Se vor calma bursele, lira sterlină va rămâne ceea ce a fost, prețul petrolului își va urma evoluțiile de până mai ieri, ratele de schimb vor intra în relativa lor realitate, China își va vedea de drumurile mătăsurilor sale, fluturând tuturor speranța unor câștiguri nevisate, încetarea focului în războiul civil din Ucraina se va declara pentru a nu știu câta oară, NATO va mai efectua ceva manevre prin țările baltice, pentru a se convinge iarăși că nu le poate apăra într-o situație dificilă, în sfârșit, multă apă va mai curge pe Tamisa, dar Brexit-ul va continua iavaș-iavaș, dacă se va declanșa vreodată cu adevărat.

Oricât de vii vor fi dorința de bălăcăreală balcanică și instinctelele de răzbunare, oricât de sumbru colorează eurooptimiștii viitorul pentru Marea Britanie, aceasta tot acolo va rămâne, pe malul celălalt al Channel-ului, adică acolo unde a fost când și-a construit Imperiul, când singură a instituit blocada împotriva Europei napoleoniene și atunci când s-a opus Germaniei lui Hitler, care controla continentul. Dacă ne închipuim altceva ar însemna să-i subestimăm potențialul politic, economic și financiar, poziția geopolitică, dar mai ales uriașa tradiție imperială în gestionarea problemelor lumii, chiar și atunci când nu se simțea prea bine, adică să operăm cu criterii strict contabilicești atât de dragi astăzi. Este oare cazul să reamintim că Marea Britanie era membră a comunității europene, dar Commonwealth-ul, acea structură anglofonă cu mecanisme proprii, formată din zeci de state, multe independente și suverane, și care depășeșete cu mult ca suprafață, populație și resurse UE, a rămas tot timpul o afacere a Londrei?

N-ar trebui subestimată nici evidenta permanență a pragmatismului în istoria politicii sale externe. L-a demonstrat până deunăzi. Deși este membră a UE de peste patru decenii, până mai ieri, adică până la referendum, ea încă își negocia un loc cât mai avantajos în comunitate. Așa că nu există motive să credem că Regatul Unit se va retrage din UE dintr-o trăsătură de condei și trântind puternic ușa. Declarațiile politice post-referendum de la Londra nu lasă deloc impresia unei stări de panică, ci dimpotrivă, demonstrează că situația este gestionată normal. Nici la Bruxelles nu se dorește cu adevărat o ruptură bruscă, pentru că nici acolo lucrurile nu stau cum s-ar dori. Poate ar trebui studiate mai atent vremurile în care un prim-ministru britanic afirma că Anglia nu are inamici veșnici, nu are prieteni veșnici, are interese veșnice și acționa pornind de aici. De altfel, în negocierile ce vor urma se pare că Londra este cea aflată în avantaj, pentru că:

● va negocia de pe poziția unui actor care cunoaște bine scena UE cu toate culisele ei, cu punctele luminate și obscure, cu simpatiile și antipatiile din interior, cu așteptări și speranțe, perspective și obstacole etc.;

● va rămâne membru important al Alianței nord-atlantice, atu bine cunoscut, arhiprezent în mintea tuturor și pe care nici nu va fi nevoită să-l invoce;

● paradoxal, va rămâne actorul politic de care UE va avea nevoie pentru a descuraja alte eventuale încercări asemănătoare, tot așa cum Regatului Unit îi va fi necesară UE pentru a calma eventuale excese în propria curte;

● multe dintre prevederile documentelor comunitare vor rămâne probabil în vigoare, într-un fel sau altul, prin viitoare acorduri bilaterale între Marea Britanie și UE sau statele membre (cine își poate închipui că în viitoarele negocieri, România, de pildă, va uita că zeci de mii de români au locuri de muncă în Marea Britanie?).

Dificultățile ce i se prorocesc sunt efemere și exagerate. Vom constata, spre sfârșitul întregului proces de separare, că relațiile dintre UE și Marea Britanie vor fi asemănătoare, probabil, cu cele dintre Norvegia și UE, dar multiplicate, pentru că Londra are și petrol, dar și armă nucleară. Furtuna stârnită de referendum este supradimensionată și târzie chiar dacă are trăsături dâmbovițene atât de cunoscute, share-uite la nivel european. Rezultatele acestuia nu vor fi ignorate, și nu doar pentru că pe meleagurile Albionului unui asemenea exercițiu al democrației i se acordă greutatea cuvenită, ci pentru că a fost o decizie politică bine gândită și operaționalizată.

Marea Britanie a condus timp de secole procesul de constituire a propriului Imperiu uriaș exploatând libertatea de mișcare oferită tocmai de poziția sa insulară. Rareori s-a aventurat în adâncimi continentale care nu puteau fi sprijinite substanțial dinspre ocean sau din aer. A intrat în UE pentru a beneficia de avantajele oferite de o piață cu libertăți extinse, dar păstrându-și propria agendă geoplitică. Treptat, a devenit însă un participant anonim la constituirea altui imperiu, în jurul unor valori generoase, este adevărat, dar cu interese difuze, greu de aliniat la generozitatea valorilor. Astfel, Regatul Unit a ajuns nu numai un supus colectiv al noului Imperiu european alături de Cipru, fosta sa colonie, printre altele, dar s-a trezit treptat implicată și în evenimente continentale, pentru gestionarea cărora Germania, de pildă, își are propriile tradiții și pe care Londra le gestionase cândva altfel, îi neutralizau avantajele și îi generau vulnerabilități. După referendum, cei care au condus mișcarea politică pentru Brexit au declarat că Marea Britanie și-a recâștigat independența și urmează să redescopere exercițiul suveranității, asumându-și dificultățile inevitabile.

Adevărata furtună ar fi trebuit să se producă în urmă cu vreo doi ani, când la Londra s-a adoptat decizia consultării poporului sau, mai demult, când au apărut semnalele, cuantificate în procente electorale, despre prăpastia ce se adâncea între Bruxelles, cu întreaga sa birocrație foarte bine plătită, și populația care trece dintr-o criză în alta. Criza refugiaților nu a făcut altceva decât să accentueze percepția colectivă că deciziile comunitare nu reflectă decât interesele birocrației de la Bruxelles și ale unor cercuri politice închise. Când este consultat, electoratul european exprimă, tot mai organizat și tot mai sonor, alte opinii despre realitățile politice în care trăiește. Probabil că dacă va fi ignorat în continuare, ne așteaptă și altele. Se răspândesc deja partidele care ideologizează criza. Este interesant că primii disidenți sovietici ajunși pe meleaguri occidentale au descoperit uluiți că, din punct de vedere al relațiilor dintre elită și cetățeni, existau similitudini nefericite între realitățile imperiului pe care tocmai îl părăsiseră și ale celui european în care ajunseseră. Dar ei își făcuseră datoria și nu mai contau.

Brexit-ul exprimă o evoluție a relațiilor de putere europene bine acoperită după căderea Zidului Berlinului de zgomotul proceselor integratoare care i-au urmat. Este vorba despre renașterea puterilor individuale europene tradiționale pe seama organizațiilor colective din care fac parte. Se realizează acest lucru prin adâncirea decalajelor dintre ele și ceilalți membri în domeniile reale ale puterii: determinare politică, economie, finanțe, potențial social, știință, tehnologie, infrastructură, în ansamblul lor. Acestea generează puterea reală, inclusiv puterea militară. Pe de altă parte, fiecare în sine reprezintă putere soft, capabilă să promoveze interese. Sunt domenii în care foarte puține state europene se pot lăuda cu succese evidente, dar marile puteri dinaintea bipolarității o pot face din ce în ce mai convingător. Iar dacă analizăm atent harta Europei, vom observa că evoluează și procesul de constituire a centurilor de siguranță, atât între principalii actori politici europeni, cât și între ansamblul lor și puterile extracomunitare. Astfel, securitatea colectivă se îndepărtează nu numai din cauza factorilor externi. Dependențele între centrele de putere și subiecții spațiilor de siguranță sunt absolute, nu lasă nicio șansă acestora din urmă și uneori nici măcar nu mai sunt poleite cu declarații corecte politic. Dar creează și viitoare vulnerabilități grave, pentru că, în perspectivă, aici se vor desfășura jocurile geopolitice active. Deja când lideri politici comunitari încep să-și predea unul altuia lecții publice de conducere și democrație, se poziționează incipient în domeniul atât de cunoscut al relațiilor de putere.

Alegând ieșirea din UE, Marea Britanie a redobândit inițiativa strategică care mai devreme ori mai târziu se va resimți și în spațiul euroatlantic, și-a constituit propriul spațiu de securitate. Absența acestuia între Franța și Germania, adică veșnica problemă a Europei, a determinat nu întâmplător acea reacție instantanee de reîntoarcere la rădăcinile UE și la valorile susținute de părinții fondatori cu statui în Herăstrău. Putem analiza rezultatele referendumului cum vrem, cum ne dictează interesele și capacitatea noastră de cuprindere, dar greșim când nu observăm că pentru interesele Londrei, UE de astăzi nu mai este cea de-acum 40 de ani. Mai mult, îi crea probleme de securitate doar pentru că trebuia să respecte decizii colective în care nu se regăsea. În 1951 s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, formată din șase state: Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Este organizația care s-a dezvoltat în timp până la Uniunea Europeană. A fost considerată cea mai sigură modalitate de a elimina războiul din Europa prin armonizarea, în primul rând, a domeniilor non-militare ale securității. Astăzi observăm că UE s-a angajat în ultimele două decenii, sub diferite pretexte, în relații de putere clasice, iar statele sale membre sunt chemate la o confruntare hard totală, adică la război, dar ca state NATO, de data aceasta, dintr-un motiv pe care ele l-au creat în bună măsură forțând Inițiativa Parteneriatului Estic. Probabil că nu au apucat să depășească la timp fascinația succeselor din spațiul ex-iugoslav. Numai că entuziasmul nu este același peste tot.

Marea Britanie este deocamdată primul stat european care demonstrează că are interese proprii și viziuni comune, dar și diferite, în problemele Europei și probabil, peste câțiva ani, ale lumii. În istoria ei imperială a generat deseori crize asemănătoare celei din Ucraina, dar le-a gestionat cu pricepere, bineînțeles în folos propriu și cu pierderi minime, ori de câte ori a fost posibil. Acțiunea ei dovedește că nu are încredere în imperii colective cu multe centre de putere, care nu fac altceva decât să acumuleze antagonisme interne ce nu mai pot fi decompensate prin acțiuni în exterior, decât cu mari riscuri. Vom vedea ce va urma.

Dependența absolută a actorilor din spațiile de siguranță de centrele de putere în jurul cărora orbitează este mai evidentă decât oricând în domeniul militar. Puterea militară nu este un atribut în sine al statului. Ea este rezultanta potențialelor acelor domenii esențiale amintite ale resurselor soft. Doar ele condiționează în mod real dimensionarea, modelarea și modernitatea puterii militare. Afirmația este cu atât mai valabilă pentru UE și NATO, organizații compuse din state atât de inegale ca nivel de dezvoltare, deci și ca putere militară reală ori posibilă. Cu cât sunt mai dezvoltate, cu atât potențialul lor se transformă mai rapid în putere militară eficientă. O demonstrează vectorii de proiectare a violenței armate apăruți în teatrele de operații ale ultimelor 2-3 decenii: avioane fară pilot a căror gamă de misiuni se lărgește continuu, roboți, programe și instrumente sofisticate aparținând cyberspațiului, mijloace de lovire de la distanță, arme de înaltă precizie, mijloace revoluționare ale război electronic etc. Toate – susținute de infrastructura cosmică potrivită. Încet-încet, noii vectori reduc prezența omului pe câmpul de luptă și vor imprima altă fizionomie luptei armate, dar atât de puține armate au acces la ele. Cu siguranță nu cele aparținând centurilor de siguranță dominate, atâtea câte sunt, de vectorii clasici. Asta înseamnă că și misiunile vor fi diferite. Unele armate vor oferi carnea de tun, altele vor executa misiunile elitiste, realitate care nu poate fi modificată. Vechea poveste. Prin decizia ei, Marea Britanie își păstrează locul distinct în viitoarele jocuri de putere care pot fi și subtile, nu doar zăngănind armele.

Al Doilea Război Mondial a fost un război al aviației și al tancurilor. Acești vectori ai violenței armate au condiționat modernitatea doctrinelor, tacticilor și strategiilor militare de atunci. În cadrul planului BARBAROSSA trupelor române li s-au încredințat misiuni care în esență însemnau asigurarea flancului sudic al Grupului de Armate Sud german. Pentru acest tip de misiuni a înzestrat Hitler armatele de operații române. Pe el l-a interesat doar infrastructura și resursele teritoriului României. Mare parte a Campaniei din Est, trupele române au acționat având în flancul lor din stânga trupe germane, iar în cel din dreapta Marea Neagră, din direcția căreia nu puteau veni amenințări pentru plan. Aceasta a fost configurația în campania din Basarabia, la Odessa, în Crimeea și Kuban. Ofensiva și ulterior retragerea au fost determinate de evoluția trupelor germane aflate pe direcțiile principale. La Stalingrad, Armatele 3 și 4 române au fost scoase în câmp deschis, dar fără a li se adapta înzestrarea la noile condiții, ceea ce a provocat dezastrul de acolo. A lipsit sprijinul aviației, tancurile erau aproape inexistente, artileria, aruncătoarele, artileria antitanc, mijloacele genistice total insuficiente. Iar trupele germane aliate, ele însele în situație dificilă, n-au mai putut suplini insuficiențele. Dezastrul de la Stalingrad nu a fost doar al Armatei 6 germane, ci și al Armatei României, care practic nu și-a mai revenit și s-a lovit de aceleași probleme până la 9 Mai 1945. Nu le-a compensat nici spiritul de sacrificiu al soldatului, nici propaganda.