Proiectele de lovituri de stat din partea forţelor de dreapta s-au constituit, în acei ani, în pericole la fel de semnificative pentru democraţia italiană ca şi bombele şi exploziile din „strategia tensiunii”, în care BR erau implicate din plin. În februarie 1981, John McCaffery, un fost agent al forţelor speciale britanice, va declara, în mod oficial, la New York, că a participat, în 1972, la întâlnirile bancherului Michele Sindona cu ofiţeri superiori din forţele armate italiene, având ca scop prezentarea unui „proiect de lovitură de stat cu scopul de a constitui un guvern capitalist şi pro-american”. 150 de morţi şi 551 de răniţi reprezintă bilanţul celor 11 atentate semnificative, primul în decembrie 1969 în Piaţa Fontana din Milano, iar cel mai grav (85 de morţi şi 200 de răniţi) la gara din Bologna, în august 1980. Cele 11 atentate din perioada anilor 1969 – 1980 fac parte din suita de acţiuni violente ce au făcut să se vorbească, în mass-media, şi nu numai, despre o adevărată „strategie a tensiunii” menită să împiedice ieşirea Italiei din orbita politicii SUA şi a NATO, precum şi ascensiunea comuniştilor la guvernare. Răpirea lui Aldo Moro se înscria în coordonatele „strategiei tensiunii”.

Grupurile fasciste şi puterea în Italia

Steve Pieczenick, asistent al subsecretarului de stat şi şef al Biroului pentru gestionare a terorismului internaţional din cadrul Departamentului de Stat, avea să mărturisească, în ziarul L’Unità, la 9 mai 2007, următoarele: „Ceea ce m-a surprins în acele zile este faptul că grupurile fasciste deţineau pârghiile puterii în Italia. Mi-am dat seama repede că şi eu eram în pericol. Brigadiştii aveau infiltraţi în aparatul de stat. Forţele conservatoare doreau moartea lui Moro, BR îl vroiau în viaţă, în schimb, poziţia comuniştilor era aceea de fermitate politică. (…) Strategia mea viza să câştig timp, pentru păstrarea în viaţă a lui Moro, şi împiedicarea venirii comuniştilor lui Berlinguer la putere, reducerea capacităţii infiltraţilor din serviciile statului şi imobilizarea familiei lui Moro în negocieri”[1]. Cu prilejul aniversării, la 18 aprilie 1978, a victoriei democrat-creştine în alegerile din 1948, BR difuzează comunicatul nr. 7 prin care este anunţată execuţia lui Aldo Moro, iar corpul zace pe fundul lacului Duchessa, la graniţa dintre Lazio şi Abruzzo. Poliţia italiană se îndoieşte de autencitatea comunicatului, deoarece nu era stilul de acţiune al BR, dar acţionează totuşi pentru a sparge gheaţa lacului. Scafandrii poliţiei nu au găsit nimic. Investigaţiile efectuate după 1978 au concluzionat că autorul comunicatului privind lacul Duchessa este Toni Chicchiarelli, cunoscut falsificator din Roma, aflat în legătură cu banda Magliana, cea care va fi implicată în asasinarea jurnalistului Mino Pecorelli, prieten al neofasciştilor şi informator al serviciilor secrete italiene, dar şi adversar al lui Licio Gelli. Toni Chicchiarelli a susţinut că falsul comunicat i-a fost înmânat de către ofiţeri ai serviciilor secrete italiene „cu scopul de a verifica efectul pe care l-ar avea asupra opiniei publice şi asupra ţării, în general, ştirea asasinării lui Aldo Moro”[2].

Depoziţiile unor persoane implicate în culisele „Afacerii Moro”, în faţa Comisiei parlamentare de anchetă, vor acredita idea că povestea „comunicatului nr. 7” făcea parte dintr-un proiect sugerat de procurorul-adjunct Claudio Vitalone, care prevedea difuzarea de false comunicate „pentru a controla reacţia BR”[3]. Publicarea comunicatului BR readuce în atenţie două planuri secrete ce urmau să devină operative în cazul eliberării lui Moro (Planul „Victor”) sau al morţii sale („Mike”). Planul „Victor” prevedea internarea lui Aldo Moro într-o clinică şi izolarea lui, chiar şi pentru câteva luni, după cum indica Franco Ferracuti. Într-o astfel de situaţie, doar premierul Giulio Andreotti, ministrul de Interne, Francesco Cossiga, precum şi şefii poliţiei, implicaţi în anchetă, ar fi avut acces, conform planului, în intimitatea lui Aldo Moro.

Între siguranţa statului şi viaţa lui Moro

Membrii familiei ar fi fost admişi doar în cazul unei cereri extrem de clare a liderului democrat-creştin. În depoziţiile pe care le va face magistraţilor italieni, în decembrie 1993, fostul ministru de Interne, Francesco Cossiga, va confirma existenţa acestor planuri iniţiate în “culisele” puterii de la Roma. „Am citit multitudinea de scrisori ale lui Moro şi comunicatele teroriştilor. Am văzut că era speriat, că făcea declaraţii, care puteau fi în detrimentul Alianţei Nord-Atlantice. Am decis atunci că trebuie să prevaleze siguranţa statului în detrimentul vieţii sale”[4], va declara Steve Pieczenick în mass-media. Ministerul de Interne de la Roma va realiza, în 1992, la cererea Comisiei de Masacre, o examinare atentă a actelor existente în ceea ce priveşte „Afacerea Moro”. În timpul acestei cercetări s-a descoperit un raport confidenţial despre Steve Pieczenick care însuma 14 pagini şi făcea parte dintr-un grup de cinci memorii şi note (57 pagini în total). Existenţa unui document intitulat „Ipoteze asupra strategiei şi tacticii Brigăzilor Roşii şi ipotezele de gestionare a crizei”, tradus din engleză în italiană, pare să confirme, în opinia publiciştilor Gennaro şi Giovanni Ciancio, „rolul jucat de calculatul psihiatru american, capabil să elaboreze scheme crude şi diabolice pentru a contracara eforturile prodigioase cu care Moro încerca să-şi negocieze eliberarea”[5].

În cursul zilei de 19 aprilie 1978 se publică apelul unui numeros grup de persoane, de diferite provenienţe politice, laice şi catolice care cer să se facă tot posibilul pentru a se salva viaţa lui Aldo Moro. PCI se dezice de acest gest, iar liderii DC se remarcă prin absenţă. Pe scena tragicelor evenimente care bulversau Italia se năştea astfel „partidul tratativei”. BR reacţionează, la 20 aprilie, prin asasinarea lui Francesco De Cataldo, şeful paznicilor din închisori, la Milano, şi difuzează „adevăratul” comunicat nr. 7 în care acuză serviciile secrete italiene şi pe premierul Giulio Andreotti de farsa din 18 aprilie, acel „Andreotti care a atins maxima strălucire o dată cu comploturile începute (împotriva Republicii – n. n.), cu atentatul din piaţa Fontana (din 12 decembrie 1969 – n. n.)”[6], unde a folosit „prudent şi în scopuri personale serviciile secrete”[7], şi care „are deja din plin mâinile mânjite cu sânge”[8]. Teroriştii cer, prin „adevăratul” comunicat nr. 7, un răspuns clar şi definitiv privind eliberarea prizonierilor comunişti în schimbul lui Aldo Moro. Termen limită: 22 aprilie 1978, ora 15.00.

„Sângele meu va curge peste voi toţi!”

Scrisorile lui Aldo Moro din 22, 25 şi 29 aprilie 1978, adresate liderilor democrat-creştini, sunt dramatice şi relevă uriaşa însingurare în care se afla omul politic italian. „Dacă voi nu interveniţi, va fi scrisă o pagină cumplită din istoria Italiei. Sângele meu va curge peste voi toţi, peste partid, peste ţară. Gândiţi-vă bine, dragi prieteni. Fiţi independenţi. Nu vă gândiţi la ziua de mâine ci la ziua care va veni după ea. Mai ales tu, Zaccagnini, care eşti cel mai răspunzător dintre toţi”[9], îi scria Aldo Moro la 22 aprilie 1978 lui Benigno Zaccagnini, secretarul DC. În scrisoarea din 25 aprilie 1978, Aldo Moro subliniază: „Să nu creadă DC că problema sa se va termina cu lichidarea lui Moro. Eu voi continua să exist ca un punct ireductibil de contestaţie şi de alternativă pentru a împiedica DC să fie ceea ce este astăzi. Şi de aceea, din cauza evidentei incompatibilităţi, cer ca la înmormântarea mea să nu participe nici personalităţi de stat, nici oameni politici din partid”[10].

Abandonat prin neglijenţă şi omisiune

Brigăzile Roşii comit o serie de noi atentate în perioada 26-27 aprilie 1978, ceea ce îl determină pe premierul Giulio Andreotti să reitereze, la 28 aprilie, refuzul unui dialog cu teroriştii. Partidul Socialist Italian îşi oferă serviciile pentru realizarea unei medieri, între guvern şi BR, prin intermediul lui Giovanni Guiso, avocatul lui Renato Curcio. Pe scena politică italiană izbucneşte, astfel, polemica. „Mergând împotriva curentului, speram şi să cucerim un anume spaţiu politic. Decizia noastră a fost în acelaşi timp instinctivă şi gândită (…) nu numai că înfăptuiam o acţiune sacrosantă, dar puteam să construim într-un timp foarte scurt o imagine independentă a partidului”[11], va declara Claudio Signorile, vicesecretar al PSI, într-un interviu acordat, în iulie 1979, săptămânalului L’Europeo. „Eram într-o cameră plină de generali şi politicieni, care-l cunoscuseră bine, şi…iată, la sfârşit, am avut sentimentul că Moro nu le era simpatic ca persoană nici unuia dintre ei, nici chiar lui Cossiga. Era evident că nu vorbeam cu aliaţii săi. Era multă ambivalenţă, era un joc care depăşea acţiunea de salvare a lui Moro. Şi oricum n-am avut niciodată impresia că l-au drogat sau că a înnebunit”[12], mărturisea Steve Pieczenick cu referire la eforturile diplomatice de-al salva pe Aldo Moro.

Pe măsură ce se intensifică schimbul de scrisori dintre Aldo Moro şi liderii DC, poliţia continuă căutarea prizonierului dar omisiunile, neglijenţele şi erorile „au fost atât de multe şi de o asemenea natură încât au dus la bănuiala, chiar şi din partea celui mai indulgent observator, că nu toate au fost întâmplătoare”[13]. Unei sesizări venite la poliţie, la două zile după răpirea lui Moro, privind un apartament din strada Montalcini, închiriat în octombrie 1977 de către Anna Laura Braghetti, simpatizantă a BR, i s-a dat curs abia în vara anului 1978, când poliţia şi carabinierii, presaţi de o nouă reclamaţie, îi va interoga pe chiriaşii apartamentului, dar nu va percheziţiona locuinţa.

În cursul zilei de 18 martie 1978, poliţiştii vor suna la uşa lui Mario Moretti, şeful temnicerilor lui Aldo Moro, şi neprimind un răspuns pleacă fără să insiste, cu toate că o vecină le-a mărturisit că aude, adesea, noaptea, un ticăit care ar putea fi cel al unui radiotransmiţător. Forţele de ordine vor intra în apartament, ca urmare a unei banale inundaţii, abia la 18 aprilie 1978. Procurorul general de pe lângă Curtea de Apel din Roma va declara în faţa Comisiei parlamentare de anchetă: „Nu e treaba mea să spun de ce s-a preferat să se facă operaţiuni de paradă în loc de cercetări adevărate. Dar asta s-a făcut atunci – operaţiuni de paradă”[14].

Referindu-se la atmosfera care domnea în rândul celor care se ocupau de gestionarea „Cazului Moro”, Steve Pieczenick mărturisea: „Lucrul care mă deranja cel mai mult «mi-amintesc» erau toţi acei oameni care continuau să intre şi să iasă. Cossiga îmi spunea: acesta este un membru SISMI sau SISDE, acesta este generalul cutare, era un dute-vino continuu. Mă întrebau despre hardware, ce fel de arme trebuiau folosite, dacă era necesar să recurgem la gaze lacrimogene…toate chestiuni militare şi paramilitare, de care eu nu mă ocupam sub nici o formă”[15].

Moro trebuia să moară din 1964

Conform unor dezvăluiri ale ziaristului Mino Pecorelli, făcute în ziarul Il Nuovo Mondo d’Oggi, la 19 noiembrie 1967, liderul democrat-creştin trebuia să moară încă din 1964 când acceptase idea unui guvern de centru-stânga. Executorul sentinţei trebuia să fie locotenent-colonelul Roberto Podesta. Dezvăluirile lui Mino Pecorelli se refereau la cele 204 zile (5 decembrie 1963-25 iunie 1964) când Italia a fost condusă, pentru prima dată, de un cabinet din care făceau parte şi miniştrii socialişti: Pietro Neni (vicepremier) şi Giuseppe Saragat (ministru de externe). Naţionalizarea sectorului energetic avea să îngrijoreze nu numai opinia publică italiană şi clasa politică, ci şi Vaticanul. Suveranul Pontif îi va cere lui Aldo Moro să nu exagereze, atenţionându-l asupra unor eventuale cataclisme sociale.

În mai 1964, ministrul Trezoreriei, Emilio Colombo, a adresat o scrisoare deschisă, premierului Aldo Moro, în care zugrăvea viitorul în culori negre: sute de mii de şomeri şi economia la pământ în cazul continuării reformelor economice de inspiraţie socialistă. Generalul Edigio Viggiani, şeful SIFAR (Serviciul Secret al Armatei italiene), întocmeşte un raport către preşedintele Republicii, Antonio Segni, în care semnalează ostilitatea mediilor industriale faţă de Moro, neliniştite de hegemonia social-comuniştilor asupra industriei hidrocarburilor. Generalul Giovanni De Lorenzo, comandant general al Carabinierilor şi fost director al SIFAR (1955-1962), ordonă realizarea unui plan de măsuri excepţionale (Planul „Solo”), care să fie aplicat de către carabinieri în cazul în care proiectul „guvernului de urgenţă” va eşua (iulie 1964).

 Planul „Solo”

În memoriul pe care l-a scris în captivitatea BR, Aldo Moro avea să releve faptul că preşedintele Antonio Segni a obţinut frânarea cursului de centru-stânga al vieţii politice italiene, astfel încât preparativele pentru o lovitură de stat militară au fost dezminţite, mai apoi, de către însuşi şeful statului. Surse de informaţii americane confirmă faptul că, în iulie 1964, generalul De Lorenzo era pregătit să intervină în forţă asupra guvernului de centru-stânga al lui Aldo Moro. Generalul Giovanni Allavena, fost şef al Biroului D (securitate internă) din SIFAR, avea să mărturisească în faţa unui judecător faptul că nu a participat niciodată la reuniunile Planului „Solo”, însă remarcase în acea perioadă un aflux considerabil, ca număr, de comandanţi de divizie de carabinieri. Şeful SIFAR, generalul Edigio Viggiani, l-a informat pe şeful Statului Major General al Armatei despre această situaţie neobişnuită, iar acesta i-a telefonat lui Giulio Andreotti, ministrul apărării în funcţie, pentru a-i transmite îngrijorările sale.

Locotenent-colonelul Roberto Podesta, fost membru al SIM (Serviciul de Informaţii Militare al Italiei fasciste) şi fost comandant al Şcolii Militare din Cesano, avea să mărturisească, în 1967, într-un interviu acordat periodicului ABC că a fost solicitat, în 1964, de către un prieten al lui Randolfo Pacciardi, fost ministru al Apărării şi liderul formaţiunii „Noua Republică”, pentru îndeplinirea unor sarcini importante care-i aşteptau „pe toţi oamenii de onoare şi pe adevăraţii soldaţi”. Randolfo Pacciardi i-a vorbit despre o acţiune dureroasă, însă necesară, pentru a restabili ordinea în Italia, precum şi despre Planul „Solo”. Sarcina lui Podesta, după cele relatate de către jurnalistul Mino Pecorelli, era să-l elimine pe Moro.

Toate traseele folosite de coloana oficială a preşedintelui Consiliului de Miniştri, numele persoanelor din escortă, precum şi numărul exact al agenţilor erau cunoscute.  Ofiţerul deţinea, totodată, o serie de fotografii ale casei lui Moro şi a unei liste complete cu toţi cei care făceau de gardă în jurul locuinţei acestuia. La câteva zile după apariţia interviului, locotenent-colonelul Roberto Podesta a fost trecut în rezervă şi închis pentru „nereguli administrative”. După câteva luni a fost eliberat şi a dispărut fără urmă. Salvat de „Zeiţa Fortuna”, în 1964, Aldo Moro va fi abandonat în mâinile rivalilor politici în acea nefastă primăvară a anului 1978.

Restul este tăcere!

Tergiversarea unei decizii pozitive, de către Cabinetul Andreotti, amplifică schimbul de scrisori dintre Aldo Moro, familia sa şi clasa politică italiană. Presa italiană lansează cuvântul de ordine „Moro nu este Moro” sau „Cuvintele acelea nu-i aparţin”. Scrisorile lui Aldo Moro sunt contestate în ceea ce priveşte adevărul lor, precum şi posibilitatea de-a fi fost scrise în deplină libertate de conştiinţă. Cincizeci de personalităţi catolice semnează un document prin care contestă autenticitatea scrisorilor lui Moro, ceea ce reprezintă o încercare de a distruge imaginea lui Moro iar ziarul Il Giornale, din 6 mai 1978, avea să scrie: „Unicul omagiu pe care putem şi trebuie să i-l aducem (…) este acela de a fixa data dispariţiei sale la 16 martie. Iar restul să fie tăcere”[16]. Cel mai compromiţător document scris de către liderul democrat-creştin a fost „memoriul” redactat în apartamentul BR din strada Montenesovo. Memoriul lui Aldo Moro este un rechizitoriu împotriva puterii democrat-creştine, a lui Giulio Andreotti („regizor rece, impenetrabil, fără îndoială că a cucerit puterea pentru a face rău cum a făcut tot timpul vieţii sale”[17]), a finanţărilor legale sau mai puţin legale etc. Aldo Moro notează că „puterea DC s-a bazat masiv pe dominaţia în sectorul bancar”[18] şi că DC „a ajuns să deţină o excesivă putere financiară”[19] care depăşeşte mult forţa sa electorală.

Memoriul Moro cenzurat de politicieni şi militari

La 1 octombrie 1978, în momentul în care carabinierii generalului Carlo Alberto dalla Chiesa pătrund în apartamentul din strada Montenesovo din Milano, membrii BR dactilografiau memoriul lui Moro, precum şi alte hârtii importante ale acestuia. La cinci zile după această captură, ziarul La Repubblica avea să dezvăluie faptul că hârtiile lui Moro au fost examinate de personalităţi politice şi militare, înainte de a fi examinate de magistraţi. În timpul unor lucrări de reamenajare a apartamentului din strada Montenesovo, la 19 octombrie 1990, au fost descoperite, în spatele unui panou de ipsos, sub o fereastră, fotocopiile memoriului şi alte materiale. Descoperirea din 19 octombrie 1990 confirmă faptul că memoriul prezentat publicului în 1978 era cenzurat. Rămân o serie de întrebări nelămurite faţă de percheziţia („cărămidă cu cărămidă”) efectuată în 1978. Memoriul lui Aldo Moro trebuia să rămână secret pentru opinia publică italiană şi nu numai, deoarece existau referiri indirecte la existenţa unei structuri clandestine paramilitare, intitulată GLADIO, ce s-a implicat din plin în aşa-numita “strategie a tensiunii”, respectiv în subminarea puterii de stat a Republicii Italia.

Înalţi responsabili ai Republicii, respectiv preşedintele Francesco Cossiga şi premierul Giulio Andreotti, vor recunoaşte existenţa reţelei secrete GLADIO abia în timpul anchetei desfăşurate de către magistraţii italieni asupra atentatelor teroriste din perioada octombrie-noiembrie 1990. Informaţiile pe care le deţinea Aldo Moro, şi nu numai, referitor la constituirea, structura, puterea financiară şi logistică, misiunile şi interesele pe care la apăra GLADIO, aveau să-i fie fatale liderului democrat-creştin. În captivitatea BR, Aldo Moro avea să scrie următoarele, cu referire la reţeaua secretă GLADIO: „Cu asta, nu vreau evident să spun că nu s-a prevăzut şi realizat în anumite sectoare speciale un antrenament pentru luptele de gherilă, în cele două forme ale lor: fie gherila împotriva unor eventuale forţe de ocupaţie, fie contragherila (…) Nu vreau să exclud că ceva începuse să se organizeze şi chiar să fie pus la punct pe un alt teren, mai potrivit. E un lucru pe care îl văd posibil, nu în cadrul complicatelor comandamente ale NATO cu structurile lor mastodontice, ci sub forma unei colaborări intereuropene ce se poate desfăşura liber, simplu şi eficient (…). Pare exagerat să vorbesc despre o strategie NATO (…) mai potrivit ar fi să vorbesc despre colaborări selective de antigherilă, care, realistic vorbind, se află în stadiu experimental”[20].

Scrisoarea lui Aldo Moro, din 29 aprilie 1978, în care făcea referire la colonelul Stefano Giovannone (SISMI) aflat în misiune în Orientul Mijlociu amplifică misterul asupra „Cazului Moro”. Colonelul Stefano Giovannone era un specialist în problemele terorismului internaţional iar Aldo Moro nutrea convingerea că specialistul în informaţii va intra în legătură cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OLP) şi va negocia eliberarea sa. Substratul acestei ciudate cereri se află în legătură cu acordul secret, din 19 octombrie 1973, dintre statul italian şi OLP, cu deplina ştiinţă şi concurs al ministrului de Externe, Aldo Moro, privind „pentru protejarea teritoriului italian atât împotriva eventualelor atacuri ale palestinienilor cât şi a represaliilor israelienilor”[21].

Îndepărtarea lui Moro, îndepărtarea Partidului Comunist

În „eforturile” autorităţilor italiene de a-l elibera pe Aldo Moro apar o serie întreagă de alte ciudăţenii, precum cea referitoare la apartamentul din Via Gradoli. Informaţii despre apartamentul din Via Gradoli nr. 96, unde fusese deţinut o vreme Aldo Moro de către BR, au fost primite de la STASI (Securitatea est-germană) via Pierfrancesco Cangedda (funcţionar al serviciilor secrete italiene), de la Benito Puccinelli, preşedintele „International Opus Crist”, via căpitanul Antonio Labruna din SID, precum şi de la avocatul Rocco Mangia către colonelul de carabinieri Antonio Varisco.

În momentul percheziţionării apartamentului, ca urmare a unei reclamaţii privind o inundaţie, poliţia a găsit ascunzătoarea goală. Comunicatul nr. 10 al BR, parvenit după execuţia liderului DC, era redactat cu ajutorul unui vechi cod militar cifrat şi conţinea un mesaj codificat destinat unor grupuri diferite. „De ce în primele luni ale anului 1978 au fost demontate toate organismele de investigaţie de către ministrul Cossiga şi înlocuite cu UCIGOS, Oficiul Central pentru Informaţii Generale şi Operaţiuni Speciale, condus de un fidel al ministrului, chestorul Antonio Fariello – autorul «Planului Zero» – şi au fost înlăturaţi vechii oficiali? În prezenţa unor semne de avertizare a pericolului pentru siguranţa lui Moro de ce s.a limitat totul doar l-a blindarea biroului său şi nu i-a fost atribuită şi o maşină blindată? De ce poliţiştii nu au fost instruiţi? Din ce cauză nu aveau arme eficiente? De ce nu erau echipaţi cu veste antiglonţ?”[22], sunt numai câteva din întrebările pe care Gennaro şi Giovanni Ciancio le pun în numele opiniei publice italiene şi nu numai.

Jurnalistul Mino Pecorelli avea să scrie: „Capturarea lui Moro reprezintă una dintre cele mai mari operaţiuni politice efectuate în ultimele decenii într-o ţară industrializată, integrată în sistemul occidental. Obiectivul principal este, cu siguranţă, acela de a îndepărta de la putere Partidul Comunist înainte să facă ultimul salt: participarea directă la guvernarea ţării încercând să demonstreze că acest lucru nu este de dorit. Motivul: este încă interesul celor două superputeri mondiale să sufoce creşterea PCI, adică a liderului eurocomunismului, a comunismului care aspiră să devină democratic şi să conducă democratic o ţară industrială”[23].

 Sacrificat de bunăvoie de autorităţi

BR se vor decide pentru lichidarea lui Aldo Moro deoarece se contura, pe baza unor informaţii obţinute din interiorul centrului de decizie politică al DC, posibilitatea unei serii şi mai lungi de tratative cu guvernul în condiţiile posibilei victorii democrat-creştine în alegerile administrative din 14 mai 1978. Referindu-se la acest moment, Patrizio Peci avea să declare în faţa Comisiei parlamentare de anchetă asupra cazului Moro: „Cea mai mare înfrângere a lor (a DC – n. n.) ar fi fost să fie găsit Moro”[24]. Conform informaţiilor SISMI, la ora 07.45, în ziua de 8 mai 1978, pe frecvenţa de undă de 160 Mhz, a fost interceptată o conversaţie radiotelefonică între un ziarist şi redacţia postului de radio Gr 2. Conţinutul interceptării făcea referire la dialogul dintre BR şi un paroh din Val di Susa, în nordul Italiei. Prin intermediul acestui paroh vor fi trimise două mesaje. Ultimul mesaj era adresat doamnei Moro şi conţinea o singură frază: „Mandarinul e putred!”. Specialiştii SISMI au prezentat generalului Santovito traducerea acestei fraze, ce era o anagramă, respectiv: „Câinele va muri mâine!”.

 …în portbagajul unui Renault roşu

În ultima scrisoare adresată familiei, şi care a parvenit după moartea lui, Aldo Moro scria: „Aş vrea să văd, cu ochii mei de muritor de rând, cum arată lumea de dincolo. Ar fi foarte frumos, dacă ar fi lumină”[25]. La 9 mai 1978, la Roma, în strada Michelangelo Caetani, la câţiva metri de sediul Democraţiei-Creştine şi de sediul Partidului Comunist Italian, va fi găsit, în portbagajul unui Renault roşu, cadavrul lui Aldo Moro. Prospero Gallinari şi Anna Laura Bragheti l-au condus către maşină, l-au urcat în portbagaj şi l-au acoperit cu un pled, după care Gallinari l-a împuşcat cu un pistol, apoi cu o mitralieră Skorpion. „Moro a fost tot timpul conştient de întreaga desfăşurare a operaţiunii, de la început până la sfârşit. Deci orice se făcea în privinţa lui, Moro ştia (…). Ştia că decizia pe care am luat-o devenise obligatorie. De lucrul acesta şi-a dat seama perfect”[26], avea să afirme Mario Moretti după tragicele evenimente din primăvara anului 1978.

_____________________________________________

* Articol apărut în revista ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE, Anul IV, nr. 29, februarie 2012, p. 48 – 54.

[1] Gennaro şi Giovanni Ciancio, Eu, Fernando şi Brigăzile Roşii, Librăria Leonardo Da Vinci, Cluj-Napoca, 2011, p. 229.

[2] Alessandro Silj, Imperiul Mafiei. Criminalitate, corupţie şi politică în Italia (1943 – 1994), Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 322.

[3] Ibidem.

[4] Gennaro şi Giovanni Ciancio, op. cit., p. 230.

[5] Ibidem, p. 234.

[6] Alessandro Silj, op. cit., p. 302.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 303.

[10] Ibidem, p. 304.

[11] Ibidem.

[12] Gennaro şi Giovanni Ciancio, op. cit., p. 238.

[13] Alessandro Silj, op. cit., p. 319 – 320.

[14] Ibidem, p. 321.

[15] Gennaro şi Giovanni Ciancio, op. cit., p. 237.

[16] Alessandro Silj, op. cit., p. 308.

[17] Ibidem, p. 311.

[18] Ibidem, p. 312.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem, p. 311.

[21] Gennaro şi Giovanni Ciancio, op. cit., p. 267.

[22] Ibidem, p. 341.

[23] Ibidem, p. 371.

[24] Alessandro Silj, op. cit., p. 307.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem, p. 343.