Înainte de a se aprinde luminile de Crăciun, la Londra a avut loc adunarea solemnă pentru sărbătorirea celor 70 de ani de existență a NATO. A fost sărbătoare mare, costume negre, rochii elegante, zâmbete de cinema, fotografii. Lucru nemaivăzut și nemaiauzit în toată istoria Alianței, s-a inaugurat și clubul select al donatorilor pentru prosperitatea Americii. Alte poze cu lideri care mai de care mai fericiți, ca să nu uităm de America first, dar și de acei surzi, despre care Tudor Mușatescu spunea că aud doar ceea ce vorbesc ei. Mărirea bugetelor pentru apărare de către toți ceilalți aliați înseamnă reducerea contribuției SUA la bugetul colectiv într-o evoluție confruntativă bine regizată și care cuprinde treptat și alte dimensiuni. Cum se cuvine pentru astfel de momente jubiliare, s-a adoptat și așteptata Declarație Comună care, dincolo de alineatul introductiv, subliniază cu precizie că banii în plus vor fi investiți în noi capabilități și în forțe sporite.

Întrunirea din capitala Brexit-ului fusese precedată de câteva disonanțe interne publice, șocante pentru sensibilitățile euroatlantice, dar, exact când trebuia, a apărut pericolul rusesc sub forma unor diversioniști și totul s-a calmat. Le Monde ne spune că, instalați ca acasă undeva, prin pustietățile turistice ale Alpilor, ei au amenințat ani de zile liniștea Europei. Cine ar îndrăzni să se îndoiască? Ca urmare, documentul a fost adoptat fără probleme și pare că se intră în normalitate. Așa să fie? Pentru că se întâmplă lucruri curioase cu evoluția rusofobiei europenilor în ultimii ani, amintind de vremurile când Stalin devenea treptat Uncle Joe pentru mulți dintre ei. Propaganda occidentală muncește din greu pentru a face din președintele Federației Ruse inamicul continentului. Dar sondajele de opinie printre europeni evidențiază cu totul altceva, nu el este pericolul, în unele state mult peste jumătate din populație susține normalizarea relațiilor cu Rusia, iar firme care s-au retras de pe piața rusă din motive politice revin treptat. Cum vor influența aceste mutații deciziile politice în democrație vom vedea. Candidatul Donald Trump și-a dorit asemenea relații normale și a pățit-o după ce a fost ales președinte. Sunt  puseele dictatoriale ale democrației.

Declarația de la Londra a șefilor de state și guverne reafirmă cam tot ce trebuie la o aniversare: garanții pentru securitatea teritoriilor și a miliarde de cetățeni, pentru libertate și valori, adică democrație, libertatea individului, drepturile omului și primatul legii, solidaritate și unitate transatlantică, angajamente și cheltuieli asumate, respectarea Articolului V. NATO va continua să rămână fundament în apărarea colectivă și forum esențial de consultări și decizii pentru o securitate indivizibilă.

Declarația exprimă cu fidelitate spiritul Tratatului de la Washington conceput pentru a modela realitatea politică și militară de-acum șapte decenii. Cu trecerea anilor s-au modificat multe în geopolitică și strategii, s-au afirmat alți actori și alte provocări, s-au schimbat generațiile, dar dorința de a uniformiza prin modelare este la locul ei. Cum era de așteptat, în timp au apărut și alte viziuni politice, exprimate mai mult ori mai puțin sonor, ceea ce ne sugerează că în spatele principiilor înalte există și interese mult mai specifice și concrete, dificil de acoperit prin cuvinte impresionante.

Alianța Nord-Atlantică își propune obiective globale posibile doar într-un spațiu de securitate unitar, însă acesta a ajuns să fie divizat de realități regionale, reflectând îngrijorările individuale ale unui stat ori grup de state. Unitatea spațiului de securitate se exprimă astăzi mai curând prin încercări de armonizare a unor diversități locale. O demonstrează chiar România. Pentru liderii noștri securitatea la Marea Neagră este o prioritate, dar Alianța Nord-Atlantică adoptă planuri pentru apărarea țărilor baltice. Practic, în spatele fiecărui enunț din Declarație s-ar putea identifica și cine l-a susținut, considerându-l esențial. Este un fenomen firesc pentru o alianță cu anvergura spațială a NATO, construită pe premisa omogenității, dar incluzând regiuni cu caracteristici geopolitice și militare atât de specifice și state cu potențiale atât de diferite. Aceasta este realitatea căreia pe viitor îi sunt necesare răspunsuri dincolo de frazele optimiste.

Când trece la problemele concrete, specifice zilelor noastre, Declarația ne anunță fără echivoc, dar mobilizator: Noi, ca Alianță, ne confruntăm cu amenințări și provocări distincte, venite din toate direcțiile strategice. Este o constatare ciudată pentru cea mai puternică alianță politico-militară a vremurilor, cu cele mai moderne forțe armate și arme, pentru care a cheltuit ani la rând de câteva ori mai mult decât restul lumii, și cu infrastructură militară pe tot globul pentru că, la urma urmelor, SUA care o dețin sunt membru fondator al NATO. Este ciudată și interpretarea oferită pentru determinismele cauză-efect în relațiile internaționale. După decenii de pași triumfători Alianța Nord-Atlantică se simte amenințată ca niciodată, convinsă că toți pașii ei sunt perfecți, iar vinovați sunt alții. Este mentalitatea clasică a cetății asediate, hiperbolizată la scară planetară, pe care noi, în România, am trăit-o apăsător timp de decenii și nu a adus nimic bun. Ea a permis justificarea celor mai dure măsuri interne numai pentru a rezista pericolului dinafară. Dincolo de faptul că a te simți amenințat din toate direcțiile importante, dar a te scoate cu inocență din ecuație este cea mai cinică demonstrație politică, rămân, totuși, întrebările: cum s-a ajuns aici, dar, mai ales, cine poate instala tabăra asediatoare în jurul colosului politico-militar? Până una alta, teza a pus surdină pe disonanțele publice care au precedat întâlnirea la vârf.

În continuarea frazei pilon, Declarația indică și vinovații pentru situația incredibilă. Cum era de așteptat, prima amenințare o constituie acțiunile agresive ale Rusiei, adică ale acelei Rusii, partener decisiv până ieri în eliminarea bipolarități și ajunsă acum cu capitala imperială de altădată în bătaia artileriei NATO, realitate pe care Alianța Nord-Atlantică nu se sfiește să i-o amintească. Dar să nu uităm că, în strategia securității lor naționale, SUA, de pildă, consideră Rusia nu amenințare, ci competitor strategic, alături de China, ceea ce înseamnă cu totul altceva.

Înaintea întâlnirii de la Londra, președintele Franței vorbise despre moartea cerebrală a NATO. Afirmația a fost șocantă, a iritat mărimile, a fost urmată de tot felul de acuze la adresa autorului, inclusiv aceea că Franța este calul troian al Rusiei, după modelul cartezian bine practicat pe Dâmbovița când nu vrei să analizezi profunzimile. Dar a urmat alta și mai eretică: fără Rusia nu poate fi realizată securitatea europeană. Numai că disciplinata propagandă își consumase deja muniția, nu a răspuns ca în cazul celeilalte și a preferat să o ignore. Când părea că șocul parizian trecuse a urmat altul, la fel de neașteptat, exprimat chiar în zilele summit-ului, din partea altui lider european. Președintele Poloniei, nimeni altul, a afirmat că nu consideră Rusia inamic al NATO, ci un vecin cu care Alianța Nord-Atlantică nu cade de acord în toate problemele. Câteva zile mai târziu, șeful cancelariei sale i-a detaliat declarația: Polonia nu va insista niciodată asupra antagonismelor dintre Occident și vecina sa pentru că ar putea deveni victima acestor antagonisme. Sunt opinii pornite dintr-o țară care, la Moscova, este considerată pilon important al rusofobiei în Europa. Făcute public și alăturându-se altora, exprimate cu alte ocazii și de către alți lideri, spusele ar putea demonstra că Alianța Nord-Atlantică nu este o cetate asediată dinafară, ci una erodată mai curând din interior, iar după 70 de ani este necesară o schimbare de filosofie. Folosirea Rusiei drept amenințare care să genereze strângerea rândurilor nu mai are efectele dorite.

Motivul transformării Alianței Nord-Atlantice într-o insulă bătută din toate vânturile este scos în public doar pentru a acoperi lipsa ideilor politice consistente în construcția unei arhitecturi reale de securitate, adaptată transformărilor din ultimele decenii. Paradoxal, alianța politico-militară constituită cu 70 de ani în urmă, pentru a apăra democrația pe fondul echilibrelor de putere ce se profilau atunci, nu sesizează că lumea întreagă însăși a devenit mai democrată, nu democrație cu tipar unic, este adevărat, dar foarte dinamică. Aflată în plin proces de primire a noi membri, însușire a noi spații și misiuni, Alianța Nord-Atlantică a devenit prizoniera unor modele identificabile acum doar în documentele fondatoare, nu în lumea reală, și rămâne captiva trecutului, deși caută să demonstreze contrariul. În acest timp, tot mai multe state membre caută soluții locale, dar potrivite intereselor lor, profitând de Alianță. Alianța Nord-Atlantică nu este suficient de puternică pentru a încadra lumea în tiparele regionale pe care și le-a creat cândva și nici nu va putea fi pentru că riscă să se prăbușească sub propria greutate.

Oarecum, NATO repetă situația în care se află Organizația Națiunilor Unite – mai veche cu câțiva ani – , constituită pentru a gestiona viitorul lumii zguduite de un război pustiitor. Astăzi ea se află în fața unor realități de neimaginat atunci, toți membrii sunt conștienți că trebuie reformată, dar nu cad de acord asupra soluției potrivite, astfel încât organizația globală să devină mai eficientă.

Declarația Comună enumeră, apoi, toate celelalte probleme grave care amenință Alianța Nord-Atlantică: terorismul în toate formele și manifestările, provocările pentru ordinea internațională fundamentată pe lege, instabilitatea generatoare de migrație, amenințările cibernetice și hibride. Problema este că documentul a fost semnat de reprezentanții unor state care nu sunt deloc străine de generarea lor. Terorismul nu a apărut din spuma mării, ci ca efect al unor comportamente geopolitice. Haosul din Libia a fost instalat prin acțiunea unor membri importanți ai Alianței Nord-Atlantice, iar de atunci se tot caută soluții pentru stabilizarea unei situații, dificil de controlat și care promite să se dezvolte. Intervenția militară împotriva Irakului a fost agresiune, după canoanele dreptului internațional, dar învelită în ambalajul atrăgător al acțiunii unei coaliții unice, mânate exclusiv de bune intenții. Publicul s-a făcut că nu observă și a rămas cu ambalajul. Siria, stat suveran și independent, membru al ONU, deci protejat teoretic de Carta organizației și de normele de drept internațional, este victima unei agresiuni clasice multiple la care participă și membri NATO. A devenit cel mai bogat bazin al migrației către Europa. Mai mult, o parte din teritoriul sirian este ocupat de armata turcă, iar petrolul din zonele controlate de grupările antiguvernamentale sprijinite de NATO este traficat în cel mai curat stil colonial.

NATO este o alianță defensivă și nu prezintă pericol pentru oricare altă țară, se spune mai departe în documentul de la Londra. Este tema muzicală a marșului ce se repetă de la căderea Zidului Berlinului până la evenimentele violente din Ucraina, se aude și acum, chiar dacă infrastructura sa militară și armele sale au avansat la mii de kilometri de aliniamentele de-acum trei decenii. Evenimentele din ultimii ani, generate de logica determinismelor strategiei, demonstrează că afirmația nu convinge, a provocat reacții dure și importante mutații strategice pe glob. Se vorbește chiar și despre adaptare în text, dar nu o adaptare a politicilor, ci a capabilităților militare, a strategiilor și planurilor.

Dintre multiplele dimensiuni enumerate ar trebui reținute cele referitoare la perfecționarea nivelului de pregătire a forțelor și întărirea abilităților de descurajare și apărare prin combinarea corespunzătoare a capabilităților nucleare, convenționale și antirachetă. Deci, nu se mai camuflează, ci se oficializează revenirea la practicile militare ale bipolarității cu logica lor inflexibilă. La câteva zile după adoptarea Declarației, șeful Statului Major General rus a comentat în fața atașaților militari la Moscova că acestea sunt pregătiri pentru un conflict militar de amploare, deoarece astfel forțele Alianței Nord-Atlantice se instruiesc pentru a-și însuși teatrele de acțiuni militare de la granițele Rusiei, dar că țara sa este pregătită pentru un război major. Este opinia militarului rus cel mai autorizat să vorbească despre aspectele pur militare. Nu au apărut încă reacțiile politice la nivel înalt ale Moscovei la plasarea sa în fruntea listei amenințărilor. Probabil nici nu vor exista prea curând, atâta timp cât o eventuală destindere este condiționată ultimativ de schimbarea de atitudine doar a Rusiei, nu și a celeilalte părți.

Există un progres fără precedent în cooperarea NATO – UE, sună o altă propoziție din Declarație. Afirmația, mai curând triumfalistă decât optimistă, este enumerată, printre altele, la sfârșitul unui an în care organizația europeană, ieșită din logica electorală și inactivismul indus de transferul de putere, se află în fața unor provocări unice. Cea mai importantă este momentul Brexit căruia, după ani de zile, se pare că i se întrevede finalitatea. Va fi un șoc politic și va schimba multe în Europa. Președintele Donald Trump a încurajat disidența fără menajamente și fără sensibilități că ar fi interferență în problemele aliaților într-un moment delicat pentru ei. El a declarat de câteva ori că imediat după ieșirea din organizație a Marii Britanii, SUA vor încheia cu ea un tratat comercial generos. De fapt, proiectatul acord nu constituie altceva decât un alt episod important al concurenței economice dintre SUA și UE, începută cam de când a căzut Zidul Berlinului și s-a generalizat economia de piață. În timp, concurența economică a început să influențeze politica europeană, să genereze viziuni diferite asupra problemelor importante ale continentului, chiar și ale celor de securitate. Și exact în perioada în care multe țări europene se confruntă cu perspectiva crizei economice, cu probleme și mișcări sociale, aliatul de peste ocean a impus mărirea bugetelor militare, ca urmare a unei decizii adoptate cu ani în urmă. Documentul NATO afirmă că alianța politico-militară a Atlanticului de Nord se află într-un moment unic al cooperării cu organizația europeană, preponderent politico-economică, ca și cum cele două nu au nimic în comun și ignorând realitatea că aproape toate statele membre ale Alianței Nord-Atlantice fac parte din UE.

Lipsită pe viitor de importanta componentă economică și financiară reprezentată de Marea Britanie, organizația se va afla în fața altor echilibre și pornind de la ele își va continua ascensiunea către statutul de centru global de putere și gestionarea relațiilor cu SUA, care au trecut la practici neortodoxe. Afirmația despre progresul fără precedent a fost inclusă în document exact în momentul în care războiul comercial dintre cei doi parteneri și aliați promite să capete și alte dimensiuni. Episoadelor în desfășurare, sub forma taxelor și suprataxelor, limitărilor, cotelor, sancțiunilor și contrasancțiunilor, li se alătură altele ce până acum fuseseră aplicate doar subiecților socotiți ostili, mai mult ori mai puțin. Este vorba de sancțiunile extrateritoriale impuse de SUA prin legea bugetului apărării împotriva tuturor firmelor ce participă la construcția celor două gazoducte europene ale Gazprom-ului. Acest tip de sancțiuni constituie o escaladare riscantă, atipică, în competiția pentru piața hidrocarburilor și dinamitează regulile comerțului mondial, după ce cu câtva timp în urmă sancțiuni asemănătoare au fost decise și pentru firmele care colaborau cu Iranul.

Sancțiunile extrateritoriale constituie un procedeu specific mai curând relațiilor de putere, decât celor comerciale, pentru a face loc gazului de șist american pe piața globală a resurselor energetice, sub masca diversificării aprovizionării. Este ceva nou pentru Uniunea Europeană, dar și pentru Turcia. Noile măsuri au intrat în vigoare, Comisia Europeană declară timid că este împotriva sancțiunilor aplicate firmelor care desfășoară afaceri legale, în Germania opinia publică le consideră antigermane, iar guvernul le condamnă, Gazprom spune că au venit târziu, ceea ce era important s-a realizat, și că va finaliza oricum construcția. UE se află acum într-o situație ciudată, care în mod normal nu poate fi de durată. Împreună cu SUA aplică sancțiunile sale împotriva Rusiei, dar suportă, la rându-i, sancțiunile SUA – nu toate generate de relațiile cu vecinul estic – și contrasancțiunile Rusiei, deci pierde și într-o parte și în alta. În acest triunghi, câștigător unic pare doar aliatul transatlantic al europenilor.

Ambasadorul SUA la Berlin susține că alte instituții ale UE, precum și 15 state europene, majoritatea membre ale organizației, sprijină noile sancțiuni, deci sunt spre binele Europei. Nu spune care sunt aceste țări, ce cantități de gaze rusești folosesc și nici cu ce le vor înlocui, deși nu este dificil să deducem. Se înțelege, din spusele lui, că alte țări sunt împotrivă. Putem bănui fără eforturi care sunt ele, dar răspunsurile exacte le vor oferi viitoarele dinamici. Fotografia de la Londra cu zâmbitorii membri ai clubului pentru prosperitatea Americii ar putea sugera realinieri interesante și în relațiile transatlantice. Deocamdată, problema sancțiunilor rămâne așa cum au hotărât legiuitorii din SUA, dar este abia un început.

La câteva zile după adoptarea Declarației, UE a anunțat proiectul Europa Verde care-și propune ca până spre 2050 continentul să fie lipsit de probleme ecologice, poluare și să devină un avanpost al luptei împotriva încălzirii climatice globale. Va mai trece timp până când se vor armoniza pozițiile tuturor statelor membre, dar odată pornit, proiectul va schimba multe în lumea întreagă, nu doar în Europa. Va modifica standarde și norme, pe care nu numai statele membre ale UE vor fi obligate să le respecte, ci și partenerii ei economici și comerciali, deci se va schimba structura economiilor și relațiilor comerciale, va revoluționa tehnologii și industrii. Dar șocul cel mai evident și imediat îl va suporta domeniul resurselor energetice care, treptat, va fi dominat de energiile curate, nepoluante. Deocamdată sursele energetice rămân cele cunoscute, nu s-au descoperit altele. Se pare că perspective nelimitate oferă doar gazele naturale, sursa cu cele mai reduse riscuri ecologice. Nu e greu de înțeles că viitoarele decenii vor fi dominate de concurența dintre gazele din conductele Gazprom-ului și gazele lichefiate americane, iar concurența nu va fi una loială, cum este trecut în prospectele turistice ale economiei de piață. Sancțiunile și jocurile geopolitice în jurul acestora vor reprezenta adevăratele riscuri pentru securitatea continentului în perspectiva apropiată.

Dar cel mai important pasaj al Declarației este cel care se referă la viitor: Pentru a rămâne în siguranță trebuie să privim împreună spre viitor. Și urmează enumerarea a ceea ce vom vedea acolo, dincolo de orizont. Nu există nicio viziune politică optimistă, doar premise pentru accentuarea mitului cetății asediate, intensificarea confruntării și transferul deciziei către un grup restrâns. Se transmite acum direct, fără subtilități, că securitate înseamnă arme, să ne luăm gândul de la altceva. Politicului îi revine doar sarcina să genereze forță, nu să medieze relațiile internaționale. Domeniile prioritare pentru viitoarele eforturi avantajează economiile avansate, înaltele tehnologii, capacitatea de a crea potențiale. În timp ce cei mai mulți membri ai Alianței Nord-Atlantice vor arunca banii în realitatea tradiționalelor resurse, multe ori puține, aleșii vor naviga în universul virtual, elitist, al potențialelor. Astfel, se vor adânci inacceptabil dependențele cu toate consecințele lor asupra politicului.

Un exemplu de ieșire solomonică din situație ne oferă Declarația când se referă la subiectul geopolitic numit China. Este statul cu care SUA se pregătesc de confruntare și căruia încep să-i aplice procedee verificate în Războiul Rece împotriva inamicului principal de atunci. Temei confruntative mai vechi a Hong Kong-ului i s-a alăturat Macao, iar în ultimele zile au apărut uigurii. În cazul lor, autoritățile chineze sunt acuzate că aplică practici pe care SUA le-au folosit, cândva, împotriva americanilor nativi. China este competitorul cu care SUA intră tot mai fățiș într-un proces de escaladare a tensiunilor, dar liderul ei este un oaspete frecvent prin Europa, așteptat cu nerăbdare pentru ceea ce aduce cu el. Formula biblică folosită pentru această realitate sună în document astfel: Recunoaștem că influența crescândă a Chinei și politicile internaționale prezintă atât oportunități, cât și provocări, asupra cărora trebuie să ne concentrăm împreună, ca Alianță. Este mai curând o viziune a continentului decât a marelui aliat transoceanic.