În postul Paştelui s-a desfăşurat la Bucureşti o conferinţă a Monitorului Apărării şi Securităţii (MAS) cu participanţi străini şi români, foşti militari şi civili, universitari şi demnitari, oameni cu responsabilităţi sau amintiri, presă, cu alte cuvinte lume selectă. Nu se ştie cât popor, cum ar spune nenea Iancu. Nu a lipsit nimic din temele informaţionale atât de preferate în discursul public de la noi şi de aiurea, nici invocarea straşnicilor ameninţări de după colţ, nici străinul generator de spaime, nici mângâierile pe creştet, nici perspectivele pentru care e nevoie de alte şi alte arme, altfel ne aşteaptă ceva groaznic, nici asigurările, nici alimentarea orgoliilor, nimic din ceea ce este la ordinea zilei. Pe scurt, s-a rostit tot ceea ce este astăzi plăcut auzului acordat pe o singură frecvenţă. Participanţii străini ne cunosc gusturile şi asta ne-au servit. Aşa e corect! Organizatorii au tras şi concluzii.

Ar fi putut reprezenta un eveniment de referinţă pentru explicarea dinamismului geopoliticii de astăzi, cu atâtea necunoscute, dar generat de aceleaşi veşnice mecanisme, ar fi putut sugera perspective pentru securitatea reală, nu închipuită, a României şi zonei sale de interes. Dar până la urmă totul pare a se fi încadrat în atmosfera prelegerilor dintr-un curs ţinut la o academie de război, căci discursul dominant a redus toate problemele de securitate la pregătirea pentru război, iar scena nu putea fi alta decât Marea Neagră, bineînţeles. Nu este o întâmplare că de câţiva ani discursul public românesc despre securitate se reduce doar la aspectele militare, îndeosebi la vectorii violenţei armate. Mai mult, propaganda se străduieşte tot mai conturat să ne convingă că un domeniu atât de complex cum este securitatea se identifică cu performanţele avioanelor sau fregatelor, pentru care ne trebuie bani, bani mulţi. Iar pentru că Marea Neagră este într-o necontenită actualitate, Cehov, care a trăit o vreme pe litoralul ei, spune că, dacă în decorul unei piese, în actul întâi apare o armă atârnată pe un perete, în ultimul act cu ea se va săvârşi o crimă.

Nu s-a suflat o vorbă despre infinitele capacităţi ale politicului de a găsi soluţii în stările conflictuale, despre motivaţiile economice şi civilizaţionale pentru asemenea soluţii, despre instrumente de securitate îngheţate şi provocări generate tocmai pentru a le îngheţa şi merge spre confruntare, despre schimbările sub ochii noştri a sfintei sfintelor, spaţiul euroatlantic însuşi, captiv al filosofiei îngrădirii ş.a.m.d. Aceasta ar fi fost o dezbatere reală pe teme de securitate şi astfel s-ar fi putut găsi o explicaţie realităţii simple, eminamente de securitate naţională, că în anul 2018, de exemplu, am importat din Rusia de aproape trei ori mai mult decât am exportat. Cu alte cuvinte, molipsindu-ne de la atmosfera conferinţei, i-am susţinut potenţialul agresiv cu peste 2 miliarde euro cash, doar pentru că nu am putut plăti importurile cu mărfuri. Doar că, în acelaşi 2018, Rusia şi-a redus cheltuielile militare, spune statistica. O astfel de dezbatere ar fi oferit, probabil, un răspuns definitiv şi unei întrebări la care războiul informaţional se fereşte cu ipocrizie să răspundă: Cât este de pregătită economia României pentru o confruntare majoră la Marea Neagră, mai mult, cât este de pregătită economia europeană pentru un asemenea efort distrugător? Războiul informaţional se adresează minţilor noastre, încearcă să-şi impună reprezentările sale despre ceea ce se întâmplă în jur şi în lume, dezinformează, doar pentru a acoperi realitatea că Occidentul a ajuns în situaţia pe care şi-a dorit-o cel mai puţin, cea a unei confruntări totale cu Rusia.

În marşul său triumfal de la zidurile Berlinului la porţile Sankt Peterburgului pentru asumarea de noi spaţii şi misiuni, NATO a ajuns în faţa unei superputeri pregătite şi organizate să acţioneze, inclusiv preemptiv, departe de atitudinea ultimilor două decenii. Să fi fost aceasta capcana în care a atras Moscova alianţa, alimentându-i iluzia invincibilităţii, după modelul Kutuzov în 1812? Armatele statelor din primul eşalon NATO se află în faţa unei grupări complexe de trupe ruse dispuse pe direcţia pe care strategii ruşi o consideră cea mai ameninţată. Situaţia rezultată este mare consumatoare de resurse, mai ales, de încredere, de aceea nu poate dura nedefinit. Este poziţia în care s-au aflat Napoleon, când aştepta cheile salvatoare ale Moscovei în locul unde astăzi se află un grandios complex al victoriei, şi Hitler, când ministrul său pentru economia de război i-a raportat în decembrie 1941, când trupele germane ajunseseră în Moscova, că a pierdut războiul pentru că nu mai are resurse pentru victorie. NATO nu prea are de ales, pentru a rămâne credibilă, dincolo de retorică, trebuie să treacă la desfăşurări masive de forţe terestre pe teritorii din estul continentului. În cea mai mare parte, efectivele vor fi europene, pentru că aşa condiţionează geografia – şi de aici lucrurile se complică. Credibilitatea nu se demonstrează multă vreme prin rotirea câtorva batalioane, avioane ori nave de luptă. Între părţile aflate faţă în faţă nu mai există niciun dialog, doar contactul militar la distanţa vizibilităţii directe.

Alternativa, care probabil va triumfa, mai devreme ori mai târziu, ar fi restabilirea încrederii, înaintea altor paşi spre soluţii. Pentru o relativă intrare în normalitate este singura opţiune logică în locul desfăşurărilor ireversibile spre violenţa armată. Devine tot mai evident că între marile puteri ale lumii se acumulează situaţii nerezolvate, episoade asupra cărora nu există nicio poziţie comună, se profilează perspectiva haosului în care strălucesc numai vectorii războiului. Dar mai grav este faptul că, opinia publică globală acceptă evidenţele, se obişnuieşte cu ele şi se pregăteşte pentru alte acumulări. Cea românească nu face excepţie. Pare lecţie dintr-un manual felul în care ni se inoculează treptat imaginea preferată de Occident că Turcia, important membru al alianţei şi partener al ţării noastre la Marea Neagră, devine băiatul rău doar pentru că îşi promovează propriile viziuni de ieşire dintr o capacană în zona sa de interes.

Rămâne de neînţeles motivul pentru care discursul participanţilor la conferinţa MAS a ignorat faptul că NATO, conform Tratatului de la Washington, este în primul rând o organizaţie politică, abia după aceea alianţă militară. Şi mai de neînţeles este că pentru participanţii români singura soluţie întrevăzută este escalada militară, cu toate ingredientele ei, care duce România spre voia sorţilor. Ceva asemănător cu perspectiva unei clădiri de patrimoniu dintr-un oraş ce se cere sistematizat, dar pe arhitecţi îi interesează doar interiorul construcţiei. Paradoxal, este ignorată cu perseverenţă realitatea zonei noastre de interes, şi anume că, în dinamica geopoliticii ultimului secol şi jumătate, România a avut de câştigat doar atunci când, în jurul ei, se produceau procese inverse escaladării şi se disipau încărcăturile beligene. Acestea erau evoluţiile când s-a realizat România Mare, de pildă. Dar, odată cu atingerea acestui obiectiv naţional, statul român a intrat în marile jocuri geopolitice continentale, specifice axei strategice principale a Europei, Paris-Berlin-Moscova. Folosind limbajul sportiv, a promovat într o ligă superioară. Până atunci fusese actor al unor competiţii locale, balcanice, în care ponderea lui fusese consistentă.

Politica românească nu a fost pregătită să gestioneze acea nouă realitate şi, în loc să găsescă soluţii pentru a-şi consolida realizările, a intrat în acele jocuri, pentru care nu dispunea de mijloace şi, cum s-a văzut, nici nu le putea controla. S-a demonstrat în cele peste două decenii de preliminarii ale războiului mondial. Totul s-a terminat cu dezastre teritoriale, în toate punctele cardinale. Raţionamente ale geopoliticii, am spune, dar ţara noastră tot în liga mare a competiţiei a rămas, iar perspectiva promovării intereselor sale naţionale este difuză, acoperită acum de obligaţiile din cadrul alianţei. Dominante au devenitt interesele acesteia care, după cum se demonstrează, sunt ale unui actor covârşitor, cu interese globale, iar abordările lui sunt tot cele clasice, ale relaţiilor de putere. Însă putem fi liniştiţi, tot Cehov spune că, dacă Pământul s-ar roti invers, câinele la fel ar da din coadă!

În ţara noastră analizele abordează cu multă sfială legătura dintre punerea petrolului românesc la dispoziţia maşinii de război germane, ce controla Europa continentală, ori demiterea brutală a lui Nicolae Titulescu, cel care încercase şi altcumva consolidarea României Mari, cu momentul ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940. Analizele fenomenelor de astăzi sunt oarecum asemănătoare. Consacrate mai ales efectelor, ele ignoră cauzele majore, rezultând determinisme curioase. În România şi în jurul ei, se acumulează potenţiale beligene într-o competiţie geopolitică cu prelungiri globale, pe care politica românească, la fel ca altădată, nu o poate controla, dar este implicată. Continuând tradiţia, nici la noi, nici în alte state europene, nu se face legătura între demonstraţiile de ostilitate ale Rusiei şi avansarea efectivelor şi tehnicii de război ale SUA spre graniţele ei. Această avansare este soluţie de descurajare doar pentru propagandă, deocamdată generează reacţii în oglindă şi promite consecinţe evident disproporţionate. Pentru statele din zonă evoluţiile pot fi letale, iar mărirea bugetelor militare oferă doar o iluzie a apărării. Pentru strategii americani este doar un moment din secvenţele unor dezvoltări ulterioare, astfel încât situaţia conflictuală să menţină Rusia implicată cât mai aproape de graniţe şi cât mai departe de alte zone.

Recent aleasa preşedintă a Georgiei a intuit capcana geopolitică şi a declarat recent, pragmatic, că perspectiva unei baze militare americane pe teritoriul ţării sale ar putea fi provocare. Desigur, depinde cât va rezista în declaraţia sa. Dar se produc fenomene interesante în acele spaţii. Preşedinta micuţei Estonii a vizitat recent Moscova şi a avut o discuţie la nivel înalt acolo cu omologul său. A fost aspru criticată, dar a răspuns că prin această vizită s-a alăturat ţărilor NATO şi UE care poartă dialoguri politice directe, fără intermedieri, cu Rusia. Este prea tânără pentru a fi bănuită de conexiuni ori complexe cu sorginte sovietică, după deja probata şi carteziana schemă.

Cu o scurtă pauză, cel mai consecvent actor geopolitic al lumii, SUA, a considerat mereu Rusia principal competitor, împotriva ei îşi concentrează eforturile politice, economice, financiare, militare, informaţionale şi de informaţii, cu alte cuvinte, tot ceea ce înseamnă strategie, profitând de noile spaţii la dispoziţie. Este interesat de perspectivele oferite de noile poziţionări şi mai puţin de consolidarea mediului de securitate în noile spaţii. Odată cu avansarea spre Rusia, Occidentul a iniţiat şi un intens proces de inducere în eroare a aliaţilor de la contact prin conceptul de Flanc Estic. Numai că pentru noi este autoinducere în eroare. În realitate, suntem Front Estic. Conceptul de flanc este promovat propagandistic doar pentru a îndulci amăreala unei pilule. Conform tuturor manualelor militare, am fi flanc estic dacă Occidentul s-ar pregăti de război cu ţările scandinave. Dar, cine ştie, poate se pregăteşte de confruntare pe teritoriul ucrainean? Atunci am fi eventual flanc estic.

Desfăşurarea ultimelor operaţii militare majore spre estul continentului demonstrează că atunci am fost flanc sudic al unui front ce se întindea de la Marea Barenţ la Marea Neagră, iar pe actorul strategic covârşitor de atunci nu armata aliatului său român l-a interesat, ci resursele şi teritoriul ca bază de pornire a viitoarei ofensive. În monumentala sa lucrare World War II, Winston S. Churchill, unul dintre cei trei lideri ai coaliţiei antinaziste, spune că, în cadrul operaţiei Barbarossa, rolul Armatei României a fost doar cel de-a fixa inamicul şi a asigura flancul sudic al Grupului de Armate german, deşi era a doua ca efective în campania din Est. De aceea Comandamentul Suprem german a fost interesat de înzestrarea trupelor române doar pentru asemenea misiuni, oarecum secundare.

Când, la Stalingrad, cele două armate române au fost nevoite să se apere pe direcţia loviturii principale, s-a văzut că nu erau nici pregătite, nici înzestrate pentru a rezista. În general, literatura militară românească, vorbind despre războiul revoluţionat de aviaţie şi tancuri, cum a fost a doua conflagraţie mondială, oferă puţine informaţii despre numărul avioanelor de luptă care au sprijinit trupele române acolo, despre câte tancuri, artilerie, artilerie antitanc şi antiaeriană au avut cele două armate în compunere, despre ponderea acestora în rapoartele de forţe realizate, despre adecvarea planurilor operaţiei la realităţile spaţiilor deschise etc. Altcumva ar arăta explicaţiile pentru ceea ce s-a întâmplat cu armata noastră atunci şi în evenimentele care au urmat şi nu ar fi existat lecţii politico-militare neînvăţate despre operaţii în cadrul alianţelor cu componenţă disproporţionată.

Surprinzător, la Bucureşti a fost pus în discuţie şi conceptul de conflict prin intermediari, adică acel tip de confruntare ce nu poate fi justificat prin standarde morale, cum l-a caracterizat autorul intervenţiei. Este surprinzător, pentru că exact acesta este cel mai probabil tip de conflict cu care ar putea începe o confruntare majoră în zona noastră de interes strategic, iar rol de intermediar îi este rezervat şi României, dacă lucrurile vor scăpa de sub control. Pare o încălcare a legilor ospitalităţii să vorbeşti despre funie în casa spânzuratului, dar la fel de bine poate fi şi o demonstraţie de onestitate din partea aliaţilor. Oricum, nu este decât un remember, deoarece, în perioada bipolarităţii, asemenea confruntări au existat din belşug şi au permis superputerilor să-şi demonstreze potenţialele fără a intra într-un conflict direct. Războiul de la distanţă – cealaltă realitate posibilă – va fi o etapă ulterioară.

Războiul din Vietnam este exemplul frecvent citat de confruntare prin intermediari. Desfăşurarea lui fusese sintetizată într-o formulă celebră, pe atunci: În Vietnam se vor bate URSS şi SUA până la ultimul vietnamez. Dar ca durată, război prin intermediari clasic poate fi considerat cel din Afganistan, încă în desfăşurare, unde în aproximativ patru decenii s-au schimbat actorii, liderii, armele, tacticile, limbile vorbite, doar afganii au rămas. A trecut neobservată declaraţia recentă a unor oficiali afgani că retragerea trupelor SUA nu va afecta securitatea ţării lor. Astăzi, prin intermediari, se mai desfăşoară confruntări în Siria, Yemen, prin Africa, se pregăteşte în Venezuela, şi, ceea ce pentru noi ar fi cel mai negru scenariu, se întrezăreşte în Ucraina.

Începând din 1877, România a participat la războaie de amploare în care principalii actori au constituit, desfăşurat şi operaţionalizat grupări de forţe compuse din sute de mii ori milioane de soldaţi acolo, în viitoarele teatre de operaţii. Armata României a ocupat dispozitive, a primit misiuni şi a acţionat în condiţiile acestei realităţi, alături de importante efective aliate, reale, nu în planuri de mobilizare. S-a aflat în această situaţie chiar dacă pe timpul desfăşurărilor, aliaţii iniţiali i-au devenit inamici, iar inamicii – aliaţi, cum s-a întâmplat în cele două războaie mondiale. Nu Armata îşi alege inamicii.

În 2019, în zona noastră de interes strategic, nu există asemenea mari grupări şi nici nu vor exista prea curând. Dar războiul modern nici nu mai impune concentrarea milioanelor de soldaţi de altădată. Rapoartele de forţe se calculează în tehnologii şi se pare că nici mulţi doritori să se sacrifice nu prea mai există. De asemenea, la alcătuirea unor grupări militare importante s-ar ajunge când totul va merge ireversibil către o confruntare decisivă şi atunci orice este posibil, inclusiv loviturile nucleare limitate, încă din etapa pregătirilor. Dar nu înseamnă că rolul grupărilor terestre a dispărut. În 2003, pentru invadarea Irakului, coaliţia condusă de SUA a constituit una, dar i-au fost necesare câteva luni pentru a concentra efective comparabile cu inamicul, în condiţiile în care deţinea supremaţia absolută, nimeni nu a încercat să împiedice constituirea ei, căile de comunicaţie erau deschise, mijloacele de transport n-au suferit nici o pierdere, iar armata irakiană era oricum crucificată. Rezultatul a fost ruperea unui echilibru relativ al zonei şi întărirea poziţiilor Iranului.

Ucraina este ţara cu care avem o frontieră comună de cca. 650 km, terestră, fluvială şi maritimă. Din păcate, teritoriul ei, din motive istorice, demografice, de compoziţie etnică, culturale, religioase, este cel mai potrivit pentru desfăşurarea unui conflict prin intermediari, chiar şi în forma sa hibridă. La fel ca şi ceilalţi vecini, ar trebui să avem toate motivele să nu se ajungă acolo, dar geopolitica înseamnă în primul rând ipocrizie în forma sa raţională. În confruntarea dintre Occident şi Rusia, teritoriul ucrainean ar putea avea acelaşi rol de tampon pe care, cu două secole în urmă, l-a destinat Imperiul Britanic teritoriului Afghanistanului, cu tot atât de multe diversităţi, între imperiul ţarist şi diamantul coroanei – India.

În Siria, în afara efectivelor Statului islamic, grupările terestre care se confruntă sunt compuse din sirieni, asistaţi de străini şi sprijinite din aer de către aliaţi. Un asemenea model ar putea fi folosit şi în Ucraina. Este puţin probabil să se recurgă repede la efective numeroase din alte zone, deorece s-ar precipita escaladarea evenimentelor şi s-ar trece rapid la faze mai încinse. Dar, sub o formă s-au alta, proximitatea imediată va fi implicată. Ceea ce noi nu prea ştim, dar cei interesaţi o ştiu, în construcţia militară a Ucrainei, alături de structurile clasice pentru orice stat, există şi organizaţii militarizate, finanţate şi sprijinite nu se prea cunoaşte de cine. Nu este dificil să ghicim cum vor acţiona ele când îşi vor găsi patronul dorit. Instituţiile militare ale statului, insurgenţii, celelalte organizaţii militarizate ar putea constitui acele grupări de forţe terestre necesare operaţiilor complexe. Statele vecine le vor sprijini politic, logistic, aerian, operaţional şi cu informaţii atât cât se va dori, ori va fi posibil. Se vor institui, probabil, zone de interdicţie aeriană contestate de toţi, dar respectate pentru a ţine lucrurile sub control, vor acţiona forţe speciale din afară. Ucraina nu este membru NATO, astfel că nu vor exista motive pentru a operaţionaliza Articolul V al Tratatului de la Washington.

Un conflict intermediat în regiunea Mării Negre ar fi prilej pentru măsurarea forţelor, ajustări geopolitice, dar şi test pentru verificarea modalităţilor de a ieşi din logica distrugerii nucleare reciproce. Propagandistic, se va aplica paradigma deja consacrată: băieţii buni vor fi fără îndoială apărători ai celor mai înalte valori ale democraţiei perfecte de tip occidental şi purtători ai năzuinţelor popoarelor, cei răi vor fi pro-ruşi. Până acum această paradigmă a fost folosită şi s-a dovedit dăunătoare într-un mediu social în care etnicii ruşi reprezintă o bună parte a populaţiei Ucrainei şi sunt grupaţi, mai ales, în regiunile estice şi sud-estice ale ţării, adică aproape de Rusia. Occidentul nu a recunoscut referendumul organizat în Crimeea cu cinci ani în urmă, dar nu a făcut-o pentru că ar fi extrem de greu să explice, motivul pentru care peste 95% din populaţia peninsulei, cetăţeni ai Ucrainei, au optat pentru alt stat. Mai mult, importante efective militare ucrainene îşi aveau garnizoana permanentă acolo. Dar ce mai contează într un eventual conflict în care Occidentul s-ar putea bate cu Rusia până la ultimul est-european? Într o asemenea eventualitate, pentru mulţi ucraineni adâncimea teritoriului rus ar putea deveni o oază de linişte.

Pornind tot de la ceea ce s-a întâmplat în Siria, rezultatul unui asemenea conflict la graniţa noastră, în afara fluxurilor masive de refugiaţi spre toate punctele cardinale, ar fi o divizare a teritoriului ucrainean în zone cu niveluri diferite de exercitare a suveranităţii de către stat, ceea ce ar constitui alte motive pentru confruntări.

În acest timp, trupele şi infrastructura militară ale SUA nu se vor irosi în misiuni care să le abată de la destinaţia reală, competiţia cu Rusia la graniţele ei şi crearea condiţiilor pentru dezvoltări globale viitoare. Războiul din Vietnam a răscolit profund societatea americană din cauza pierderilor în oameni. Traumele se mai simt şi acum, chiar dacă tinerii care au luptat sunt demult bunici. De atunci, gândirea militară de peste ocean a fost dominată de identificarea şi aplicarea în operaţii a soluţiilor care să permită menţinerea pierderilor în limite acceptabile sau chiar eliminarea lor.

Estimarea pierderilor potenţiale constituie unul dintre principalele puncte la care trebuie să răspundă planificatorii americani ai unei viitoare operaţii. Cei care se ocupă de gestionarea violenţei armate ştiu bine că etapa politicianistă cu parade, cuvântări şi flori în gară se consumă extrem de repede. O asemenea soluţie a fost evitarea constituirii marilor grupări de trupe terestre şi obţinerea aceloraşi rezultate prin exploatarea supremaţiei tehnologice absolute, combinată cu folosirea efectivelor terestre ale aliaţilor din teatre. Pierderile s-au redus de zeci şi sute de ori. În Siria, fiecare actor important activ îşi are propriile forţe terestre alcătuite din băştinaşi.

Nu prea ar exista motive să credem că aliatul nostru strategic ar proceda altfel într-o zonă care a fost abator pentru multe armate europene, iar supremaţia faţă de inamicul probabil este discutabilă.