La împlinirea a 80 de ani de la încheierea bătăliilor de la Stalingrad și Kursk, Centrul de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului a organizat o masa rotunda cu tema „80 de ani de la bătăliile de la Stalingrad și Kursk: consecințe și semnificații”. În cadrul manifestării, desfășurată în cursul zilei de 23 februarie 2023 în Sala de Conferințe a Editurii Academiei Române, au prezentat comunicări istoricii col. (r) dr. Ilie SCHIPOR, dr. Alin SPÂNU și dr. Constantin CORNEANU, președintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu”. În comunicarea prezentată auditoriului, președintele Consiliului-Director al AESGS „Gheorghe I. Brătianu”, dr. Constantin CORNEANU a relevat o serie de aspecte de ordin militar, geopolitic și strategic cu referire la cele petrecute în urmă cu 80 de ani (a se vedea textul de mai jos).

Apreciind importanţa victoriei de la Stalingrad în economia relaţiilor inter-aliate, istoricul Antony Beevor observa că „sacrificiile Armatei Roşii şi suferinţele îngrozitoare ale civililor ruşi i-au permis lui Stalin să-i manipuleze pe Aliaţii Occidentali inoculându-le un soi de vinovăţie a sângelui vărsat, doarece pierderile lor fuseseră, prin comparaţie, minime”. Sacrificiul ofiţerilor şi soldaţilor Armatei Roşii a avut un efect puternic în întreaga lume, mai ales asupra mişcărilor de rezistenţă de pretutindeni, şi, mai ales din Europa ocupată, astfel încât „triumful Armatei Roşii a ridicat valoarea statutului de membru de partid şi a atras gloate întregi de tovarăşi de drum”.

Totodată, anul 1943 va marca și eşecul ultimei mari acţiuni ofensive germane de pe Frontul de Est: Operaţiunea „Zitadelle”. După dezastrul de la Stalingrad, misiunea Wehrmachtului era reprezentată de ţinerea la distanţă a înfrângerii. În iarna 1942 – 1943, trupele germane din cadrul Grupului de Armate „Don”, în cooperare cu unităţile Armatei 1 Panzer, au reuşit să oprească contraofensiva sovietică din sudul Uniunii Sovietice, salvând căile de comunicaţie ale aripii sudice a frontului german. „Privind în urmă la desfăşurarea campaniei de iarnă din 1942 – 43 din sudul Rusiei şi la rezultatul acesteia – aprecia feldmareşalul von Manstein, în memoriile sale -, trebuie să începem prin a recunoaşte faptul că trupele sovietice au obţinut un succes incontestabil. (…) Însă oricât de mari ar fi fost succesele ruşilor, ei nu au reuşit să obţină o victorie decisivă asupra Germaniei. La sfărşitul campaniei de iarnă, iniţiativa era din nou în mâinile germanilor, iar ruşii suferiseră două înfrângeri [căderea Harkovului şi a Belgorodului – n.n.]. Deşi nu s-au dovedit decisive, acestea au dus la stabilizarea frontului şi au oferit Comandamentului german o şansă de a obţine remiza pe Frontul de Est”. Speranţele generalilor germani privind o retragere pe o linie în adâncime, unde s-ar fi putut consolida şi reorganiza, au fost spulberate foarte repede. Cucerirea celor două centre, Harkov şi Belgorod, permitea ameninţarea cu o lovitură precisă a poziţiilor sovietice din Kursk şi din împrejurimile acestuia. Succesul unei astfel de lovituri, respectiv crearea unei breşe în frontul sovietic prin care diviziile de tancuri germane ar fi trecut la ofensivă, ar fi putut înclina încă o dată balanţa în favoarea lui Hitler, „oferindu-i rezolvarea tuturor problemelor”.

Pe baza rapoartelor serviciilor de informaţii şi a cercetării aeriene, Înaltul Comandament sovietic a hotărât, la 12 aprilie 1943, să desfăşoare o bătălie defensivă în raionul Kursk-Orel. Apărarea sovietică a fost eşalonată pe o adâncime de 175 km, unică în istoria războaielor, fiind susţinută de o superioritate de 2 la 1 în domeniul artileriei şi de 7 la 6 la tancuri. Referindu-se la planificarea ofensivei de vară a Wehrmachtului în 1943, istoricul Manuel Stănescu consemnează: „Trei linii de apărare, numeroase guri de artilerie şi câmpuri de mine antitanc şi antipersonal fuseseră ridicate în „punga” de la Kursk. Între 120.000 şi 300.000 de civili au lucrat la construirea fortificaţiilor. Aproximativ 800.000 de mine de toate tipurile au fost plantate în zona în care se aştepta atacul german. Nu mai puţin de 200.000 de mine au fost amplasate în nord, spre Orel, şi restul spre sud, de unde se intuia că germanii vor ataca cu grosul forţelor blindate (ceea ce s-a şi întâmplat). Serviciile de informaţii germane au făcut estimări nerealiste, subapreciind grav apărarea sovietică. Patrulele aeriene sovietice care zburau constant au prevenit culegerea de informaţii din aer. Rezerva terestră a Armatei Roşii număra 11 armate de infanterie, 3 armate de tancuri, 3 flotile aeriene şi alte 13 corpuri de tancuri şi mecanizate. În timp ce germanii nu aveau defel rezervă strategică, sovieticii dispuneau în rezervă de trei armate (dintre care două de tancuri), două corpuri mecanizate şi unul de cavalerie”.

Ultima mare operaţie ofensivă germană de pe Frontul de Est a început, după o serie de amânări, în zorii zilei de 5 iulie 1943. „Germanii au atacat în ziua de 5 iulie – scrie Manuel Stănescu -, abordând cele două flancuri ale frontului. Forţele de atac ale mareşalului Manstein, în sud, şi cele ale mareşalului Kluge, în nord, erau aproximativ egale, în sud fiind concentrate mai multe blindate. La ofensivă a participat întreaga forţă blindată de care dispuneau nemţii pe front. Ca întotdeauna, Hitler juca pe mize mari. Forţele lui Manstein au pătruns cam 30 km în sud, dar au avut nevoie de câteva zile; nici vorbă deci de o penetrare rapidă. Ritmul lent s-a datorat în primul rând enormelor câmpuri de mine întâlnite în cale. Înaintarea se făcea prin breşe înguste, din cauza unei apărări îndârjite pe flancuri. Atacul lui Kluge din nord s-a soldat cu o străpungere şi mai limitată, căci n-a reuşit să treacă de poziţiile principale de apărare ale ruşilor. La 12 iulie, când în sud, lângă localitatea Prohorovka, avea loc celebra bătălie de tancuri, sovieticii începeau atacul împotriva lui Kluge. Din 17 iulie, şi forţele lui Manstein s-au poziţionat în defensivă, iar la începutul lunii august sovieticii au contraatacat pe întreg frontul, punând capăt bătăliei. Cu alte cuvinte, ceea ce numim astăzi, generic, cea mai mare bătălie de tancuri din istorie reprezintă confruntarea dintre Corpul II SS Panzer (format din Diviziile Blindate SS „Leibstandarte Adolf Hitler”, „Das Reich” şi „Totenkopf” – n.n.) şi Armata 5 Tancuri gardă sovietică, în zona localităţii Prohorovka, la sud de Kursk. În orice lucrare referitoare la cel de-Al Doilea Război Mondial veţi găsi o descriere asemănătoare a bătăliei: circa 1.500 de tancuri – în jur de 800 germane şi 700 sovietice – s-au confruntat într-o încleştare de proporţii epice, în care doar de partea germană s-au înregistrat 400 de tancuri distruse. În toată istoria militară, cu greu veţi găsi o imagine mai distorsionată a realităţii”.

După 20 de zile de lupte extrem de înverşunate şi diferite încercări de străpungere a frontului pe mai multe direcţii, Wehrmachtul înregistrează un eşec în dorinţa de a prelua, din nou, iniţiativa strategică. Istoricul militar german Karl-Heinz Frieser concluzionează cu referire la bătălia de la Kursk: „Pentru diviziile blindate germane, ziua de 12 iulie s-a dovedit foarte dificilă, dar plină de succes, de vreme ce au reuşit să respingă un contraatac sovietic purtat cu forţe net superioare. Jurnalele de luptă vorbesc de un succes complet, pentru că, în plus faţă de respingerea sovieticilor, Corpul II SS a reuşit să câştige teren în acea zi, înaintând spre Prohorovka. După ce am comparat documente germane şi ruseşti, în primul rând hărţile operaţionale, mi-a fost limpede că pe acel front de trei kilometri nici vorbă să fi existat o coliziune între două armate de tancuri. În esenţă, pe 12 iulie s-au confruntat o divizie blindată SS de partea germană şi Corpul 18 Tancuri şi elemente din Corpul 29 Tancuri de partea sovietică, ambele făcând parte din Armata 5 tancuri”.

Valeri Zamulin, director al Departamentului de Cercetare din Muzeul Bătăliei de la Prohorovka între 1996 şi 2009 şi autor al lucrării Distrugerea unui mit. Bătălia de tancuri de la Prohorovka (2011), scrie: „E limpede că nu a existat o încleştare între două armate de tancuri, cifrele de 1.200 până la 1.500 de blindate fiind nerealiste. Oricum, în cursul contraatacului sovietic din ziua de 12 iulie luptele s-au purtat în două sectoare de front, ambele de 6-7 km lărgime, implicând diviziile LAH (Leibstandarte Adolf Hitler – n.n.) şi Das Reich de partea germană şi corpurile 18, 28 şi 2 tancuri de partea sovietică”.  Numărul de tancuri Tiger operaţionale la 12 iulie 1943 în cadrul Corpului II SS: Divizia „LAH” – 12; „Das Reich” – 12; „Totenkopf ”– 11. Numărul total de vehicule aparţinând Corpului II SS se ridica la 356 de tancuri de toate tipurile. Documentele sovietice şi germane vorbesc de aproximativ 500 de blindate de toate tipurile, operaţionale în ziua bătăliei.

Istoricul George Nipe (Sânge, oţel şi legendă. Corpul II SS Panzer şi drumul spre Prohorovka, iulie 1943) realizează o analiză exhaustivă pe baza documentelor emise de cele trei divizii SS şi evidenţiază faptul că germanii au pierdut 62 de tancuri. „În 1993 – scrie istoricul Manuel Stănescu -, numeroase documente privind bătălia de la Kursk au fost declasificate, inclusiv rapoartele privind pierderile Armatei 5 Tancuri Gardă pentru ziua de 12 iulie: 323 de blindate şi tunuri autopropulsate. Stalin a fost nemulţumit, cerând formarea unei comisii de analiză, condusă de Malenkov, pentru a cerceta eşecul contraatacului şi pierderile masive de echipament de luptă. Greu de crezut că dacă bătălia de la Kursk ar fi fost considerată o victorie, o asemenea comisie ar fi existat. Cu alte cuvinte, trebuie reconsiderată nu doar analiza în sine a confruntării, ci şi modul în care urmările ei au fost evaluate de sovietici la vremea respectivă. Dificultatea de a evalua pierderile în blindate vine şi din modul în care germanii considerau un tanc ca fiind pierdut. Dacă câmpul de luptă se afla sub control german la sfârşitul zilei, multe dintre tancuri erau reparate pe loc sau duse în puncte amenajate în spatele frontului şi deveneau operaţionale destul de rapid. Un tanc abandonat nu reprezenta neapărat o pierdere”.

În memoriile sale feldmareşalul von Manstein va consemna: „Când operaţiunea «Citadela» a fost anulată, iniţiativa în teatrele de război din Est a trecut de partea ruşilor. Nereuşind să încercuim trupele inamice în sectorul Kursk şi abandonând lupta înainte de a distruge rezervele de blindate ale inamicului, noi am ratat şansa unei victorii şi i-am dat posibilitate inamicului să îşi valorifice avantajul pe care  i-l oferea superioritatea numerică”.