În suita de evenimente sângeroase (12.690 de atentate şi alte acţiuni violente) care au bulversat Italia şi opinia publică internaţională, în perioada 1969 – 1980, răpirea preşedintelui Partidului Creştin-Democrat (DC), Aldo Moro, de către Brigăzile Roşii (BR), la 16 martie 1978, a evidenţiat duplicităţile unui regim politic şi faptul că statul italian părea să fie îngenuncheat definitiv.

Un capitalism asistat: Italia

Italia anilor ’70 avea să cunoască o puternică recesiune economică, cu rate mari ale inflaţiei, cu greve şi revendicări salariale care au redat cuvântul stângii şi sindicatelor. Banca Italiei şi-a însuşit teza potrivit căreia pierderea competivităţii industriei italiene s-ar datora creşterii costului muncii, cu mult superior creşterii productivităţii. Criza petrolului (1973-1974) şi decizia SUA de-a suprima convertibilitatea dolarului au agravat situaţia economică şi politică a Italiei. În această perioadă începe transformarea capitalismului italian într-un capitalism „asistat”, ca urmare a ajutoarelor alocate de către stat pentru industriile mai afectate, ceea ce avea să aibă drept consecinţă corupţie, îmbogăţire ilicită şi finanţare ilegală a partidelor politice. Toate acestea vor influenţa evoluţiile diferitelor coaliţii politice de centru-stânga, mai mult sau mai puţin puternice, de pe scena politică italiană.

Evenimentele din Chile care au culminat cu înlăturarea prin forţă a lui Salvador Allende şi a guvernului său, precum şi, mai apoi, asasinarea preşedintelui chilian, în septembrie 1973, au generat îngrijorare în sânul conducerii comuniştilor italieni. Noua strategie politică a lui Enrico Berlinguer s-a născut în 28 septembrie 1973, în coloanele „Renaşterii”, o publicaţie lunară a comuniştilor italieni, unde secretarul general al Partidului Comunist Italian (PCI) a publicat o serie de articole intitulată „Reflecţii despre Italia după evenimentele din Chile”. Enrico Berlinguer propunea un „compromesso storico” („compromis istoric”) cu socialiştii şi creştin-democraţii aflaţi la guvernare. Propunerea PCI viza apărarea statului italian împotriva unei lovituri de stat a dreptei italiene şi încerca să răspundă protestelor tinerilor şi muncitorilor care manifestau zgomotos şi dezorganizat împotriva disoluţiei statului italian ca urmare a evenimentelor din perioada 1968 – 1969. Istoricul britanic Paul Ginsborg consideră că, propunerea lui Berlinguer, „a pus partidul comunist italian în centrul scenei politice, şi, mai presus de toate, a garantat menţinerea democraţiei italiene, prin izolarea DC şi a claselor medii de orice tendinţe autoritariste”[1].

 Comuniştii la guvern

Cu ocazia lucrărilor Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Italian (PCI), din martie 1975, Enrico Berlinguer, secretarul general al partidului, a reiterat faptul că PCI nu doreşte ieşirea Italiei din NATO, ceea ce a readus în dezbaterile politice problema participării comuniştilor la guvern. În cursul campaniei electorale din iunie 1976, Enrico Berlinguer a susţinut că apartenenţa Italiei la NATO este un avantaj deoarece „aceasta ne garantează felul de socialism pe care-l dorim – mai exact, socialismul în libertate, socialismul de tip pluralist”[2]. Kremlinul părea să piardă complet controlul asupra comuniştilor italieni şi a trimis în secret o scrisoare de protest. „Eurocomunismul” începea să se afişeze în mod pregnant iar la Conferinţa din Berlinul de Est (29 – 30 iunie 1976) disensiunile dintre Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) şi eurocomunişti au fost escamontate printr-un comunicat care chema la „solidaritate internaţională”. Alegerile generale politice din 20 iunie 1976 s-au soldat cu un succes răsunător pentru comuniştii italieni: 34,4% din voturi (de la 27,1% în alegerile din 1972) şi 48 de locuri în Cameră. Partidul Democrat-Creştin şi-a păstrat cele 38,7% din voturi, ca în 1972, în timp ce Partidul Socialist Italian a rămas la 9,6%. Începea astfel unul dintre cele mai frământate capitole din viaţa politică a Italiei: negocierea unui guvern de coaliţie între creştin-democraţi şi comunişti. Guvernul monocolor al lui Giulio Andreotti, format după 20 iunie 1976, este socotit de către tineretul protestatar şi toate organizaţiile teroriste (Brigăzile Roşii, Nucleele Armate Populare, Lupta Continuă, Linia Întâi etc.) ca fiind unul al „non-neîncrederii”.

PCI care se îndrepta spre „compromisul istoric”, împreună cu Partidul Socialist, va deveni ţinta reproşurilor şi atacurilor liderilor organizaţiilor teroriste în condiţiile în care comuniştii s-au abţinut de la vot pentru a permite formarea guvernului Andreotti. „Este o lovitură îngrozitoare. (…) Brigăzile Roşii erau considerate până acum ca o muscă pe o piele de elefant dar prăbuşirea speranţelor în ziua de 20 iunie, abţinerea PCI, ca un dar făcut DC (…), perspective unei alianţe durabile între cele două partide importante şi deci falimentul ideii de revoluţie, mai îndepărtată decât astrele, imposibilă, contribuie la consolidarea ideii că lupta armată este inevitabilă (…) «Brigadierii» devin astfel cei care au făcut alegerea justă, cei care nu s-au lăsat distruşi de înfrângerile electorale”[3], afirma un militant al Luptei Continue cu referire la climatul postelectoral italian.

Operaţiunea Moro – cabinetul „non-neîncrederii”

Operaţiunea de înlocuire a cabinetului „non-neîncrederii” (Operaţiunea „Moro”), cu unul de coaliţie (DC-PCI), se declanşează într-un climat extrem de tensionat: atentate ale Brigăzilor Roşii, proliferare a incidentelor violente în principalele pieţe ale oraşelor, scandaluri de corupţie etc. După o serie de manevre politice, desfăşurate în perioada ianuarie-martie 1978, Aldo Moro reuşeşte să constituie un nou guvern Andreotti, fără comunişti, sprijinit însă de comunişti, socialişti, liberali, republicani şi social-democraţi. „Non-neîncrederea” pare să devină încredere. Concesiile pe care Aldo Moro le face PCI sunt minime: revizuirea Legii Reale, care oferea puteri discreţionare poliţiei, precum şi crearea sindicatului poliţiei. Comuniştii ameninţă cu revenirea asupra deciziei de sprijinire a unui cabinet în care nu au intrat, aşa cum a fost iniţial prevăzut, personalităţi independente agreate de ei. Atmosfera de la Roma pare să devină explozibilă. În acest climat de ostilitate politică la adresa liderului democraţiei-creştine, Aldo Moro, şi a partidului său, explodează o bombă de presă: „Antelope Cobbler este Aldo Moro” titrează agenţiile internaţionale de presă.

Implicarea politicienilor italieni în scandalul de corupţie al firmei Lockheed-Martin a fost în atenţia Curţii Constituţionale de la Roma. O serie de depoziţii ale unui înalt funcţionar din Ministerul de Externe îl implică pe Aldo Moro. Informaţiile diplomatului italian au la bază destăinuirile unui colaborator apropiat al ambasadorului SUA la Roma, John Volpe, care i-ar fi mărturisit că într-un raport al Departamentului de Stat destinat lui Henry Kissinger „se comunica că Antelope Cobbler din afacerea Lockheed era Aldo Moro”[4]. “Secretul” din raportul diplomatic american s-a scurs, în mod ciudat, către presă şi mediile politice italiene şi internaţionale, la 15 martie 1978, în clipa în care proiectul politic al lui Aldo Moro era pe cale să se realizeze. Dificultăţile din relaţia Washington-Aldo Moro proveneau din orientarea filo-arabă a omului politic italian[5], nu numai din luările de poziţie ale acestuia în materie de politică externă.

Kissinger şi Moro – calul troian

Problema PCI şi a manevrelor politice de la Roma părea să depăşească limita de înţelegere a Washingtonului. Fostul secretar de stat Henry Kissinger era profund ostil „vechii” Democraţii-Creştine şi miza pe un Partid Democrat-Creştin alcătuit din politicieni mai tineri şi mai „moderni”, mai mult experţi decât ideologi şi, totodată, capabili să dialogheze cu interlocutorii străini în limba engleză. Atitudinea lui Henry Kissinger faţă de Aldo Moro a fost mai mereu extrem de răutăcioasă iar în timpul celei de-a doua vizite în Italia a secretarului de stat american, la 5 noiembrie 1974, răspunzând toastului lui Aldo Moro după prânzul oficial de la Palatul Madama, Kissinger avea să declare: „Când ne-am aşezat la masă, i-am cerut prietenului meu Moro să-mi explice situaţia politică italiană; lucru pe care el l-a făcut cu mare politeţe, ajungând însă doar până în 1947; trebuie deci să amân continuarea acestei informări pentru o întâlnire viitoare (…) Eu nu pot să nu mă ocup de situaţia politică italiană (…) pe care nimeni nu cred că o poate descrie cu optimism şi care mi se pare mult înrăutăţită de la ultima mea vizită (…) Sunt sigur că domnul Moro şi ceilalţi miniştri italieni care se află în această sală minunată sunt tot atât de convinşi ca şi mine, şi nu mă îndoiesc că vor face toate eforturile pentru a îmbunătăţii situaţia (…) Sau va veni oare o zi în care voi fi nevoit să-l convoc pe ambasadorul Volpe şi să-i spun: «Dragă Volpe, a venit poate momentul să trimit un general în locul tău ?» Nu cred, ba dimpotrivă sunt convins că aceasta nu se va întâmpla niciodată”[6].

Cabinetul de la Washington l-a considerat pe Aldo Moro ca fiind un posibil Salvador Allende al Europei Occidentale, respectiv „un periculos cal troian al comunismului din Italia”[7]. Aflat în detenţie, Aldo Moro se va întreba în scrisorile sale, adresate clasei politice italiene şi opiniei publice, dacă atitudinea „fermă” asumată de Partidul Democrat-Creştin nu a fost cumva rodul „sugestiilor” americane. „Kissinger a cultivat o animozitate faţă de partea italiană şi faţă de mine personal socotind că aceasta ar fi înclinată spre o înţelegere necondiţionată cu PCI”[8], mărturisea Aldo Moro. Referindu-se la unul dintre obiceiurile lui Aldo Moro care-l iritau pe secretarul de stat Kissinger, ambasadorul Ducci mărturisea: „Afirmaţia că Moro adormea adesea este una din răutăţile americanului; am asistat la mare parte din întâlnirile lor şi dacă ar fi aşa aş spune-o (…). Moro îşi mijea uşor ochii pentru că era nevoit să asculte traducerea pentru a înţelege ceea ce i se spunea în engleză (…). După Kissinger, Moro tindea (şi dragul de Henry nu avea dreptate) să scoată efectiv Italia din cadrul Alianţei, prin intermediul unor proiecte politice complicate”[9].

Cu ocazia unui dejun cu Aldo Moro şi Giulio Andreotti, la 12 decembrie 1977, ambasadorul american la Roma, Richard Gardner, a fost extrem de categoric: „Daţi-mi voie să vă spun că guvernul american se opune participării PCI la guvernare, şi că dimpotrivă ar vrea să vadă limitată la minimum influenţa acestuia. Dacă influenţa acestuia în guvern ar trebui însă să crească, datorită unei participări la majoritate sau la guvern sau în orice alt mod, faptul ar avea un impact diferit asupra raporturilor bilaterale, care nu ar putea rămâne neschimbate. Ar însemna o evoluţie neplăcută a evenimentelor”[10]. Analiştii de la CIA avertizau că un „guvern de compromis istoric ar crea multe speranţe (…), deoarece avem toate motivele să credem că el ar putea da soluţii pentru unele probleme urgente ale momentului”[11]. Departamentul de Stat a reacţionat, la 12 ianuarie 1978, extrem de dur la manevrele politice în curs de desfăşurare la Roma: „Poziţia noastră este clară: suntem împotriva participării şi am dori să vedem o reducere a influenţei comuniştilor în toate ţările Europei Occidentale”[12].

Moro sprijinea un guvern Giulio Andreotti

Unul dintre colaboratorii omului politic italian îşi va aminti faptul că Aldo Moro era convins că un guvern prezidat de Giulio Andreotti ar fi avut mult mai multe probabilităţi de succes cu SUA şi cu NATO, în condiţiile în care Aldo Moro ştia că nu este agreat la Washington. Liderul Democraţiei-Creştine italiene era conştient de faptul că pentru o operaţiune de acest fel era nevoie ca aliaţilor occidentali să le fie oferite nişte garanţii astfel încât persoana cea mai potrivită i se părea a fi Giulio Andreotti. Trebuie subliniat faptul că Giulio Andreotti şi-a început cariera politică în 1945, ca secretar particular al părintelui Felix Andrew Morlion, liderul unei grupări secrete de la Vatican, respectiv PRO DEO, ce a întreţinut legături cu OSS şi mai apoi cu CIA, cu serviciile secrete italiene şi cu cele din alte ţări membre ale NATO. Temerile cabinetului american faţă de o posibilă scoatere a Italiei din NATO, ca urmare a complicatelor proiecte politice ale lui Aldo Moro, avea să genereze o anumită atitudine a oficialităţilor americane în timpul evenimentelor care au urmat răpirii din 16 martie 1978.

 Atacul şi răpirea

În dimineaţa zilei de 16 martie 1978, la ora 09.02, un comando al Brigăzilor Roşii deschide focul asupra escortei lui Aldo Moro, preşedintele Democraţiei-Creştine. Cei cinci poliţişti din escortă (agenţii de poliţie Raffaele Iozzino şi Giulio Rivera, mareşalul de carabinieri Oreste Leonardi, carabinierul Domenico Ricci şi vicebrigadierul de poliţie Francesco Zizzi) sunt masacraţi, iar liderul democrat-creştin este forţat să urce în maşina teroriştilor. Depoziţiile unor martori amplifică, după atâţia ani de la eveniment, misterul în ceea ce priveşte numărul atacatorilor: 9, 10 sau 12?

Anchetatorii poliţiei italiene nu au putut lămuri, nici până astăzi, identitatea trăgătorului de elită care, singur, „cu o precizie absolută” a tras în cei doi oameni din maşina lui Aldo Moro, după care a făcut un salt înapoi, pentru a lărgi raza de tir şi a deschis foc asupra poliţiştilor din maşina de escortă. După arestarea membrilor BR, s-a constatat că nici unul dintre ei nu ştia să tragă la un asemenea nivel de profesionalism. Din cele 97 de cartuşe trase, au fost recuperate doar 67. Expertiza cerută de către magistraţii italieni a relevat faptul că 39 de cartuşe, din cele găsite, proveneau dintr-un stoc de arme şi muniţii aflat în dotarea „forţelor militare neconvenţionale”, iar stratul de vopsea protectoare care le acoperea era asemănător cu cel folosit pentru conservarea armelor din depozitele structurii secrete paramilitare GLADIO[13]. În timpul răpirii, aveau să ajungă în mâinile BR şi două dintre cele cinci serviete ale lui Aldo Moro. Documentele la care au avut acces, astfel, membrii Brigăzilor Roşii vor amplifica misterul din jurul „afacerii Moro”.

„Deficienţele aparatului forţelor de poliţie, identificate în timpul actului de terorism din Via Fani, au fost enorme. De exemplu, s-a descoperit inexistenţa liniilor directoare pentru serviciile de escortă şi lipsa de pregătire specială aferentă agenţilor care desfăşoară activităţi de acest tip, chiar şi legat de exerciţiile din poligonul de tragere. Nimeni, până atunci, nu le explicase modalităţile de funcţionare ale escortei şi procedurile care trebuiau urmate; nimeni nu le dădea informaţii cu privire la pericolele zilnice (drumuri blocate, maşini furate, existenţa unor evenimente speciale într-o anumită zonă)…şi continuând: lipsa totală a maşinilor blindate, a echipamentului de auto-protecţie, cum ar fi vestele antiglonţ (dacă agenţii, din Via Fani ar fi fost dotaţi cel puţin cu veste antiglonţ…). În sfârşit, armele lungi din dotarea Serviciilor de Escortă, se puneau în portbagajul maşinii momentului preluării lor, deoarece erau vechi, şi defecte (blocate). Ca atare poliţiştii erau obligaţi să se bazeze doar pe utilizarea pistolului”[14], scriau publiciştii italieni Gennaro şi Giovanni Ciancio cu referire la eşecul forţelor de poliţie italiene în asigurarea protecţiei liderului democrat-creştin. Totodată, acţiunea de percheziţionare a clădirilor din zona în care s-a desfăşurat răpirea a relevat faptul că poliţia şi carabinierii nu aveau un plan comun de acţiune pentru astfel de situaţii. Interogatoriile aveau să dovedească că instituţiile de ordine publică şi siguranţă ale statului italian nu dispuneau de arhive fotografice sau de informaţii pentru ancheta în curs de desfăşurare.

Misterul răpirii lui Aldo Moro

Misterul răpirii lui Aldo Moro este întregit şi de faptul că în strada Via Fani, şi în toată zona din apropiere, au fost întrerupte, pe neaşteptate, imediat după schimbul de focuri şi răpire, toate liniile telefonice. Anchetele efectuate de către jurnalişti au dezvăluit existenţa în interiorul Societăţii de Telefoane (SIP) a unei structuri speciale denumită: Personal organizare/secretariat secret pentru circuite speciale (Po/Srcs). Tehnicienii acestei structuri erau obligaţi să frecventeze anumite cursuri militare şi să depună un jurământ de păstrare a secretului. Responsabilul cu problemele de securitate din interiorul Po/Srcs era propus de către directorul SIP şi numit direct de către SISMI (Serviciul de Informaţii Externe). „Celula de răspuns” care intră în funcţiune, în interiorul SIP, în situaţii de urgenţă este condusă tot de către un fost militar.  Această „celulă de răspuns” a fost pusă în stare de alarmă la ora 16.45, în ziua de 15 martie 1978, adică cu aproape 15 ore înainte de răpirea lui Aldo Moro.

„Ciudăţeniile” sistemului telefonic au continuat şi în timpul primei faze a detenţiei lui Aldo Moro, când şase linii telefonice ale ziarului „Il Mesaggero” sunt întrerupte, iar aparatura de interceptare este scoasă din funcţiune. În acest fel a fost blocată posibilitatea identificării locului din care proveneau apelurile telefonice ale Brigăzilor Roşii. Anchetele poliţiei şi ale Comisiei parlamentare, instituită în acest scop, au relevat faptul că în fruntea societăţii tutelare a SIP se afla Michele Principe, un important membru al lojei Propaganda Due (P2) şi fost şef al secretariatului NATO pe lângă Ministerul Poştelor şi preşedinte al „Civil Communication and Planning Commitee” din cadrul NATO.

În cursul aceleiaşi dimineţi de 16 martie 1978, un avion libian a aterizat şi a decolat de pe Aeroportul Fiumicino. Avionul libian se îndrepta, iniţial, spre Geneva, dar în ultimul moment a cerut drept de escală pe aeroportul din Roma. Generalul Santovito, directorul SISMI, a confirmat, în faţa Comisiei Parlamentare de Anchetă, faptul că avionul aparţinea Serviciului Secret al Libiei. Serviciul de Informaţii Externe francez (SDCE) semnalase, încă din 1976, folosirea acestui avion ca un punct de asistenţă pentru acţiuni teroriste. SISMI nu a putut oferi detalii pentru o posibilă conexiune între acest avion şi călătoria făcută, la începutul lui martie 1978, de către Tommaso Liverani, din Brigăzile Roşii, în Libia. Continuă să rămână fără răspuns, la atâţia ani după eveniment, întrebările legate de posibila legătură dintre avionul libian şi misteriosul trăgător profesionist din strada Via Fani. Rămâne să se ofere o explicaţie şi la faptul că, în acea dimineaţă de 16 martie 1978, lângă Via Fani se plimba colonelul Camillo Guglielmi din SISMI. Totodată, fotografiile realizate la faţa locului, după răpire, de către anchetatori, au dispărut fără urmă în timpul anchetei oficiale.

În săptămânile ce au precedat tragedia din 16 martie 1978, şeful escortei lui Aldo Moro, căpitanul de carabinieri Oreste Leonardi, şi-a exprimat îngrijorarea în faţa superiorilor faţă de filajul exercitat, de mai bine de o lună, de către o maşină albă. Rapoartele poliţiei erau pline de informaţii privind prezenţa la Roma a unor membri ai BR din alte oraşe italiene. Căpitanul Leonardi a dorit să afle dacă trebuie „să-i oprească sau să-i urmărească”[15] pe suspecţi, dar superiorii i-au cerut „să-i lase în pace, să nu se preocupe de prezenţa acelor persoane la Roma”[16]. SISMI a primit un avertisment, în ziua de 16 martie 1978, de la un deţinut care stabilise un contact cu membrii BR, conform căruia „se va produce un atentat împotriva unei mari personalităţi din Roma”[17]. Informaţii asemănătoare fuseseră obţinute, încă de la începutul lunii februarie 1978, de la un deţinut ce se afla în contact cu membrii organizaţiei Nucleele Armate Proletare. SISMI a comunicat SISDE (Serviciul de Informaţii Interne) că numele ce se vehicula era al lui Aldo Moro. Rapoartele celor două servicii au ajuns în mâna responsabililor poliţiei.

Cercurile de extremă stângă erau convinse că BR vor înfăptui, foarte curând, una dintre cele mai spectaculoase acţiuni. Postul de radio Citta Futura a difuzat, în dimineaţa zilei de 16 martie 1978, ştirea răpirii lui Aldo Moro cu 45 de minute înainte ca aceasta să se petreacă. Renzo Rossellini, directorul postului de radio, va justifica evenimentul mediatic în felul următor: „Explicam că BR aveau să execute, într-un timp foarte scurt, poate chiar în aceeaşi zi, o acţiune spectaculoasă şi, printre alte ipoteze, anunţam posibilitatea unui atentat împotriva lui Aldo Moro”[18]. Chestura de poliţie din Roma nu a acordat nici o importanţă acestui fapt, deşi se ştia că Renzo Rossellini era un apropiat al BR, dar şi, în mod foarte ciudat, al şefilor Biroului Politic al Chesturii.

Răpirea şi manifestaţiile de stradă

Vestea răpirii preşedintelui democrat-creştin, în clipele premergătoare votării noului guvern Andreotti, a generat uriaşe manifestaţii de stradă. Presa şi cercurile politice de la Roma vor aşeza în centrul comentariilor lor ideea unui atentat la politica de „solidaritate naţională” promovată de Aldo Moro. PCI se va dovedi solidar, în timpul celor 55 de zile ale detenţiei lui Aldo Moro, cu cel Democrat-Creştin, reafirmând dorinţa de apărare a ordinii şi a Republicii de atacurile teroriştilor. Titlurile ziarelor din dimineaţa de 17 martie 1978 vor sugera ceea ce a devenit „linia fermităţii”: „Ţara spune NU terorismului” (La Stampa), „Ţara refuză şantajul BR” (Il Corriere della Sera), „Italia a reacţionat. Grevă generală. Vot de încredere guvernului” (La Republica), „Extraordinarul cutremur democratic. Italienii se unesc în apărarea Republicii. În Parlament s-a format noua majoritate” (L’Unita).

Răpirea lui Aldo Moro crea o stare de îngrijorare la cartierul general al PCI care se temea de faptul că autorităţile italiene vor descoperi legătura dintre Brigăzile Roşii şi Securitatea cehoslovacă (StB). Ambasadorul Uniunii Sovietice la Roma, Rîjov, l-a informat pe ambasadorul Cehoslovaciei în Italia, Vladimir Koucky, la 4 mai 1978, de faptul că „el îi avertizase pe reprezentanţii cehoslovaci despre legăturile cu Brigăzile Roşii, dar ei nu-l ascultaseră”[19]. Comuniştii italieni erau îngrijoraţi de faptul că o asociere a lor cu Brigăzile Roşii le putea fi fatală în plan politic, şi, totodată, puteau fi relevate legăturile privilegiate pe care le întreţinea cu Kremlinul prin intermediul rezidenţei KGB din Italia. Spre exemplu, rezidenţa KGB din Roma a asigurat, în 1976, primirea sumei de 6.500.000 de dolari de către PCI, iar, mai apoi, Biroul Politic al PCUS a autorizat pregătirea unor comunişti italieni pentru operaţiuni clandestine.

 „Moro este doar începutul!”

În dimineaţa de 16 martie 1978, BR vor suna, la ora 10.08, la redacţia jurnalului Ansa din Milano şi vor revendica acţiunea. „Moro este doar începutul!”, vor declara teroriştii din BR. Pe măsură ce guvernul lui Giulio Andreotti va persista în poziţia sa de a nu negocia cu teroriştii, Aldo Moro îi va cere printr-o scrisoare, la 29 martie 1978, lui Beningno Zaccagnini, secretarul general al Democraţiei-Creştine şi discipol al său, să se ducă „tratative umanitare şi echitabile, chiar influenţând cu hotărâre celelalte forţe politice”[20]. Totodată, ministrul de Interne, Francesco Cossiga, este informat de către Aldo Moro, printr-una din scrisorile pe care BR îi permite să le difuzeze, că se află „într-o situaţie total necontrolată”[21] şi este foarte posibil să fie determinat să vorbească ceea ce “ar putea fi neplăcut şi periculos”[22].

În timp ce Aldo Moro insistă pentru legitimitatea unui schimb de “prizonieri politici”, poliţia arestează o serie de presupuşi terorişti, la 6 şi 7 aprilie, la Roma, Florenţa şi Bolzano. La 7 aprilie 1978, BR deschid focul şi-l rănesc la picioare pe Felice Schiavetti, preşedintele Asociaţiei Industriaşilor din provincia Genova. Pe 11 aprilie 1978, Aldo Moro îi acuză pe liderii DC de tergiversare a eliberării sale şi vrea să afle cine este în spatele “poziţiei ostile” adoptate faţă de el („Poziţia ostilă pe care o aveţi faţă de mine este o recomandare americană sau germană?”[23], scria Aldo Moro). Comunicatul nr. 6 al BR, din 15 aprilie, menţionează faptul că Aldo Moro „a dezvăluit complicităţile mârşave ale regimului, i-a indicat, cu fapte şi cu nume, pe adevăraţii responsabili de cele mai sângeroase pagini din istoria ultimilor ani”[24] şi a dat la iveală, totodată, intrigile puterii democrat-creştine.

„Comitetul Tehnic Politic-Operativ” (CTPO) creat de către ministrul de Interne, Francesco Cossiga, după răpire, avea menirea de a coordona mersul anchetei oficiale în cazul răpirii liderului Democraţiei-Creştine, însă eficienţa lui avea să fie pusă sub semnul întrebării. CTPO-ul s-a întâlnit zilnic, în perioada 16 martie – 3 aprilie 1978, lucru confirmat de existenţa unor procese-verbale însă nu mai există niciun document care să ateste o întâlnire oficială, după data de 3 aprilie 1978. Tulburător este faptul că membrii CTPO aparţineau lojei P2: generalii Giuseppe Santovito (SISMI), Giulio Grasini (SISDE), Giudice şi Lo Prete (Garda Financiară), generalul de carabinieri Giuseppe Siracusano, prefecţii Walter Pelosi (CESIS) şi Semprini, colonelul Cornacchia, psihiatrul Franco Ferracuti etc. Prospero Gallinari, membru al BR, avea să declare într-un interviu acordat ziarului L’Unita, în decembrie 1980, că „pe atunci (1978 – n. n.) erau persoane care trebuiau să ne caute, dar nu o făceau pentru că făceau parte din P2, şi pentru că celor din P2 le convenea ca Moro să moară”[25].

La 10 aprilie 1978, Benito Cazaro, deputat al DC în acele momente, a informat autorităţile de faptul că un interlop calabrez,  numit Rocco, a indicat chestorului poliţiei din Roma, Emanuele De Francesco, ascunzătoarea BR din Via Gradoli şi s-a oferit să sprijine ancheta poliţiei. În discuţiile cu deputatul Cazaro, Rocco a declarat: „Pot oferi informaţii cu privire la ascunzătoarea în care se ascunde Aldo Moro, deoarece la Roma sunt 400.000 de calabrezi şi pot controla teritoriul”[26]. În 1992, Saverio Morabito a confirmat faptul că în Via Fani se afla, în acele clipe, Antonio Nirta, unul dintre liderii de frunte ai ‘Ndranghetei calabreze[27]. În timpul desfăşurării anchetei oficiale legată de răpirea lui Aldo Moro, soseşte, la Roma, Steve Pieczenick, psihiatru american şi expert în „crisis management”, pentru a se alătura CTPO-ului care îl sfătuia pe ministrul de Interne în probleme de antiterorism. Prezenţa acestui specialist american este ţinută secretă faţă de presă şi de ambasada SUA de la Roma. Acţiunea BR crease „premisele unui război civil – după părerea lui Steve Pieczenick – prin provocarea de măsuri represive”[28], ceea ce obliga guvernul italian să demonstreze că „nici un om politic nu este indispensabil pentru viaţa naţiunii-stat”[29].

 (Va urma)

___________________________________________________

* Articol apărut în revista ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE, Anul IV, nr. 28, ianuarie 2012, p. 47 – 53.

[1] Gennaro şi Giovanni Ciancio, Eu, Fernando şi Brigăzile Roşii, Librăria Leonardo Da Vinci, Cluj-Napoca, 2011, p. 23.

[2] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa şi în Vest, Editura Orizonturi&Sirius, Bucureşti, 2003, p. 300.

[3] Alessandro Silj, Imperiul Mafiei. Criminalitate, corupţie şi politică în Italia (1943 – 1994), Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 270.

[4] Ibidem, p. 273.

[5] În timpul audierilor de la Comisia de Masacre, din 2005, Giovanni Galloni, lider al Democraţiei-Creştine, va declara că Aldo Moro era conştient de faptul că serviciile secrete americane şi israeliene s-au inflitrat în Brigăzile Roşii (BR), însă „ele nu au făcut niciodată comunicări serviciilor noastre (italiene – n. n.) şi statului, pentru că indicaţiile lor ar putea fi utile în căutarea ascunzătorilor” (Apud Gennaro şi Giovanni Ciancio, op. cit., p. 199). Mario Moretti, lider al BR, implicat în asasinarea lui Aldo Moro, a fost „vândut” carabinierilor italieni de către MOSSAD.

[6] Alessandro Silj, op. cit., p. 274.

[7] Ibidem, p. 275.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 276.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] GLADIO este o reţea clandestină de gherilă anticomunistă, de tip stay-behind, ce urma să intre în luptă în cazul în care URSS invada Europa Occidentală. Bazele operaţiunii şi a reţelei GLADIO au fost puse în 1951, ca urmare a acordului dintre CIA şi SIFAR (Serviciul de Informaţii al Armatei Italiene). Reţele de tip GLADIO vor fi înfiinţate, în secret, şi în alte ţări membre NATO. Aceste reţele secrete vor fi coordonate de un Comitet Clandestin de Planificare (Allied Coordination Committee – ACC) care opera în SHAPE (Supreme Headquarters Allied Powers Europe). În 1990, comandantul Gerardo Serravalle, şeful Secţiei 5 a Biroului R (Richerche – Cercetări) din cadrul SID (Servizio Informazioni Difesa – Serviciul de Informaţii al Apărării), va declara în faţa Comisiei de anchetă: „Ei trăiau într-un climat precum cel din Deşertul tătarilor şi gândeau astfel: în caz de invazie, sovieticii vor fi susţinuţi de partidele comuniste naţionale. De ce să aşteptăm această invazie? Să acţionăm imediat!” (Apud Roger Faligot, Rémi Kauffer, Istoria mondială a serviciilor secrete, vol. III, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, p. 50).

[14] Gennaro şi Giovanni Ciancio, op. cit., p. 216.

[15] Alessandro Silj, op. cit., p. 321.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p. 322.

[19] Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, op. cit., p. 302.

[20] Alessandro Silj, op. cit., p. 299.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 301.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, p. 325.

[26] Gennaro şi Giovanni Ciancio, op. cit., p. 221.

[27] Saverio Morabito avea să declare în 1992, în faţa Comisiei parlamentare de anchetă, următoarele: “Nu este cu siguranţă o coincidenţă faptul că membrii marcanţi ai ‘Ndranghetei: familia Nirta di Dan Luca, în frunte cu Giuseppe şi Francesco Nirta, Nirta Antonio, poreclit în Calabria «două nasuri», din cauza gustului său pentru dubluri, sunt incluşi în masoneria oficială. Despre Antonio Nirta şi despre rolul său dublu voi avea ocazia să vorbesc. El este persoana care s-a învârtit în medii opuse, a avut contacte atât cu poliţia cât şi cu serviciile secrete. Poate părea incredibil, dar am aflat de la Papalia Domenico şi de la Sergi Paolo că Antonio Nirta era unul dintre autorii răpirii domnului Aldo Moro” (Apud Ibidem, p. 222). Leonardo Sciasca (L’affare Moro – 1978), Sergio Flamigni (La tela del ragno – 1988), precum şi Tina Anselmi, preşedinta Comisiei parlamentare de cercetare a activităţii Lojei P2, au susţinut “implicarea Propagandei Due, a serviciilor de informaţii şi a anumitor structuri din cadrul Poliţiei italiene în sechestrarea şi asasinarea lui Moro, din cauza politicii reformiste şi progresiste iniţiate de acesta” (Apud Claudia Cristescu, Terorismul roşu, în LUMEA, Anul XIV, nr. 4/169, 2007, p. 45).

[28] Alessandro Silj, op. cit., p. 325.

[29] Ibidem.