Vladimir V. Putin controla, în calitate de viceprimar, pe lângă domeniul comerțului extern și fluxul de informații ce intra și ieșea din administrația orașului. Ana Șarogradskaia, liderul Centrului Independent de Presă din Sankt-Petersburg, a acuzat în numeroase conferințe de presă obiceiul administrației Sobceak de a amplasa microfoane în birourile jurnaliștilor și politicienilor, precum și ale propriilor angajați, însă numai ziarul local de limbă engleză va îndrăzni să preia informațiile. Ana Șarogradskaia era convinsă că Vladimir V. Putin era implicat în aceste activități având în vedere faptul că era responsabil pentru relațiile cu presa. Informațiile care ajungeau pe biroul lui Anatoli A. Sobceak erau destul de mult periate. Șocul pe care l-a avut Sobceak în cadrul unei emisiuni numită Opinia Publică, în clipa în care a aflat că popularitatea sa este de numai 6%, este relevant pentru a întări această ipoteză.
Prezentatoarea emisiunii, Tatiana Maksimova, a fost concediată iar soțul ei, Vladimir, și-a anulat conferința de presă pe care dorea să o țină la Centrul Independent de Presă din Sankt-Petersburg. Ana Șarogradskaia este convinsă că oamenii lui Putin se află în spatele întregii afaceri. Primarul Anatoli A. Sobceak va pierde alegerile pentru primăria Sankt-Petersburgului din 1996 deși va face eforturi financiare importante pentru a cumpăra loialitatea mass-mediei locale. Managerul său de campanie electorală a fost Vladimir V. Putin. „Aș prefera să fiu spânzurat pentru loialitate decât premiat pentru trădare”, mărturisea ex-colonelul KGB Vladimir V. Putin în timpul campaniei electorale locale din 1996. Refuza astfel, în mod public, să se desolidarizeze de Anatoli A. Sobceak, protectorul său. O atitudine exemplară care confirmă disponibilitatea pentru jocul în echipă, acea echipă fără de care nu ar fi putut realiza absolut nimic în cariera militară și în viața politică. Va refuza oferta noului primar Vladimir Iakovlev, poreclit „Iuda” de către Putin, de a rămâne în administrația orașului și va trece printr-o perioadă destul de grea în următoarele trei luni de zile.
Un telefon primit de la Pavel Borodin, șeful Direcției Patrimoniului din Kremlin, care gestiona active în valoare de 600 de miliarde de dolari, l-a adus pe Vladimir V. Putin la Moscova. Nikolai Egorov, șeful Administrației Prezidențiale și omul grupării „generalului Alexandr Korjakov”, fosta gardă de corp a liderului afgan Babrak Karmal înainte de a deveni „îngerul păzitor” al preşedintelui Iuri V. Andropov, l-a propus pe Putin drept adjunct al său, însă Anatoli B. Ciubais, care va prelua funcția de la Nikolai Egorov pe 15 iulie 1996, a blocat numirea în funcție. Menționez faptul că după 1985, maiorul KGB Alexandr Korjakov a fost garda de corp a lui Boris Elţîn, viitorul preşedinte al Federaţiei Ruse, iar prezenţa lui Korjakov în Afganistan relevă faptul că acesta lucra pentru direcţia sudică a Direcţiei Principale I din KGB ceea ce-i va determina pe observatorii fenomenului să vorbească despre apartenența sa la „gruparea asiatică” din Serviciul de Informații Externe al Federației Ruse (SVR), ex- Direcţia Principală I din KGB.
Anatoli B. Ciubais crecuse în familia unui lucrător politic din Armata Roşie, iar în 1977 a terminat Institutul pentru Inginerie şi Economie din Leningrad (LIEI). La 8 octombrie 1979, în sovhozul Boksitogorski s-au întâlnit trei colaboratori ştiinţifici ai LIEI şi LFEI (Institutul Economico-Financiar din Leningrad): Anatoli B. Ciubais, Grigori I. Glazkov şi Iuri V. Iarmagaev. Cei trei au hotărât, la sfârşitul anilor ’80, să organizeze seminarii dedicate vieţii economice, după toate regulile: rapoarte, discuţii etc. Prima şedinţă a avut loc pe data de 9 ianuarie 1981. Anatoli B. Ciubais avea să lucreze, din 1983, la alcătuirea documentelor guvernamentale secrete ale „Comisiei Biroului Politic” a cărei misiune consta în pregătirea reformei economice în Uniunea Sovietică. „Grupul Ciubais” a creat, în februarie 1987, clubul „Restructurarea”, la Moscova, iar mai apoi şi la Leningrad, adică o organizaţie politică de luptă pentru democraţie. Clubul „Restructurarea” a fost nucleul în jurul căruia s-a creat, în 1989, Frontul Popular din Leningrad. Membrii fondatori ai clubului „Restructurarea” din Leningrad, în frunte cu Petr Filippov, au intrat în prezidiul Sovietului din Leningrad după 1990. Clubul „Restructurarea” din Moscova avea să realizeze, în martie 1987, prima dezbatere referitoare la „Legea întreprinderii de stat” ce va fi pusă în aplicare foarte curând.
„Grupul Ciubais” va fi suplinit cu un „al doilea val” de tineri reformatori ce proveneau din clubul „Sintez” de pe lângă Palatul Tineretului. Clubul „Sintez” a apărut în primăvara anului 1987 şi a fost creat pe baza Clubului Tinerilor Economişti (apărut în 1984) care au absolvit Institutul Economico-Financiar din Leningrad (LFEI). Dintre personalităţile care au făcut parte din acest club „Sintez”, menţionăm pe Alexei L. Kudrin, Alexei B. Miller şi Andrei N. Illarionov, care a pronosticat, în primăvara anului 1998, faptul că peste o jumătate de an va avea loc „default”-ul Federaţiei Ruse, ceea ce a constituit biletul de intrare în „Echipa Putin”. Alexei L. Kudrin va interveni pe lângă Alexei Bolșakov, șeful Uniunii Rusia-Belarus și prim-adjunct al premierului Federației Ruse, pentru ca Putin să primească o slujbă la Kremlin. După absolvirea Facultății de Economie a Universităţii de Stat din Leningrad în 1983, Alexei L. Kudrin își va face doctoratura la Institutul de Economie din Moscova, în 1988, după care s-a întors la Leningrad şi a început să lucreze la Institutul pentru Probleme Social-Economice (ISEP). Anatoli B. Ciubais a candidat la conducerea ISEP la invitaţia lui Alexei L. Kudrin. În 1990, Alexei L. Kudrin a devenit adjunctul preşedintelui Comitetului pentru Reformă Economică, apoi în fruntea Comitetului pentru Economie şi Finanţe a Primăriei din Sankt-Petersburg. Kudrin va deveni, în martie 1995, al doilea prim-adjunct, alături de Vladimir V. Putin, al primarului Anatoli A. Sobceak. După demiterea din funcţie şi plecarea la Moscova, Alexei L. Kudrin a îndeplinit mai multe funcţii importante în administraţie, cu ajutorul lui Anatoli B. Ciubais, iar din mai 2000 a devenit vice-prim-ministru şi ministru de Finanţe al Federației Ruse.
În funcția de adjunct al șefului Direcției Patrimoniului pe probleme juridice și bunuri străine deținute de statul rus, Vladimir V. Putin va sta doar un an după care va deveni șeful Deoartamentului de Control al Kremlinului responsabil pentru verificarea funcțiunilor statului. Cu sprijinul, surprinzător, totuși, al lui Anatoli B. Ciubais, Vladimir V. Putin îl va cunoaște pe Valentin Iumașev, șeful Administrației Prezidențiale, ceea ce-l va aduce în atenția lui Boris Elțîn în 1997. Putin va primi o nouă însărcinare, respectiv să gestioneze relațiile Kremlinului cu cei 89 de guvernatori regionali ai Federației Ruse, însă fără a se expune în mod public. Noua însărcinare i-a permis lui Vladimir V. Putin să înțeleagă „cât de distrusă era ierarhia” și faptul că aceasta trebuia refăcută. În 1998 va refuza avansarea la gradul de general FSB, însă va accepta funcția de director al Serviciului Federal de Securitate (FSB) ca civil. Președintele Boris Elțîn spunea despre Putin că este „un intelectual, un democrat, care poate avea o gândire nouă și este tranșant la modul militar”.
În calitate de director al FSB, Vladimir V. Putin se va implica în reformarea sistemului de informații și securitate intern, epurarea vechii gărzi și aducerea colegilor săi din Sankt-Petersburg, recăpătarea influenței FSB în societatea rusă și în viața politică, precum și în lupta cu Procurorul Geenral al Federației Ruse, Iuri Skuratov. Observatorii scenei politice de la Moscova au remarcat faptul că „gruparea piteriană” a preluat rapid controlul departamentelor din FSB. Împiedicarea lui Iuri Skuratov de a investiga afacerile familiei prezidențiale a lui Boris Elțîn îl va ridica pe directorul FSB în ochii „Familiei” de la Kremlin. „Are psihologia unei persoane din cadrul serviciilor speciale. Rolul său era să mă neutralizeze. În vreme ce Dumnezeul nostru este legea, Dumnezeul său este președintele”, mărturisea Iuri Skuratov cu referire la Vladimir V. Putin.
În contextul luptei pentru putere dintre „Familia” lui Boris Elțîn și ceilalți competitori politici din Moscova, președintele Boris Elțîn a decis să demisioneze în favoarea noului prim-ministru al Federației Ruse, Vladimir V. Putin, care urma să-i garanteze imunitatea juridică în fața avalanșei de acuzații de corupție. După plecarea lui Boris Elțîn, la 31 decembrie 1999, noul președinte-interimar al Federației Ruse îi va concedia, în ianuarie 2000, pe adjuncții șefului Administrației Prezidențiale și îi va numi în funcțiile rămase libere pe membrii „grupării piteriene”: Igor I. Secin, Viktor P. Ivanov, Dmitri A. Medvedev și Alexandr S. Abramov. Dmitri N. Kozak va deveni, în iunie 2000, adjunct al șefului Administrației Prezidențiale. În alegerile generale din 26 martie 2000, 52,50% dintre cetățenii ruși vor vota pentru noua speranță a elitei politice ruse: ex-colonelul KGB Vladimir V. Putin.
Pe 7 mai 2000, Vladimir V. Putin va fi investit în mod oficial în funcția de președinte al Federației Ruse. Ceremonia s-a desfășurat în Marele Palat al Țarilor de la Kremlin în prezența a peste 500 de persoane, foarte multe în uniformă, printre care și ultimul șef al KGB, generalul Vladimir A. Kriucikov. Mass-media va reține faptul că pe 18 decembrie 1999, viitorul președinte al Federației Ruse declarase la banchetul ce sărbătorea înființarea poliției secrete sovietice: „Aș dori să raportez că grupul de ofițeri FSB repartizat să lucreze sub acoperire în guvernul federal și-a îndeplinit cu succes prima serie de misiuni”. Oaspeții au râs, după cum a râs și Vladimir V. Putin, mai târziu, spunând că a fost o glumă nevinovată. În aceeași zi a restaurat o placă memorabilă de pe clădirea FSB-ului prin care se reamintea lumii că Iuri V. Andropov, singurul șef al poliției secrete sovietice ce ajunsese secretar general al PCUS, lucrase acolo.
După preluarea mandatului de președinte la 7 mai 2000, Vladimir V. Putin a trecut la îndeplinirea unei noi serii de misiuni: 1) a garantat imunitatea în fața legii pentru Boris Elțîn; 2) a inițiat o nouă doctrină militară rusă care prevedea dreptul rușilor de a folosi primii arma nucleară; 3) a reintrodus obligativitatea antrenamentului militar pentru rezerviști; 4) a oferit dreptul pentru 40 de miniștri și alți demnitari ai statului rus de a clasifica informații cu statut secret; 5) a reînființat antrenamentul militar obligatoriu în gimnazii, atât publice, cât și private; 6) a preluat controlul asupra SVR-ului, la 20 mai 2000, prin numirea lui Serghei N. Lebedev, care lucrase în spațiul german; 7) l-a impus pe un vechi cekist, Serghei Ivanov, la Ministerul Apărării și pe Boris V. Grâzlov la Ministerul Afacerilor Interne. Trebuie menționat faptul că șase din cele unsprezece decrete ale lui Vladimir V. Putin, la începutul mandatului său, aveau de-a face cu sistemul militar.
În contextul evenimentelor petrecute în spațiul sovietic, după 21 august 1991, cetățenii sovietici vor dărâma statuia lui Felix E. Dzerjinski, întemeietorul poliției secrete sovietice (CEKA), iar pe soclu vor fi proferate fel de fel de injurii. O mână nevăzută le ștergea noaptea, pentru ca a doua zi să reapară noi scrieri. Într-o zi de septembrie 1991 cineva a scris: „Adio, Felix, noi te-am apărat prost!”. Nimeni nu a mai șters nimic, iar opinia publică a înțeles că, totuși, ultimul cuvânt l-au avut cekiștii. Având în vedere cele petrecute în spațiul ex-sovietic, începând cu 7 mai 2000, putem spune că începe să ne îngrijoreze ceea ce preşedintele Boris Elţîn consemna pentru istorie: „Imperiul se răzbună pe căderea sa!”.
_________________________________________________________
*Material publicat pe blogul ADEVĂRUL (a se vedea: http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-6-omul-prefera-spanzurat-loialitate-1_53ac21ba0d133766a8eb0cd6/index.html)
