siret în clipa în care se va da ordin în acest sens. Toate dislocările de servicii şi trupe, care urmau să se realizeze în cursul zilei, trebuiau să se facă pe mici pachete şi pe drumuri diferite, deoarece aviaţia sovietică deţinea supremaţia aeriană în zona de luptă.

Retragerea a început sub acoperirea Corpurilor 1 şi 7 Armată române şi a Corpului 57 Armată german, care se aflau în acel moment în poziţiile de pe linia fortificată „Traian”. Corpul 6 Armată, care aproape că nu mai exista, a pornit spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, iar Corpul 4 Armată a început să ocupe poziţii în cazematele liniei „Traian”. Hotărârea de retragere prin luptă, luată în cursul zilei de 22 august 1944, scotea trupele române în afara cercului distrugător al manevrei sovietice, sustrăgându-le din luptă, pentru a fi dispuse, mai apoi, pe o zonă centrală, de unde puteau primi alte misiuni de luptă, cu orientare schimbată cu 180 de grade. „Stăteam uimit lângă Mareşal – avea să mărturisească, peste ani, colonelul Nicolae Dragomir – şi urmăream precizia cu care creionul purtat de mâna sa sigură trasa exact poziţiile pe care şi Armata şi le fixase într-o asemenea ipoteză… Am descoperit atunci în el pe ofiţerul de stat major eminent. Aşa mi-l închipuisem că a fost pe când, cu douăzeci de ani şi mai bine în urmă, conducea «Operaţiile» la Marele Cartier General al Armatei”[50]. Transpunerea de către unităţile Armatei 4 române a Ordinului nr. 305.045 a provocat nemulţumiri şi proteste la nivelul comandamentului Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi a Subgrupului de Armate „Wöhler”. În afara nemulţumirii cauzate de numeroasele defecţiuni ale trupelor române, generalul-colonel Hans Friessner remarcă, în memoriile sale, comportarea unor mari unităţi române care, totuşi, „s-au bătut cu curaj şi nu şi-au abandonat fraţii de arme germani”[51].

În după-amiaza zilei de 23 august 1944, un detaşament de luptă, numit Grupul „Braun”, a ocupat poziţii de apărare la nord şi nord-vest de Bârlad. Grupul „Braun” era format din Brigada 905 tunuri cu 21 de piese, părţi din Divizia 20 blindată germană, Batalionul de şcoală al Armatei 8 germane de la Bârlad, precum şi 30 de care de luptă care se aflau la Tecuci şi care erau destinate constituirii celei de a doua divizii blindate române. Totodată, Corpul 57 Tancuri german ducea lupte de apărare a liniei Siretului în zona oraşului Roman şi încerca să împiedice pătrunderea sovieticilor către trecătorile Carpaţilor, în timp ce Gruparea „Mieth” lupta din greu la nord de Huşi cu unităţile Armatei 4 Gardă şi ale Armatei 52 sovietice. Între cele două mari unităţi germane se crease o breşă de aproape 100 de kilometri, prin care unităţile Frontului 2 Ucrainean puteau să înainteze nestingherite spre sud.

Spațiul basarabean este cucerit de sovietici

Ca urmare a operaţiunii amfibie executate de Armata 46 sovietică, peste estuarul Nistrului de Jos, împotriva trupelor Comandamentului 110 infanterie, situaţia Subgrupului de Armate „Dumitrescu” avea să devină critică în cursul zilei de 22 august 1944. În prima parte a zilei de 22 august 1944, trupele sovietice au rupt legătura dintre Armata 6 germană şi Armata 3 română. Comandamentul Armatei 3 române a cerut Grupului de Armate să preia conducerea Armatei 6 germane. Totodată, corpurile 4 şi 7 mecanizate sovietice au avansat 80 de kilometri în spatele liniilor Subgrupului de Armate „Dumitrescu”. Confruntat cu pericolul constituirii unei pungi adânci care să pericliteze spatele Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, generalul-colonel Hans Friessner a ordonat Armatei 6 germane să înceapă retragerea spre vest. Având în vedere evoluţia evenimentelor de pe frontul din Basarabia, Armata 3 română a primit, în cursul nopţii de 22 spre 23 august 1944, misiunea de a prelua apărarea Dunării de la vărsare până la Brăila, aliniament pe care se aflau capetele de pod Chilia, Ismail şi Cartal.

Retragerea Armatei 6 germane spre Prut a fost îngreunată de faptul că pentru executarea ordinului de dislocare rapidă a unităţilor germane erau insuficiente atât mijloacele, cât şi capacităţile de transport, iar din cauza infrastructurii limitate nu s-a putut stabili un culoar precis de deplasare pentru fiecare dintre unităţile subordonate. Existenţa a numai cinci puncte de trecere peste Prut avea să se dovedească un impediment extrem de serios pentru retragerea trupelor germane datorită realizării unor mari aglomerări de efective pe malul estic al râului Prut. Multe unităţi şi subunităţi germane au încercat să ajungă pe malul vestic al Prutului din proprie iniţiativă, fără a mai aştepta ordinele eşalonului superior, într-o situaţie haotică în care avea să lipsească factorul de autoritate în măsură să organizeze operaţiunea de apărare şi traversare a Prutului, precum şi legăturile telefonice, ceea ce avea să pecetluiască dezastrul din nordul Basarabiei.

Istoricul militar german Klaus Schönherr apreciază că şi prezenţa eşalonului de comandă al Armatei 6 germane la o prea mare depărtare de linia frontului din Basarabia, respectiv în Moldova, de unde „nu a putut exercita niciun control asupra evoluţiei evenimentelor”[52], a contribuit în mod substanţial la eşecul luptelor de apărare din Basarabia. Deşi exista pericolul unui atac concentrat al sovieticilor asupra Armatei 6 germane, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi statul său major nu au întocmit nici un plan pentru retragerea Armatei 6 germane din Basarabia în caz de forţă majoră şi nici nu au fost luate măsuri preventive după declanşarea atacului sovietic din 19 august 1944.

Pe frontul din Basarabia, Armata 37 sovietică se găsea la circa 40 de kilometri în spatele Corpului 7 mecanizat sovietic iar spre nord, până la Armata 4 Gardă, care acţiona pe valea Prutului spre sud, se mai afla încă un spaţiu liber de circa 40 – 50 de kilometri prin care se mai puteau strecura unităţile Armatei 6 germane aflată în retragere. Existau mari posibilităţi ca unităţile germane să treacă Prutul, în noaptea de 23 spre 24 august 1944, dacă acestea s-ar fi aflat mai aproape de Prut cu mai puţin de o etapă de marş de noapte. În conformitate cu planurile de rezistenţă, dacă nu se va produce nici o surpriză, sovieticii urmau să fie siliţi, prin contraatacuri puternice, să se replieze mai întâi din punga de la sud de Iaşi, pentru a se regrupa apoi şi a urma prudent retragerea trupelor germano-române pe noua linie de apărare.

Pregătiri românești pentru marea decizie

Având în vedere evoluţia evenimentelor de pe frontul din Moldova, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” a trebuit să accepte ideea că trupele sovietice nu puteau fi oprite din înaintarea lor decât prin scurtarea frontului şi stabilirea acestuia pe linia de apărare dintre Delta Dunării şi Carpaţi. Lipsa unei stăruinţe a comandantului Grupului de Armate „Ucraina de Sud”, în relaţia cu OKH şi OKW, asupra sensibilităţii liniei de apărare din nordul Basarabiei, pierderea rezervelor blindate şi rapide ale Grupului de Armate, prin transferarea succesivă a acestora în alte zone fierbinţi ale Frontului de Est, nerectificarea planului de apărare al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în funcţie de condiţiile schimbate ale cadrului general, astfel încât să se asigure o bună conducere a trupelor, oboseala provocată de război, falsele evaluări ale situaţiei făcute de către comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi OKH, precum şi maniera de a conduce trupele, în parte ezitantă, a comandamentului Grupului de Armate reprezintă, în opinia istoricului Klaus Schönherr, factorii conjugaţi care au pregătit înfrângerea zdrobitoare a Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în Bătălia Moldovei (20 – 23 august 1944).

Mareşalul Ion Antonescu s-a întors de pe front în seara zilei de 22 august 1944, nemulţumit de indisciplina pe care o constatase şi satisfăcut de nivelul redus al succeselor obţinute de inamic. Lupta decisivă urma să se desfăşoare, în câteva zile, în jurul nodului de cale ferată de la Bârlad. Centrul şi flancul stâng al Armatei Române, deja ameninţate, erau intacte, iar germanii, după ce ocupaseră poziţii pe Prut, la nivelul şi în nordul Bârladului, erau pregătiţi să treacă la acţiune, în sensul de a cădea pe flancul stâng şi în spatele inamicului. Generalul Erich Abraham, comandantul Diviziei 76 infanterie germane, reuşise să organizeze la est de Bacău un cap de pod pe râul Siret din diferite trupe împrăştiate şi din personalul serviciilor de armată aflate la Bacău. Conducătorul Statului român a convocat pentru dimineaţa zilei de 23 august 1944, la Snagov, Consiliul de Miniştri restrâns pentru a discuta situaţia de pe front şi măsurile privind dislocarea instituţiilor de stat în Transilvania.

„Situaţia în interiorul României – consemna consilierul dr. Gerhard Stelzer – era marcată în acelaşi timp de o opoziţie crescândă împotriva Conducătorului Statului. Ştirile parvenite Legaţiei privind acest fenomen erau foarte detaliate şi coincideau în punctul că, cercul din jurul regelui forma nucleul rezistenţei împotriva mareşalului”[53]. Marele Stat-Major român lansase, la 24 iunie 1944, în perspectiva evenimentelor care vor veni, o operaţiune secretă cu numele de cod „Cosma” prin care aveau să fie identificate numărul şi efectivul exact al unităţilor Wehrmacht-ului aflate în România, precum şi al zonelor de dislocare a acestora. Din motive de securitate, nu a fost emis niciun ordin scris cu privire la executarea acestei operaţiuni strict-secrete. Nu s-a descoperit, până în prezent, niciun document scris din care să rezulte cine a fost iniţiatorul operaţiunii, Mareşalul Ion Antonescu sau grupul de complotişti din Palatul Regal şi Marele Stat-Major român. În jurnalul său, generalul Constantin Sănătescu relevă faptul că, la 4 august 1944, şeful Marelui Stat-Major român, generalul Ilie Şteflea, l-a informat „din ordinul Mareşalului” Ion Antonescu despre rezultatele obţinute ca urmare a executării acestei operaţiuni.

Operaţiunea „Cosma” a fost dusă la îndeplinire de către Secţia a VII-a din Marele Stat-Major român în cooperare cu Inspectoratul General al Jandarmeriei române. La sfârşitul lunii iunie 1944, colonelul Nicolae Băiculescu, şeful Secţiei a VII-a, va raporta subşefului Marelul Stat-Major român, generalul Ioan Arhip, că „trupele germane din România însumează 647.932 de oameni, dislocaţi astfel: 430.000 în zona operaţiilor, 159.194 în zona etapelor şi 57.838 în regiunea interioară”[54]. Generalul Arhip va cere, la 6 iulie 1944, ca „lucrarea despre efectivele germane să fie completată cu date despre ce fac trupele germane din zona interioară (aviaţie, porturi, ateliere etc.)”[55], în condiţiile în care responsabilii militari români aflau, cu surprindere, că în diferite zone ale României, mai ales în Arad şi Timiş, erau dislocate unităţi germane care nu aveau aprobarea Marelui Stat-Major român de a se stabili în acele locuri.

Ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Pantazi, executase, între timp, dispoziţiile Mareşalului Ion Antonescu privind dispunerea trupelor române din interiorul ţării, astfel încât să poată fi prevenită a eventuală reacţie violentă germană. Diviziile 8 cavalerie, 4 infanterie şi de gardă se aflau încartiruite împrejurul Bucureştiului, iar în apropiere de Ploieşti se aflau, de asemenea, Diviziile 5 şi 13 infanterie, iar la Braşov o divizie de vânători de munte. La cererea şefului Casei Militare Regale, generalul Constantin Sănătescu, ministrul Apărării Naţionale înlocuise o serie de adjutanţi regali numiţi de Mareşalul Ion Antonescu cu cei propuşi de Rege, precum şi pe comandantul Batalionului de Gardă al Palatului Regal, pentru motive fanteziste. Regimentul 4 roşiori a fost plasat, după dotarea cu tancuri moderne, la Chitila, la 20 de kilometri de Bucureşti. Generalul Constantin Pantazi a informat Casa Regală că în cazul unei reacţii germane, la viitoarele evoluţii ale politicii interne şi externe româneşti, „toată Armata va lupta pentru Rege, de va fi nevoie”[56]. Totodată, din dispoziţia Mareşalului Ion Antonescu a început, în după-amiaza zilei de 22 august 1944, afluirea Diviziilor 3, 5, 7, 18, 21 infanterie, 4 munte, 1 cavalerie şi a Comandamentelor 101 şi 102 munte către aliniamentul fortificat Focşani-Nămoloasa-Brăila, unde se aflau Detaşamentele 106, 115 şi 121 fortificaţii[57]. Unităţile de artilerie antiaeriană, aflate la Bucureşti şi Ploieşti, înzestrate cu piese de 88 şi 75 mm, au fost trimise pe front pentru întărirea apărării antitanc.

În seara zilei de 22 august, Mareşalul Ion Antonescu, asistat de Mihai Antonescu şi de generalul Constantin Pantazi, l-a primit pe diplomatul german dr. Karl Clodius, şi i-a declarat că, în cazul prăbuşirii frontului din Moldova, se vede silit să pretindă libertatea politică de acţiune. Tot în aceeaşi seară, Mareşalul s-a întâlnit cu Ion Mihalache, cu care a căzut de acord să încheie el armistiţiul, aşa cum au propus şi au insistat Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. Totodată, în aceeași seară, la ora 20.45, comandantul Armatei 4 române a înaintat un raport către Mareşalul Ion Antonescu prin care a cerut să fie desărcinat de la comandă, deoarece, până la ora 20.40, „nu s-a putut convinge Comandamentul German să se execute ordinul Domnului Mareşal”[58]. Precizările făcute de generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu în raport sunt extrem de dure şi în neconcordanţă cu ordinele şi voinţa de luptă ale Mareşalului Ion Antonescu: „Mâine, Armata 4, pusă cu grosul pe Siret, fără nici o posibilitate de a lupta, va fi decimată, fără posibilitate de a fi salvată. Nu pot asista şi acoperi acest dezastru al Armatei. De altfel nu am putut să am deplină libertate de a comanda încă de la începutul operaţiunilor”[59].

La ora 22.07, generalul Otto Wöhler a comunicat că replierea unităţilor Corpului Kirchner va începe în aceeaşi noapte, iar „replierea pe linia Siret-Moldova se va pregăti pentru noaptea de 23/24 august 1944”[60]. Comandamentul german cere ca Armata 4 română să formeze o rezervă mobilă de intervenţie în zona de la nord de Roman. Şeful de stat-major al Armatei 4 române a adnotat, în legătură cu acest ordin, următoarele: „Acest ordin nu corespunde cerinţelor situaţiei grave. Nu se poate sta cu grosurile pe Siret. Nu numai că terenul nu permite, malul de vest fiind mai jos decât cel de est, pe care vor fi ruşii şi vor distruge trupele noastre cu foc, dar rămânerea pe Siret întârzie retragerea şi sustragerea grosului de la lovitura carelor ruseşti care sigur vor veni în spatele diviziilor noastre reţinute de germani, cărora domnul Mareşal le-a cedat, deşi astăzi a hotărât să ne retragem”[61].

Privind harta frontului, observăm că, în cursul zilelor de 22 şi 23 august 1944, trupele Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene au făcut eforturi mari pentru atingerea primelor obiective stabilite în ordinul pe care l-a emis, la 2 august 1944, Marele Cartier General sovietic (STAVKA). Situaţia operativă din seara zilei de 22 august 1944 lăsa să se întrevadă faptul că trupele aliate româno-germane reuşeau să se retragă pas cu pas, prin lupte grele, în ciuda străpungerilor sovietice. În seara de 22 august 1944, STAVKA observa existenţa unui succes tactic de prestigiu, dar existenţa unei rezistenţe germane pe Siret, între Roman şi Adjud, precum şi faptul că centrul şi flancul stâng al Armatei 4 române îşi păstraseră capacitatea de luptă nu îngăduiau speranţe prea mari într-o viitoare deschidere rapidă, prin luptă, a drumului pentru Armata 6 Tancuri Gardă sovietică, în vederea înaintării spre depresiunea, importantă din punct de vedere operativ, dintre Focşani şi Galaţi, cheia rezistenţei sau pierderii României. „Dacă pierdem linia Siretului, atunci am pierdut războiul”[62], aprecia generalul-colonel Alfred Jodl, şeful Secţiei Operaţii a OKW.

Care era situaţia trupelor române în ziua de 23 august 1944? Şase mari unităţi (Diviziile 2, 11, 14, 15 infanterie, 5 cavalerie şi Comandamentul 110 infanterie), aflate în spaţiul operativ cuprins între limanul Nistrului şi oraşul Iaşi, suferiseră pierderi mari în cursul luptelor, fiind în mare parte încercuite de trupele sovietice. Nouă mari unităţi (Diviziile 3, 5, 7, 18, 21 infanterie, 4 munte, 1 cavalerie şi Comandamentele 101 şi 102 munte) se aflau la sud de aliniamentul Vaslui-Bacău, în retragere spre linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, având înregistrate şi ele pierderi mari. La nord de Bacău se aflau forţele principale ale Armatei 4 române (10 mari unităţi – Diviziile 1, 4, 6, 8, 13, 20 infanterie, 1 gardă, 1 blindată şi Comandamentele 103 şi 104 munte), care continuau să-şi menţină capacitatea de luptă. Datorită situaţiei operative create în urma Actului de la 23 august 1944, s-a realizat pătrunderea trupelor sovietice la vest de Siret, între Roman şi Piatra Neamţ, lucru care va duce la interceptarea în scurt timp a căilor de comunicaţie pe care se repliau aceste divizii, urmând ca mare parte dintre ele să fie dezarmate fără luptă de sovietici. Putem conchide că Bătălia Moldovei se anunţa a fi, în continuare, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, foarte grea, ceea ce impunea cu necesitate o soluţie politică, respectiv obţinerea şi realizarea unui armistiţiu cu linia frontului stabilă. Soluţie dorită şi căutată de Ion Antonescu şi opoziţia politică internă, despărţiţi însă prin viziunile diferite asupra modalităţilor de realizare.

Percepții greșite, erori politico-militare

Evenimentele din ziua de 23 august 1944 aveau să se succeadă cu o mare repeziciune. În dimineaţa acelei zile, de 23 august 1944, la ora 04.45, comandantul Armatei 4 române, generalul de corp de armată Gheorghe Avramescu, emite Ordinul nr. 305.069, intitulat Instrucţiunea Operativă nr. 4, către Corpurile 1, 5, 7 Armată române şi Grupul de Corpuri Kirchner. Instrucţiunea Operativă nr. 4 prevedea maniera în care urma să se facă desprinderea Armatei 4 române de pe frontul din Moldova şi ocuparea unor poziţii succesive de rezistenţă.

La ora 09.45, va avea loc convorbirea telefonică dintre colonelul Nicolae Dragomir şi generalul Constantin Sănătescu, şeful Casei Militare Regale, cu referire la situaţia militară de pe frontul din Moldova şi, implicit, pregătirile pentru lovitura de forţă care urma a avea loc. „«Este cazul să rezolvaţi imediat această situaţie [chestiunea armistiţiului – n. n.] cu Domnul Mareşal. Totul este pregătit. Puteţi conta, în momentul militar şi politic care se apropie, pe absoluta noastră credinţă românească. Aştept de la Dvs. un răspuns»“[63], comunica colonelul Nicolae Dragomir. „În răspuns, Domnul General Sănătescu a declarat că nu cunoaşte situaţia ca fiind atât de gravă, dar dacă ea este aşa cum o arată colonelul Dragomir, Domnia Sa va determina pe M. S. Regele ca până într-o oră să fie chemat Dl. Mareşal Antonescu şi să i se impună a alege între demisie sau semnarea armistiţiului”[64], se consemnează în jurnalul de operaţii al Armatei 4 române. Nu împărtăşim punctul de vedere[65] privitor la imposibilitatea stabilirii, pe baza acestei convorbiri telefonice, a unei relaţii de natură complotistă între colonelul Nicolae Dragomir şi şeful Casei Militare Regale. Poziţia generalului Constantin Sănătescu confirmă faptul că decizia de demitere a guvernului Antonescu a fost luată şi sub influenţa evoluţiei frontului din Moldova, fără a se face, însă, o analiză serioasă a consecinţelor şi implicaţiilor de ordin politic şi militar.

La ora 10.00 va începe, la Snagov, utima şedinţă a Consiliului de Miniştri prezidat de Ion Antonescu. Planul Mareşalului se cristalizase: a) sovieticii trebuiau opriţi pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Brăila; b) trebuia obţinută „libertatea politică de acţiune” prin discuţii cu Germania, pentru a se putea obţine acordul de încheiere a armistiţiului cu Uniunea Sovietică; c) continuarea negocierilor cu anglo-americanii, prin mijlocirea Turciei, şi cu sovieticii la Stockholm. În consecinţă, Mareşalul Ion Antonescu a dispus mutarea guvernului din Bucureşti, a Marelui Cartier General român la Dumbrăveni (jud. Sibiu) şi a ordonat ca trupele din Bucureşti să fie alarmate şi să intre în dispozitivul prevăzut în planul operativ „Ipoteza U”, conform indicativelor „Pajura” şi „Stejar – extremă urgenţă”. de la Bucureşti.

Comandamentul Armatei 4 române ordonă, în dimineaţa zilei de 23 august 1944, la ora 10.45, Corpurilor 1 şi 5 armată să înceapă imediat punerea în aplicare a Instrucţiunii Operative nr. 4 (retragerea), cerându-se ţinerea trupelor în mână şi deschiderea drumului chiar şi cu forţa. În neputinţă de pătrundere spre sud, se cere dirijarea trupelor spre Palanca şi Oituz, urmând a se închide trecerile prin Munţii Carpaţi. La ora 12.00, colonelul Nicolae Dragomir înaintează Conducătorului Statului un raport asupra situaţiei operative de pe front şi îi cere să ordone retragerea generală a Armatei 4 române spre ţară. De la ora 15.45 până la ora 16.40, Armata 4 română a recepţionat Ordinul nr. 207.139 de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ordin repetat la ora 19.30, care prevedea, în linii mari, maniera în care unităţile Armatei 4 române urmau să se retragă, pe eşaloane succesive, către noua poziţie de rezistenţă. Făcea excepţie Corpul 7 armată, eventual şi Divizia 20 infanterie, care primeau misiunea de a acoperi comunicaţiile către Pipirig şi Piatra Neamţ.

Totodată, se indica şi tehnica retragerii trupelor din Grupul Kirchner, aflate la est de Siret. Trupele din capul de pod Roman aveau misiunea de a acoperi direct şi indirect degajarea Diviziilor 1 Gardă, 4, 13 infanterie şi 1 blindată. După îndeplinirea misiunii, capul de pod Roman trebuia părăsit iar podurile aruncate în aer. În acelaşi timp, cu deplinul acord al generalului Otto Wöhler, Diviziile 8 şi 103 infanterie română urmau să se pună imediat în mişcare spre sud pentru a ocupa capul de pod de la nord şi est Bacău şi a asigura retragerea răzleţilor şi a serviciilor care afluau de pe Dealul Mare. Etapele ulterioare şi succesive ale operaţiunilor urmau să fie hotărâte în cursul zilei de 23 august 1944, în raport de desfăşurarea evenimentelor.

Cabinetul Militar al Conducătorului Statului informa, prin Ordinul nr. 207.139, că în urma discuţiilor cu comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi cu generalul Otto Wöhler, s-a ajuns ca ordinele dictate la ora 12.30, pentru Grupul Kirchner, de către Mareşalul Antonescu, respectiv pentru Corpurile 1 şi 7 armată române, să rămână valabile. În telegrama adresată Comandamentului Armatei 4 române, de la Bacău, Mareşalul Ion Antonescu informa asupra următoarelor: „În dimineaţa zilei de 23 august am primit un raport de la colonelul Leonida pe baza comunicării colonelului Ivănescu, în care mi se arată categoric că Grupul de Armate «Ucraina de Sud» a dat un ordin în care s-a precipitat desfăşurarea operaţiunilor Armatei 4 şi în care se indică categoric că această Armată se degajează către sud cu Gruparea Kirchner, Corpurile 1 şi 7 armată pe linia sud Trotuş. Având grosurile cu artileria ce se degajează pe Valea Siretului, rămânând ca defileul Bistriţei să fie acoperit numai de trupele Corpului 7 armată. Este singura deosebire, ca grupare de forţe şi direcţie de retragere, pe care am găsit-o între ce am stabilit ieri şi ordinul Grupului de Armate «Ucraina de Sud». Tot din acest ordin, de la Grupul de Armate «Ucraina de Sud», rezultă că s-a lăsat Armatei 4 latitudinea completă pentru executarea mişcării şi suveranitatea absolută de a declanşa execuţia după cum va crede de cuviinţă. Mai multă libertate nu v-aş fi putut da nici eu”[66].

Confruntat cu actul de insubordonare al colonelului Nicolae Dragomir, Mareşalul Ion Antonescu cere executarea dispoziţiilor cuprinse în ordinele de operaţiuni dictate, în cursul zilei de 22 august 1944, şi în ordinul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Ca răspuns la cererea de „desărcinare” a generalului Gheorghe Avramescu şi la refuzul comandanţilor Armatei 4 române de-a executa ordinele sale, Conducătorul Statului făcea următoarele consideraţii: „Generalul Avramescu dacă ar fi avut personalitatea pe care trebuia să o aibă, nimeni pe acest pământ nu ar fi putut să-l încalce în drepturile sale. Fac această afirmaţie bazată pe constatările mele personale. În consecinţă, generalul Avramescu este desărcinat de comanda Armatei şi numesc pe generalul Şteflea la conducerea provizorie a Armatei 4, cu misiunea de a conduce degajarea acestei Armate”[67].

Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi cei mai importanţi membri ai Guvernului au fost demişi şi arestaţi, începând cu ora 17.30, din ordinul regelui Mihai I[68]. Există numeroase variante[69] privind conţinutul ultimei conversaţii dintre Conducătorul Statului român şi regele Mihai I, dar cert este că problema armistiţiului şi a intenţiilor Mareşalului Ion Antonescu în acest sens a fost abordată[70]. Biroul 3 (Operaţii) al Comandamentului Militar al Capitalei avea să transmită, la ora 18.00 – prin nota telefonică nr. 30.864 din 23 august 1944 – parola „Pajura”, care era un ordin de alarmare neîntârziată a trupelor din Garnizoana Bucureşti în vederea intrării lor în dispozitivul de luptă (aproximativ 7.000 de oameni). Prin nota telefonică nr. 30.866 din 23 august 1944, Comandamentul Militar al Capitalei ordonă: „Stejar – extremă urgenţă!”. Trupele române din garnizoana Bucureşti urmau să intre în dispozitivul de luptă începând cu ora 18.30.

Pe 23 august 1944, printr-un act unilateral de voinţă, România a încetat ostilităţile cu Uniunea Sovietică şi cu statele membre ale Coaliţiei Naţiunilor Unite. „Prima ştire încă neclară a fost primită la Grupul de Armată prin telefon pe la ora 20.30, din partea Statului-Major al Misiunii Militare Germane din Bucureşti. (…) Convorbirile au confirmat în curând situaţia schimbată. (…) Mai rău decât aici în România cred că n-au fost încă contracarate nicăieri planurile unui conducător de oşti bazat pe fidelitatea aliaţilor!”[71], îşi aminteşte generalul-colonel Hans Friessner despre acele clipe de maximă încordare. „Pentru Germania – aprecia Gheorghe Barbul -, actul de la 23 august a fost o catastrofă imensă, mai mare chiar decât cea de la Stalingrad şi Cotul Donului! Nu degeaba un film produs de Televiziunea Sud-Germană, în 1995, consacrat acestui act şi consecinţelor sale dramatice asupra armatelor germane, se intitula «Stalingradul de pe Dunăre»…”[72].

Evenimentele petrecute la Palatul Regal din Bucureşti, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, au fost generate de inexacta cunoaştere şi apreciere a situaţiei politico-militare internaţionale şi de pe frontul Moldovei, de graba nejustificată a regelui Mihai I, de antipatii şi orgolii, iar consecinţele au fost teribile, România urcând calvarul capitulării fără condiţii. Decizia luată la 23 August 1944 reprezintă, după opinia noastră, cea mai mare eroare politico-militară, din istoria României, cu consecinţele de-acum binecunoscute.

Ignorați, umiliți și dezarmați de noul aliat

În seara zilei de 23 august 1944, la ora 22.25, posturile de radio aveau să difuzeze Proclamaţia către ţară a regelui Mihai I, prin care era anunţată ieşirea României din alianţa cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. Poporul român era anunţat că dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle, perioada următoare fiind începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi garantate şi respectate. În cursul aceleiaşi nopţi, generalul Gheorghe Mihail, noul şef al Marelui Stat-Major, a transmis comandamentelor marilor unităţi din interior şi de pe front (Armatele 3 şi 4 române) directiva operativă strategică privind misiunile trupelor române în noile condiţii politice: „I. Scopul politic: Armata română încetează lupta alături de trupele germane, în scopul de a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestora pentru eliberarea Ardealului. (…) VII. Atitudinea faţă de trupele Naţiunilor Unite (sovietice): prietenoasă, fără a cădea în servilism”[73].

Comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” avea să consemneze, cu referire la momentele de după 23 august 1944: „Din fericire, a fost nevoie de un anumit timp până ce dipoziţiile guvernului român şi-au făcut efectul asupra trupelor de pe front. Mai existau unităţi române care, deocamdată, nu voiau să abandoneze pe fraţii lor de arme germani în timpul bătăliei şi care luptau împreună cu aceştia împotriva duşmanului comun. Poate că ele bănuiau de acum ce avea să li se întâmple. Altele, însă, încetau imediat lupta şi se puneau în mişcare spre înapoi. Am văzut cu propriii mei ochi cum companii române în coloană de marş s-au întâlnit în retragerea de pe front cu soldaţi germani care se deplasau înspre front în sprijinul camarazilor lor aflaţi în grea cumpănă. Nimeni nu ştia bine ce anume se întâmplase. Era o situaţie deznădăjduită pentru trupele germane şi pentru conducerea lor. Prin plecarea diviziilor române, sovieticilor le-au fost deschise toate ecluzele. De acum încolo trupele germane erau la cheremul sovieticilor şi, în curând, şi al românilor”[74]. Noul guvern al României a cerut, la ora 23.00, generalilor Erik Hansen şi Alfred Gerstenberg ca trupele germane să se retragă din România, inclusiv din Nordul Transilvaniei, avertizând că în caz contrar se va trece la atacarea şi la dezarmarea acestora.

Evenimentele de la Bucureşti au luat prin surprindere Marele Cartier General al Führer-ului de la Rastenburg, astfel încât Hitler încă nu era „pe deplin convins de gravitatea situaţiei”[75] din România, în clipa discuţiilor cu generalul-colonel Hans Friessner. OKW a ordonat, la ora 24.00, zdrobirea puciului de la Bucureşti. Ordinul de atac a fost reconfirmat peste încă cinci ore. Trupele germane aflate în preajma Bucureştiului vor declanşa ostilităţile cu începere de la ora 05.30, prin forţarea pătrunderii în Bucureşti pe la Podul Băneasa.

Pe frontul Moldovei, situaţia operativă se poate caracteriza ca fiind dominată de aprige înfruntări sovieto-germane, de o înaintare continuă şi în forţă a unităţilor sovietice, de încercuirea şi dezarmarea trupelor române care se conformau noilor ordine venite de la Bucureşti, de haos. În spatele inamicului, unele grupări de luptă germane aveau să acţioneze zile întregi împotriva sovieticilor. Grosul trupelor germane era angajat în lupte grele cu sovieticii care înaintau dinspre est şi dinspre sud-est spre Prutul inferior. Lupte grele se vor desfăşura în văile râurilor Prut, Bârlad şi Siret, în special pentru trecerile peste râuri. Luftwaffe a bombardat continuu inamicul şi a asigurat aprovizionarea şi protecţia trupelor româno-germane aflate în retragere[76]. „O conducere a luptei – avea să noteze generalul-colonel Hans Friessner – în adevăratul sens al cuvântului nu exista”[77].

Retragerea trupelor române din Moldova pe un prezumtiv „aliniament de armistiţiu”, preconizat prin Ordinul nr. 678.563 ca fiind linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila şi Dunărea Maritimă, dincolo de care nu mai trebuiau să pătrundă în Câmpia Română nici trupele germane, nici cele sovietice, a eşuat. Dorinţa Marelui Stat-Major român era ca forţele principale ale Fronturilor 2 şi 3 Ucrainene să pătrundă în Transilvania prin trecătorile Carpaţilor Orientali şi să continue luptele împotriva trupelor germane în colaborare cu forţele române aflate în capul de pod de la nord de Carpaţii Meridionali. Concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de pe frontul Moldovei, s-a trecut la executarea operaţiei strategice de acoperire a frontierelor şi a liniei de demarcaţie din Podişul Transilvaniei, în scopul de a împiedica pătrunderea unor forţe germano-ungare pe teritoriul controlat de guvernul român. Se deschidea, astfel, un nou front de luptă împotriva Wehrmacht-ului, la nord de Carpaţii Meridionali[78].

La 25 august 1944, Marele Stat-Major român a ordonat trecerea imediată la ofensiva generală împotriva „tuturor comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de servicii germane, în scopul de a le dezarma sau a le alunga peste frontieră în cel mai scurt timp”[79], deoarece „Armata germană a devenit singura noastră inamică”[80]. Începând din 25 august, trupele române au deschis ostilităţile şi în interiorul ţării, astfel încât trupele germane trebuiau să se apere împotriva a numeroase atacuri concentrice, dar trupele române „au suferit încă numeroase pierderi cauzate de către unităţile germane care nu întotdeauna aveau o mare capacitate de luptă”[81].

Marele Stat-Major român, în relaţia cu noul aliat, a încercat, pornind de la cerinţele demnităţii naţionale şi de la principiile relaţiilor dintre state libere şi independente, să nu creeze dificultăţi armatelor sovietice „propunând modalităţi de cooperare de luptă pornind de la situaţia de «partener aliat, şi nu de la o situaţie inferioară, care ar dăuna moralului ofiţerilor şi trupei»“[82]. Ordinul generalului Rodion I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, şi cel al guvernului de la Moscova era foarte clar: „Nu acordaţi atenţie faţă de niciun act al inamicului. Îndepliniţi strict misiunile de luptă. Nu primiţi niciun fel de parlamentar şi nu intraţi în tratative. Confirmaţi inamicul”[83].

Într-un asemenea context, generat de prevederile ordinului generalului Rodion I. Malinovski şi de faptul că nu fusese semnată nici o convenţie de armistiţiu între noul guvern român şi cel de la Moscova, respectiv Naţiunile Unite, trupele sovietice au trecut la dezarmarea şi luarea în prizonierat a unităţilor româneşti. Mulţi militari români – circa 150.000 de soldaţi, 6.000 de subofiţeri şi 6.000 de ofiţeri – au fost dezarmaţi de către sovietici şi internaţi în lagăre de prizonieri. Totodată, au fost capturate importante cantităţi de armament: 290 de tunuri, 222 de aruncătoare de mine, 145 de mitraliere, 659 de puşti-mitralieră etc. Toate eforturile depuse de autorităţile militare româneşti pentru încetarea acestei situaţii, unică în analele războaielor, nu au avut finalitatea dorită. Misiunea generalului Radu Gheorghe, plecat la 27 septembrie 1944 în Moldova, alături de un locotenent-colonel sovietic, cu scopul de a inspecta şi a obţine eliberarea prizonierilor români, a eşuat complet, încheindu-se la 11 octombrie 1944 cu un rezultat absolut negativ.

Conjuraţia politicienilor de la Bucureşti, defetismul unor înalţi comandanţi militari de pe front, trădarea, incapacitatea de comandă şi iniţiativă în luptă a unor conducători militari, frica de răspundere, erorile de ordin strategic ale aliatului german şi nu în ultimul rând inamicul aveau să contribuie la pierderea Bătăliei Moldovei (20 – 23 august 1944) şi, implicit, a „Bătăliei pentru Armistiţiu”.

____________________________________________

* Studiu publicat în volumul Bătălia Moldovei (martie – august 1944). Studii și documente (coordonator: Petre Otu), București, Editura Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, 2024, p. 136 – 168.

[1] Alexander Werth, Un corespondent englez pe frontul de Est, București, Editura Politică, 1970, p. 695.

[2] Norman Davies, Varşovia. Insurecţia din 1944, București, Editura RAO, 2007, p. 737.

[3] Ibidem, p. 323.

[4] Hans Kissel, Die Katastrophe in Rumänien 1944, Darmstadt, Editura Wehr und Wissen, 1964, p. 85.

[5] Sergiu Nazaria, O istorie contra miturilor: relațiile internaționale în epoca războaielor mondilae (1914 – 1945/1947), Chișinău, 2012, p. 427.

[6] Hans Kissel, op. cit., p. 27-28.

[7] Ibidem, p. 51.

[8] Un punct de vedere sovietic privind declanşarea ofensivei sovietice pe frontul din Moldova în 20 august 1944 este oferit de către Anatoli Marcenko în volumul Mareşalul Malinovski – ostaşul patriei, București, Editura Paideia, 2009, p. 209-224.

[9] Titus Gârbea, Memorial şi însemnări zilnice, vol. III, Ediţie îngrijită şi adnotată de Silviu Miloiu, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2011, p. 129.

[10] Gheorghe Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Iași, Institutul European, 1992, p. 167.

[11] Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice (22 iunie 1941 – 23 august 1944), Iași, Editura Fides, 1997, p. 213. O serie de documente noi, provenite din arhivele sovietice, dezvăluie faptul că Mareşalul Ion Antonescu fusese informat de către ataşatul militar român de la Ankara, la 6 iulie 1944, că „peste 15 zile în România începe o foarte puternică ofensivă a ruşilor” (A se vedea: Tatiana A. Pokivailova, Fără Rezoluţia lui Molotov…, în Magazin istoric, Anul XXXIII, serie nouă, nr. 10/391, octombrie 1999, p. 16).

[12] Ibidem.

[13] Arhivele Militare Naționale Române (AMNR), fond 4, dosar nr. 221, f. 124.

[14] Pentru detalii a se vedea: Constantin Corneanu, Bătălia pentru armistiţiu, în Europa XXI, vol. I-II, Iaşi, 1993, p. 139. Ordinul General nr. 113 din 14 august 1941 prin care s-a reintrodus în armata română pedeapsa corporală ordonată şi legalizată şi care „se va aplica numai pentru lipsă de cinste şi greşeli grave faţă de îndatoririle ostăşeşti” avea să genereze numeroase abuzuri şi va afecta, în timp, moralul trupelor din linia întâi, accentuând o stare de spirit precum cea din vara anului 1944 de la Divizia 5 infanterie (A se vedea: Manuel Stănescu, Bătaia nu-i ruptă din Rai…, în Observatorul militar, Anul XVII, nr. 43, 26 octombrie – 1 noiembrie 2005, p. C2).

[15] Hans Friessner, Verratene Schlachten. Die Tragödie der deutschen Wehrmachtt in Rumänien und Ungarn, München, Editura Holsten-Verlag, 1956, p. 67.

[16] În ziua de 15 iulie 1944 s-a desfăşurat un ceremonial militar prin care i s-a conferit Diviziei 1 Blindate denumirea de Divizia 1 Blindată „România Mare”. A se vedea: colonel (r) George Gheorghiu, maior Ioanid Cătălin Diaconu, Divizia 1 Blindată „România Mare” în bătălia de apărare a Moldovei – august 1944, în Document, Anul XIII, nr. 3 (49)/2010, p. 55-70.

[17] Hans Kissel, op. cit., p. 76.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] În compunerea acestui detaşament se aflau Regimentul 4 vânători moto, Regimentul 1 artilerie moto, Divizionul 101 anticar „Reşiţa”, Compania SPW, Grupul de Cercetare, Bateria TACAM T 60 şi toate tancurile şi blindatele aflate în zona Sinteşti şi în curs de regrupare în zona Bâra-Boghicea (14 km sud-vest Sinteşti), precum şi Detaşamentul blindat german maior Brausch.

[21] Detaşamentul era format din restul trupelor Diviziei 1 Blindată şi Detaşamentul Blindat german Kessel.

[22] Pentru amănunte privind luptele la care a participat Divizia 1 blindată „România Mare” pe frontul din Moldova, a se vedea: Istoria Armei Tancuri din Armata României, București, Editura Militară, 2001, p. 179-188; Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeş, Trupele blindate din Armata Română (1919-1947), București, Editura Oscar Print, 2005, p. 30 – 34.

[23] Ibidem, p. 78.

[24] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 125.

[25] Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România (1944), Editura Militară, Bucureşti, 2004, p. 101.

[26] Ibidem, p. 104.

[27] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 129.

[28] Gheorghe Barbul, op. cit., p. 168.

[29] Referitor la misiunea generalului Gârbea Titus şi la dialogul cu Hitler a se vedea: Titus Gârbea, L-am contrazis pe Hitler, în Magazin istoric, Anul XXXVI, serie nouă, nr. 6 (423), iunie 2002, p. 21 – 25.

[30] Titus Gârbea, Ultimul Raport, în Magazin istoric, Anul XXXIV, serie nouă, nr. 8 (401), august 2000, p. 24.

[31] Hans Kissel, op. cit., p. 86.

[32] Titus Gârbea, op. cit., p. 25.

[33] Hans Friessner, op. cit., p. 75.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, p. 78.

[37] Klaus Schönherr, op. cit., p. 109.

[38] Hans Friessner, op. cit., p. 80.

[39] AMNR, fond 4, dosar nr. 221, f. 145.

[40] Ibidem, f. 159-160.

[41] Klaus Schönherr, op. cit., p. 118.

[42] Pe 19 august 1944, planul acestei retrageri (Operaţiunea „Ursul”) era doar o schiţă operativă pe o hartă.

[43] AMNR, fond 4, dosar nr. 221, f. 159 – 160.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem, p. 160.

[48] Hans Friessner, op. cit., p. 81.

[49] AMNR, fond 4, dosar nr. 221, f. 162.

[50] George Magherescu, Adevărul despre Mareşalul Antonescu, vol. III, București, Editura Păunescu, 1991, p. 151.

[51] Hans Friessner, op. cit., p. 83.

[52] Klaus Schönherr, op. cit., p. 128.

[53] Rolf Pusch, Gerhard Stelzer, Diplomaţi germani la Bucureşti (1937-1944), București, Editura All, 2001, p. 194.

[54] Colonel dr. Alexandru Oşca, Culisele „Operaţiunii Cosma”, în Curierul Armatei, Anul VII, nr. 10 (174), 31 mai 2005, p. 9.

[55] Ibidem.

[56] Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte, București, Editura Publiferom, 1999, p. 300.

[57] Detaşamentul 115 Fortificaţii se afla pe un front de 50 de km, între Pasul Oituz şi sud Mărăşeşti, ocupând 500 de cazemate de diferite tipuri. Detaşamentul 106 Fortificaţii se afla între sud Mărăşeşti şi Nămoloasa, pe un front de aproximativ 50 de km, ocupând 550 de cazemate. Detaşamentul 121 Fortificaţii era dispus pe malul sudic al Siretului inferior, între Nămoloasa şi sud Galaţi, pe un front de 60 de km şi ocupa 570 de cazemate.

[58] AMR, fond 4, dosar nr. 221, f. 165.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem, f. 166.

[61] Ibidem.

[62] Gheorghe Barbul, op. cit., p. 152.

[63] AMNR, fond 4, dosar nr. 221, f. 178.

[64] Ibidem.

[65] A se vedea: Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie, București, Editura Enciclopedică, 2000, p. 169.

[66] AMNR, fond 4, dosar nr. 221, f. 187.

[67] Ibidem, f. 188.

[68] A se vedea: Viorica Moisuc, Colonelul Anton Dumitrescu participant la întâmplările din 23 – 24 august 1944 de la Palatul Regal (I), în Istorie şi Civilizaţie, Anul IV, nr. 34, iulie 2012, p. 5 – 8 şi Idem (II), în Istorie şi Civilizaţie, Anul IV, nr. 35, august 2012, p. 5 – 10.

[69] A se vedea: Ion Cristoiu, Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Ion Antonescu, în Dosarele Historia, Anul 3, nr. 33, noiembrie 2004, 64 p.

[70] Gheorghe Barbul mărturiseşte faptul că a fost chemat, imediat după arestarea lui Ion Antonescu, la Palatul Regal pentru a-l convinge pe Mareşal să-şi prezinte demisia, ceea ce „ar fi facilitat raporturile guvernului [nou – n. n.] cu Germania şi ar fi evitat orice veleitate de nesupunere a cadrelor armatei şi administraţiei” (Apud Liviu Vălenaş, Mareşalul Ion Antonescu şi frontul secret – Convorbiri cu Gheorghe Barbul, București, Editura Vremea, 2001, p. 165)

[71] Hans Friessner, op. cit., p. 84.

[72] Liviu Vălenaş, op. cit., p. 126.

[73] AMNR, fond 948, dosar nr. 838, f. 34-39.

[74] Hans Friessner, op. cit., p. 93.

[75] Ibidem, p. 87.

[76] În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se menţionează faptul că unităţile germane au preluat în cursul zilei de 26 august 1944 cazematele liniei Focşani-Nămoloasa-Brăila şi au dus lupte pentru întârzierea avansului trupelor sovietice. Localitatea Mărăşeşti va cădea în mâinile sovieticilor în dimineaţa zilei de 26 august 1944. Germanii vor folosi toate obstacolele naturale, şi nu numai, care le permiteau o retragere tactică spre trecătorile Carpaţilor astfel încât sovieticii vor reuşi abia pe 28 august 1944 să taie retragerea trupelor germane din Buzău spre munţi prin ocuparea defileului Nehoiaşi, la nord de Buzău. În Jurnalul de luptă al Armatei 4 române se consemnează faptul că trupele care au rămas la nord de Valea Trotuşului şi la vest de Siret erau trupele Marilor Unităţi care până în seara de 23 august 1944 nu suferiseră decât pierderi reduse, unele chiar fără pierderi, şi care aveau să fie dezarmate şi luate în prizonierat de către sovietici.

[77] Hans Friessner, op. cit., p. 96.

[78] În perioada 21 – 31 august 1944, Grupul de Armate „Ucraina de Sud” a pierdut aproximativ 162.400 de oameni (161.000 de la Armata 6 germană şi 1.400 de la Armata 8 germană), morţi pe câmpul de luptă, dispăruţi sau făcuţi prizonieri, dintre care 158.500 de oameni erau consideraţi „pierderi definitive” (Apud Klaus Schönherr, Luptele Wehrmachtului…, p. 187). Acestor pierderi li se pot adăuga şi pierderile înregistrate în rândurile aviaţiei, marinei şi ale Misiunii Militare Germane din România, ceea ce ne permite să avansăm o cifră a pierderilor de 200.000 de militari germani. Fronturile 2 şi 3 Ucrainene au înregistrat, în acelaşi interval de timp, pierderea a circa 67.000 de oameni, dintre care 13.000 erau „pierderi definitive”.

[79] AMNR, fond 948, dosar nr. 849, f. 301.

[80] Ibidem.

[81] Hans Friessner, op. cit., p. 97-98.

[82] Alesandru Duţu, Ingerinţe sovietice în domeniul militar, în Dosarele Istoriei, Anul I, nr. 3, 1996, p. 12.

[83] Jurnalul de operaţii al Frontului 2 Ucrainean, Arhiva Ministerului Apărării al Federaţiei Ruse, fond 240, opis 2 779, fila 65 (Apud Dosarele Istoriei, Anul I, nr. 3, 1996, p. 15).