SUA au anunţat că se vor retrage unilateral din Tratatul Forţelor Nucleare Intermediare, precum, în urmă cu câţiva ani, din cel de apărare antirachetă. Vor propune altceva, cum obişnuieşte Administraţia Trump să-şi promoveze strategia de renegociere a documentelor internaţionale pe care le-a semnat cândva. Vor urma şi alte mişcări în complicatul şi exclusivistul club al armelor nucleare. Rămâne să vedem. Dar ceea ce a fost nu va mai. Bulgărele a început să se rostogolească, riscând să afecteze şi valori ale păcii atât de pertinente timp de decenii, cum ar fi reducerea armelor nucleare strategice, neproliferarea, nemilitarizarea cosmosului etc. Mai devreme ori mai târziu le va veni rândul, după ce s-a deschis cutia Pandorei. Mai exact, ani buni de-acum încolo va reveni în spaţiul public ameninţarea acelei infrastructuri distrugătoare care susţinuse confruntarea în Războiul Rece, dar fusese diminuată progresiv, tocmai pentru că devenise iraţională.

Probabil, este modalitatea prin care SUA urmăresc să-şi atragă competitorii într-o cursă a înarmărilor de tipul celei care a dus cândva la căderea superputerii concurente. Până acum ei au evitat, Rusia investeşte mult mai puţin, dar în arme principial noi, China preferă ofensiva economică şi financiară, mai puţin spectaculoasă. Oricum, deocamdată, ea nu are nicio obligaţie faţă de ceilalţi doi. În perspectivă, declaraţia liderului SUA va oferi tuturor posibilitatea de a turna gaz pe foc ori de câte ori le va conveni. Prin semnarea la 8 decembrie 1987 a Tratatului INF cele două superputeri, SUA şi URSS, se obligau pe termen nedefinit să nu producă, să nu experimenteze şi să nu desfăşoare pe sol rachete balistice şi rachete cu aripi cu bătaie medie (1.000-5.000 km) şi diminuată (500-1.000 km). Până în 1991 ele au distrus toate rachetele desfăşurate terestru ce făceau obiectul Tratatului, împreună cu instalaţiile lor de lansare. Erau vectori pentru încărcături nucleare, cu un puternic efect de descurajare, deoarece micşorau mult timpii de ajungere la ţintă, inclusiv la amplasamentele rachetelor intercontinentale sovietice. O grupare puternică de trupe sovietice cu căile de comunicaţie asigurate se afla în inima Europei şi era necesară temperarea ei. În epocă s-au numit rachete, intermediare, cu bătaie medie, de teatru sau, mai pe înţelesul tuturor, eurorachete şi nu întâmplător. Au fost arme care nu ajungeau la obiective de pe teritoriul SUA, dar aveau capacitatea de a atinge orice ţintă de pe teritoriul european, până la munţii Urali.

Eurorachetele au contribuit la îmbogăţirea teoriei confruntării nucleare cu conceptul de război nuclear limitat. Europa putea deveni teatru de confruntare atomică între superputeri care, astfel, aveau posibilitatea să evite nivelul războiului nuclear global. Continentul devenise ostatecul superputerilor. Situaţia a răscolit profund opinia publică, dar şi elitele, intelectuale şi politice. Superputerile au fost nevoite să ţină seama de noua realitate, iar deznodământul a fost în primul rând o victorie a Europei. Tratatul INF a interzis acele arme doar superputerilor care, mai departe, au trecut la producerea unora mai sofisticate, la fel de puternice, dar neinterzise. Prin lume, alţi actori internaţionali au început să producă rachete cu bătaie medie amplasate pe sol, dar au iniţiat şi programe nucleare corespunzătoare. Ca urmare, s-a diminuat mult efectul descurajator avut cu trei decenii în urmă.

Lichidarea armelor nucleare de teatru din Europa a impulsionat adoptarea de măsuri concrete pentru destructurarea confruntării, cum ar fi reducerea unor categorii de arme convenţionale şi instituirea regulilor pentru creşterea încrederii şi securităţii. Noua atmosferă şi perspectivele ei au fost descrise ca niciodată în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, adoptată la 21 noiembrie 1990, în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa: Noi, şefii de stat sau de guvern ai statelor participante la CSCE, ne-am reunit la Paris într-o epocă de profunde schimbări şi de speranţe istorice. Era de confruntare şi divizare a Europei a luat sfârşit. (…) Relaţiile noastre se vor întemeia, de aici înainte, pe respect şi onoare. Europa se eliberează de moştenirea trecutului. (…) Ne revine să înfăptuim speranţele şi aşteptările pe care popoarele noastre le-au nutrit timp de decenii: o angajare nestrămutată în favoarea democraţiei întemeiate pe drepturile omului şi libertăţile fundamentale; prosperitate prin libertate economică şi echitate socială; securitate egală pentru toate ţările noastre. Câtă lume a aşteptat această declaraţie şi cu câtă speranţă!

Magistrală demonstraţie a abilităţii liderilor politici de a şterge diferenţele dintre dorinţă şi realitate, dar şi a ipocriziei ambalate strălucitor. Mulţi dintre semnatarii Cartei ştiau ce va urma în spaţiul iugoslav, unde se întreceau în a aprinde fitilul. Sub ochii lor şi tot cu semnătura multora dintre ei avea să se stimuleze violenţa armată acolo, ceea ce nu se întâmplase în vremurile de divizare pomenite de Cartă. Ani de zile după aceea, escaladarea violenţei în vecinătatea Europei Centrale a fost cea mai folosită temă informaţională şi propagandistică în favoarea lărgirii NATO. A fost sperietoarea care a paralizat identificarea altor soluţii pentru a consacra securitatea egală. Astăzi spaţiul ex-iugoslav se cheamă Balcanii de Vest, probabil pentru a şterge urma crimelor şi a scăpa de eventuale coşmaruri, iar în Europa toate statele percep insecuritate. Tema sperietorii este reîncălzită fără modificări ori subtilităţi în regiunea Mării Negre, îndreptând arătătorul tot spre o singură direcţie. A considera că nu există legătură între evenimentele care au generat în doar două decenii exact imaginea opusă celei descrise de Cartă este ca şi cum am încerca să susţinem că a doua conflagraţie mondială a secolului trecut nu a avut nici o legătură cu prima.

Probabil că SUA vor merge până la capăt, dar nu au spus şi care ar fi paşii următori. Scenarii pot fi multe: impunerea unei noi curse secătuitoare a înarmărilor, renegocieri cu Rusia, atragerea Chinei într-o viitoare formulă, producerea şi demonstrarea unor noi sisteme de rachete cu bătaie intermediară, ameninţarea cu instalarea lor la sol, trecerea efectivă la materializarea ameninţării etc. Există, desigur, posibilitatea desfăşurării în secret, dar este dificilă, ar putea avea efecte imprevizibile şi nu ar fi însoţită de sonoritatea dorită pentru proiectul America first. Oricum, rachetele de teatru nu vor fi instalate pe teritoriul propriu, pentru că nu vor avea efecte de descurajare, iar practica militară a SUA este alta. Ne vine greu să acceptăm ideea, dar nu Rusia este principala vizată de retragerea din Tratatul INF, nici China.

Rusia a reacţionat calm şi a declarat că are suficiente posibilităţi de a răspunde, dacă va fi cazul. La Moscova se simte că jocurile principale se vor face prin alte părţi. Invocarea excesivă în spaţiul european a motivului pericolului rusesc s-a cam epuizat, efectele încep să se observe şi comportamentele devin mai nuanţate. În Europa este încă susţinut şi alimentat într-o voioşie de către înalţi birocraţi internaţionali, desemnaţi ori aleşi, foarte bine plătiţi şi motivaţi, precum şi de către elite politice locale ce refuză să observe schimbările apărute în lumea profundă pe care ele o reprezintă. Acea lume devine tot mai naţionalistă, mai preocupată de problemele ei zilnice şi mai indiferentă la ce se întâmplă în Univers. China este un subiect strategic complex, cu un comportament mult prea sofisticat pentru a fi descurajat de rachetele cu bătaie medie. De altfel, ea însăşi practică cu răbdare chinezească descurajarea în Oceanul Pacific, insulă cu insulă, tulburând întreaga zonă. În spirit confucianist, China a practicat dintotdeauna aşteptarea clipei de armonie, iar Occidentului i-a fost imposibil să înţeleagă cu adevărat profunzimea acestei practici. Tot aşa este şi acum. De altfel, nu este deloc lesne de înţeles un stat care ajunge superputere fără ca instituţia războiului perpetuu, cu infrastructura lui globală, să o lanseze. Este o lecţie chinezească de arte marţiale  unde secretul stă în măiestria folosirii energiei adversarului. Rachetele cu bătaie intermediară ar fi extrem de spectaculoase în a ascunde eşecurile de durată ale strategiei SUA în Coreea de Nord şi Iran. Cu ceva vreme în urmă Administraţia George Bush jr. a pus Coreea de Nord în fruntea axei răului bănuind-o de necurate programe nucleare şi a trecut la sancţiuni, progresiv mai dure şi extinse, pentru a o obliga să se denuclearizeze.

Administraţia de astăzi generalizează sancţiunile, susţine aceeaşi denuclearizare, tot necondiţionat, dar statul nord-coreean se consideră deja intrat în clubul nuclear, iar mulţi înclină să-l creadă. O strategie asemănătoare, dar mai puţin concentrată şi fără sprijinul internaţional dorit, au iniţiat-o acum SUA împotriva Iranului. Acesta declară, la rându-i, că în anumite condiţii îşi va relua programul nuclear, îngheţat prin tratatul recent încheiat, dar din care SUA s-au retras. În schimb, readucerea în opinia publică a temei rachetelor de teatru vizează de această dată continentul european şi, în primul, rând Uniunea Europeană. Este semnalul unei noi faze a bătăliei pentru Europa. Dar, spre deosebire de perioada bipolarităţii, Europa nu se mai află în situaţia de a alege între două pericole: trupele sovietice din centrul ei sau războiul nuclear limitat. Preşedintele rus declară că ţara sa este interesată într-o UE stabilă şi puternică, chiar şi acum când se află pe baricade diferite. Pentru Rusia acest lucru înseamnă multipolaritate.

Cele două războaie mondiale ale secolului trecut au constituit platforma ideală pentru lansarea SUA către statutul de superputere globală. Europa era traumatizată, sleită de efort, cu economia şi infrastructura socială distruse, în timp ce peste ocean erau intacte. Învingătoare pe toate fronturile şi profitând de autoizolarea lumii comuniste, după Al Doilea Război Mondial, superputerea americană nu a avut dificultăţi în a-şi impune treptat regulile sub acoperirea visului american, evident inaccesibil majorităţii lumii. Refacerea post-război a fost prioritatea supremă pentru continentul european, nu şi pentru SUA. Dar Războiul Rece s-a sfârşit cu o Europă Occidentală în deplinătatea forţelor economice, pregătită pentru a intra în competiţie nu cu restul continentului ocupat cu reforme radicale şi începând să graviteze în jurul ei, ci cu SUA, principalul concurent economic. Semnalul competiţiei l-a dat moneda euro, intrată în circulaţie la 1 ianuarie 1999 şi care astăzi este a doua monedă de rezervă a lumii, ocupându-şi locul în primul rând pe seama dolarului. Realitatea competiţională a zilei de astăzi, pe care presa o denumeşte război economic între UE şi SUA, nu este deloc o surpriză, era inevitabilă.

Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 defineşte Uniunea Europeană actor global cu personalitate juridică şi introduce votul cu majoritate calificată (55% dintre statele membre reprezentând 65% din populaţia UE) în câteva domenii, printre care şi cel al apărării. Deci nu mai este obligatoriu consensul, pregătindu-se locul pentru discuţii şi combinaţii politice. UE avea nevoie nu doar de instrumente economico-financiare, ci şi politice, care, fără a ne ascunde după degete, presupun şi puterea militară, pentru a intra eficient în jocurile geopolitice ale lumii. Pe acest fond s-a lansat ideea armatei europene, pusă sub tăcere ori reluată periodic. De fiecare dată când era reluată, urmau cuveniţii paşi înapoi. Desigur, preşedintele Franţei şi-a dorit o metaforă când a afirmat că UE are nevoie de o armată care să se poată bate cu Rusia, China şi chiar cu SUA. În logica accesibilă nouă astăzi, nu poate exista o asemenea armată. Cancelarul Germaniei susţine ideea armatei comune, preşedintele rus o consideră normală. Până a ajunge să se bată cu cei trei, chiar şi pe rând cu fiecare, o armată europeană va afecta rolul SUA în spaţiul transatlantic şi va eroda decizia. Îmi amintesc formula concisă, dincolo de tomurile de argumente nobile, a profesorilor de la Colegiul pentru Studii de Securitate „G. C. Marshall” pentru rolul NATO: to keep Germany under, Russia out, US in. Încercaţi să aplicaţi această formulă la o armată a UE şi vedeţi unde ajungeţi.

După momentul Lisabona au apărut şi primele probleme pentru proaspătul actor geopolitic global. Euroscepticismul, imigraţia, naţionalismul, mişcările în frontul atât de râvnit sunt probleme pentru organizaţia europeană , dar au fost privite cel puţin cu indulgenţă de aliatul american, dacă nu susţinute. Brexit-ul a fost chiar aplaudat. Retragerea din Tratatul INF este cea mai recentă provocare şi se pare că nu va fi ultima. UE îndeamnă să nu se recurgă la gesturi pripite. Administraţia Obama propusese mărirea bugetelor pentru apărare ale statelor membre NATO, propunerea a fost adoptată şi uitată. Mai mulţi bani pentru Alianţă ar fi trebuit să tempereze ideea armatei europene, pentru că ar fi însemnat cheltuieli militare şi mai mari ce ar fi afectat prosperitatea contribuabilului şi alegătorului european. Preşedintele Trump a reluat-o, iar cu privire la armata europeană, a declarat răspicat, în tonul oamenilor de afaceri, că până la o armată proprie, Europa, ca un client cinstit, să-şi plătească mai întâi datoriile dacă vrea să fie apărată. Fără să-şi piardă vremea cu discursuri despre valori, recunoştinţă şi eroi, a redus totul la esenţă, adică la bani.

Pasul SUA ar putea actualiza perspectiva desfăşurării rachetelor nucleare cu bătaie medie în Europa, cu inevitabilele măsuri de răspuns ale Rusiei. UE se poate implica ori, pur şi simplu, o poate ignora cu inconştienţă, lăsând soluţia pentru alte generaţii. Are deja experienţa gestionării conflictului din Ucraina, unde SUA au trecut în umbră formula normandă şi înţelegerile de la Minsk, mecanisme strict europene, iar situaţia se deteriorează. Spre deosebire de ceilalţi actori geopolitici, Uniunea Europeană este o organizaţie multinaţională, formată din state suverane şi independente, cel puţin aşa se prevede în constituţiile lor şi în documentele fondatoare, cu interese naţionale ori statale proprii, conştiente că promovarea acestora depinde atât de evoluţia raporturilor dintre principalii competitori, cât şi de relaţiile lor individuale cu fiecare dintre ei. Este una din caracteristicile multipolarităţii. Cu alte cuvinte, pot fi puse în faţa unor opţiuni, moment la care nu este înţelept să se ajungă. Continentul şi securitatea lui vor deveni principala victimă, atrage atenţia acelaşi preşedinte francez, dar Franţa este putere nucleară. Probabil că a avut în vedere nu realităţile strict militare, ci consecinţele politice pe care eurorachetele le pot genera pe fondul competiţiei UE-SUA.

În organizaţia europeană se profilează deja poziţionări diferite în probleme delicate. Alegerea locurilor în care ar urma să fie instalate va accelera procesul unor delimitări politice riscante în spaţiul euroatlantic, delimitări generate de filosofiile contradictorii, pe care SUA de astăzi nu au motive să le ignore. Statele vest-europene care au dus greul Războiului Rece, chiar şi SUA, ştiu că nu acumulările de arme pe teritoriul lor aduc securitate, de aceea au făcut tot posibilul să le elimine în trei decenii ori să le îndepărteze la mii de kilometri. Prin urmare, este greu de presupus, de pildă, că Germania va accepta din nou instalarea rachetelor pe teritoriul ei. Franţa nu le-a avut niciodată. State din estul continentului au viziuni contrarii, cât mai multe arme şi, bineînţeles, americane, dacă se poate, şi ar fi posibil să le găzduiască. Pentru SUA nu va fi greu să le convingă că le face un mare bine,  chiar dacă le implică într o cursă nucleară. Este greu să demonstrezi dacă bătăliile politice de pe scena României, care, iată, încep să devină incontrolabile, au legătură cu ceea ce se întâmplă la vârful geopoliticii. Mecanismele relaţiilor internaţionale sunt bine unse şi energiile inepuizabile. Dar nici nu poţi jura că nu-i aşa şi băga capul în nisip. Oricum, ele sugerează ce ar putea să urmeze.

România este o realitate nominalizată în dialogul nuclear al superputerilor din momentul instalării pe teritoriul ei a componentei de lovire a ceea ce numim scut antirachetă. Ruşii spun că de pe instalaţiile de lansare a rachetelor de la Deveselu pot fi lansate şi alte tipuri de rachete, inclusiv dintre cele interzise, americanii neagă şi îi acuză pe ruşi că produc un sistem care nu respectă tratatul. Ordinul pentru lansarea rachetelor de pe baza din Oltenia, construită de sovietici cândva, se va da de undeva din Germania, iar degetul care va apăsa butonul nu va fi al unui militar român. Am fost mângâiaţi pe creştet şi sub bărbie pentru curajul de a le accepta, dar nimeni nu a demonstrat că securitatea României s-a întărit când a decis să participe la distrugerea groaznicelor rachete nord-coreene şi iraniene, atât de letale pentru Europa. Dimpotrivă, percepţia publică, reflectată în documentele de planificare strategică, este că România a devenit vulnerabilă, că este ameninţată, iar oficialii ei cer şi mai multe arme la Marea Neagră pentru a compensa vulnerabilităţile. Este spirala clasică a escaladării, iar românii devin tot mai sensibili la evoluţiile relaţiilor interoccidentale. Cu greu putem accepta ideea că liderii noştri vor avea tăria să refuze instalarea şi a rachetelor cu bătaie intermediară, dacă partenerul lor strategic o va cere. Presupun că propaganda le va prezenta drept ultim aliniament salvator. Pentru mulţi europeni teritoriul românesc ar fi o soluţie, deoarece ar constitui direcţia spre care s-ar putea devia eventualele presiuni asupra lor şi iar ne vor mângâia. Planificatorii militari europeni ştiu că pentru omologii lor ruşi aceste rachete fac parte din categoria celor care vor fi lovite primele, eventual chiar şi cu arma nucleară, aşa cum sunt pentru ei cele ruseşti iar, undeva, în imensitatea spaţiilor eurasiatice, există unităţi înzestrate, pregătite şi aşteptând ordinul. Cândva, europenii au făcut tot posibilul pentru a le elimina din curtea lor.

Totuşi, pentru aceste potenţiale desfăşurări strategice periculoase a apărut un adversar redutabil de durată în România. El poate schimba filosofia escaladării. Acest adversar este factorul gaze naturale. În zona sa economică de la Marea Neagră s-au descoperit resurse ce promit perspective generoase pentru prosperitatea românilor. S-a adoptat chiar şi o lege prin care să se gestioneze această perspectivă. Fiabilitatea şi amploarea viitoarelor investiţii nu vor fi protejate prin mărirea densităţii armelor, ci prin reglementări, norme şi comportamente pe care armele pot doar să le distrugă. Aceasta este realitatea militară la Marea Neagră, unde orice obiect plutitor poate fi lesne lovit de pe sol sau din aer, când va fi nevoie. Turcia, important actor militar pontic o ştie şi s-a adaptat pragmatic. Zilele trecute a fost finalizată instalarea în spaţiul maritim internaţional al Mării Negre, până la ţărmul european al Turciei, a conductei ce-i poartă numele. Prilej pentru o altă întâlnire Erdogan – Putin. După aceea au apărut şi primele informaţii despre potenţialele continuări, adică prin Bulgaria, Serbia, Ungaria, Slovenia, Austria, eventuale ramificaţii către Grecia, Italia. Pentru Turcia de astăzi, business is business, iar geopolitica mai târziu. Precum Germania la Marea Baltică, ea este pe cale de a deveni distribuitor al gazelor ruseşti în UE. Nu pare dispusă să piardă acest avantaj.

Turiştii vizitează Piaţa Taksim din Istanbul convinşi că sunt pe urmele istoriei recente şi a unei alte revolte televizate. Acolo există Monumentul Republicii inaugurat în 1928. Este reprezentat Mustafa Kemal Atatürk, iar în spatele lui, soldaţi şi un grup de personalităţi care l-au însoţit în făurirea statului de astăzi. Printre ele şi doi generali sovietici – unul cu origini româneşti – drept gratitudine pentru ajutorul Moscovei în Războiul de Independenţă. Aşa scrie în textul explicativ. Mi-am reprimat pe tăcute întrebarea: de câte ori s-o fi schimat textul, victimă a dinamismului vremurilor? Curiozitate de balcanic rătăcind prin ţara membră NATO cu o puternică armată. Totuşi, textul ne sugerează acum că bogata moştenire otomană nu s-a transmis generaţiilor următoare şi sub forma războaielor ruso-turce, chiar dacă universul turcic este tot acolo, Caucazul şi Strâmtorile la fel.

Lumea este în schimbare…Să fie doar un întâmplător joc al împrejurărilor faptul că Turcia, cu politica ei, completează de câţiva ani buni agendele de politică externă ale liderilor principalelor puteri ale lumii?