La împlinirea a 80 de ani de la începutul marii contraofensive sovietice pentru respingerea trupelor germane din fața Moscovei, Bătălia pentru apărarea capitalei Uniunii Sovietice reprezintă, în continuare, un simbol al eroismului și sacrificiului suprem făcut de către milioane de cetățeni sovietici, indiferent de naționalitate, pentru oprirea unui inamic care se dovedea extrem de crud și de barbar în relația cu „lumea rusă”. Bătălia Moscovei a renăscut speranța și avea să redea moralul unei Armate Roșii ce părea complet nimicită ca urmare a luptelor din vara anului 1941.
Controverse strategice la nivel înalt
Pe 8 iulie 1941, generalii Franz Halder şi Walther von Brauchitsch i-au raportat Führer-ului că din cele 164 de mari unităţi sovietice identificate de cercetarea germană, 89 au fost nimicite, 18 se află pe fronturi secundare şi numai 46 sunt capabile de luptă. Noua situaţie operativă impuneau OKW-ului un răspuns la modul în care urmau să fie dezvoltate operaţiile şi dacă schimbarea de direcţie se va executa spre nord sau spre sud. Răspunsul la această „hamletiană” întrebare avea să se constituie în ceea ce a fost definit drept „cea mai dificilă hotărâre din tot cursul războiului”[1]. OKH a insistat pentru continuarea atacului asupra Moscovei, în condiţiile în care tancurile germane străbătuseră două treimi din distanţa care le separa de Moscova la 22 iunie 1941, deşi situaţia Grupului de Armate „Sud”, la începutul lui iulie 1941, devenise extrem de delicată. În memoriile sale, feldmareşal-ul Friedrich Paulus mărturiseşte că în „jocul de război” executat în decembrie 1940, în cadrul căruia a fost probat planul „Barbarossa”, s-a luat în calcul ipoteza ca Grupul „Sud” să rămână în urmă faţă de înaintarea Grupului „Centru”. În acest caz, comandantul Grupului „Sud” a solicitat ca Grupul „Centru” să schimbe direcţia de înaintare spre Sud ceea ce avea să se întâmple şi în campania din vara anului 1941.
Apariţia Directivei nr. 33 din 19 iulie 1941, care se va dovedi „cea mai dificilă hotărâre din tot cursul războiului”, a fost influenţată şi de evenimentele politico-diplomatice petrecute la Moscova, respectiv semnarea Tratatului de asistenţă mutuală sovietico-britanic la 12 iulie 1941. Directiva nr. 33 din 19 iulie 1941 a fost completată cu un „supliment”, datat 23 iulie, prin care Hitler intenţiona să se asigure că, în cele din urmă, dorinţele lui vor fi îndeplinite, respectiv cucerirea oraşelor Kiev şi Harkov, a Donului de Jos, Caucazului şi Peninsulei Crimeea. La 27 iulie 1941, Hitler a cerut, printr-o scrisoare oficială, înaintarea trupelor române dincolo de Nistru, în spaţiul de la Sud-Vest de Bug şi asigurarea controlului acestui teritoriu, în condiţiile în care germanii arătau, după cum mărturisea generalul Franz Halder, o tendinţă din ce în ce mai mare de abandonare a strategiei de concepţii operaţionale mari. „Procedând astfel, – nota generalul Halder, la 26 iulie 1941, în jurnalul său – înseamnă să-l lăsăm pe inamic să ne dicteze politica şi să ne reducem operaţiunile la un tempo care nu ne va permite să ne atingem ţelul, Volga (…) Rămâne de văzut dacă aceste schimbări radicale de concepţie tactică, care la început vor constitui o mare surpriză şi pentru inamic, vor aduce succesul scontat”[2].
Controversele dintre Hitler şi generalii săi privind direcţia în care trebuia continuat atacul Wehrmacht-ului, au reizbucnit cu ocazia consfătuirii din 4 august 1941, de la Borisov. Hitler a insistat asupra importanţei „zonelor vitale” sovietice: Leningradul şi Coasta baltică, cu industria ei extrem de dezvoltată, bazinul Doneţ, cu Harkov, baza esenţială a economiei ruseşti care, odată anihilată, va conduce la prăbuşirea întregii economii a Uniunii Sovietice. „Argumentul că noi pierdem vremea – scria Hitler – , că în acest caz ofensiva spre Moscova va avea loc prea târziu sau că atunci trupele de tancuri nu vor fi în stare să-şi îndeplinească misiunea, nu este convingător, deoarece după nimicirea forţelor ruseşti care ameninţă aripa dreaptă a grupului de armate «Centru» misiunea de a pătrunde spre Moscova nu va fi grea, ci, dimpotrivă, mult mai uşoară” [3].
Ura înlocuiește panica
La 16 iulie 1941, unităţile de avangardă ale grupului de armate condus de von Bock se aflau în suburbiile Smolenskului. Înaltul Comandament sovietic a decis să nu permită, cu orice preţ, înaintarea Wehrmacht-ului dincolo de Smolensk şi a aruncat în luptă rezervele pe un front larg, de la Velikie Luki până la Mozîr. STAVKA a introdus în lupta de la Smolensk, pe direcţia vestică, 104 noi divizii şi 33 de brigăzi, iar pe alte două direcţii strategice (Leningrad şi Kiev) au fost trimise alte 140 de divizii şi 50 de brigăzi. Lupte grele s-au dat în a doua jumătate a lunii iulie şi în luna august în condiţiile în care frontul se stabilizase la circa 30 – 40 km est de Smolensk, pe aliniamentul Iarţevo-Elnea-Desna. Potrivit surselor germane au fost capturaţi, în încercuirea de la Smolensk, 384.000 de militari sovietici, peste 3.000 de tunuri şi 3.000 de tancuri. În ciuda acestei victorii, drumul spre Moscova, aflată la 320 km, era blocat în continuare de forţe considerabile, al căror număr creştea permanent prin întăririle ce soseau întruna. Bătălia de la Smolensk avea să exercite o mare influenţă asupra moralului Armatei Roşii, astfel încât „panica a cedat tot mai mult locul unui sănătos sentiment de ură”[4].
O uriaşă însemnătate militară, dar mai ales psihologică a avut folosirea unui aruncător de mine cu reacţie care producea un efect devastator („Katiuşa”). „Am experimentat noua armă la Rudnea – mărturisea mareşalul A. I. Eremenko -, localitate situată la nord-vest de Smolensk. La 15 iulie, în a doua jumătate a zilei, sunetul neobişnuit al minelor cu reacţie a făcut să se cutremure văzduhul. Minele se înălţau spre cer ca nişte comete cu coada roşie. Explozii dese şi puternice uluiau auzul şi văzul prin bubuitul lor asurzitor şi prin strălucirea lor orbitoare. Efectul produs de explozia simultană a multor zeci de proiectile a întrecut toate aşteptările. Soldaţii inamici fugeau cuprinşi de panică. S-au dat înapoi şi soldaţii noştri aflaţi în prima linie în apropierea locului unde s-au produs exploziile (deoarece, pentru păstrarea secretului, nimeni nu fusese avertizat de proiectata folosire a acestei arme)”[5].
Înaintarea germană spre Moscova a fost reluată la 30 septembrie 1941, după succesul din bătălia de la Kiev (650.000 de prizonieri). Hitler avea să aprecize, în cursul războiului, că luptele de la Kiev s-au dovedit a fi o mare greşeală strategică. Timpul pierdut cu bătălia de la Kiev a produs întârzierea declanşării atacului spre Moscova înainte de venirea iernii. Generalul Heinz Guderian a calificat această victorie ca fiind un mare succes tactic, dar fără mari avantaje strategice. Bătălia Moscovei a avut trei mari etape: etapa I (30 septembrie – sfârşitul lui octombrie 1941), etapa a II-a (17 noiembrie – 5 decembrie 1941) şi etapa a III-a (6 decembrie 1941 – primăvara lui 1942).
Hotărâți să nu cedeze
Evoluţia operaţiilor militare a impus conducerii de la Kremlin să ordone evacuarea întreprinderilor industriale. În intervalul iulie-noiembrie 1941 au fost transferate 1.523 de întreprinderi industriale (dintre care 1.360 de uzine mari): 226 în regiunea Volgăi, 667 în Ural, 244 în Siberia apuseană, 78 în Siberia răsăriteană şi 308 în Kazahstan şi Asia Centrală. Moscova începuse să fie părăsită încă din vară. În noaptea de 21 spre 22 iulie 1941, se desfăşurase primul raid aerian german asupra capitalei sovietice. La 12 şi 13 octombrie, Kremlinul a hotărât ca o serie de instituţii de stat, o parte a aparatului de partid şi întregul corp diplomatic din Moscova, să fie evacuate la Kuibîşev.
La 16 octombrie 1941, a izbucnit o stare de panică la vestea că Stalin va părăsi oraşul. Populaţia a luat cu asalt magazinele de alimente, iar unele dintre acestea au fost devastate. O masă compactă de oameni s-a deplasat spre gara Kazan. Miliţia sovietică a ridicat baraje pentru a îndigui această mulţime dezordonată care părea că nu poate fi calmată. „Stalin rămâne la Moscova…!” a fost zvonul care a împânzit oraşul şi a calmat populaţia. „Singur – adnota Lilly Marcou -, într-un vechi Packard decapotabil, în spatele şoferului, Stalin parcurgea străzile oraşului urmând drumul care ducea la gara Kazan. În fundul maşinii, foarte palid, saluta din mână moscoviţii care-l priveau uluiţi, dar şi încurajaţi. (…) S-au întors din drum; i-au înţeles mesajul”[6]. Ritmul de muncă al lui Stalin, din timpul războiului, a fost extenuant. „Adormea – scrie Lilly Marcou – în general dimineaţa, către ora 6. Gărzile de corp îl găseau pe o canapea, în spatele scării sau pe terasă, într-un scaun, cu o caschetă pe faţă pentru a-l proteja de soare. Suferea, în continuare, de reumatism şi îl dureau permanent picioarele – aceasta fiind şi explicaţia acelui du-te-vino permanent pe care-l făcea în biroul său în timpul întâlnirilor de lucru. Mai era afectat în acelaşi timp de o angină a pieptului şi suferea de hipertensiune arterială. Nu avea grijă de el şi de sănătatea lui; nimic nu-l putea opri în hotărârea de a conduce războiul, de a urmări desfăşurarea operaţiunilor militare şi diplomatice. A ieşit din această încercare la 67 de ani, slăbit, îmbătrânit, cu părul albit şi rar”[7].
Valentin Berejkov, interpretul de limbă germană al lui Stalin, opina că liderul sovietic reuşea să fie de-a dreptul fermecător cu interlocutorii săi, fiind un mare actor, care juca rolul omului afabil, modest, obişnuit, ceea ce influenţa percepţia occidentală. Toate delegaţiile străine, începând cu cea americană, erau, la început, pesimiste dar când plecau de la Moscova erau convinse că poporul sovietic va continua să lupte şi că, în cele din urmă, va câştiga. „Era de-ajuns – mărturisea V. Berejkov – o discuţie cu Stalin. În ciuda situaţiei aparent disperate, ştia să creeze o atmosferă calmă şi relaxantă”[8].
La sfârşitul lui octombrie 1941, după victoria în bătălia de la Viazma, trupele germane erau istovite, iar ţinutul se transforma într-o adevărată mocirlă pe măsură ce condiţiile meteorologice se înrăutăţeau. În condiţiile în care sovieticii masau noi forţe în faţa Moscovei, generalii din OKW şi OKH au început să recitească lucrările despre retragerea din 1812. „După «perioada noroioasă» – scria generalul Walter Warlimont -, din mijlocul lui noiembrie, Grupul Central al Armatei s-a îndreptat din nou către Moscova, făcând progrese încurajatoare, iar oamenii au simţit din nou un val de optimism, deşi cu toţii erau îngrijoraţi de starea de enormă oboseală resimţită de trupe”[9].
La 7 noiembrie 1941, de la înălţimea Mausoleului lui Lenin, în faţa trupelor Armatei Roşii care plecau din Piaţa Roşie direct pe front, Stalin a rostit unul dintre discursurile lui celebre, amestecând într-o simbioză uimitoare pagini glorioase ale istoriei ruse cu simboluri ale Revoluţiei din Octombrie 1917. Referindu-se la acele clipe din noiembrie 1941, Pavel A. Sudoplatov consemnează: „Situaţia era critică: nemţii erau la numai 50 de kilometri de Moscova. (…) Ningea atât de abundent, încât nemţii nu puteau trimite avioane ca să bombardeze Piaţa Roşie. Cu toate acestea, trupele care participau la paradă (din 7 noiembrie – n. n.) primiseră ordine foarte stricte: indiferent ce s-ar întâmpla, rămâneţi calmi şi păstraţi disciplina. Parada ne-a întărit încrederea în posibilitatea de apărare a Moscovei şi în victoria finală”[10].
Înaintarea germană spre Moscova a fost reluată la 15 noiembrie 1941, când s-a trecut la executarea celei de-a doua etape din operaţia „Taifun”, printr-o lovitură împotriva Armatei 30 sovietice din cadrul Frontului Kalinin. „Luptele din zilele de 16-18 noiembrie – mărturisea mareşalul G. K. Jukov, în amintirile sale – au fost pentru noi foarte grele. Fără a ţine cont de pierderi, inamicul ataca cu înverşunare, încercând să răzbească cu orice preţ spre Moscova cu vârfurile sale de atac constituite din unităţi de tancuri”[11]. Sectorul Kalinin-Volokolamsk, unde germanii aveau de trei ori mai multe tancuri şi de două ori mai multe tunuri decât sovieticii, a fost ţinta predilectă a efortului ofensiv german. La 22 noiembrie 1941, trupele germane au pătruns în Klin, la nord de Moscova, iar la vest au intrat în Istra de unde se putea vedea Moscova cu un binoclu de campanie.
Venirea iernii şi-a gerului avea să afecteze capacitatea ofensivă a Wehrmacht-ului. „Ne apropiem numai foarte încet – scria generalul Heinz Guderian, la 7 noiembrie 1941, în jurnalul său – de obiectivul nostru final în acest ger năprasnic, iar toate unităţile întâmpină greutăţi de necrezut din cauza aprovizionării”[12]. La 17 noiembrie 1941, potrivit mărturisirilor lui Guderian, unităţile Diviziei 112 infanterie germane au intrat în contact cu trupele siberiene care soseau continu pe calea ferată. „Întrucât concomitent am fost atacaţi şi de tancurile adversarului… – scria generalul Guderian -, trupele noastre slăbite n-au putut respinge aceste forţe proaspete. Înainte de a condamna Divizia (112 infanterie – n. n.), trebuie avut în vedere că în fiecare regiment erau deja circa 500 de oameni degeraţi, că din cauza gerului mitralierele nu funcţionau şi că tunul nostru de 37 mm s-a dovedit ineficace împotriva tancurilor ruseşti T-34. Rezultatul acestei situaţii a fost panica…Acest lucru s-a întâmplat pentru prima oară în timpul campaniei din Rusia…Capacitatea de luptă a infanteriei noastre a ajuns la capătul ei…”[13].
Efortul sovietic pentru apărarea capitalei a fost impresionant. Locuitorii Moscovei au construit 700 de km de şanţuri antitanc, 30.000 de locuri amenajate pentru tir şi 1.500 km de obstacole. Totodată, STAVKA trimitea zilnic 100 de trenuri cu trupe spre frontul de la Moscova. Referindu-se la înaintarea germană spre Moscova, generalul Franz Halder consemnează: „(Trupele germane – n. n.) având un potenţial energetic enorm, continuă să înainteze, deşi, în mod normal, despre aripa de sud şi centrul Armatei a 4-a nu se poate spune decât că sunt terminate (în vechea Divizie a 7-a, un regiment este comandat de un locotenent; batalioanele sunt comandate de locotenenţi-majori). Aripa de nord a Armatei a 4-a şi Grupul 3 Blindate au şanse de succes şi fac tot ce se poate pentru a-l obţine.Von Bock compară situaţia cu bătălia de la Marne, unde ultimul batalion disponibil a fost cel care a schimbat cursul luptei”[14]. În seara zilei de 29 noiembrie 1941, o unitate de tancuri germană a pătruns de cealaltă parte a canalului Moscova-Volga, în raionul Iahroma, unde a fost oprită după lupte grele de unităţile înaintate ale Armatei 1 de izbire sovietice comandată de generalul-locotenent V. I. Kuzneţov. Generalul Franz Halder va nota în jurnal, la 29 noiembrie 1941, următoarele: „Discuţie telefonică cu von Bock: grupul de armată nu are obiective definite. (…) Totuşi, dacă atacul Moscovei dinspre nord nu va avea succes, se teme că operaţiunea va deveni un al doilea Verdun”[15].
Contraloviturile sovietice
În primele zile ale lui decembrie 1941, comandanţii militari sovietici şi-au dat seama, după caracterul acţiunilor şi puterea de izbire a tuturor grupărilor germane, că inamicul îşi pierde suflul şi nu mai dispune de forţe şi mijloace pentru a desfăşura acţiuni ofensive. Desfăşurându-şi grupările de izbire pe un front larg şi ţintind departe cu pumnul său blindat, Wehrmacht-ul şi-a întins în aşa măsură unităţile, încât în luptele finale pe căile de acces apropiate spre Moscova ele şi-au pierdut capacitatea de penetrare. „Când comandamentul Frontului de vest – mărturisea mareşalul G. K. Jukov – a organizat, la sfârşitul lui noiembrie şi începutul lui decembrie 1941, rezistenţa şi a dat contralovituri, el nu-şi propunea o contraofensivă de o asemenea amploare cum avea să o dobândească ulterior. Necesitatea contraofensivei s-a resimţit pe deplin atunci când, pe aripa de sud, trupele generalului Guderian au început să dea înapoi, iar pe aripa de nord, sub loviturile trupelor noastre, marile unităţi ale lui Hopner au început să se retragă spre vest. Asupra lor dădeau lovituri, din raionul Iahroma, trupele Armatei 1 de şoc, iar din raionul Krasnaia Poliana înainta brigada generalului Liziukov, care intra în componenţa Armatei 20. Armatele aveau misiuni de contralovitură: într-un loc să nimicească inamicul şi să recucerească Kriukovo, într-un alt loc, să recucerească Solnecinogork şi Klin şi alte puncte. Ca profunzime, aceste misiuni nu depăşeau 20-30 kilometri”[16].
Contraofensiva din apropierea Moscovei s-a conturat din contralovituri, la dezvoltarea cărora a contribuit introducerea în raioanele de luptă a unor noi mari unităţi şi loviturile aviaţiei sovietice. Conform relatărilor mareşalului G. K. Jukov, au existat o serie de discuţii între generalul Aleksandr M. Vasilevski, locţiitorul şefului Marelui Stat-Major sovietic, şi comandantul trupelor Frontului Kalinin, generalul Ivan S. Konev, în legătură cu faptul că acest front trebuie să se angajeze în contraofensivă. Discuţiile erau pur retorice, deoarece nu exista un plan elaborat în prealabil nici la Satul-Major al Frontului Kalinin, nici la Marele Cartier General al Comandamentului Suprem. La 5 ianuarie 1942, la consfătuirea cu Stalin, avea să se ia hotărârea cu privire la desfăşurarea unei ofensive strategice generale în iarna anului 1942 în afara contraofensivei fronturilor de pe direcţia Vest. În ciuda împotrivirii generalului G. K. Jukov, care avertiza că fronturile aveau nevoie de noi efective, tehnică de luptă şi unităţi de tancuri, altfel obiectivele preconizate erau greu de realizat, Stalin a hotărât să atace. „În final – conchidea mareşalul Jukov –, au fost multe victime, un mare consum de mijloace materiale şi nici un rezultat general strategic”[17].
Analiza pe care o face generalul Franz Halder, la 30 noiembrie 1941, cu privire la starea Armatei de Uscat germane pe Frontul de Est, indică o situaţie catrastofală: lipsesc 340.000 de oameni (50% din puterea de luptă a infanteriei), din totalul camioanelor funcţionează doar cel mult 60%, timpul necesar pentru reabilitarea unei divizii blindate era de şase luni, nu se pot înlocui nici măcar 50% din pierderile de motociclete, doar cinci divizii blindate pot beneficia de echipament complet nou, în proporţie de 50% pot fi asigurate camioane pentru cele trei divizii de infanterie motorizată care urmează să se contopească cu divizii de blindate, doar trei divizii (22, 23 şi 24) pot beneficia de camioane în proporţie de 100%, reabilitarea a patru divizii motorizate se poate asigura în proporţie de 50% iar a două divizii blindate de doar 75%. Contraloviturile tancurilor lui Jukov se vor concretiza în oprirea manevrelor blindatelor germane, la Kalinin şi Tula. Ambele oraşe vor fi recucerite, apoi, unul câte unul. Trupele sovietice profită de îngheţarea fluviilor şi le traversează pe gheaţă pentru a debuşa la atac. Contralovitura se va transforma, treptat, în contraofensivă.
Situaţia creată pe frontul Grupului de Armate „Sud”, respectiv un puternic atac sovietic îndreptat împotriva Armatei 1 Panzer, determină eliberarea din funcţie, la 1 decembrie, a feldmareşalului Gerd von Rundstedt. „Armata 1 Panzer – adnota generalul Halder, la 1 decembrie 1941, în jurnalul său – este convinsă că nu-şi poate menţine poziţia intermediară. Pe ambele aripi, două grupuri puternice motorizate exercită presiuni puternice, iar în centru este presată de forţe puternice de infanterie. Armata Panzer nu poate să înţeleagă de ce trupele noastre trebuie să stea acolo, când o poziţie foarte bună este cea aflată la 9 km în spatele lor; prin urmare, se cere permisiunea de mutare în poziţia Mius, ceea ce cred că este posibil”[18]. În cursul serii, generalul Franz Halder va consemna retragerea Armatei 1 Panzer şi faptul că ofensiva împotriva oraşului Voroşilovgrad, ordonată de Hitler, nu putea avea loc. Pe frontul Armatelor 17 şi 6 germane se înregistrau mişcări de trupe, ceea ce semnifica sosirea rezervelor caucaziene.
Nemulţumit de prestaţia corpului de comandă al OKH în ofensiva asupra Moscovei, Hitler începe să se implice personal, din 7 decembrie 1941, în conducerea operaţiilor de pe Frontul de Est. „Modul de desfăşurare al acestei zile – elatează generalul Halder – a fost dureros şi umilitor. Acum, ObdH nu reprezintă mai mult decât un mesager, poate nici atât. Führerul trece de ObdH şi ia legătura personal cu comandanţii grupurilor de armate. Dar ceea ce e mai rău este că Înalta Comandă nu realizează nici acum condiţia în care se află trupele noastre şi se împotmoleşte în ordine minore, acolo unde ar trebui luate hotărâri majore”[19].
La 19 decembrie 1941, Führerul a preluat comanda supremă a OKW şi OKH. „Haosul devine, cu fiecare moment, mai mare”[20], remarca generalul Heusinger asupra situaţiei create la sfârşitul lui decembrie 1941. Neîncrederea lui Hitler în comandanţii subordonaţi avea să se soldeze curând cu distrugerea lanţului de comandă, astfel încât, pe termen lung, nici măcar un grup de armate nu va mai putea acţiona fără directive de la Hitler, mai ales dacă făcea parte dintr-un front mai mare şi era în contact direct cu alte grupuri de armate pe ambele flancuri.
Un bilanţ al efortului german de pe Frontul de Est, realizat în aprilie 1942, de către generalul Franz Halder, evidenţia că pierderile se ridicau la circa 1.041.000 de oameni (31.812 ofiţeri, 1.009.000 soldaţi şi subofiţeri), 74.000 de vehicule şi 2.340 de tancuri. Grupurile de Armate „Centru” şi „Nord” mai posedau doar 33% din puterea de luptă iniţială, iar Grupul de Armate „Sud” doar 50%, ceea ce-l va determina pe Hitler să declare că „războiul va fi câştigat sau pierdut în Sud”[21].
_____________________________________
[1] L. A. Bezîmenski, Generalii germani cu şi fără Hitler, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 238.
[2] Franz Halder, Jurnal (1939-1942), Editura Elit, Bucureşti, 1998, p. 425.
[3] L. A. Bezîmenski, op. cit., p. 244.
[4] Alexander Werth, Un corespondent englez pe frontul de Est, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 112.
[5] Ibidem, p. 110.
[6] Lilly Marcou, Stalin. Viaţa privată, Editura Antet, Oradea, 1997, p.191.
[7] Ibidem, p.193.
[8] Valentin Berejkov, În umbra lui Stalin, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 260.
[9] Walter Warlimont, Al III-lea Reich: Comanda Supremă, Editura Elit, Iaşi, 1998, p. 207.
[10] Pavel Sudoplatov, Misiuni speciale. Arhitectura terorii, Editurile Elit Comentator&Eleusis, Bucureşti, 1995, p. 139.
[11] G. K. Jukov, Amintiri şi reflecţii, Editura Militară, Bucureşti, 1970, p. 397.
[12] Alexander Werth, op. cit., p. 178.
[13] Ibidem, p. 179.
[14] Franz Halder, op. cit., p. 482.
[15] Ibidem, p. 487.
[16] G. K. Jukov, op. cit., p.10.
[17] Ibidem, p. 17.
[18] Franz Halder, op. cit., p.491.
[19] Ibidem, p. 499.
[20] Walter Warlimont, op. cit., p. 232-233.
[21] Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 290.
